V Limbajul

Compararea limbilor în scopurile paralelei care ne interesează exclude limitarea la un criteriu filologic. S-ar putea spune chiar că filologia, cel puţin atunci când este îngust înţeleasă, ar putea deveni mai degrabă un obstacol decât un ajutor pentru asemenea comparaţii; şi aceasta din raţiuni identice cu cele care tiad să insufle majorităţii medicilor o filosofie materialistă.

Filologia este prea deseori înţeleasă ca studiul a ceea ce am putea numi corpul limbilor. Dar limbile sunt ceva mai mult decât simple oştiri de cuvinte alcătuite în ordine gramaticală. Poate că unii vor considera că nu-i prea ştiinţific să-i cerem ştiinţei o anumită pătrundere intuitivă fără de care – cel puţin pentru poeţi – cunoaşterea nu merită acest nume. Botanistul care nu ştie să explice de ce chiparosul este atât de intess liric sau salcia atât de molâie, zoologul incapabil să ne spună de ce coţofana e hoaţă, iar papagalul flecar, de ce câinele este credincios şi servil, iar pisica mistică şi înţeleaptă, vor zâmbi fără îndoială simpatizând cu filologii. Noi le putem însă întoarce surâsul când ni se spune că spaniola şi franceza aparţin aceleiaşi familii lingvistice. Poate că da, ca ramuri moarte ale unui trunchi latin mort, dar cu siguranţă că nu dacă le vom considera drept ceea ce sunt: nişte limbi vii.

Limba este expresia cea mai directă a caracterului naţional. Este prima pecete a spiritului 3 uman pe lumea care îl înconjoară. Cuvintele pe care mintea le imaginează pentru a descrie lucrurile şi emoţiile corespund ideilor pe care şi le face despre ele; sistemul pe care îl înfiripă încet încet pentru a folosi aceste cuvinte ca să poată fi înţelese este o imagine directă a modului cum gândeşte. O gramatică este o filosofie.

Aceste consideraţii nu se pot aplica la majoritatea limbilor moderne decât cu o rezervă importantă: s-ar putea ca un accident istoric – emigraţie, imigraţie, cucerire – să fi dus la dispariţia limbii indigene sau spontane, înlocuind-o cu alta limbă străină de geniul rasei aborigene. În majoritatea cazurilor, geniul însuşi al poporului este mai mult sau mai puţin profund modificat, şi odată cu schimbările lingvistice se produc unele schimbări rasiale şi sociale. În toate aceste cazuri, limba transplantată evoluează, cu o viteză mai mare sau mai mică, spre un nou tip. Caracterul naţional originar exercită forţa plastică asupra masei filologice pe care o primeşte de la străin, pentru ca s-o adapteze la felul său de-a fi. Tendinţele înnăscute ale poporului originar vor trebui să angajeze atunci o luptă continuă împotriva tendinţelor conţinute de limbajul invadator.

Or, este evident că, din punctul de vedere al psihologiei naţionale, importantă nu-i masa filologică moştenită de la o limbă poate moartă, ci trăsăturile pe care limba rezultantă le datorează acţiunii directe a caracterului naţional care îi dă naştere. Astfel, semnificativ în limbile pe care le numim „latine” nu-i fondul lor comun în gramatică şi în vocabular – consecinţă a unui simplu accident de Istorie – ci deosebirile impuse vechii latine comune de diversele genii naţionale pe care a trebuit să le exprime de-a lungul secolelor.

Să-i ascultăm pe co-europenii noştri ţinând seama de această ordine de idei şi vom observa cum cuvintele din respectivele lor limbi, ca simple cuvinte şi independent de semnificaţia lor, revelează, printr-un neştiut mecanism psiho'ogic, caracterul naţional căruia ti datorează existenţa: cuvântul german, enciclopedie voluminoasă a ideii pe care o conţine; cuvântul italian, bucăţică delicioasă pe care vorbitorul o degustă; cuvântul englez, reflex rapid al actului; cuvântul francez, grafic clar al obiectului; cuvântul spaniol, obiectul însuşi masiv îa faţa ochilor noştri.

Nu-i deloc de mirare că engleza – limba omului de acţiune – este aproape în întregime monosilabică. Pentru că omul de acţiune, precum ştim, trăieşte în prezent, iar prezentul este o clipă în care nu încape decât o silabă. Cuvintele mai lungi de-o silabă primesc deseori, în engleză, numele de dictionary words, cuviate de dicţionar, altfel spus, cuvinte intelectuale, cuvinte de şoareci de bibliotecă, cuvinte de nebuni, cum s-ar spune, cuvinte de oameni care nu sunt englezi. Monosilabele englezeşti sunt reflexele de-o admirabilă fidelitate ale actelor. Fidelitatea lor este atât de desăvârşită încât eşti ispitit să vezi în ele numele exacte şi^ fireşti care corespund actelor pe care le reprezintă^ şi sa. Condamni ca nişte deplorabile eşecuri descriptive numele date acestor acte în alte limbi. Este imposibil să atingi un randament plastic şi afectiv mai ridicat decât cel al unor cuvinte ca splash (a stropi), smash (a sparge în ţăndări), ooze (a musti), shriek (a striga), slush (noroi), coo (a gunguri). Cine ar găsi expresii mai potrivite ca: hum (a zumzăi), howl (a urla), whir (freamăt de aripi)? Cuvântul stop este ua obstacol atât de peremptoriu încât în-depliaeşte acest serviciu îa toate limbile europene. Asemenea persistenţă îfl succes nu se poate explica printr-un simplu efect al hazardului. Într-adevăr, este vorba de una dintre numeroasele manifestări ale acelui simţ infailibil al materiei şi al materialităţii pe care l-am observat ca una dintre trăsăturile tipice ale englezului. Dar tendinţa monosilabică a limbii engleze se datorează şi altor trăsături ale caracterului naţional, de exemplu, simţului utilitar care ignoră tot ce nu se traduce prin 32* rezultate rapide şi eficace, în termeni de acţiune. Utilitar şi empiric, englezul nu vede de ce n-ar lasă să cadă aproape tot corpul cuvântului peram-bulator, păstrând numai capul: pram; tot aşa cum din cuvântul omnibus nu păstrează decât coada: bus, iar din cuvântul bicycle face un rezumat com-binând ambele metode: bike. Este o libertate ce nu s-ar explica fără binecunoscuta indiferenţă faţă de formă a englezului. Limba engleză are facultatea excepţională de-a înghiţi şi digera cuvintele străine fără a-şi mai da osteneala să ie gătească. Din spaniolul estibador face stevedor (docher-H. Tr) Brtmette, care sugerează tot felul de frivolităţi în franceză, nu semnifică în engleză decât un anumit tip de culoare de pigment şi poate fi aplicat unui tambur-major. Nurse, înrudit cu nourrice, trece de la femininul generos la tipul dădacă uscată, luând sensul de infirmieră, apoi, pentru că există şi infirmieri, îşi schimbă la nevoie sexul pentru a deveni male nurse.

Astfel de aventuri lingvistice nu sunt posibile decât într-o limbă dotată cu supleţea extraordinară a limbii engleze. Deosebirile între masculin şi feminin, între substantiv, verb şi adjectiv nu duc în engleză îa deosebiri de forme în cuvânt. Să observăm în treacăt corespondenţa strânsă dintre această trăsătură a limbii engleze şi-o altă trăsătură a caracterului englez: tendinţa empirica potrivit căreia englezul evită să se angajeze prematur, „să treacă podul înainte de-a fi ajuns la el”. Formele verbale prevestesc modul de întrebuinţare al cuvintelor pe care le fixează şi le întemniţează. Englezul îşi păstrează cuvintele într-o stare inter-Şanjabilă, astfel încât să le poată folosi ca instrumente verbale pentru destinaţia care i se pare necesar să le-o dea chiar în momentul când va trebui sa se decidă. Cuvintele sunt totdeauna gata să circule la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, potrivit circumstanţelor.

Adaptarea definitivă a fiecărui cuvânt la funcţia lui se face, în engleză, mai ales cu ajutorul 3î rOnu^u^ vocii. Elementul vital este, în consecinţă, foarte puternic. Dar inflexiunea vocii şi expresia, care permit vorbitorului să se exprime corect, deşi se manifestă prin individ, sunt, în fond, de natură socială şi trebuie considerate ca făcând parte din limbaj întocmai ca vocabularul şi sintaxa. Ca atare, elementul vital al limbii engleze nu-i, în fond, personal, ci social. Îl putem chiar considera ca manifestarea lingvistică a vocaţiei englezului pentru organizarea spontană, de vreme ce este vorba de-o forţă socială care operează atunci când intervenţia ei este indispensabilă (şi nu mai devreme) pentru a organiza limbajul exact în momentul când această organizare e necesară. Evoluţia actuală a limbii este totdeauna orientată în acest sens. Limbajul curent reduce trei auxiliare verbale: would, should şi had, la forma unică, 'd„. Astfel, he'd poate însemna he should, he would sau he had. Deosebirile, nu doar importante, ci esenţiale, dintre aceste trei sensuri se exprimă prin tonul vocii şi context, altfel spus prin ceea ce am putea numi „colectivitatea limbii”, elementul social al limbajului. Este limpede aşadar că, în limbaj ca şi în viaţa engleză, individul nu-şi atinge semnificaţia deplină decât sub influenţa societăţii.

La o concluzie identică ajunge şi observarea faptelor relative la accentul tonic, căci, într-adevăr, în engleză, accentul tonic al frazei este mai puternic decât al cuvântuâui. Dealtfel, nu înseamnă că accentul tonic al cuvântuâui e slab – cel puţin în cazul cuvintelor unde este un loc pentru el, altfel spus în cuvintele mai lungi de-o silabă. Nici vorbă. Polisilabele engleze au un accent energic, plasat în general la începutul cuvântuâui. (Să observăm, în treacăt, că accentul tonic este şovăitor în cuvinte lungi ca laboratory, trăsătură care aminteşte rezistenţa englezului de-a se angaja în argumente teoretice ceva mai compHcate). Accentul tonic fiind, ca să spunem aşa, elementul predominant în personalitatea cuvântuâui, ne este permis să spunem că, în engleză, cuvântul prezintă o personalitate pronunţată. Totuşi, în ansamblu, accentul frazei îl domină pe cel al cuvântuâui, şi aici vom putea observa cum limba reflectă fidel caracterul naţional, care nu tinde să înece individul în colectivitate, ci mai degrabă să grupeze indivizii într-un ansamblu armonios în care amprenta socială domină amprenta individuală.

Tendinţa spre acţiune explică fără îndoială admirabila aptitudine a limbii engleze de-a transforma orice cuvânt în verb şi în special substantivele. Alte limbi sunt silite să-şi deghizeze substantivele cu terminaţii speciale pentru a! e putea utiliza ca verbe. Astfel, în franceză, din graisse (unsoaren. Tr.), graisser; în spaniolă, din hierro (fier-n. Tr.) herrar. Englezul ia aceste substantive cum sunt, grease, hon, şi face din ele verbe printr-un act de pură voinţă care încarcă substantivul inert cu un moment dinamic de acţiune. Or, verbele sunt reprezentările orale ale actelor, astfel că, în timp ce limbile care dau verbelor lor forme speciale corespund popoarelor care îşi gândesc dinainte acţiunile, limba engleză, pentru care orice substantiv devine verb în virtutea unui act de pură voinţă, corespunde unui popor empiric pentru care gân-direa şi acţiunea se manifestă simultan.

Această paralelă între limbă şi caracter se confirmă prin propria ei excepţie. Există o categorie de substantive englezeşti imposibil de utilizat ca verbe fără o transformare prealabilă care le dă un tip uniform. Exemplu: systern, systematize. Este vorba de cuvinte aparţinând sferei intelectuale, în opoziţie cu cuvintele de acţiune. Putem observa că în timp ce în engleză substantivele de acţiune devin verbe cu o uşurinţă şi-o supleţe cât se poate de graţioase, transformarea cuvintelor intelectuale în verbe se operează greoi şi anevoios, în contrast izbitor cu uşurinţa şi naturaleţea transformării analoge în limbajul prin excelenţă intelectual, franceza.

Maniera directă, mergând drept la ţintă, a omului de acţiune, admirabil ilustrată de această utilizare nemijlocită a verbelor ca substantive, e însoţită deseori de-o anumită nerăbdare, ce se manifestă şi în limbaj sub forma unor simplificări impuse terminaţiilor verbale. Englezul taie begin-nen (în germană: a începe – n. Tr.) în beg'in, 1 iar pe franco-latinul commencer în commence.

Tendinţe analoge explică simplificarea succesivă a conjugărilor engleze, care ajung să se reducă la un grad de nuditate necunoscut în majoritatea celorlalte limbi europene. Faptul este semnificativ, pentru că această evoluţie tinde să facă din timpul prezent un fel de cheie a oricărei conjugări engleze. Ştim că prezentul este timpul omului de acţiune, şi nu vom fi aşadar surprinşi de importanţa care i se acordă în engleză. Faptul că toate formele verbale englezeşti sunt simple repetiţii ale prezentului, flancat de auxiliare pe care le-am putea considera drept adjective verbaTe aminteşte limpede natura empirică a englezei. Ne aflăm în prezenţa unui caz asemănător celui comentat în legătură cu cuviinţele ce reprezintă acţiunea. Alte limbi gândesc viitorul, prezentul, subjonctivul, indicativul, ca pe nişte categorii intelectuale şi, în consecinţă, le toarnă în forme diferite al căror tip abstract se manifestă prin identitatea lor pentru toate verbele. În engleză, forma prezentului se impune pretutindeni, adaptându-se la celelalte manifestări de timp cu ajutorul unor adjective verbale, precum shall sau should, care arată că, pentru englez, trecutul, viitorul şi condiţionalul nu sunt decât aspecte ale prezentului, singura realitate imediată pentru omul empiric. Această tendinţă devine extrem de clară când observăm forma precisă pe care o ia, în engleză, un anumit tip de viitor-condiţional, asemenea celui pe care îl exprima fraza „când el va veni”. Englezul exprimă această frază prin prezent: when he comes. Faptul descris este evident situat în viitor şi, logic, aparţine deci viitoru'ui verbului. Dar englezul imaginează acest viitor ca pe un prezent şi în prezent îl şi situează. Dovadă cât se poate de clară a empirismului său.

Alte dovezi analoge s-ar putea aduce din observarea vocalelor englezeşti. „Vocale”, am spus pentru a satisface un moment iluzia curentă în această privinţă. Ne-am obişnuit să-i acordăm limbii engleze un număr considerabil de vocale. Există, se pare, statistici care estimează acest număr la 26. Dar aceasta nu-i decât ştiinţa pură.

În realitate, nu există în engleză decât o singură vocală, sau, dacă vrem, o masă, un nour, o mare, o nebuloasă de vocale. Ea este universală şi proteică. Când deschisă şi obscură, când ascuţita şi pătrunzătoare, când profundă şi muzicală, seacă şi scurtă, fluidă sau elastică, dar totdeauna vagă, schimbătoare, fluctuantă, astfel încât nu se termină niciodată acolo unde a început, ivindu-se treptat pentru a se manifesta un moment, apoi retrăgân-du-se, târând după ea frânturi de consoane şovăielnice. Nebuloasa vocală englezească este o reprezentare fidelă a spiritului empiric al englezului, veşnic fluid şi în stare de transformare, atent numai la momentul prezentului care îl poartă spre acţiune şi, chiar atunci, mereu gata să pactizeze cu circumstanţele.

Existenţa unei gramatici engleze este o chestiune în privinţa căreia ne putem permite unele îndoieli. De fapt, gramatica nu-i decât o reglementare prestabilită a limbii; în consecinţă, ea nu prea poate fi pe placul unui popor pe care regulile îl irită. Regulile gramaticale ale limbii engleze sunt atât de rare şi atât de roase de rugina excepţiilor încât nici nu prea merită numele de reguli. Forţa cea mai eficientă care menţine în Anglia o anumită coeziune lingvistică provine aici, ca şi în celelalte forme ale vieţii de la leadership, sau direcţie socială. Moda dictată de clasele superioare este gramatica vie pe care orice englez o urmează de bună voie. Există în Anglia două centre de leadership al limbii: lumea şi universitatea. Ele se amestecă dar nu se confundă.

De aici rezultă unele consecinţe curioase. De partea universitară, forma pedantă şi bizară pe care o târăsc în engleză numeroase cuvinte importate din dicţionarele clasice, cu ortografia clasică şi pluralele lor arhaice. Astfel, ţormulae, aes-thetic, archaeology, genii, rhythtn. De partea lumii, pronunţie haotică (sau, dacă preferăm, ortografia haotică, ceea ce-i totuna) a întregii limbi, datorată unui ansamblu de cauze, dintre care unele chiar fireşti, cea mai importantă fiind însă fără îndoială acumularea unui şir de afectări capricioase de origine mondenă. Trăsăturile vagi şi empirice ale caracterului naţional permit o elasticitate considerabila în materie de pronunţie. Cuvântul either, care înseamnă „şi unul şi altul”, se pronunţă câteodată a'ither, alteori ither. Dar există şi alte pronunţii. Se povesteşte că un englez din Yorkshire, care a fost întrebat dacă trebuie pronunţat într-un fel sau celălalt, vrând să răspundă „şi unul şi altul”, a spus outher. Chiar şi ceea ce se numeşte în Anglia engleza Regelui, Kings English, deşi lasă în afara frontierelor sale oficiale zone vaste de-o remarcabilă bogăţie filologică, cuprinde o mare varietate de accente – de la cel burghez din Glasgow la cel rafinat de la Oxford, de la cel aristocratic din Mayfair la cel milităresc din Salisbury Plain, de la cel comercial şi maritim din Liverpool la cel financiar de la Stock Exchange. Influenţa cea mai activă asupra acestei mase plastice este fără îndoială cea a saloanelor mondene. Dar saloanele nu^ cunosc niciun fel de reguli, nici erudiţia, nici măcar criteriu de gust bine definit. Astfel, că, sub autoritatea lor, limba evoluează în deplină libertate empirică, fericită în adaptabilitatea şi nepăsarea ei faţă de preceptele logicii.

Franceza este o limbă latină. Să vedem cum a fost transformată latina tot servind, timp de secole, ca vehicul gândirii franceze. Să observăm în acest scop un număr oarecare de cuvinte. Anima a dat îme; cathedra, chaire şi chaise; calidum, chaud; aqua, eau; solidus, sou; famen, faim; accapare, achever; benedicere, benir; augustus, aout. Cuvântul latin se simplifică, se scurtează, sau, mai bine spus, se aplatizează, şi ne apare proiectat pe o suprafaţa, pierzându-şi una dintre dimensiuni. Este evident că ne aflăm în prezenţa unei evoluţii lingvistice total deosebite de cea pe care am observat-o în legătură cu cuvintele englezeşti. Limba engleză acţionează asupra cuvintelor ca un ţăran care retează frunzişul şi ramuri'. E de pe tulpina pe care vrea s-o folosească. În franceză, dimpotrivă, simplificarea are loc cu ajutorul legilor care respectă o anumită structură internă a cuvântului, restul fiind schematizat şi redus la elementele sale esenţiale. Este vorba aici de un proces analog abstractizării. Cuvintele franceze sunt ca nişte proiecţii geometrice ale cuvintelor latine din care provin. În trecerea lor din latină în franceză, ele pierd volumul şi culoarea, devenind desenele negru pe alb ale formei lor latine.

L

Acesta e, mai cu seamă, efectul produs de pierderea accentului tonic. În franceză, accentul tonic latin dispare şi toate silabele, cu excepţia silabelor mute, se pronunţă cu egală putere. Accentul tonic latin exercită, bineînţeles, o funcţie importantă în cuvântul nou (francez), aşa cum o exercita în cuvântul vechi (latin). Dar, în timp ce în latină cuvântul era un fel de centru de gravitaţie fizică a unui corp având masă şi volum, în franceză, el nu mai este decât centrul de gravitaţie geometrică a unei simple figuri, punctul în jurul căruia are loc proiecţia vocabulei latine pe planul limbii franceze.

Suntem în măsură să considerăm acest fapt drept manifestarea lingvistică a tendinţei intelectuale şi abstractizante a spiritului francez, care neglijează complexităţile vieţii în scopul de a-şi reduce viziunea la o ordine intelectuală. Viaţa colectivă şi limba ne apar aşadar legate prin aceeaşi analogie pe care am observat-o în legătură cu caracterul englez. Am văzut cuvintele englezeşti, întocmai ca şi pe cetăţenii englezi, libere şi individuale, şi totuşi gata să servească în fraze organizate spontan şi purtând, precum o amprentă socială, accentul tonic al frazei guvernat de legi eminamente „sociale”, nescrise, dar infailibile. Vedem acum cuvintele franceze, şi nu numai cuvintele ci şi silabele chiar, toate pe acelaşi plan, aşa cum i-am văzut pe acelaşi plan de egalitate deplină pe toţi cetăţenii francezi, odată eliminate, prin abstractizare, deosebirile vitale dintre ei.

Pe de altă parte, această trăsătură importanta a limbii franceze coexistă în armonie cu tendinţa spre claritate care distinge caracterul francez. Claritatea cere o articulare exactă şi limpede a fiecăreia dintre părţile cuvântu ui. Ea acţionează, într-un fel, asemenea „puterii separatoare” pe care am comentat-o descriind viziunea intelectuală franceză: separă fiecare silabă şi-o pune în relief pe linia bine definită a graficului verbal.

Franceza este o limbă care se pronunţă cu grijă. Fiecare literă rămâne pe locul ei exact şi îşi capătă acolo valoarea deplină. Franceza nu tolerează inversările capricioase ale literelor, singularităţile tradiţionale, afectările sociale, latitudinea şi elasticitatea care, în ortografia şi în pronunţia englezească stârneşte deznădejdea grămăticilor şi deliciile căutătorilor de excepţii. Pronunţia franceză este exactă şi precisă; ea ascultă de propriile ei legi cu o docilitate atât de desăvârşită încât uşor s-ar putea erija într-o ştiinţă deductivă, aproape la fel de exactă ca dreptul francez.

Unul dintre factorii care tind să dea pronunţiei franceze claritatea şi precizia ei este claritatea şi precizia vocalelor limbii. În engleză, nebuloasa vocală se află într-o perpetuă mobilitate şi, excep-tând cazul cuvintelor scurte şi rapide, precum snap (a hăpăi – n. Tr.), ea este aproape totdeauna compusă şi complexă, mai mult chiar decât un diftong, învăluită într-o formă fluidă şi vaporoasă, adevărat sunet plutitor între trei sau mai multe vocale. Vocalele franţuzeşti, dimpotrivă, sunt totdeauna simple, iar diftongul nu există. Acesta e un fapt care merită să fie subliniat, pentru că nu-i lipsit de importanţă. Franceza veche avea diftongi pe care îi moştenise din latină. Dar caracterul francez este potrivnic ambiguităţii pe care-o implică aceste combinaţii vocale. „Este aşa sau nu-i aşa”. Diftongul încearcă să fie amândouă deodată. Evoluţia limbii franceze a rezolvat aşadar totul într-unui dintre componenţii diftongului sau în rezultantul său care este, ca să spunem aşa, concluzia logică a elementelor vechi (astfel au în o).

Franceza îşi datorează aşadar în bună parte claritatea, care este una dintre trăsăturile ei carac- 3Steristice, proporţiei armonioase între vocale şi consoane. Vocala dă limbii spiritul; consoana, greutatea şi materia ei. Sunt limbi, ca germana, supraîncărcate de consoane; altele, mai echilibrate, amestecă totuşi consoanele şi vocalele în grupuri inegale din cauza unei tendinţe excesive spre diftongi. Lipsa diftongilor şi un echilibru fericit între consoane şi vocale fac din franceză o limbă în care suflul şi sunetul acţionează ca nişte forţe aproape egale. Cuvântul francez curent se compune din vocale şi consoane într-o succesiune aproape perfect alternată.

Această trăsătură contribuie la impresia de desen „în alb şi negru” pe care o produce limba franceză. Am observat acest lucru comentând aplatizarea cuvintelor în trecera lor din latină în franceză, printr-o evoluţie care le transformă, ca să spunem aşa, în scheme ale formei lor latine. O impresie analogă decurge din tendinţa franceză de-a reduce vocalele cu culoare {a, i, o, u) la vocala fără culoare (e). E este vocala-cheie a limbii franceze, şi ea se substituie aproape tuturor celorlalte vocale în imensa majoritate a cuvintelor derivate din latină. Acest fenomen se observa, în special, în cazul e-ului mut prin care se termină o sumedenie de cuvinte franţuzeşti, care provin din tot felul de cuvinte latineşti, precum: vaccam, vache; carmen, charme; asparagum, asperge; arborem, ar-bre; amat, aime. Se observă, de asemenea, în evoluţii de forme latine la fel de variate, cum ar fi: cellarium, cellier; christianum, chretien; clarum, clair; hospitalem, hotel; amare, aimer. În cele din urmă, el determină evoluţia lui o în e, care se produce în numeroase cuvinte de tipul bovem, boeuf. Sigur, pentru explicarea acestor evoluţii s-au construit sisteme întregi de legi fonetice. Dar pe noi nu ne interesează cum ci de ce au evoluat aşa. Cum înseamnă filologie; de ce înseamnă psihologie. Faptul că limba franceză şi-a orientat evoluţia într-un sens în care vocala e domină celelalte vocale prezintă pentru noi o importanţă psiholo-7 gică de prim ordin pentru că vine să confirme tot ce-am arătat cu privire la natura geometrică, abstractă, plană, „în alb şi negru” a reprezentării franceze a vieţii.

Acest fapt vădeşte, de asemenea, simţul francez al moderaţiei şi al măsurii. Pentru că e este vocala de mijloc, echidistantă faţă de vocalele rotunde şi pline (a, o, u) şi de vocala ascuţită i). În primele timpuri ale evoluţiei sale, franceza resimte dubla influenţă a sudului şi-a nordului: sudul o orientează spre vocalele pline, nordul, mai măsurat, spre e. Cuvintele latine de tipul laborem, horrorem, furorem, amorem, evoluează spre forme în om în sud şi în eur în nord. În câteva cazuri sudul triumfă {amour); în altele, se ajunge la compromis şi sudul (labour) coexistă cu nordul {la-beur). Dar în majoritatea copleşitoare a cazurilor, nordul învinge (horreur, fureur, superieur). Or, se cuvine să observăm că forma meridională ou sugerează o nuanţă de plenitudine, de exces, de lipsă de măsură şi de exagerare. Acel Dious al cadeţilor din Gasconia, în scena din Cyrano, atunci când intră cu toţii înjurând copios în numele lui Dious în locul septentrionalului (şi maladivului) Dieu, este un exemplu caracteristic. Dar fie-ne îngăduit să adăugam un alt exemplu, şi-anume cu-vântul amorem, pasiune, care, prin însăşi natura sa, este contrariul oricărui simţ al moderaţiei şi care, în virtutea acestei raţiuni intime, interne, de domeniul psihologiei, evoluează nu spre un imposibil ameur, ci spre un plin amour*. Sensul acestei evoluţii este mai profund decât simpla fonetică filologică. În timp ce forma eu sugerează măsura şi moderaţia, forma ou exprimă plenitudinea şi abundenţa. Astfel, lipsa se exprimă în franceză printr-o formă în eu, peu; abundenţa printr-o

* Explicaţia pe care o dau filologii, potrivit căreia derivatul amoureux a influenţat substantivul amour, nu explică, în realitate, absolut nimic, pentru că atunci derivatul douloureux ar fi trebuit să dea doulour. A-devărul este că doulour este evident ridicul pentru un popor măsurat, în timp ce ameur ar fi adus măsură Pe un teren unde manifestarea ei este de prost gust (N. A.) 338 i formă cu două vocale pline, beaucoup. Tendinţa spre sunetele dominate de e, tendinţă prin care se distinge în Europa limba franceză, trebuie considerată aşadar ca una dintre numeroasele manifestări ale grupului de caracteristici franceze legate de simţul măsurii.

Privând astfel aceste vocale de masa şi de culoarea lor, limba franceză oglindeşte tendinţa spre abstractizare inerentă caracterului Franţei. Dar am observat că pronunţia franceză este limpede şi precisă. Constatăm aşadar că limba corespunde exact intelectului; şi limba şi intelectul sunt abstracte şi precise. La o concluzie identică ajungem observând stilul francez. Un umorist englez – nimic nu inspiră mai mult umorul englezesc ca observarea francezilor – spunea că franceza este limba în care e cel mai greu să spui adevărul. Gluma e nedreaptă căci, tocmai dimpotrivă, prin claritatea şi precizia ei, franceza este o limba în care opiniile se cristalizează cel mai limpede, cu planurile şi muchiile lor bine marcate. Dar englezul nostru era fără îndoială obişnuit să simtă mai degrabă adevărul decât să-l gândească, şi, în consecinţă, tindea să-şi închipuie că decupând cuburi şi piramide geometric limitate în masa informa a realităţii, limba franceză lipseşte realitatea de adevărul ei vital. Într-un cuvânt, englezul e stingherit de faptul că limba franceză se îndreaptă firesc spre stilul abstract. Abstractă şi precisă, ea păcătuieşte aşadar îndoit împotriva gusturilor englezeşti care sunt vagi şi concrete.

Aceste necesităţi interne ale limbii determină şi structura ei gramaticală. Franceza a păstrat armătura gramaticală moştenită de la lajină; fiecare piesă a acestei armături este etichetată clar şi îndeplineşte o funcţie definită sub o formă definită. Nu-i vorba de-o ordine pur teoretică. În utilizarea ei curentă, franceza este poate cea mai rigidă limbă din Europa. „Asta nu-i franceză” este uri verdict de condamnare ce se aude în Franţa deseori.

Rigiditatea excesivă a limbii franceze se datorează în special în aptitudinii sale pentru inversări: englezul poate spune: home he went; spaniolul, şi mai liber încă: a casa. Se fue. Francezul e obligat să spună: ii est alle chei lui, într-o ordine riguros logică. Să semnalăm aici o nouă manifestare a tendinţei de-a nu lăsa nimic ia întâmplare, de-a prevedea totul şi de-a asigura claritatea prin toate mijloacele. Astfel, în cazul întrebării: que esi care se poate formula în spanio'ă în două cuvinte, iar în engleză în trei: what is it? francezul care, la rigoare, s-ar putea mulţumi cu: quest ce? simţind că sunetul acestor trei cuvinte este o simplă monosilabă, se lungeşte în: quest-ce que c'est, ba chiar în: quest-ce que c'est que cela. Forma negativă ne… pas…, ne… point…, poate fi şi_ ea interpretată ca o consecinţă a aceleiaşi tendinţe. ^ Negaţia ne, care se sprijină, dealtfel, pe-o vocală obscură şi mută, este un cuvânt prea scurt pentru a i se putea încredinţa o funcţie atât de importantă în expresie. Francezul, preocupat de claritate, îi adaugă cuvinte auxiliare ca pas şi point^ Şi această explicaţie este confirmată de faptul că, dintre toate auxiliarele negativului cunoscute de franceza veche, n-au supravieţuit decât aceste două cuvinte, pas şi point, care încep prin-tr-o literă energică, p, în timp^ce altele, ca mie sau mot, au fost abandonate, fără îndoială pentru că sunetul lor iniţial era prea moale ca să satisfacă necesitatea căreia limba îşi propunea să răspundă. Logica şi claritatea sunt aşadar legile principale ale gramaticii franceze. Să comparăm aici formele engleză şi franceză ale viitorului ipotetic, pe care le-am comentat mai sus. Engleza aduce acest viitor în prezent: when he comes; franceza rămâne strâns legată de terenul logic şi spune: lors-quil viendra.

Aşadar, viaţa şi evoluţia limbii franceze s; dezvo! tă sub influenţa legilor intelectuale, şi nu a legilor sociale sau empirice, ca în Anglia. Academia franceză nu este corpul legislator, ci corpul codificator al^ acestor legi. Şi este respectată tocmai pentru că nu legiferează ci codifică. Pentru ca Academia franceză guvernează o republică în care ordinea este spontană de vreme ce răspunde unei tendinţe intelectuale inerente rasei.

¦f >'t!};'¦

L

Experienţa ne arată că dintre cele trei limbi comparate aici spanio'ă îşi oboseşte cel mai mult vorbitorul. Franceza se vorbeşte mai ales printre dinţi şi buze; engleza printre dinţi şi palat. Efortul spaniolei se localizează mai ales între palat şi gât. Dintre cele trei limbi, spaniola pretinde cea mai mare cantitate de energie din partea omului interior. Engleza permite un anumit abandon, o anumită neglijenţă; la nevoie, franceza poate fi vorbită cu o elocuţiune superficială. ^Spanioâa îi cere vorbitorului să umple cu suflul său vital volumul amplu al cuvintelor. Ea este, prin urmare, limba proprie poporului pe care îl ştim gata să intre total oriunde intră. Cuvintele ei nu sunt, ca monosi-labele englezeşti, imaginile rapide ale unor acte; nici ca polisilabele clare ale francezei, desene în negru pe alb ale originalelor latine, ci obiectele înseşi cu toată masa, volumul şi culoarea lor, plantate în faţa noastră.

Ca să prindem pe viu divergenţa tendinţelor psihologice care acţionează asupra moştenirii comune a francezei ş'i-a spaniolei, cel mai bine ar fi să observăm deosebirea dintre cuvintele cu care se încheie într-o limbă şi în cealaltă, evoluţia pornită de la aceeaşi rădăcină latină: ame, alma, chaire, cadera; chaud, caldo; eau, aqua; faim, hambre; sou, sueldo; achever, acabar; benir, ben-decir; aoât, agosto.

În toate aceste cazuri, schematizarea tipică în evoluţia francezei nu se produce în spaniolă, a cărei evoluţie se limitează, exceptând o anumită uzură a elementelor slabe din cuvânt, la schimbarea terminaţiei um, în terminaţia mai luminoasă o, iar în privinţa verbelor, la dispariţia vocalelor finale slabe. Vocalele dominante ale limbii spaniole sunt aşadar o şi a, cele mai pline şi cele mai sonore. Pronunţia lor este, dealtfel, clară şi simplă. Spaniola este poate limba europeană care dispune de un minimum de sunete vocale. Această trăsătură sugerează ideea de masă, de culoare şi de volum, în timp ce vocalele mai delicat diferenţiate ale francezei dau impresia nuanţei, iar nebuloasa; vocală englezească exprimă vagul şi fluiditatea.

Un efect analog produc legile care guvernează accentul tonic. În engleză, precum ştim, accentul tonic al frazei îl domină pe cel din cuvânt. În afară de asta, în ceea ce priveşte cuvintele înseşi, majoritatea lor sunt semne monosilabice de acţiune, în timp ce polisilabele sunt accentuate în general la începutul cuvântului şi, deseori, pe prima silabă. Astfel cârpenter, midshipman, deputy. Această tendinţă se manifestă cu şi mai multă claritate în cuvintele compuse, precum: window-sill. Accentul iniţial explică faptul că adevărata formă a rimei englezeşti este aliteraţia, sau identitatea literei iniţiale, sau chiar a silabei iniţiale, într-un anumit număr de cuvinte succesive sau periodice. Această întărire iniţială a cuvântului sugerează energia omui lui activ. Franceza, la rândul ei, distribuie accentul în mod egal pe întreg cuvântul, procedeu conform spiritului său care, vizând claritatea, caută să dea un relief egal tuturor părţilor din cuvânt. Franceza este, ca să spunem aşa, o limbă cu două dimensiuni. Asta nu mai ţine de domeniul naturii ci de al artei. Spaniola, în contrast cu engleza, accentuează cuvântul mai apăsat decât fraza, produ-când astfel urechii o impresie „bolovănoasă” şi su-gerând imaginaţiei o mulţime nu prea disciplinată de indivizi cu^ personalităţi puternice. Dealtfel, în interiorul fiecărui cuvânt, spaniola tinde să accentueze penultima silabă, dar cu efecte diferite de cele pe care le produce engleza în cazuri analoge. Widow (văduvă – n. Tr.), casa, par să urmeze la prima vedere o lege tonică identică. Amândouă sunt bisilabice, accentuate pe prima silabă. În realitate însă, ele prezentau anumite deosebiri; prima ' este că, în engleză, cezura internă ezită între widow şi wi-dow, în timp ce, în spaniolă, ea este plasată simetric: casa; a doua este că vocala finală „ ow e vagă şi săracă, având tendinţa de-a se es- ' tompa, în timp ce rf-ul final din sa pretinde şi îşi obţine plinul de sonoritate; a treia deosebire rezidă în calitatea accentului însuşi, greutatea mecanică, fiind mai mare în engleză decât în spaniolă. Toate îl

Laceste trei deosebiri tind să sporească forţa şi greutatea accentului din cuvântul englezesc, care se sprijină mai puternic pe prima silabă, în timp ce cuvântul spaniol poartă greutatea cam în centrul volumului său. Această simetrie a accentului spaniol este şi mai 'impede în imensa majoritate a cuvintelor trisilabice, aproape toate accentuate pe silaba din mijloc: sombrero. Aşadar, putem spune că legea tonică cea mai generală în spaniolă situează accentul pe centrul de gravitaţie al cuvântului. Greutate şi volum sunt aşadar coordonate. Legile mecanice ale limbii confirmă astfel legile psihologice ale rasei; cuvintele înseşi, în spaniolă, sunt individualiste şi egocentrice.

Această energie individuală concentrată pe fiecare cuvânt tinde să devină uneori excesivă şi rebelă. Limba spaniolă produce frecvent o anumită impresie de energie în libertate, ca şi cum cuvintele, în loc să-şi dea drumul să cadă din gură ca în engleză, sau să fie desenate de ea cu grijă, ca în franceză, ar fi lansate ca nişte proiectile. Probabil că aici trebuie să vedem explicaţia psihologică a predispoziţiei spaniole pentru diftong, şi chiar trif-tong. Francezul, precum am văzut, reduce diftongii în vocale clare şi le preferă chiar hiatul. Cuvinte ca li-ai-son, în trei silabe, sunt tipic franceze. Limba spaniolă, dimpotrivă, preferă diftongul hiatului. Astfel, din latinul regina, accentuat pe silaba mediană, trecând prin re-i-na în trei silabe cu hiat, evoluţia spaniolă sfârşeşte prin a da rei-na în două silabe sprijinite pe un diftong viguros. Tendinţa nu se limitează la fenomene deja încheiate ale evoluţiei. Ea subsistă şi azi cu aceeaşi vitalitate de odinioară, ca una dintre legile vii care continuă să formeze limba. Astfel terminaţiile în ado se pronunţă normal ao. Exemplu: delgado pronunţat delgao. În toate aceste cazuri, predispoziţia pentru diftong produce clar impresia de energie lansată pe care am semnalat-o. Acesta e, în special, cazul tendinţei populare de-a concentra m.ai multe vocale într-o singură emisiune de voce. De exemplu, din cuidado evoluţia firească face cuidao, iar poporul îl mută pe/şi pronunţa cudiao.

Aceste efecte fulgurante sugerează energie şi, până la un punct, amintesc de limba engleză care, precum ştim, este şi ea o limbă energică. Dar dacă examinăm acest punct cu atenţie, vom observa că energia englezească se află, ca să spunem aşa, conţinută în cuvânt, transportată, şi am putea spune chiar utilizată de el; în timp ce energia cuvântului spaniol este lansată, pierdută. O energie în sine şi pentru sine. Este cazul aşadar să semnalăm caracterul ei static. Pentru că, deşi poate părea paradoxal să atribui caracter static unei explozii de energie, realitatea este că energia nu-i dinamică decât atunci când este utilizată, căci numai în acest caz devine o forţa. Engleza este o limbă dinamică, limba dinamică prin excelenţă, pentru că îşi foloseşte energia. Spaniola este o limbă statică, pentru că îşi lansează energia în gol*.

Acest caracter static, şi ca să spunem aşa, dezinteresat, al energiei limbii spaniole, contribuie în bună parte la impresia de sobrietate pe care o produce. S-o observam în primul rând în cuvinte. Cuvintele spaniole, comparate cu monosilabele engleze şi chiar cu schemele verbale ale Franţei, sunt mai pline, mai voluminoase. Aceasta nu ştirbeşte impresia de sobrietate pe care o produc deoarece întregul lor volum este ump'ut de substanţă, aşa în-

* Caracterul static al limbii spaniole capătă un relief izbitor prin contrastul următoarelor două fapte de limbă: spaniola nu are niciun cuvânt pentru a spune „devenire”. În timp ce această idee, werden, este aproape totdeauna prezentă în limbajul şi în textele germane, în spaniolă ea lipseşte cu desăvârşire, şi doar scriitorii în contact cu gândirile străine simt nevoia să-şi confecţioneze un cuvânt care s-o exprime. In schimb, spaniola, în sensul cel mai larg al cuvântului, altfel spus ansamblul limbilor iberice, este singura limbă care are două cuvinte pentru a traduce verbul „a fi”. Ser înseamnă „a fi prin esenţă”; estar înseamnă „a fi prin stare”. Cel de->a doilea fapt este contrapartida celui dinii. În Spania, nu există devenire pentru că a fi este atât de important înrât are un cuvânt al său, independent de cuvântul care exprimă simpla stare în care eşti. E cazul să observăm că germana, poporul lui werden, este poporul unde fiinţa prin esenţă, fiinţa instantanee şi perpetuă este cea mai slabă. (N. A.) cât învelişul verbal nu-i, în general, excesiv, nu face nicio zbârcitură, nu se încreţeşte. Această observaţie apare mai limpede atunci când comparăm cuvintele spaniole cu cuvintele italiene, pentru că atunci se va remarca lesne ca forma spaniolă este, în toate cazurile, mai sobră decât forma italiană: dottore, doctor; omettere, omitir; inf elice, infeliz; ambizione, ambicion; universale, universal, în toate cazurile, impresia de energie lansată şi simplitatea brutală a limbii spaniole contrastează cu cadenţa mai suavă pe care o atinge italiana prin e-ul ei final, literă ce nu mai este mută ca în franceză, ci cântată ca un fel de coda la me'odia vocabulei.

Nimeni nu se îndoieşte ca limba spaniolă are o gramatică. Cât este de respectată această gramatică, e cu totul altă problemă. Ne aflăm în prezenţa unui caz foarte limpede al conflictului semnalat mai sus, ca fapt general, dintre geniul poporului care creează o limbă şi geniul poporului în sufletul căruia este transplantată această limbă în virtutea unui accident istoric. Poporul spaniol şi-a primit gramatica de la poporul roman. Din acel moment, a luptat împotriva ei, şi această luptă dintre iberiana rebelă şi gramatica latină este unul dintre principalele elemente evolutive ale casti-lianei. Sub diversele aspecte împrumutate de această luptă putem observa eforturile caracterului spaniol de-a forţa limba străină să se adapteze noii sale ambianţe psihologice. Inversări, racursiuri, tot soiul de falii şi spărturi apar la suprafaţa, odinioară compactă, a gramaticii latine, consecinţă a spontaneităţii vulcanice a poporu'ui care o vorbeşte. Regulile devin mai elastice sau dispar. Un nou simţ al libertăţii îşi face apariţia, în profund contrast cu rigiditatea şi precizia limbii şi-a stilului francez; o libertate, de altfel, mai neaşteptată şi mai rebelă decât maniera empirică a englezei, care, deşi liberă de orice regulă logică, se supune instinctiv unei anumite continuităţi a limbajului. Ca exemplu al libertăţii atât de neaşteptate a spaniolei, este cazul să semnalăm tendinţa ei, mai cu seamă în sud, de-a crea diminutive ale verbelor, inovaţie gramaticală pe care nicio regulă de logică n-ar putea s-o explice şi, în consecinţă, niciun artificiu de traducere n-o poate reda*. Şi totuşi, descoperim în acest limbaj atât de spontan o înţelepciune profundă, născută din tendinţa sintetică a poporului. Să dăm ca exemplu versiunea spaniolă a viitorului ipotetic, care ne-a mai servit şi pentru a compara tendinţele psihologice ale francezei şi ale englezei. When he comes, spune engleza forţând viitorul să dezvolte prezentul, pentru că ea însăşi refuză să se clintească din prezentul în care trăieşte. Quand ii viendra, spune franceza, văzând acest viitor în abstracţiunea sa logică, adică în viitorul căruia îi aparţine de drept. Cuando venga, spune spaniola, cu un subjonctiv care nu mai plasează evenimentul într-un viitor de drept şi, în consecinţă, sigur, ci într-un viitor ipotetic şi vital, cu incertitudinea unui eveniment pe care realitatea nu 1-a încarnat încă. Astfel, prin acest subjonctiv, spaniola reuşeşte să-şi satisfacă simţul sintetic exprimând în acelaşi timp afirmaţia şi îndoiala. Această atitudine rebelă faţă de gramatică poate contribui probabi! la interesul pe care îl inspiră în Spania chestiunile gramaticale. Acest interes, mult superior celui pe care l-am putea observa în alte ţări mai respectuoase cu gramatica, seamănă într-un fel cu fascinaţia pe care o exercită asupra anumitor sceptici problemele teologice. O discuţie gramaticală, în Anglia, este aproape de neconceput pentru că, în Anglia, nu există gramatică, şi dealtfel, gramatica este o chestiune de teorie; în Franţa, asemenea discuţii sunt rare căci gramatica este atât de cunoscută şi de respectată încât nu inspiră deloc conversaţia; în timp ce în Spania, regulile gramaticale şi excepţiile lor sunt atât de numeroase, şi mai ales evoluţia excepţiilor şi-a regulilor atât de complicată, încât chestiunea se află, ca să spunem aşa, într-o stare de vitalitate perpetuă.

De aici, situaţia specială pe care o ocupă Academia spaniolă. De ce o academie în Spania? Bineînţeles, pentru a imita Academia franceza. Dar, în timp ce autoritatea şi coeziunea limbii sunt asigurate, în Anglia, de o leadership sociala, iar în Franţa de guvernământul Republicii Literelor, care este Academia franceză, în Spania, adevărata conducere a evoluţiei lingvistice rezidă în popor, poporul alcătuit din toate clasele sociale, Bineînţeles, dar popor în măsura în care nu cunoaşte nici organizare, nici ierarhie. Academia decretează una sau alta şi, cum era de aşteptat, uită frecvent realitatea*. Aşadar, în materie de academie ca şi în materie de gramatică, comparaţia noastră ajunge la o concluzie identică. În Anglia, niciuna nici alta; în Franţa, o gramatică, o academie, în armonie cu geniul naţional şi, în consecinţă, şi una şi alta respectate; în Spania, gramatica şi academie străine geniului naţional şi, în consecinţă, amândouă la marginea vieţii poporului.

* Cum să traduci, de exemplu: me alegrito de verle bueno? (N. A.)

* Până la o dată foarte recentă, de exemplu, s-a încăpăţânat să definească pronunţia „corectă” a lui v oa echivalent al u-ului francez, ignorând faptul evi-, dent că poporul spaniol refuză să deosebească în pro-

47 nunţie v-uşi b-ul. (N. A.)

VI