CAP. III PETALE ŞI AROME.

Şi iat-o pe Lilica iarăşi între cărţi, caete, exerciţii şi teme. Intre cele două Marii pe care le iubeşte deopotrivă, colega de acum şi prietena din copilărie, în ţara cu livezi şi pajişti, cu pasări al căror cânt e mai înţeles şi cu visuri întraripate de copilărie, Lilica îşi trimite Sandul acolo, cu dor, cu acel „intraductibil” or! De aceea, sub lumina tristă a lampei, pagi-nele cărţilor se închid, caetele se ascund, iar pe foaia albă, poeta aşterne o:

Romance ŕ Marie

Marie, as-ta donc oublié

Ces jours remplis de charmes?

A tes serments je m'étais Hé, Ton coeur était au mien lié

L'amour te perçait de ses armes…

Hélas! Jfen verse encor des larmes…

Comme des oiseaux envolés Loin des soucis moroses, Nous courions dans fes champs de blés; Et dans tes noirs cheveux bouclés En te disant des douces choses, Je mettais des bleuets, des roses!

Ce temps est passé sans retour

Oů} adorais la vie, Oů je pouvais croire ŕ l'amour

Que tu me jurais chaque jour, Oů dans ma triste ręverie

Ton doux nom me charmait, Marie.

Hélas! j'étais bien insensée De f aimer sans mensonge! Quand dans tes bras j'étais pressée C'était un ręve! Il est passé Comme passe tout heureux songe! Pourtant, je pleure quand j'y songe…

1884, (Bourgeous d'avril 12)

Şi e probabil că aceleeaşi Marii de departe, a cărei dragoste o poartă mereu, dar care, pradă vieţii unde va fi intrat, s'a înstrăinat de dânsa, îi dedică Iulia şi poezia A quoi bon? din aceeaşi epocă, în care aceleaşi imputări de dragoste se termină în strofa:

Enfin, avec un trouble extręme

Avec ardeur Je vous dirais que je vous aime Que vous avez blessé mon coeur; Mais ŕ quoi bon? Vous le savez vous-męme.

(1884, Bourgeons d'avril 110)

Deasemenea, aceleeaşi Marii, Iulia Haşdeu îi dedică şi cealaltă poezie, nedatată ca zi, dar din acelaşi an, cu titlul Sur un album şi a cărei primă strofă e următoarea:

La poésie te plaît, Marie; Tu veux des vers, faut-il t'en donner? Qu 'est-il besoin de la poésie, Quand on se jure de bien s'aimer?

Se va vedea în ordinea cronologică şi evolutivă, în care este expusă viaţa şi opera poe-tei, acum de paisprezece ani, că versurile ei poartă totdeauna pecetea sincerităţii, expresia fidelă a stării ei psihice, a gândurilor intime, a progresului în sensibilitate, dar şi în durere. Acest prim an, în care poeziile şi schiţele, creionate mai de mult, încep să capete contururi precise (dar – repetăm – nu definitive, deoarece ea le ascunde de toţi şi nici la tipar nu se gândeşte) acest an se remarcă prin inspiraţii de dragoste candidă, în latura sentimentală, de cântece ale naturei poetice, dar şi de studii adâncite în ramura critică literară.

Desigur, tot în acest an va fi scris Iulia Haşdeu şi schiţa Tante et ničce (sujet d'une comédie) din volumul Théâtre, care nu poartă nici o dată, însă prin factura subiectului şi planul de tratare, corespunde acestui an, dacă nu chiar şi celui anterior, prin simplitatea desvoltării. E vorba de-o dragoste pe care o mătuşă măritată, Baroana de Villemont, al cărei soţ e plecat de mult şi socotit de ea mort, şi-o dispută cu nepoata pe care-o creşte: Germaine, pentru tânărul conte d'Almaby. Scene după scene, duc la finalul normal, în care mătuşa va fi silită să convie că trebue să renunţe la tânărul conte, pentru nepoata iubită cu adevărat, de acesta, cu atât mai mult cu cât soţul scăpat dintr un naufragiu anunţă întoarcerea acasă.

Nu mai puţin corespunde acestor primi ani şi legenda, de asemenea fără dată, „L'ange et la primevčre”, pe care învăţatul conte Angelo de Gubernatis, prieten al lui Haşdeu, o va însera într'o conferinţă publică, ce-o va ţine la Florenţa, cinci ani mai târziu, asupra dispărutei poete, legendă tradusă apoi în polonă şi ungurească şi publicată în acelaşi timp. Schiţa care începe: „ Un jour, un ange volait dans les deux purs, bercé parmi les brillantes étoiles…” e plină de suavă poezie. îngerul coboară pe pământ, culege o floare, una singură şi-şi reia sborul în ceruri, spre nedumerirea celorlalte flori: care dintre surate a fost cea aleasă? Târziu, o voce din cer s'aude. A fost aleasă „la primevčre” floarea care apare cea dintâi la sfârţitul ernii… „la premičre fleur qui nous sourit aprčs le sombre hiver, blanche comme şi elle portait encore l'empreinte de la larme sacrée1* (Théâtre 315)

Dacă ar şti papa! Dacă ar afla acum, la timp, în pragul acestei copioase înfloriri, care împodobeşte talentul în rapidă desvoltare a copilei! Oh, dacă ar şti! Dacă ar cunoaşte numai această diafană legendă, în care virtutea, pe care Parcele i-au imprimat-o copilei delŕ naţtere ţi au confirmat-o la botez, pe tava cu daruri, se vădeşte aşa de scânteetor, oh, atunci, desigur, ar fi lăsat-o acestei înalte chemări, care ar fi adus părintelui ceva mai mult decât un- mausoleu, şi naţiei ceva mai mult decât nişte risipite caete de genială începătoare!

„… Dar lucrul principal e Bacalaureatul şi iarăşi bacalaureatul. Greaca şi Latina cel puţin două ore pe zi!

Ş'apoi încă odată consiliul meu: să nu glumească cu Aumont, ci să profite de lec-ţiunile lui, căci altfel noi îl plătim de geaba…” (Joi 3(15 Mai 84) Scrie Haşdeu.

Iată ecoul depărtării! Iată efectele telepatiei asupra acestui mag cititor în stele şi înţelegător al duhurilor ce plutesc în jurul nostru, venite delŕ ai noţtri cei scumpi! „Bacalaureatul!” Nu „îngerul care sboară în cerurile pure, legănat printre stelele strălucitoare…!” Filologul Haşdeu nu plăteşte doi bani pe versurile poetului Haşdeu! Aici stă fatala, predestinata sămânţă a dramei. Atunci însă, când poetul va da peste aceste cărţi şi caete de şcoală, în care dormeau valorile poetice, peste banalele conjugări şi spulberatele construcţii de grecească, oh, atunci revelaţia atât de târzie va găsi floarea veştedă, cu petalele răvăşite de suflul morţii…

Tata însă este prins acum într'o lucrare despre… armată, şi mai ales în trudnicul lui „ Magnum Etymologicum…” şi de aceea, în jurul aurei lui se adună chestii greceşti, latineşti, derivaţii, transformări, rotacisme… Toată lumea stă în litera A şi B ale acestei lucrări de proporţii uluitoare!

Şi mămiţa pe de altă parte! Preocupată de infuziile de tei, de supra-alimentaţia Lilicăi, de vegherea asupra preparatorilor (acuma trei la număr) în prezenţa cărora stă înfiptă tot timpul orelor de preparaţie, ce-ar putea cunoaşte ea din această minte ce se stoarce de preţioasa ei sevă, în puterea nopţii până la cântatul cu-”oşilor?

E drept că părinţii chezăşuiseră acum la Paşti, faţă de tuşea şi oboseala Lilicăi, la sforţări, s'o ducă undeva la munte, pe timpul verii şi că eleva se luminase la faţă ca o zi de Mai, cam. aşa cum era ziua în care papa scrisese: „Bacalaureatul şi iarăşi bacalaureatul!” – Dar tot drept este că Lilica devenise o adevărată domnişoară de optsprezece-nouăsprezece ani.

Părul adunat în două bucle ce se îmbrăţişează armonic deasupra capului, cu doi zulufi ondulaţi cari flutură pe frunte. Obrajii rotunzi, palizi sub lampă, trandafirii când îi sărută soarele; gura în amar zâmbet peste buzele festo-nate, bărbia graţios rotunjită! Şi ochii! Ochii aceia de severă seninătate, cu expresia bunătăţii ce face totdeauna loc inteligenţii; ochii aceia demni de o odă eminesciană! Iar în urechi, ca două puncte albe ce închee cadrul, două boabe sidefii! Şi trupul, săltat în anii ce-o avântă, rotund şi plinuţ! Şi sânii învoiţi şi talia mlădioasă… şi totul învăluit în candoarea de crin a primăverii…! Care vecin de apartament, care trecător cu ochi iscoditori, nu şi-ar fi coborât admiraţia către pedestalul pe care natura le-o prezenta?!

Tot ce poate face Haşdeu este să contribue din răsputeri, cu angajamente de cărţi, cu premii, cu credite mereu deschise de Mircuş, la bunăstarea materială a scumpelor lui Iulii.

Lilica răspunde cu adâncă gratitudine, în fraze cizelate şi spirituale, care pentru orice alt părinte, mai puţin poet, mai puţin savant, ar fi fost indicii, poate dovezi, de real talent literar. Un Odobescu, de pildă, care mişcat de atenţia Iuliilor, ţine acum cu orice preţ să reia prietenia întreruptă, cu Haşdeu! Dar filologul îl ocoleşte când vine la Paris. Ii scrie însă „politicos şi rece”', deoarece în sinceritatea lui nu crede.

Scrie şi Iuliilor lui dragi, că strânge bani, pentru ca în vară să meargă cu toţii în Klve-ţia, unde el poate va avea şi ceva studii de făcut. Pe bunica a reinternat-o la mănăstirea Ciorogârla, de unde plecase şi unde nu voia să. stee şi-i poartă de grijă. Guvernul Brătianu face prostii. „Gradinele amândouă au înflorit grozav de frumos; mai ales grădina Lilicuţei, care are şi struguri”. Pregătirea politică, pentru alegerea delŕ Craiova în toamnă, merge strună, fiindcă „… la Craiova nu dictează nici Brătianu, nici Ro-setti, ci bunul simţ şi patriotismul fără stăpân.!” „Dicţionarul meu merge înainte”… „Aştept cu nerăbdare să văd pânzele cele cu ulei ale Drei lulia: Haşdeu…”

În sfârşit se bucură mult, că, în preajma examenelor, Lilica, împreună cu mama, au putut: petrece o săptămână la ţară, lângă Paris, la aer curat, după recomandaţia doctorilor. Aer, cât mai mult aer cu soare!

Şi iată-1 pe Haşdeu la mijlocul lui Iulie 1884 din nou la drum î Guvernul nu face chiar numai prostii, ci şi unele treburi mai potrivite… Ministerul instrucţiei publice, de pildă prin Gh. Chiţu. baba” (cum îl va gratula în curând amicul său Haşdeu) titularul departamentului, acordă marelui filolog delŕ Arhive, sumele necesare pentru a merge în Elveţia (mai la timp nu se putea) să studieze, la faţa locului, organizarea şi funcţionarea învăţământului elveţian, însărcinare de care Haşdeu se va achita, ce e drept, cu totul onorabil, la întoarcere, făcând documentată dare de seamă.

Încărcat, ca totdeauna, cu bunătăţi (nu lipseşte decât alvaua, care nu ede „saison”) mas-line, icre moi, un coş cu caise mari, un buchet; cu flori, a căror coadă o învăluie în vată, conştiincios udată prin gări, ca să-1 prezinte soţiei sale lulia, ca un prinos al gândurilor sale pentru dânsa, şi ca să vadă moţoaica delŕ Paris, că Haşdeu al ei, nu-i chiar aşa de… nu ştiu cum, în lipsa ei din căminul conjugal… adică aşa cum au de grijă unele amice a o înştiinţa din când în când, precum că arhivistul nu s'a… hirotonisit de tot… A avut grija a-şi scurta barba prea „darwiniană” ce-i crescuse, şi-a făcut toaleta mâinilor, a părului, şi-a recapitulat toate activităţile şi în sfârşit, iată-1 la Paris, îmbrăţişându-şi odoarele, care, la drept vorbind, îi cuceresc zi cu zi, ceas cu ceas, preocupările.

Sărută de două ori pe Lilica pentru frumosul succes delŕ finele anului, când a dat dovadă de strălucită pregătire, luând iar premiul întâiu, în ciuda concurentei sale.

În fixarea călătoriei din Elveţia, recurg la medic şi hotăresc ca sediu pentru Lilica, Montreux, localitate vestită pentru toţi cei debili de piept.

Ca în totdeauna, ordinul tatei este să nu se ia cărţi pe timpul vacanţei: Lilica execută. – ca totdeauna – pe jumătate, şi pătureşte între haine, volumele poeţilor francezi mai mari sau mai mici, parizieni, bretoni sau provensali, Prudhomme, Hugo, Coppée, de Vigny, Berguedan, Legouvé, Belleau, d'Arles, Froissart, etc. Nu uită – cu încuviinţarea tatii – paleta şi colorile, şi nici tuşul cu peniţa de desen.

În dimineaţa plecării, pe când trăsura, încărcată cu bagaje, pături, bastoane şi umbrele, se pune în mişcare, Lilica observă, în apropierea clădirii, pe cineva, care o salută discret, numai pe dânsa. In încurcătura care i-o dă ochii părinteşti şi obligaţia de politeţă, stăpâna lui Mignon, schiţează un salut care putea fi interpretat şi ca o mai comodă aşezare pe perna trăsurei… Şi astfel ochii de peruzea o vor conduce, cu un augur de bună călătorie, în sborul trenului spre Elveţia.

În aceaşi zi, trenul îi depune în Montreux, pe malul lacului Leman,. în vestitul oraş al bolnavilor de piept, care de fapt nu e un oraş singur, unitar, ci se compune din câteva cartiere, localităţi cu nume deosebit: Chatelard, Les Planches şi Veytaux, reunite sub numele de Montreux. Haşdeu se opreşte în centrul oraşului (Les Planches) adică în partea care domină de sus portul, având vedere largă spre lac, dar primind din plin aerul ozonat al munţilor Berne zi din spate. De altfel, de jur înprejur, şi foarte apropiate, alte localităţi se leagă cu oraşul principal, fiecare fiind o staţiune neatârnată. Mai spre port este Territet, de unde un funi-cular urcă la Glion, care e spre munte, fiecare având osebită indicare, după cura ce se urmăreşte, şi pe care Lilica le va vizita în acest an, şi în altul următor.

Ajunşi la otel, în cele două odăi cu privelişte măreaţă către apa azurie a lacului Leman, cu bărci minuscule, vaporaşe şi paseri, Lilica deschide larg fereastra şi se opreşte în extaz, perzându-şi privirea pe luciul tremurat până departe, în pâcle.

Şi viaţa de odihnă, de cură, de ape, de soare îşi începe ritmul ei prescris. Mama veghează zi cu zi. Haşdeu nu mai puţin, în primele zile, după care urmează a pleca în alte oraşe elveţiene pentru executarea misiunei sale. Mai înainte de a se îndepărta prea mult, savantul organizează o călătorie cu vaporul delŕ Montreux la Ferney, pe malul apusean al lacului ca să viziteze acolo localitatea de refugiu a lui Voltaire.

Vaporaşul pleacă de dimineaţă, pe răcoare, cu lume multă, veselă, dar liniştită, fiecare plimbându-se pentru odihnă şi refacere. Lilica, în costum de turistă, stă la bord, lângă balustradă, lipită de tatăl ei, absentă la restul lumii, mereu prezentă la efectele, de lumină azurii de jos, şi la cele albe profilate în depărtare, la bărcile cu pânze ce gonesc albe ca speranţele suferinzelor şi vioae ca natura însăşi. Haşdeu de mult voia să viziteze orăşelul Ferney, devenit celebru prin acea că Voltaire marele poet, filosof şi istoric, a petrecut acolo cei peste douăzeci de ani din urmă ai vieţii sale, după ce cutreerase curţile unora din marii monarhi ai Europei, fiind indezirabil în Franţa.

În adevăr, între „patriarhul delŕ Fernay” – cum era numit pe atunci Voltaire – ţi între „magul delŕ Câmpina” – cum va fi numit Haş-deau – au existat foarte multe puncte de contact, în ce priveşte ideologiile lor politice, şi mai ales geniala lor producţie literară. – filosofică – istorică. Şi unul şi altul, minţi de vaste concepţii, cultură şi inteligenţă, enciclo-pezi, ca mulţi gânditori ai veacului, poeţi şi dramaturgi amândoi. – istorici de documentară pregătire – spirite revoluţionare în materie de libertate individuală şi democraţie, vervă caustică, sarcasm şi şarjă împotriva a tot puterniciei timpurilor, cari împilează şi nedreptăţeşte, anticlericali fără a fi atei, avânt în gândire şi spre finele vieţii, cu frecventa preocupare de problema divinităţii, care la Haşdeu răspunde mistic, acesta situându-se totuşi în marea vecinătate a octogenarului François-Marie Arouet (a Cărui anagramă era Voltaire), sub atât de importante raporturi. E de présumât chiar că vizita pe care Haşdeu cu copila sa o fac la somptuasa casă, în care stătuse retras patriarhul, va influenţa într'o măsură oarecare mai târziu hotărârea ermitajului delŕ Câmpina a magului. Şi unul şi altul îşi fac în aceste locuri adevărate altare de închinare, cu deosebire că, pe când Voltaire, poate ca o atitudine ostentativă, clădeşte o bisericuţă lângă poarta casei, pe frontispiciul căreia scrie „Deo erexit Voltaire” MDCCLX1 (Voltaire a ridicat-o lui Dumnezeu 1761), Haţdeu îţi va fixa altarul, cu acel Christ imens din donjon, chiar în castelul delŕ Câm-pina; ţi astfel iată doi anatemizaţi, care ştiu a se închina deopotrivă Dumnezeului celui mare şi bun, în reculegere şi pietate proprie.

„Nu voiu uita niciodată cele două ceasuri, pe care le-am petrecut cu fiica mea la Fernay, în parcul şi în casa, în odăiţa de lucru a nemuritorului cugetător…”

(Sic cogito.)

Acolo tata şi copila retrăesc viaţa, opera şi suferinţele patriarhului, al cărui spirit tronează în tot cuprinsul.

— Numai suferinţa pentru o idee, o redă în toată măreţia ei.

Şi Voltaire a suferit aşa de mult! exclamă Haşdeu când intră în casa istorică.

— Dar a şi făcut pe alţii să sufere, tată dragă.

— E adevărat! Un luptător temut. Un creator! Un profesor al omenirii. Şi profesorii fac adesea pe elevi „ă sufere! Dar ce profesor!

— Şi ce poet, cu toate acestea! Crezi tu, tată dragă, că ştiinţa aduce omenirii mai mult bine decât poezia? întreabă „poeta”.

— Lilicuţo dragă, poezia aduce omenirii tot atâta bine, cât şi ştiinţa. Dar poetului adesea îi aduce numai rău. Întreabă-mă pe mine! In-treabă-i spiritul lui! Ce mi-a adus poezia?

— Şi totuşi, dragă papa! Poezia a adus altor poeţi gloria şi nemurirea!

— E adevărat. Dar după moarte, copila tatii…

— Ce trist e ceea ce spui!

— Trist, dar precis. Voltaire a cunoscut gloria – ce e drept – şi în timpul vieţii. Uite aici la Fernay, bătrânul de geniu a fost un a-devărat împărat. Aici, retras de lume, în tovărăşia nepoatei lui, Madame Denis, este vizitat de toţii admiratorii lui din Continente; aici dă el sfaturi, programe, aici scrie opere de dreptate pentru năpăstuiţi, aici a scris el opera lui remarcabilă „Istoria Rusiei sub Petru cel Mare”, „Istoria Parlamentului Francez” şi nu ştiu câte piese de teatru, şi câte scrisori, rămase ca un adevărat testament, perorează Haşdeu.

— Şi tot aici a scris acel minunat „Comentariu asupra tui Corneille”, adaugă Lilica.

— Adevărat I uitasem; face tatăl. In tot cazul, frumoasă viaţă!

— Şi splendidă moarte! La optzeci şi patru de ani! închee copila cu ochii pierduţi spre marginele vieţii…

Peste câteva zile, Calliope, al cărui văl se aşterne mereu, obsedant, pe umerii copilei, versurile lui Lamartine din Le lac, pe altă parte” îi duce mâna pe foaia de hârtie. Azi două strofe, mâne cinci, până la cea din urmă, aproape de plecare.

Ţi aţa scrie Iulia poezia „Au Lac de Genčve, cu un motto din Lamartine: „Le soleil brille encor dans sa splendeur, et dore A Thorizon les eaux dormantes du lac bleu; Mais bientôt le couchant s'enflamme, et se colore De violet moiré dune teinte de feu.

La mer n'a pas de vagues aussi belles, Ni sur ses bords les monts audacieux

Dont les rochers, comme des sentinelles. Elčvent, fiers, leurs crętes vers les deux.

Ah! que ne puis-je, ô lac, sur cette rive Oů l'on entend comme un tendre soupir, Comme un regret de ta vague plaintive, Vivre toujours, vivre heureuse et mourir!

Mais non. Je dois te quitter, lac, que j'aime, Je dois te dire adieu, peut-ętre pour toujours. Or je te donne une part de moi-męme, Puisque tu prends mes premičres amours.

(Bourgeons d'avril 40)

Pentru epoca în care e scris acest pastel plin de evocator lirism, la cei paisprezece ani ai poetei, el suportă o intimă şi proporţionată apropiere, cu acel „Le lac” al lui Lamartine, care deşi scris – şi el – în tinereţea poetului francez, poartă totuşi pecetea anilor, cel puţin dubli, faţă de cei ai copilei, pe care-a inspirat-o^ „Mes premiers amours”! Cine nu ştie că poeţii intuiesc iubirea, acest fenomen de universală, creaţie şi afinitate psichică şi mai totdeauna – fără a fi lipsită de sinceritate – ea le îmbălsămează inima în faţa marei privelişti a naturel generoase I Dar „primele iubiri” ale copilei* pentru această natură e de crezut că se împletesc şi cu acel vag suflu ce prinde a-i bau tui inima! Iubire pentru o fiinţă definită sau imaginară, iubire obsesie, refulată mereu? Cine ştie?

Poeta se destăinue puţin, în aceeaş vreme, sub peisajul, de miraj, al aceluiaş lac încântător. E în poezia „En Suisse”, cu un motte* din A. Chénier: „ Viens! Tout aime au printemps, *t moi faime toujours.”

La brise légčre en passant effleure Et penche sur l'eau les roseaux soyeux; Dans le fond du bois le rossignol pleure; La nature est douce, et mon coeur joyeux, Le jasmin, le lys, le muguet, la rose, Embaument les airs, chacun ŕ son tour; Et le papillon de nuit qui se pose Sur ces fleurs, les baise, et leur dit: amour!

Mon amie, oh! vient! laisse-moi te dire

Ce que dit l'oiseau, ce que sur les monts

Le pâtre chantait, et ce que soupire

Mon coeur plein d'amour; mon amie, aimons!

(Bourgeons d'avril 195)

Intre timp, Iulia Haşdeu pictează unele din acele privelişti, cu scene, efecte de lumină de pe munţi şi de pe lac, pe care le va împărţi prietenelor şi colegelor. Pânze şi cartoane în care stima desenului, simţul coloarei, şi interesul subiectului dovedesc stăpânire şi asupra acestei arte ce-i încununează cumularda ei producţie artistică.

Tot la Montreux scrie ţi primeţte scrisori delŕ buna ei prietenă şi colegă de bancă Jeanne Créhange, care este şi ea plecată la Bourg la Reine şi care-i dă de veste că prietenii camarazi preferaţi, delŕ alt liceu, cu care erau în legături de literatură şi artă, fraţii Lucien şi Leon Blum (cel din urmă e fostul prim ministru de curând al Franţei) au căpătat note elogioase şi premii cu menţiune la examene. Tot despre aceştia, cu care Jeanne şi lulia urmau să joace în toamnă teatru de societate, colega îi scrie că atât cei doi fraţi, cât şi celelalte colege de „teatru”, nu înţeleg să joace „Ł Misanthrope”, ci „Les femmes savantes4*. Iar lulia, care avea păreri excelente pentru cei doi camarazi cărturari. In special pentru d-1 Leon Blam, cu a cărui soţie a lost colegă, nu va contraveni dorinţei lor.

Deasemenea, colegei Margaret Scott îi răspunde la scrisorile ei, dându-i pagini savuroase despre frumuseţile din Montreux şi-i dă de veste că sora acesteia, Elli Scott, a vizitat-o cu mama ei,

0 zi întreagă, că au repetat împreună câteva din rolurile ce trebuiau să joace, şi au făcut plimbări. Ii mai comunică ştirea că Elli citeşte acum „an roman inedit de lulia Haşdeu”, şi b altă ştire intimă, abea schiţată, despre un secret dintre prietene… (Care vă. fi fost acel roman inedit, e greu de ghicit, afară dacă n'ar ii unul din volumul Théâtre, unde sunt trasate doar subiectele câtorva din romanele proiectate).

În sfârşit, după câteva excursii, fac una şi la

1 iourg la Reine, la întoarcere, pentru a vizita

Ď”e Jeanne Créhange, care e acolo cu părinţii, n restul timpului se plimbă domol, cu mama, ori singură, pe drumul către munte, ori către port, cu ochii departe şi sufletul aproape, trecând pe lângă oameni, absentă şi preocupată lăuntric. Nu are prietene, nu cunoaşte pe nimeni. E mai bine aşa. Liniştea e numai a ei. Uneori vede pe cineva care-i tulbură liniştea; < > vedenie, o asemănare cu un oarecare poet? Copila trece mai departe…

Şi vara trece, lulia Haşdeu se simte iarăşi voinică; rezistă la oboseli, rezistă şi amintirilor adesea turburătoare… a celor doi ochi de peruzea… necunoscuţi, neînţeleşi… Iuliile pleacă la Paris, ducând cu ele şi o bonă care ştie şi franţuzeşte şi nemţeşte.

Septembre aduce cărţi noi, griji noi. Anul final! „Bacalaureatul mai ales bacalaureatul”… Şcoala n'o sperie. Dar nici muzele n'o abandonează. Orele de curs se împânzesc cu lecţii de algebră (ah, algebra) de greacă, latină, dar şi cu schiţe, versuri, pe marginea caetelor. In Septembre scrie ea „Le pauvre roi fol” dedicată acelui rege, părăsit de toţi, care moare înconjurat numai de „son chien et sa Dame”. Deopotrivă Regele Bavariei, care moare şi el peste puţin, va fi cântat de lulia Haşdeu, pentru că oamenii îl socoteau nebun, pe când el nu era decât un poet: „ Vivre seulement de poésie, o roi!”

Iar peste puţin continuă esseul „Mon Shakespeare” început în 1882, precum începe şi celălalt studiu al ei „Pensées détachées sur Racine et Corneille” în legătură cu schiţa: „ Mademoiselle Milet”, copila promisă lui Corneille. (Plan d'une comedie en vers). Acele „gânduri desprinse” asupra celor doi dramaturgi ai clasicismului francez, constituesc un studiu demn de un critic afirmat. Esseul începe astfel: „Moi, je me suis habituée ŕ dire „mon Corneille„, comme je dis „mon Moličre„, „mon Shakespeare„, „mon Sophocle„. Eh bien, toutes les fois que je voudrais en faire autant pour Racine, il m'échappe „Monsieur Racine”.

Observaţia şi destăinuirea sunt pline de inteligenţă. Chiar dacă lulia Haşdeu nu e prea originală în ceea ce afirmă despre Racine, ştiut fiind că Racine şi-a întrecut predecesorul şi critica a confirmat-o de mult. totuşi e originală tn modul ei de exprimare, cu atât mai mult cu cât, mult admiratul ei, Napoleon I, fusese tocmai de părerea contrară, şi spusese că dacă ar trăi Corneille pe vremea sa, l-ar face prinţ… pe când pe Racine nu-1 aprecia aşa de mult!

Iulia studiază personaj cu personaj, operele celor doi poeţi, citând şi alte păreri în sprijinul celor ale sale, defineşte valoarea fiecăreia în desfăşurarea dramei, psihologia, gesturile, acţiunea lor.

„Et les femmes chez Corneille? „Elles ne savent pas aimer. On voit que Corneille connaissait peu les femmes” dit Ni. Sainte-Beuve. Peut-on parler ainsi de celui qui créa les figures de Chimčne, de Camille, de Pauline, de Cornelie? Chimčne a des accents d'une tendresse infinie; Camille a une passion aveugle et desordonnée; Pauline est le type le plus pur et le plus parfait de l'amour conjugal; Cornelie est la digne veuve de Pompée. Celui qui a fait dire ŕ Chimčne, encourageant Rodrigue qui va combattre: „Sors vainqueur d'un combat dont Chimčne est le prix…'1 î Pauline, demandant la grâce de Polyeucte >

MUn coeur ŕ l'autre uni jamais ne se retire h't pour l'en séparer il faut qu'on le déchire…” ŕ Camille „Tout ce que je vois me semblait Curiace” ne connaissait-il pas les tendres sentiments et les faiblesses du coeur féminin? Il ne faut pas croire cepandant que Chimčne, Camille, Pauline, soient moins grandes et moins fermes que leurs amants; non. Mais elles ont en męme temps quelquechose de doux, de gracieux et de touchant, ce sont des figures poétiques qui ne le cčdent en rien ni aux Monime niaux Andro-maque de l'harmonieux Racine. Quant ŕ la femme dénaturée qui n'en est pas moins un type trčs naturel, voyez Çléopâtre de Corneille, cette étonnante Clęopâtre qui ne peut ętre comparée ni aux Agrippine, ni aux Athalie de Racine, et dont le caractčre odieux est peint avec des couleurs şi vraies. Certes, Corneille préfčre nous captiver par l'admiration et l'enthousiasme. S'il abaisse notre vue sur des personnages bas, ou terribles, il l'élčve bientôt pour nous montrer de fičres et nobles îmes, qui savent dompter leurs travers et leurs passions…

De toutes les types de Corneille, celui que j'admire le plus, celui que j'adore, c'est Pauline.”

Pagini demne de a fi citite şi comentate nu numai de elevii de liceu, dar chiar şi de unii profesori… şi din care apare clar spiritul încărcat de romantism al copilei de paisprezece ani, dar şi echilibrul ei stoic în concepţiile despre viaţă şi literatură, şi mai ales despre teatru, care-o preocupă în deosebi.

Haşdeu, ajuns în Bucureşti, le scrie ca a călătorit mult, a trecut pela Viena, spre a-1 vedea pe unchiul Stanislas, care însă lipsea, pe la München şi în fine, în capitală a ajuns cu 6 franci în buzunar. Le mai aduce la cunoştinţă diverse cancanuri şi întâmplări din Bucureşti, între care şi căsătoria prietenului Barbu Con-stantinescu, cu ö fată de 16 ani. „Viitorul mitropolit a, înnebunit dară în toată puterea cuvântului”… scrie Haşdeu. Adaugă că lucrează la raportul despre cele studiate în Elveţia, precum şi la dicţionarul lui, ca şi umoristică scena cu Gh. Chiţu, care şi-a scos toţi dinţii, „l-am scris că direcţia operei Italiene din Paris având a da Macbeth şi căutând trei babe, pentru a juca pe cele trei vrăjitoare, m'a însărcinat a-l angaja pe dânsul, pa Zalomit şi pe Bacaloglu”.

Şi mai dă vestea morţii lui Carol Davila. „Ştiţi desigur, că săracul Davila nu mai este. Numai acuma toată lumea apreciază deplin meritele lui. E peste putinţă de a găsi pe cineva ca să-1 înlocuiască la Asii. Mi s'a propus şi mie, dar am refuzat net…

În schimb, Haşdeu se pregăteşte pentru campania electorală, cu candidatura delŕ Craiova, unde merge deseori să ţie conferinţe, şi unde va candida ca liberal independent, fiindcă „nu fac politică militantă, nu sunt om de partid, de gaşcă.: *

Astfel curge viaţa, între j un panegiric şi o proclamaţie, cu tot tragicomicul ce împleteşte zilele noastre, ale tuturora. Vestea deputăţiei tatei nu lasă indiferentă pe Lilica, mai ales, întru cât mama se mulţumeşte doar cu Direcţia Arhivelor. Fetiţa ştie mai bine că omul din parlamentul ţării este cineva. Una este când se prezintă cineva:

— Ionescu! Şi alta-i când zice bus şi tare – deputatul Ionescu! Frunţile se apleacă, la fel cu spinările, şi uşile se deschid. I) e aceea Lilica se bucură; dar iată că la sfârşitul lui Octombre ziarele anunţă în editorialele lor un alt panegiric. A murit Marie Başkirţef, copila genială de douăzeci şi patru de ani, care, plecată de pe malurile Donului, a cutreerat ţări, 'a oprit atrasă de luminile Parisului, să studieze. Ştia la 13 ani franceza, engleza, latina, italiana, germana, poloneza… şi tot atunci începe a scrie „jurnalul său plin de observaţii spirituale şi obiectiv-interesante. La Paris studiază şi muzica: piano, harpa, orga, mandolina, ghitara. Este şi pictoră, mai ales pictoră. învăţând arta coloristicei, după un an expune tablouri, pentru care obţine medalia cu concurs. Expune la' Salon, sub pseudonim, mai multe pânze celebre. Dar în toamna aceasta a lui în 1884, pictând o scenă de stradă, o prinde o ploaie, răceşte, dă în ftizie, şi peste puţin moare. Ziarele scriu cronici duioase, mişcătoare.

„A murit un copil genial. Ca mai totdeauna geniile precoce nu rezistă. Este un echilibru al evoluţiilor şi al devenirilor. Cine îl înfruntă, cade. Muncea prea mult Maria BaşkirţeL.'1

Lilica scapă ziarul din mână… „cine îl înfruntă, cade…”

Şi ochii ei sfredelesc zările lumii de dincolo, de unde, poate îi vor zâmbi ochii rusoaicei de geniu, cu poveţe, cu destăinuiri…

Peste câteva zile, Haşdeu le anunţă că deja intrigile politice s'au pornit asupra lui. Stătescu 1-a somat să aleagă între arhive şi deputăţie. „De la Arhivă nu mă las odată cu capul” (2 Noembrie 1884)

În sfârţit la alegerile delŕ Craiova biruie, cu „succes strălucit”. E ales deputat. Dar lupta continuă! Adversarii sunt mulţi şi tari. In fruntea lor e Cogălniceanu, Stolojanu, Stătescu. Şi în adevăr, Cogălniceanu se ridică la cameră şi contestă alegerea, cerând invalidarea lui Haşdeu, de vreme ce e şi director la Arhive. Cum însă orice contestaţie trebue susţinută de cinci deputaţi, la întrebarea preşedintelui, nu se ridică niciunul care să secundeze pe Cogălniceanu.

Preşedintele validează alegerea şi astfel, în ciuda adversarilor, Haşdeu rămâne şi Director la Arhive şi deputat. Dar la scrisoarea lui de înştiinţare a succesului, către scumpele lui Iulii, I Iaşdeu primeşte răspunsul copilei, care între altele, după ce trece în revistă eventualitatea renunţării la una din ele, scrie tot în franţuzeşte: „Ah, nu, de vreme ce eşti deputat, de vreme ce cetăţenii craioveni te-au ales, nu le fă ocara aceea, nu te coborî până la părăsirea rolului glorios pe care ei ţi l-au încredinţat. Ideea noastră, a mamei şi a mea, este următoarea: cere Camerei, oferă chiar, să rămâi director la Arhive, dar cu titlu onorific fără a primi plată; în acest fel vei închide gura invidioşilor, gălăgioşilor, vei fi deputat şi-ţi vei păstra postul tău. Dacă asta e cu putinţă, fă-o; dacă nu, lasă Arhivele – sacrificiu dureros, vai! – şi fii deputat, de oarece ai ţinut aşa demult la asta.

Sfătuitorul este un copil de cincisprezece ani! şi poate şi o moţoaică, dacă aceasta n'ar li spus copilei că „mare prostie pe tată-ta, să se facă deputat!” Suntem dispuşi a crede deci că „ideea mamei” e doar o platoşă pentru copila, „are dă lecţii unui Bogdan Petriceicu Haşdeu… Şi Lilica mai adaugă:

Şi acum afacerea cea mai grea: banii? Te văd ridicând ochii la cer şi strigând ca Harpagon-ului Moličre: „Ce dracu! Mereu bani; ăştia n'au pe limbă decât bani!” – Vai, da! blestămaţii aceştia de bani. Nu poţi face nimic fără ei. Ei bine, ne trebue bani, tăticule; avem mare nevoe. Ia gândeşte-te că peste opt zile vine Crăciunul! I! Crăciunul franţuzesc, ise 'nţelege, căci la al nostru, nu mai gândim. Aşa dar, la Crăciun trebuesc cadouri; îmi trebue o rochie, şi n'am. La toate astea trebuesc bani! Sunt furioasă, dar trebue. Câţi de „trebue”, doamne, câţi de „trebue”! Am de lucru, am de lucru,: e ne mai auzit!

Fiica ta respectoasă şi iubitoare, Lili. (18 Decembrie 1884)

Haşdeu răspunde, savurând înţelepciunea din scrisoare şi promiţând a se conforma. Se conformează mai prompt părţii a doua, şi, de unde n'are, trimite banii de Crăciun, cu un supliment apreciabil.

Intre timp, ziarul „ România liberă” atacă pe Haşdeu şi dă de ştire că un conflict acut s'a ivit între dânsul şi Gh. Chiţu. Iulia mama, care stima mult pe binefăcătorul craiovean, află şi scrie soţului o scrisoare lungă, alarmată şi plină de imputări, la care – evident – Lilica nu se alătură. Haşdeu îi răspunde: „… Numai ingrat n'am fost şi nu voi fi niciodată. Ş'apoi în privinţa lui Chiţu recunoştinţa trebue să fie mutuală, căci dacă el m'a ajutat materialmente, nimeni mai mult ca mine nu la ridicat moralmente, prin scrisori, discursuri, ba până şi prin alegerea lui în Academie, unde, fără mine n'ar fi putut intra. Cu toate astea, eu unul îl voiu cruţa totdeauna, chiar dacă m'ar isbi el pe mine cât de tare…”

(Dec. 1884)

În opera literară a Iuliei Haşdeu, care – precum a fost publicată-este scrisă între 1882-88, trebue să situăm tot în anii 1884, şi acele es-seuri, care sunt grupate de părintele ei în partea a IlI-a a volumului „Chevalerie”, sub capitolul Canevas, nume date probabil numai de Haşdeu. Ceea ce ne determină a le situa, ca atare, este climatul lor spiritual, care desvălueşte atitudini roman-tico-idealiste de poveşti, de fantezii şi visuri. De pildă, La lane (p. 204) este o schiţă, o poezie, în proză, urmată de câteva versuri, aproape ca o compoziţie şcolară, o dizertaţie asupra nopţilor cu lună, cu privighetori, cu fluturi de noapte, cu lilieci. N'a început încă mistica meditaţie filosofică, pe care o vom găsi în producţiile anilor următori. In Christine, Iulia Haşdeu notează impresiile sale despre baluri: „Oh! Le bal, je m'en moque. Allez, allez danser, jeunes filles. „Elles tournent, elles tournent, les belles femmes aux bras de leurs amoureux.

„Christine pleure ŕ la maison; elle pleure sa jeunesse qui s'écoule dans l'isolement et la tristesse. N'importe! il faut qu'elle travaille…

Nu e o simplă boutade, contra balului, ci mai curând uşoara revoltă a copilei căreia i s'a interzis dansul… şi care munceşte acasă, ca să uite.

Urmează câteva însemnări sentimentale ca „Lilas blanc”, câteva Contes bleus, precum: „Che-vrefeuille”, în care vine vorba ae ciobani şi ciobăniţe, ca şi în „Le berger roumain”, cu zâna Cosânzeana care inspiră fluerul ciobănaşului, ori „ Berger et bergčre” plină de dragostea ciobanului Ionel şi a ciobăniţei Păuna (Haşdeu crede că „Peouna” aşa cum scrie franţuzeşte lulia, ar deriva din Paulina, cu atât mai mult, cu cât Paulina e numele adeseori găsit între rândurile luliei. Noi credem altmintrelea: Când a fost vorba de Pauline, lulia 1-a scris deplin, iar Péouna, e frumosul şi întregul nume Păuna,. care se întâlneşte des la ţară). Vine apoi „Alba” traducerea franţuzescului Blanche, o idilă de dragoste, între aceasta şi Andrei, la ţară, sub cer albastru, între flori, cu o vrăjitoare Kira,. înaintea căreia Alba ieşia cu doniţa plină, semn rău pentru Kira, şi Alba goleşte doniţa, pentru ca prezicerea ţigăncii să nu se împlinească.

Evident, situarea precisă în timp a acestor lucrări nu e posibilă, pentru că deşi lulia Haşdeu notează câte o dată la finele fiecăreia, aceasta este, de multe ori, doar ziua când poeta şi-a. revăzut-o şi încheiat-o.

Cu începutul anului 1885, lulia Haşdeu păşeşte în primul an de reală şi amplă productivitate poetică. Din cele peste o sută treizeci de poezii, câte sunt cuprinse în volumele „Bour-geons d'avril” şi „ Chevalerie”, şi adunate şi publicate de Haşdeu, poeta scrie aproape şaizeci numai în acest an, pe lângă schiţele de teatru, român şi esseuri, faţă de vreo patruzeci în 1886, de circa 20 în 1887, şi abea două trei în a'nul 1888.

Din această mică statistică se constată şi afluxul inspiraţiilor ei şi mai ales, îngăduinţa pe care viaţa i-a acordat-o doar în aceşti doi ani 1885-1886, a rărit-o în 1887 şi a sugrumat-o în 1888, tocmai când curba înălţătorului ei talent, urca, urca mereu.

În adevăr, cele aproape două luni de şedere la Montreux, de excursii liniştite, comode, de băi solare, de supralimentaţâe, aduseseră o vădită reconfortare în corpul copilei. Toamna trecuse în condiţii de sănătate îmbucurătoare, cu atât mai mult cu cât se ştie că toamnele sunt cele mai grele examene pentru plămânii debili, sau atinşi. Adesea examenul nu este suportat şi candidatul cade fără perspectiva corijării. Lilica tot mai tuşeşte din când în când, dar de vreme ce chilogramele sunt în spor, cine se uită la o uşoară tusă? De aceea munca se desfăşură în proporţii crescute pentru realul şi marele examen delŕ vară. E doar anul de bacalaureat. Cei trei preparatori se ceartă pe orele de lucru; ore de indispensabilă odihnă pentru alt copil. Şi trigonometria şi algebra şi geometria şi geografia, gonesc la potou, alături de greacă şi latină, şi gâfâelile de la pistă apar normale celor care asistă pe, peluză”.

— Papa nu glumeşte cu bacalaureatul.

De Crăciun concierge-a. care primise inevitabilul bacşiş, soseşte cu un mare ghiveci de marguerites albe, mari şi învoalte, pentru „M-me'et M-elle Haşdeu”, fără carte de vizită. Florile favorite ale Lilicăi.

— Din partea mea, doamnă, pentru amabilitatea şi atenţiile d-voastră.

— Ah, mulţumesc, dar asta e prea mult… poate prea scump pentru dumneata… intervine Iulia mama, uimită de dar.

— Lasă, mamă, şopteşte încet Lilica, o jicneşti…

Iar când Lilica o conduce până la uşă, bătrâna suflă în urechea fetei, grăbit, după uşă:

— C'est de la part de monsieur… Il vient de partir…

— Oů?

— Je ne le sais pas! Monsieur son pčre est parti également.

— Ce tot spune bătrâna? întreabă mama.

— Ne roagă să nu ne supărăm… înjgheabă 1 >ilica răspunsul.

Şi inima ei îşi accelerează bătăile. Era singurul cadou de Crăciun. Delŕ singura inimă prietenă. Amicii români petreceau pe unde ştiau şi ei, ca într'un Paris haotic, cu petreceri svăpăiate şi sarabande nebuneşti. Ce să caute Lilica şi mama, acolo? Bine! Foarte bine I Dar o atenţie, măcar una, delŕ cei cari veneau deseori, la un ceai, la un păhăruţ de Bourgogne, ori chiar la o cină modestă şi cuviincioasă. Şi Crăciunul sosise pustiu, cu sacul gol, spre confirmarea părerilor tatii, care mereu le sfătuea, să-şi cruţe banii, fiindcă nu există prietenie, iar generozitatea e azi o nesocotinţă. Şi bărbatul trăit în lume, cu ochi mari şi Înţelegeri potenţiate, ştia ce spune. Nu există prietenie î E drept. Dar există totuşi ceva. Există ceva care dintr'un Crăciun pustiu să facă un Crăciun generos, cu cântec, cu zâmbet, cu calzi şi nelămuriţi fiori cari pun inimii atâtea întrebări, fără a-i da un singur răspuns precis… Ce? Lilica n'ar'şti să spună, cu atât mai puţin. Dar iată că mâinele ei aleargă spumoase pe clapele pianului şi Godard şi Rameau şi Padre Martini şi Scarlati reînvie subit, în claviatura albă, şi-i sărută degetele, frământându-i-le sprinten în sensibilităţi şi sonorietăţi maestre. Şi margaretele stau tot albe, deasupra pianinei şi fiecare petală e o clapă sonoră şi toată corola ei o „Berceuse”! Ochii Lilicăi urcă şi coboară, într'un transport nestăvilit, delŕ suflet copilăresc la Cupidon extaticul!

De odată se opreşte cu o mână în aer şi alta apăsând un acord de septimă, strident, disonant. Greşise? Uitase berceusea? In preajma ochilor, profilat pe albul florilor, apare un chip… Sunt ochii de peruzea, e părul dat pe spate, e obrazul palid şi expresia tristă. Aşa cum îl văzuse la Montreux? Este dânsul oare? Intr'o zi când, cu paşii leneşi, către seară, cobora domol dinspre Gorges du Chau-deron, un domn, venind. grăbit din urmă, întoarse uşor capul spre dânsa, schiţă un salut, ori poate făcu un gest neînţeles şi se pierdu la vale pe Încetul, tot mai repede, tot mai departe! Lilica se scuturase. Era de sigur o părere. O Vedenie 1 Ce-i dreptul, cu câteva minute mai înainte se gândise la dânsul, aşa, între un zefir alpin şi o rază de apus. Nu dăduse nici o atenţie faptului.

Iar astăzi, când ultimul acord se sfarmă pe clape, acum, iată! Stă acolo aceeaşi privire, aceeaşi expresie. De imputare? De ce? De încântare pentru ce aude? Cum s'ar putea? A plecat! Şi tatăl lui de asemenea! Şoptise portăreasa! Dar dacă bătrâna minte:! Dar dacă sufletul ei însuşi o minte?! Memoria, atenţia! Ce-a fost atunci la Montreux? Ce este acum, la pian? Şi mai ales ce este mereu, de câtva timp? Ce-a fost sincopa de acum un an şi ceva? Atâtea întrebări şi totuşi nici un răspuns! Vedenii! închipuiri! Mistere!

Se ridică, pune un genunchi pe scăunaş, se aşează cu coatele pe capacul pianinei, apropie obrajii de flori… Miroase a câmp, a soare, a primăvară. Oh, sărmane margarete, fine şi desrădăcinate, care ca mâine veţi pleca, ofilite, capetele voastre în ploaie de petale!

77 est dans nos jardins de roses, Il est des oeillets et des lys, Et des jasnims aux teints pâlis, Des jacynthes fraâches écloses; Des blancs lilas, dans ces beaux lieux Le parfum ŕ l'amour invite; Mais, ô ma blanche marguerite, Il n'est qu'une fleur sous les deux!

Il n'est aussi qu'un nom au monde, C'est le nom de la fleur d'amour: Il est riant comme le jour Et plein de caresse profonde. Ce nom tendre et délicieux Qui seul ŕ l'amour nous invite, C'est le tien, blanche Marguerite: Il n'est que ce nom sous les deux\par        Et c'est lŕ le secret, ô femme! De ton invincible pouvoir; la beauté, reflet de l'âme, N'en est pas toujours le miroir: Mais elle est ton plus grand mérite Et malgré des défauts nombreux Femme et fleur, Rose ou Marguerite, Ta beauté t'entr'ouvre ies deux!

„Le lai des Marguerites” (Chevalerie)

Şi în aceeaşi lună Februar, în care Iulia Haşdeu scrie „Cântecul Margaretelor”, oda aceasta a florilor albe, între care amestecă şi Regine cu acelaşi nume, odă în care melopeea iubirii cântă constant, ea scrie o altă poezie de aceeaşi inspiraţie, Le Papillon, având ca motto un proverb „Limousin”.

Brillante chimčre Pauvre ętre éphémčre, Ta vie est un jour. Naâtre avec l'Aurore Et la voir éclore

Sans voir son retour, Boire la lumičre Dans l'aube premičre Et parmi le thym Boire la rosée Dans la fleur baisée, Tel est ton destin.

Vivons donc sans gloire. Contons une histoire Simple au temps qui fuit: Un amour paisible Dans un coeur sensible Un bonheur sans bruit, C'est la qu'est la joie Que Dieu nous envoie C'est le bien réel. Aimons donc quand męme Car c'est quand on aime Qu'on gagne le ciel!

Cine n'ar zice: ceva din Musset?! Din primele inspiraţii ale poetului preţuit de lulia? Aceaşi sensibilitate, aceaşi legătură între obiec-tul cântat şi subiectul iubirii!

Şi aproape toate poeziile din acest an şi cele din 1886, poartă aceeaşi pecete a romantismului, a cavalerismului, a acelei dragoste şi visare după vremea cavalerilor ce se jertfesc onoarei, i iubirii. Dorul de viaţă, poezia naturei, sinceritatea ini mei curate, cântecul iubirei platonice şi suave, adeseori nostalgia pentru locurile şi prietenele copilăriei sale, sentimentul tfratitudinei, cultul trecutului şi pietatea divină, alcătuesc isvoarele care adapă sufletul poetei de cincisprezece ani, în cursul acestor doi ani de viaţă rodnică, pretenţioasă şi obositoare.

Dar peste tot, sufletul şi inspiraţiile Iuliei Haşdeu plutesc în sferele înalte ale idealismului. Lumea ei e aşa cum o visează dânsa. Nici n'are cum o cunoaşte; n'are când. Totul vine ori din lecturile din ce în ce mai numeroase ale poeţilor latini, greci, englezi, germani, italieni şi francezi, ori din făuritoarele ei fantezii. Şi totuşi, citind unele versuri, în care substratul cel mai de calitate al oricărui poet: sinceritatea, ţâşneşte strofă cu strofă, cineva este condus cu precizie să creadă că poeta îşi cântă propriile ei amintiri, propriile ei întâmplări.

Aşa de pildă, faţă de fiorii prin care trece orice copilă de cincisprezece ani, în preajma atenţiilor repetate, ale unui tânăr, cine n'ar putea crede că Iulia Haşdeu îşi cântă propria ei desamăgire, în poezia cu titlul mAu chevalier infidčle” (cu motto din Marie de France)?

„ Jadis ta me pressais dans tes bras avec larmes, Jadis ta reposais ton front sar mes genoux, Jadis tes jours coulaient prčs de moi pleins de charmes.

Jadis ta m'appelais d'un nom qui m'était doux. Tu me trouvais jolie, et je Xétais peut-ętre, Et puis tu me jurais détre ŕ moi pour jamais… Avais-je donc şi tort, réponds-moi, mon doux maâtre, Avais-je tort de croire, hélas! que tu m'aimais?

Maintenaut je suis seule, et tu fais loin de moi, Je suis puni, ô Dieu! J'ai mérité de l'ętre…

Haşdeu adnotează această poezie, cu menţiunea că ea a fost găsită într'un caiet, fără titlu şi fără dată; iar că titlul actual şi data erau scrise deosebit, pe-un capăt de hârtie, că poezia ar reprezenta doar intenţia copilei poete, de a lace din ea o romanţă pe care s'o intercaleze upoi în vreo dramă, ori roman, ce-ar fi urmat na scrie, poate că în romanul Séphorafu

Rezultă din conjecturile paterne, că poeta, departe de a-şi cânta vreo desamăgire proprie, cânta Ir isteţi închipuite. Nimic nu ne îndreptăţeşte ji contraveni celor comentate de părintele ei, „Iar fiindcă el însuşi scrie: „II semblerait que l'intention primitive da počte…” deci face o simpla ipoteză, întemeiată pe unele motive, se poate, deopotrivă de valabil, crede că această mbire – desigur castă şi ideală – a pus poe-fcei deseori probleme neliniştitoare şi tribulativ deslegate. Se va vedea aceasta din toate poeziile ei de iubire, fără a se putea trage vreo dată concluzia, că până la sfârşitul scurtei sale vieţi, ea a cunoscut, în mod intim şi real, în mod conştient şi integral, iubirea, în toată revărsarea ei. De altmintrelea lulia Haşdeu măr-111 riseşte în unele poezii, precum în Dédain: „Afon, je n'ai point aimé: ce n'est pas de mon îge, Je me ris de l'amour et de son frais visage…

Şi râde nu de iubirea în sine, ci de aceea cu „frais visage”, inventată de poeţi, artificială, falsă. Ea ştie totuşi, că trebue să iubească, şi <: ă se teme că are să iubească, precum că iubirea apasă inima, că predispune la păcat; şi de ici imprecaţiunea: „ Laissez-moi fuir encore les défauts de la femme, Iure belle sans art, sans męme le savoir, De mes charmes naissants ignorer le pouvoir, lů vivre dans la joie ineffable et puissante D'avoir mon coeur léger et mon îme innocente!

Dar în acelaş an, când scrie această „teamă de iubire” mai mult decât „dispreţ de iubire” poeta face o altă mărturisire în poezia „Etre aimée”

Oh! se savoir aimée l o bonheur sans pareil! On pleure alors, oui, mais quelles douces larmes! Etre aimée, et mourir: ô mort pleine de charmes L'on meurt ensoleillé pour renaâtre au soleil!

Şi cui oare dedică Iulia versurile următoare, scrise concomitent, când poate, ochii de peruzea, ochii trecuţi ca un vis, ca o părere, vor întâlni-o când-va mai neatenţi, ori mai preocupaţi, undeva pe stradă?

Pourquoi?

Tiens! il a passé tout ŕ l'heure L'oeil farouche, le front baissé; Il n'a point souri, et je pleure. Ah! pourquoi donc a t-il passé?

II m'en veut, il est en colčre: Son coeur pour moi s'est-il glacé? Je n'ai rien fait pour lui déplaire… Ah! pourquoi donc a-t-il passé?

/a regardé ma fenętre; Il n'avait pas l'air trop pressé; Hélas! Il m'aime encore, peut-ętre… Mais pourquoi donc est-il passé?

(Bourgeons d'avril)

Ne aflăm şi aici, oare, în obsesia unui cântec imaginar, pentru un trecător pribeag? Versul „II n'avait pas Vair trop pressé” ne-ar răspuiule că amănuntul acesta a existat; a trecut cineva în faţa ei încet şi a privit-o insistent! Dar de ce cu „Voeil farouche”? Şi pentru ce l>oeta plânge? avem de a face cu o simplă construcţie lirică? Pentru întreaga expaniune de sinceritate, din versurile ei, nu suntem dispuşi a crede.

Şi iarăşi în altă parte (Quinze ans) ea nu des-preţuieşte iubirea, ci doar amână „durerea ei iccretăa, „minciuna” ei, pe care-o preţuieşte, ilar se fereşte a o gusta: „L'amour au sournois regard Est lŕ qui nous guette: Main nous connaâtrons bien tard Sa peine secrčte:

Mentir c'est ton art maudit Et c'est ta science, Dans ton royaume, on ne dit Jamais ce qu'on pense.

Blond Amour aux traits perçants Tu produis des larmes: Mais ce n'est pas ŕ quinze ans Que l'on craint tes armes…! (1885)

Şi totuşi, în versurile anterior citate din Papii-Ion, poeta cheamă dragostea!

Aimons donc quand męme Car c'est quand on aime Qu'on gagne le ciel!

Ca şi în atâtea altele (Sérénade) în care vocă universalitatea iubirei:

Tout dans la nature, La nuit et le jour, Gazouille et murmure Et chante: /'Amour!

Din toate acestea se desprinde pe deoparte nu ura împotriva amorului, nu dispreţul, ci – repetăm – frica de acea iubire, pe care-o in-tueşte, de care pare obsedată, pe care o caută, p cheamă, iar pe de altă parte candoarea, în care înţelege să-şi păstreze inima…

Angelo de Gubernatis, în conferinţa sa, delŕ I 1889, reprodusă în prefaţa volumului „BourgeI ons d'avril”, analizează în deajuns de temeinic, realitatea sentimentală a copilei poete, el însuşi constatând din viaţa şi opera ei, veşnicul spectru al iubirii refulate. Astfel el scrie: „… Iulia Haşdeu nu s'ar fi dat în lături de a I cădea în capcană cu toată ferirea ei. Dânsa I dispreţueşte amorul meschin, fiindcă ea desj meardă, în visurile ei de fată, o dragoste ne- | măsurată, eşită din devotamente sublime. Ar 1 iubi şi dânsa, fără îndoială, mai mult ori mai | puţin ca şi celelalte femei, dar inima ei este | eroică; iar trebui eroi!'1

Observaţia şi consemnarea ei în acest fel este j deplin valabilă. Aproape întreg volumul „Chei Valerie”, închinat cavalerismului şi eroismului,! cuprinde numai asemenea iubiri jertfelnice, caI valeri care se bat pentru iubita lor, sau mor cu numele lor pe buze, precum se va vedea. Iubiri – să zicem – teoretice, dar persistente.

Aşa fiind, e de admis că şi tânărul respectos şi plin de atenţii, care-i poartă o afecţie, poate o simpatie, ca să nu spunem o iubire, va fi găsit un ecou în inima copilei, tocmai pentru distincţia lui. Dar aceasta nu este dragoste.

K.i nici nu-1 cunoaşte; ba poate chiar îl evită; nu ştie ce fel de sentimente inundă inima lui, inima lui de poet idilic, care scrie versuri cu ciobani şi ciobăniţe din Scoţia, dar nu de cavaler eroic… Ea se complace doar în dulcea enigmă, în frământarea de visuri şi întrebări ascunse, trezite de dânsul.

Şi este de crezut, că atunci când studentul, Iciiiiinându-şi studiile şi plecând departe, poate nu pentru totdeauna, ci pentru a mai reveni din când în când, va fi acela care a inspirat luliei Haşdeu poezia „II est parti” „/est parti! quelle terre étrangčre. Va posséder celui qu'aime mon coeur? Il a quitté sa timide bergčre, Il veut trouver gloire, richesse, honneur! Pauvre bergčre, hélas! ta douce vie Ne sera plus qu'un tissu de douleurs!

Il a quitté sa belle amie

Celui que désire mon coeur. O belle France, ô noble et douce terre, Dis-moi, va-t-il vers toi, mon bien aimé? Est-il chez toi, Hčre et sombre Angleterre? Dans quel château se voit-il enfermé? A son retour, sous la terre endormie Il trouvera celle qu'aime son coeur, Elle mourra, sa belle amie, Loin de son bien-aimé vainqueur! (1885)

Ultima strofă ne apare peremptorie, că aici nu ar putea fi vorba chiar de un cavaler imaginar. Prezumţia că fiinţa care-i clatină inima în acel „tissu de douleurs” este plecată undeva î n Franţa, ori în Anglia, e un indiciu oarecare. Cu atât mai mult, cu cât nici marele ei „editor” nu adnotează nimic, de data asta, aşa cum face cu alte poezii. Aşa l-ar fi voit lulia pe eroul ei. Plecat fiind acolo, departe, el să se fi închis într'un castel, cu gândul veşnic către „ciobăniţa” părăsită. Şi iată încă un accent de I mistică sinceritate, aproape o prevestire: La reîntoarcerea lui, el va găsi pe cea iubită de dânsul „adormită sub pământ… departe de iubitul ei învingător!”…

În cântece, în balade, în fragmente, revine mereu această mélopée, a iubirii eroice, prohibită, a unei castelane pentru „Le beau seigneur”, I ori a eroului pentru „La châteleine”. Şi nu odată Iulia s'a socotit acea castelană, închisă. Cum şi era într'o măsură, departe de lume, su-l ferind pentru iubitul ei…

Oh! délivrez la pauvre prisonničre, Noble seigneur au regard fier et doux, Et jusqu'ŕ son heure derničre Elle priera, priera pour vous…

Dans ce château, par la force enfermée. Ah, je soupire aprčs l'air et le jour. Que je voudrais par une main aimée Etre rendue ŕ la vie, ŕ l'amour! Vous écoutez, je le vois, ma pričre: Mon bon seigneur, soyez donc mon époux…”

(„La prisonničre”- Chevalerie, 1885)

Una din schiţele literare cele mai inspirate, ale Iuliei Haşdeu, care este povestea „La princesse Papillon” (conte bleu), scrisă în acelaşi an, personificată cu un rege şi o regină, părinţi ai unei singure fetiţe, este de fapt povestea propriei vieţi a autoarei.

Intru cât originalitatea lucrării e surprinzătoare prin inspiraţia, simbolul şi stilizarea ei, această autobiografie ar putea servi, ea singură, drept măsură a marelui şi subtilului talent al copilei poete. Pe scurt, iată subiectul: Un rege şi o regină, buni şi iubiţi de popor, mi o singură fetiţă, ale cărei naşe sunt cele şapte zâne ale ţinutului. Una din ele Darnica (Prodigue) a dăruit copilei frumuseţea. Cea de i doua zeiţă îi dărui o înţelepciune fără pereche;1 treia bunătatea; a patra inteligenţa vie, pătrunzătoare şi o vorbă aleasă; a cincia talentele pentru toate artele; a şasea modestia şi a şaptea blândeţea (la douceur) Şi fetiţa fu botezată Charmante (Fermecătoarea). Zâna Darnica luă

1 crescu pe copilă în palat, ca pe o vrednică prinţesă. Prinţesa la cincisprezece ani, era strălucitoare. Cânta ca o privighetoare, dansa, „anta din toate instrumentele, şi pe deasupra era şi foarte savantă. Regele şi Regina o iubeau nebuneşte. Voind s'o mărite, chemară pictorii să-i facă portretul. Dar niciunul nu putu face un chip asemănător. Atunci Darnica propuse că însăşi copila să se picteze, în oglindă. Şi prinţesa reuşi să facă un portret uimitor de asemănare. Portretul e trimis regilor şi prinţilor vecini, cari în curând, încântaţi, prind a sosi la Curte, rămânând muţi de admiraţie când

0 văd pe Charmante. Dar prinţesa nu alege pe niciunul. Regele e mâhnit şi cu toate intervenţiile lui, copila nu se decide.

— De ce, copila mea?

— Nu ştiu, tată, poate că eu nam darul de a iubi un bărbat.

Zâna Darnica, înştiinţată de rege, îi răspunde că la naşterea copilei, suratele ei, au uitat să-i Iacă dar şi iubirea. Dar ea are un leac. Fe-

1 iţa trebue să se prefacă, vreme de un an, în fluture, simbolul iubirii. După şovăiri, regele consimte, şi metamorfoza se săvârşeşte.

Prinţesa devine fluture, dar îşi păstrează inteligenţa. Regina însăşi se mângâiase cu încetul. Numai unul din prinţii care-o văzuseră, Viteazul (Le prince Vaillant), e nemângâiat, fiindcă o iubea.

Era frumos, delicat, viteaz, dar nu ştia unde a dispărut prinţesa Fermecătoare şi de aceea suferea.

— Dacă în două zile nu văd pe prinţesă, am să mor, strigă el.

Şi în adevăr cade bolnav. Regele, tatăl lui, ştiind pricina, roagă pe tatăl prinţesei să i-o aducă! „Fermecătoarea” află şi sboară, ca un fluture ce era, spre Viteazul. într'o zi, cum prinţul bolnav coboară în grădină, vede flu-turul şi cere pajului să i-1 prindă. Charmante se lasă prinsă.

Şi cum prinţul făcea colecţie de fluturi, luă un ac şi zise pajului:

— Apportez-moi un morceau de velours rouge; je veux piquer ce beau papillon sur du velours; cela fera un bel effet.

Charmante frémit; son coeur se glaça; elle devait mourir de la main de celui qu'elle aimait! N'importe, elle l'avait vu, cela lui suffisait. Elle attendit donc la mort avec résignation. Le page revint avec un beau. coussin en velours rouge. Le prince prit le papillon d'une main, et de l'autre il enfonce l'épingle dans sa chair. En ce moment Charmante sentit un froid glacial dans ses petites veines; et puis elle ne sentit plus rien. Son corps s'allongea, ses ailes disparurent, et elle parut, devant le prince stupéfait, telle qu'elle était avant sa métamorphose, belle comme le jour”;

În cele din urmă, zâna Darnica readuce pe prinţesă la viaţă, şi astfel prinţul îşi îmbrăţişează iubita, acuma dăruită şi cu puterea iubirii, a acelei iubiri, care, sub forma unui ascuţiş, străpunsese de moarte inima flutura-sului…

Sunt aici toate componentele spiritului, a visurilor luliei Haşdeu, la cincisprezece ani, despre viaţă şi iubire. Nu-i aşa că nu fuge de dragoste? Dar n'o simţise încă. Iar celui care, şi frumos, o doreşte albă. şi pură, se dăruise, pentru a primi delŕ dânsul săgeata iubirii care ucide, sau învie…

Cu toată trudnica ei activitate, Lilica are, în acest an, înfăţişarea cea mai înfloritoare. Nimic în obrajii ei, care să trădeze procesul lent, dar neertător al boalei ce se încuibase în pieptul ei aparent voinic. Ea se desvoltă normal, şi cuvântul Domnişoară, pe care însuşi părintele i-1 adresează, îi şade aşa de bine. O domnişoară cuprinsă de două mistuitoare puteri: setea de-a învăţa cât mai mult şi cât mai bine, şi instinctul persuasiv al iubirei candide şi romantice. Structura ei fizică pe de o parte, iar pe de alta însuşi efectul boalei de plămâni, incipientă, larvata şi tocmai de aceea nestingherită, precum – poate – şi puţină ascendenţă, contribue la perpetuul ei vis de iubire, iubire refulată, dar totuşi ispitită.

Aspectul ei e aşa de virginal, de răspânditor de sănătate, încât colegele, cu care ea glumeşte, râde, o cred cea mai voinică dintre ele. Aşa Jeanne Créhange, când îi scrisese în vara trecută la Montreux, încheiase scrisoarea astfel: „… Când revii? Te încredinţez că deşi doresc să petreci cât mai mult posibil, doresc nesfârşit de mult să te sărut mai curând pe obrajii tăi bucălaţi.

Nu te superi, cred, când îţi spun că ai obrajii bucălaţi („bonnes grosses joues”).

Dar despre voinicia „fetei nu numai colegele se arată a o cunoaşte, ci înşişi prietenii şi chiar părinţii. înainte de a pleca la Paris, îndată după examenele delŕ Liceul Sf. Sava din Bucureţti, cu prilejul unor vizite, venise ţi tânărul Novianu, unul din obişnuiţii casei. Din glume, din rămăşag, se întâmplă o încăerare între copila de 11 ani şi tânărul în chestiune, care – pe cât se pâre – se mai numea şi Silică. Fie că gluma porni delŕ Lilica ţi Silică, fie din alte comparaţii mai contondente, o trântă în toată regula, şi cu oarecare pocnituri, se încinge, pentru ca junele Novianu să se vadă la urmă răpus, iar Lilica învingătoare. Şi doar Novianu număra câţiva anişori în plus. Despre această bătălie aminteşte însuşi Haşdeu, în una din scrisorile sale trecute, şi ne-a povestit-o chiar un martor ocular.