Arabul căzuse în aspră robie,

Mușchioasele-i brațe legate era...

El n-o să-și mai vadă nici cort, nici soție, 

Nici larga pustie

Ce-n veci treiera! 

Și turcii-l vor duce cu dânșii-n cetate,

Și sclav ca să fie va fi destinat,

Și până ce-n pieptu-i un suflet va bate, 

De-un dor ce abate

Va fi dominat! 

Iar calul său falnic, ușoară nălucă,

Ce-n fugă se-ntrece cu paserea-n zbor,

Și ce, la săgeată, — nainte apucă, — 

În dar o să-l ducă

Sultanului lor! 

L-această gândire, de lacrimi pâraie

Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!...

Toți dorm; numai luna plutește bălaie, 

Scăldată-n văpaie

Pe-un nor de atlaz! 

Lumina-l ajută și calu-și zărește,

Dar trist, la o parte, ședea priponit,

Cu ochiul său negru părea că-i vorbește, 

Părea că-l jelește

În dor adâncit! 

Arabul atuncea, pătruns de simțire,

Pe brânci se târăște s-ajungă la el;

Mișcat de-o înaltă și dulce gândire, 

Spre-a lui mântuire

Lucrează cu zel! 

Cu dinții apucă priponul cel tare,

Îl mușcă, îl roade și-l rupe,-n sfârșit

Deschisă îi este pustia cea mare, 

Cu albă cărare,

Cu sân împietrit! 

Dar calul atuncea, de brânele-i late,

Cu gura-l ridică, mișcat de-al său dor,

Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate, 

Nimic nu-l abate

Din falnicu-i zbor. 

Și-n tropotul mare, trei zile gonește,

Când, iată că-n zare albește un cort,

Arabul e-n viață, și calul sosește, 

Dar vai, când s-oprește,

S-abate jos mort!