CAP. VII.

ÎNFLORIRE IN GLASTRA.

Peste câteva zile, mămiţa se duce la nişte prieteni, la familiile Odobescu şi Popovici. Puţin după plecarea ei, concierge-a urcă treptele, bate la uşă şi intră cu o cutiuţă în mână.

— Uite, domnişoară, ştiu că suferi de dureri de cap. Am căpătat nişte doctorii delŕ cineva ţi dă-mi voe să ţi le ofer.

— Mulţumesc, dar ce fel de doctorii?

— Nişte pastile care fac să treacă îndată aceste dureri. Iei una când simţi că te apucă, stai zece minute şi gata. A trecut î Persoana care mi le-a dat sufere şi ea de câp şi cu asta-i trece.

— O, cât îţi mulţumesc, madame…

Şi pe când Concierge-a iese, Lilica ia cutia, o deschide, vede în ea patru pastile albe, apoi pe capac citeşte pe englezeşte: „for head ache” (pentru dureri de cap). Era un scris de mână bărbătesc. Delŕ cine să le aibă portăreasa? Cine să le fi dat cu acea destinaţie directă, ori indirectă? „Persoana care mi le-a dat sufere şi ea de dureri de cap”! Lilica se ridică delŕ masă şi coboară grăbită la cuşca portăresei.

— Cine ţi le-a dat, madame? întreabă şoptit, copila.

— Nu pot să vă spun. Atâta însă pot divulga: mi le-a dat pentru dumneata personal, fiindcă a aflat că suferi… La revedere, Domnişoară, face portăreasa, ieşind în stradă.

Şi Lilica îşi face un plan. Va afla. Are un mijloc sigur, care să-i precizeze dacă salvatoarele pastile vin delŕ cine bănuieşte dânsa. Până atunci, cum durerea de cap se şi vestise, ia o pastilă, bea puţină apă, se întinde pe dormeză şi stă aşa cu ochii închişi şi cu amintirile larg deschise. Aşteaptă. Un minut-două. Nimic! încă cinci minute! Nimic! De odată deschide ochii mari. Ochii sunt liberi… Un fior coboară încet pe osul nasal… un fior care-i descarcă vinele, le evacuză parcă, de congestia, de apăsarea de până acum. încă alte cinci minute. Lilica sare de pe canapea. Cântă. Ce? Ceva venit de departe, de peste ţări şi… mări… Capul n'o mai doare… Studiul se reia voios, clar.

A treia zi pe când se întoarce delŕ liceu, ţi urcă scările, se întâlneşte cu tânărul delŕ etajul superior, care coboară. Acuma planul! Ii va zice pe englezeşte numai „mulţumesc”, în clipa când va trece pe lângă el. Dacă n'o întreabă nimic, binefăcătorul e dânsul; dacă o întreabă, ea nu va răspunde nimic şi va lua-o la goană pe scări. Fălcile ei însă stau încleştate şi drumurile se apropie totuşi de… încrucişare. Oh, de ce e aşa de timidă?! Sunt pe aceeaşi treaptă.

— Haide… haide, zi!

— Thank You! scapă în fine cuvintele înlănţuite, Lilica…

Tânărul se opreşte o clipă, tace. Dar Lilica e sus, a intrat repede, a întors cheia şi lângă uşă, cu urechea, lipită, ascultă. Nimic… Nimic!

Inima înăbuşită începe a bate normal, respiraţia îşi reia ritmul.

„Mignon” e la picioarele ei. Lilica o ia în braţe, o desmeardă, îi vorbeşte, îi dă zahăr, şi coada căţeluşei bate voios cadenţa clipelor acelora…

Peste puţin imaginea părintelui îi apare severă. Ce-ar zice papa, daca ar afla de gestul ei de-adineoarea? Ar mustra-o desigur. Doar el îi interzisese categoric, mai întâi să iasă sinfură, în afară de cursuri, şi mai ales convor-irile cu… străinii. „Bărbaţii sunt răi, periculoşi”! Şi câte alte recomandaţii 1 Dar ce făcuse? O obligaţie de bună cuviinţă. Şi nimic mai mult. Da! Dar dacă binefăcătorul nu e dânsul? Atunci cine? Doar a tăcut! Putea să se apere, să nege. A tăcut. Dar dacă află mama delŕ concierge? Ce-ar fi să-i spuie ea însăşi? Ar înţelege-o mamă? Nu! Nimănui! Nu va afla nimeni, nimic, niciodată! Ce să afle? O simplă atenţie delŕ un vecin ţi o simplă datorie de politeţă delŕ dânsa. Să fie oare numai atât?! Lilica, poeta, ar da un răspuns. Lilica, „fiica lui Haşdeu”, nu-1 poate da nici pe acela, nici un altul.

Dar tata, prins în laţul politicei, uită de ochelari şi de migrenă şi se soaţe între discursuri şi conferinţe pentru… popularitate electorală.

„M'am convins încă odată că mă bucur la oltenii mei de o popularitate extraordinară”.

Pe bunica o instalează în fine la mănăstirea Ciorogârla. Svârleasca vede de gospodărie şi de grădină. Câinii îşi văd de casă şi de pui…

Ca niciodată, Lilica însă simte acum nevoea comunicării cu tatăl ei. Văzând îndelunga lui tăcere, îi scrie o scrisoare „patetică”, pe care o începe aşa: „Ou'avons nous fait pour ętre ainsi abandonnées sur une terre étrangčre?”

Şi Haşdeu se execută, răspunzând chestii politice, casnice, dar şi cu vestea bună a sosirii în vacanţa de vară la Paris, de unde vor pleca împreună la mare, la Kopenhaga sau la Lisabona, căci „Spania şi Portugalia n'am văzut o încă…” Şi iarăşi: „… Cum mai merge cu migrena Lilicuţei, care mă nelinişteşte foarte mult…?”

La începutul lui Iunie le scrie c'a fost la Iaşi, unde a reprezentat Oltenia la serbarea pentru statuia lui Ştefan cel Mare. Discursul lui, publicat în „Românul” a fost mult apreciat de publicul capitalei Moldovei şi de restul ţării.

Mama face rochiţe pentru şcoala de care se ocupase la Bucureşti şi le trimite lui Haşdeu pentru a le da la premii. Şi în sfârşit, Haşdeu le scrie, că la Bucureşti sunt călduri insuportabile: „… E ceva oribil! Nu mă mir că de căldură săracul Eminescu a înnebunit şi alaltăeri l-au dus la balamuc”

(i Iulie 1883)

Va să zică Haşdeu ştie că Eminescu înnebunise din cauza marilor călduri ale anotimpului… şi nu din cauza răcelei publicului ingrat, a oficialităţii mai ales, pentru suferinţele lui, cu cauze precise şi adânci, care cereau sacrificiile respectivilor, în vederea salvării acestui geniu reprezentativ al neamului românesc. încă odată, ştiinţa biologiei umane îşi arată valuta în acest titan al celorlalte ştiinţe, care e Haşdeu. Fiindcă nu e de crezut că rândurile de mai sus să aibă un sens pejorativ pentru poetul, nu în dë ajuns de apreciat, pe atunci, de marele filolog.

Lilica pregăteşte examenele generale de clasa a V-a. Sunt şi la Paris călduri insuportabile; sunt şi acolo plictiseli. Mai sunt şi preocupări intime, fără discursuri şi conferinţe, dar cu probleme şi temeri, abea reduse la tăcere. Algebra, Geografia, limbile clasice etc. însă au întăetăţi şi importanţă. Ştiu a se impune fără milă. Lilica nu pregetă. Nici o suferinţă! Ci numai îndurare, numai răbdare! E d oar „ fiica lui Haşdeu” şi „fina lui Brătianu”… Şi trece examenele cu încordare grea, cu biruinţă, ca în trecut, dar obţine numai premiul al doilea.

La examenul de limba franceză are un moment de sincopă. Simte un gol subit în créer. Pare că se clatină. Dar coardele braţelor tinere şi încă vânjoase, se întăresc de marginea pupi trului. Confundă două lucrări ale scriitoarei Georges Sand, cu ale D-nei Necher (de Staël). Stupefacţie! Zadarnică stupefacţie, căci eleva îşi revine, se corija îndată, cu energii din adâncuri îndepărtate, cu vedenii de lumină orbitoare. Şi profesorul ascultă uimit revenirea cu somptuoase amănunte şi caracterizări ale operelor scriitoarei citite şi răscitite, tălmăcite şi răstălmăcite de eleva Iulia Haşdeu: Indiana şi Lelia de o parte; Delphine şi Corrine de alta.

Odată cu examenele terminate cu succes şi premii, Lilica şi mama iesă zilnic la plimbare: Bois de Boulogne, Auteuil, Luxembourg, Versailles. După recuperarea odihnei lăuntrice însă, muzele îşi reiau zilnic şi în linişte domeniile lor. In afară de diverse creionări în versuri, Iulia termină schiţa Idylle moldave (squelette d'un drame ou d'un roman) şi Le fils de Frédégonde (suget d'un drame) iar până la sfârşitul verei va trasa ultima linie a proverbului Buvez de Veau, şi va imagina încă alte schiţe de romane sau teatru.

În cea dintâi stăruiesc amintirile ei din războiul 1877-78, cu acea jertfă, amintită anterior, a dragostei curate pentru tânărul iubit şi ai cărei eroi sunt Bujor şi Păuna; dar e vrednic de citat începutul acestei schiţe de roman sau dramă „Idylle moldave”, care arată tema de matură gândire pentru cei treisprezece ani, asupra nobleţei celei adevărate şi în care apare sincera stimă a autoarei pentru nobleţă ţăranului: „II n'y a de noble qu'un vrai noble, issu d'une ancienne souche, mais qui ne tient ŕ son haut lignage que pour ętre de plus en plus digne, on bien un vrai paysan, rude, inculte, simple, naďf, mais noble par son contact intime avec la nature et, par la nature, avec Dieu. Ceux qui ne sont ni l'un ni l'autre, s'ennoblissent en se rapprochant de l'un ou de l'autre…

La scčne se passe en Roumanie…*

În Le fils de Frédégonde, Iulia Haşdeu, îşi propune să desvolte un subiect istoric din începuturile Franţei, cu Chilpéric, Frédégonde, Sige-bert, Mérovée, etc. cu crime, răzbunări, mănăstiri etc. iar Buvez de Veau, despre care s'a vorbit deja, e o schiţă de dragoste, a unei copile care, iubind pe un fiu, se vede destinată de maică-sa pentru tatăl acestuia… Proverbul se desfăşură naiv, cu ironii pentru acea iubire silită, cu reabilitări pentru iubirea normală…

Naivitatea copilei, de 13 ani, arată totuşi un real echilibru literar.

Haşdeu în acest timp, închee cursurile la Bucureşti, pregăteşte materialul pentru numerele din „Columna” ce urmau să apară în vara aceea, strânge banii necesari călătoriei la Paris şi apoi la o staţiune climaterică, unde Lilica trebue neapărat dusă după recomandaţia medicilor. Şi Haşdeu soseşte la Paris încărcat cu toate, pentru o lungă vacanţă. Ideea Suediei cade. E prea departe şi rece. Cea a Spaniei şi Portugaliei la fel; clime inconstante.

Este indicată o climă, puţin nordică, în care căldurile să nu fie mari, iar alternanţa cu răceala să nu contrasteze brusc: o localitate la mare, deci cu posibilităţi de héliothérapie. După consultări şi sfaturi, aleg Olanda, cu litoralul ei nord-vestic, cu ambianţă sănătoasă şi oameni vrednici.

Şi bucuria lui Haşdeu, care aflase direct din gura profesorului că eleva se refăcuse uimitor de repede la silinţa, un moment scăzută, probabil, dintr'un accident fizic oarecare, acum devine reală fericire, văzându-se în putinţa de a-şi supraveghea aproape două luni, copila. Interzice orice lectură. Lilica execută pe jumătate. In fundul geamatanului este puţintel loc, între haine şi pentru bietul Moličre cel scump ţi romanul Drei Scadéry: Clélie ţi Le grand Cyrus, despre care-i vorbise de curând profesorul Albert.

În timp ce geamantanele se fac, concierge-a, binevoitoarea aducătoare de veşti, găseşte timp, între două plicuri pentru Monsieur Haşdeu, pronunţat într'o celtică, arhaică, cum se şi cuvenea magistrului, a strecura într'o clipă tainică la urechea copilei că tânărul de sus pleacă şi el mâne în Englitera, şi că a întrebat-o pe dânsa să-i spue unde pleacă familia delŕ… al doilea, dar că ea neştiind unde, n'a spus nimic şi chiar de ştia n'ar fi spus, fiindcă ea e o femee absolut „discretă”. Deseară însă când Lilica va coborî, aşa, ca din întâmplare, are ea de dat nişte informaţi mai largi despre cine-i acest „ Jeune homme qui s'exprime assez mal en français; pas comme vous, chčre mademoiselle Iulie, qui parlez comme une vraie française*! Lilica însă nu se duce. Nu e chemată de ceva precis. Ba poate da; dar altă chemare strigă mai răsunător, robitor!

Trenul îi poartă în sbor. Nordul Franţei, văzut din goană, totuşi prezintă aspecte interesante, în special pe valea Sambrei, cu dealuri,. mici castele, cu muncitori harnici la câmp. Se opresc două-trei zile în Belgia, la Ličge, apoi tot pe atât la Anvers, pe urmă în Olanda la Rotterdam şi Haga. O săptămână se odihnesc la Scheveningen, mic port cu frumoasă plajă şi în cele din urmă la Zandvoort, unde se opresc iarăş aproape o săptămână sub soarele generos al Mării Nordului. Hotelul Curhus, îi găzdu-eşte prietenos în două camere cu ferestrele la mare. O uşoară durere de cap încercată, îi duce mâna în geanta de voiaj unde pastilele salvatoare o aşteaptă…

Ochii Lilicăi se pierd în infinitul apelor neadormite. Pescăruşi cu aripi mari se înalţă rotit, se aşează pe leagănul unui val, împestriţând albastrul mării ca nişte petale de dalii.

În depărtare, pescari în bărci cu pânze, cuceresc adâncului rodul trudnicei lor vieţi. Jos, sub ferestre, parcul aliniat şi multicolor îmbie la umbră şi visare. Acolo tustrei iau cafeaua, în tăcere, în odihnitoare reculegere. Şi pe când Haşdeu întrebă nu ştiu ce, ochii Lilicăi zăresc unde-va, pe ape, două reflexe de peruzea…

— Aşa-i că nu te mai doare capul acuma, Lilicuţă?

— In adevăr, papa! Sunt odihnită. Marea mă reconfortează. Dar pe tine?

— Şi pe mine, şi pe mămiţa! Nu? se aplecă Haşdeu zâmbitor, spre consoartă.

— Mă văd nemuritoare, exclamă Lilica, ridicând manele spre cer şi apoi spre largul întreg, cuprins bine în cele două palme trandafirii. Da, nemuritoare ca apele acestea şi ca Dumnezeu, care vorbeşte în muzica lor neîncetată. Nemuritoare ca dragostea însăşi… (după o clipă) din care Dumnezeu le-a creiat, şi cu care eu le iubesc. Aşa-i că tu crezi în Dumnezeu, papa?

— Te-ai îndoit vre-odată Lilico, despre aceasta?

— Eu nu! Alţii da…

— Dar tu, Iulio? Crezi că eu cred?

— Eu ce să cred că tu crezi?! face consoarta. Ştiu numai că nu prea dai pe la biserică.

— Sunt prea ocupat; de asta! Dar şi eu mă rog lui Dumnezeu, şi Dumnezeu mă ajută. Dac'aţi şti voi cât m'am rugat eu lui când anul trecut Lilicuţa era bolnavă! Şi anul acesta când auzeam de migrenele ei şi mai ales… mai ales de slăbiciunea ei la învăţătură, de atunci… Nu-mi pot da seama nici acuma, Lilico, ce-a fost cu tine.

— Nici eu, papa! Nici eu… A fost aşa… ca o răsturnare de echilibru lăuntric… ca o sincopă… îmi era grea respiraţia, grele mâinele, greu capul. Un accident? Cine ştie?

Şi ochii copilei se scufundă din nou în orizontul albastru, în care undeva… stăruiesc cele două reflexe de peruzea.

Părinţii deliberaseră eri scurt, dar scurte fuseseră şi concluziile.

— Crezi tu, Iulio, că fetiţa noastră sufere de cap din cauza studiului?

— Poate, dar cred că şi ochii… face soţia.

— Şi eu cred. Dar altceva, nimic?

— Ce altceva?

— Ştiu şi eu?! Tu ca femee poate înţelegi mai bine… Nu cumva este o natură precoce şi din punctul de vedere… înţelegi; crezi tu că ar fi cazul s'o mărităm? încearcă a face Haşdeu.

— Vai de mine, Haşdeu, ce-ţi trece prin minte? Ori eşti copil?

— Apoi, dă! Uite: sunt unele moşteniri… care… de exemplu mama mea s'a măritat pe la treisprezece ani… Ştiu eu?! Sunt foarte zăpăcit. Cursurile îi cer muncă, şi dacă va tot durea-o capul… Ascultă Iulio, să veghezi de aproape. Nu cumva a intervenit vreo chestie sentimentală, atunci… ştii…

— Ce tot spui, dragule? Ce crezi că-ţi seamănă ţie şi aici? Mai sunt şi eu pe lume. Ehei…

— Eu îţi vorbesc foarte serios, dragă Iulia.

— Apoi că şi eu.

— Ascultă, Iulio! Ce părere ai tu de tânărul Ionescu – Gion?

— Ce părere? Părere bună!

— Mă bucur. Nu-1 crezi tu potrivit pentru copila noastră, când va fi să fie?

— Eu zic de-ocamdată să grijim de sănătatea fătuţei… şi ăsta-i baiul meu, omule! Lasă prostiile măritişului pe târziu.

În una din înserarea zilelor următoare, Lilica, în camera ei, deapănă scurtul fir al amintirilor. Părinţii dorm alături, fericiţi de sănătatea ei deplină! Sănătatea ei deplină? O simte uneori; nu şi-o mai găseşte alteori… Parcă respiraţia îşi încetinează ritmul, parcă plămânii respiră greu. Ah, nu! E o respiraţie reţinută, o atenţie concentrată lăuntric. O inspiraţie! Deschide geamul larg spre mare. Deodată boarea umedă, aromată de pinii din parc, dă năvală pe fereastră şi o sărută pe ochi, pe obraji, pe palme… Cine i-o trimite cu atâta dărnicie? Cine?

„Avez-vous entendu, quand la nuit est sans voiles, La vaste mer chanter sa chanson aux étoiles? Quelle musique, amis! Dieu parle en cette voix, Sublime créateur de l'infini – son monde – Dieu pręte ŕ l'océan cette basse profonde E l'océan chante ses lois.

Această strofă, scrisă atunci, se va integra în poezia Au bord de la mer, cu motto: „Cest le Seigneur, le Seigneur Dieu” a lui Hugo, pe care-o va scrie după doi ani la Paris (Bourgeons d'avril, pg. 108). Din ea se desprinde acel suflu poetic, de transcedentală esenţă, de uimitoare intuiţie divină, pentru cei treisprezece ani ai Iuliei Haşdeu…

Astfel zilele curg în dulce odihnă şi reverie, în paşnică înţelegere a celor trei suflete, unite de aceeaş dragoste.

— Şi vacanţa trece. Trece repede, în sborul nimicniciilor care nivelează clipele, anii, secolii… în amintiri şi în uitare.

Sfârşitul lui August îi readuce la Paris, iar pe Haşdeu îl smulge di a mijlocul scumpelor lui Iulii, şi-1 poartă cătră limanul la care s'a statornicit. Ocoleşte prin Florenţa, Roma, pentru studii, se opreşte la Viena să-şi vadă unchiul, cum se opreşte şi la Buda-Pesta, pentru com-plectarea manuscrisului „Anonymus Lugoshiensis” (anonimul delŕ Lugoj) ţi ajuns la Bucureţti îţi reia lupta. Dă relaţii Iuliilor lui despre călătoria în tren cu trei cavaleri de industrie, care se dădeau drept turci, greci şi care erau de fapt nişte jucători de cărţi aventurieri, a căror tovărăşie abea acum îşi dă seama cât de periculoasă putea să fie. Trecând prin Craiova, fieful lui politic, se opreşte o zi şi la bunul lui prieten Gh. Chifa.

În preajma începerei cursurilor, mama îşi mai plimbă copila în trăsură prin pădurile minunate delŕ marginea Parisului. In una din aceste preumblări, la care căţeluşa Mignon participă pe braţele Lilicăi, un accident comico-tragic, cu urmări ce puteau fi neprevăzute, li se întâmplă. Căţeluşa, la vederea unui semen, ce tot latră la scara birjei, se repede brusc şi sare din trăsură, asupra rivalei făpturi. Lilica o strigă, mămiţa la fel, dar încăerarea se deslăn-ţuie. Mama strigă birjarului să oprească, Lilica mai tare, dar acesta, grosolan ca mai toţi birjarii Parisului, face pe surdul. „Nom d'an chien!” n'are să oprească el pentru două javre care se bat, acolo, în drum. Mama se ridică, strigă din nou, şi văzând bunătatea de blăniţă a lui Mignon profanată în praful şoselei, sare din trăsură, Lilica ţipă şi, în sfârşit, domnul birjar opreşte. Dar mama capătă o gravă contuzie la braţ şi Lilica o teribilă spaimă…

Haşdeu află din scrisoarea Lilicăi, le răspunde cu o bună ocară, pentru ce n'au apucat amândouă pe birjar de mâini, ca să oprească imediat, şi le dă un caz din Rusia de pe vremuri, care sămăna cu acesta, în care pasagerii aplicaseră sistemul detronării celui dépe capră… Tot atunci le mai dă, între veştile de acasă şi pe aceea că lui Frăţilă, devotatul lui delŕ Columna, i-a căpătat o bursă ca să studieze la Gratz, cu marele filolog Schuchardt vreme de un an, după care va veni la Paris. Mama şi Lilica citesc =şi recitesc scrisoarea, comentând-o. Cum să se apucč ele, la bătaie cu un birjar… Auzi vorbă!

Toamna lui 1883 soseşte cu cortegiul ei obişnuit, cu abundentele pământului, cu frunzele galbene, cu obrajii rumeni ai copiilor cari păşesc grei de voiciunea vacantelor şi dé grija unui nou an jertfelnic, cu teancuri de cărţi şi programe. Şi iată pe Jeanne Créhange, prietena colegă de bancă, pe Marie Mavrodin, pe Berthe Horsh, pe Marie Meyer pe Elli şi Margaret Scott, strânse grup, înaintea soneriei de intrare, reluând firul camaraderiei, părăsit acum două luni, şi povestindu-şi micile escapade ale vacantei, în destăinuiri ce nu se cunosc de nimeni, în afară de intimitatea pe care acei ani ai eflorescentei o cimentează între colege… Iulie e mai rose, Jeanne mai liliană, Marie mai rotofee.

— Ai mai scris ceva Iulie? o întrebă Jeanne.

— Nimic, sau mai nimic zice Lilica. Planuri, proiecte, multe… Port în cap subiecte pentru două vieţi: De-aşi trăi cel puţin una mai lungă! Poeme, romane, piese… câte şi câte, abea schiţate… Când să le scrii? Părinţii pe deoparte, Bréal şi Gazier de alta… oboseala pe deasupra amândurora.

— Şi Albert de altă parte… adaugă Jeanne Créhange…

— Albert e singurul profesor care pricepe sufletul nostru tânăr, corija Lilica.

— Poate pe al tău, intervine Marie Meyer…

— Ba cred că pe al tău în deosebi, dragă Marie; sunteţi doar şi coreligionari, o îndreaptă Lilica.

— Asta nu 1-a împiedecat să-mi dea media şase la franceză, complectează evreica.

Alt grup repetă acele confidenţe, iar câteva colege, între care şi voinica Margarete Talois, emula, mai bine zis rivala, Lilicăi, la premii, şi care luase premiul întâi, aruncă primului grup unele priviri piezişe.

Acest grup reuşise chiar să scoată, cu prilejul premiilor trecute, oarecari proteste şi comentarii, pe care le vor perpetua acum. Lilica nu purta nici o pică acelei emule, pe care însă va face toate sforţările s'o întreacă. Se legase cu jurământ faţă de tatăl ei. Clasa a şasea o promovase cu premiul întâi. Da, da! Haşdeu nu-i pretinsese nimic, conştient că recuperarea chiar a celui de-al doilea premiu, după lapsus-ude silinţă din Ianuar-Februar trecut, era o apreciabilă sforţare. Îşi imputase chiar repetatele lui biciuiri din acel an.

Se mai întâmplă însă ceva. Direcţia şcoalei o ia domnişoara Salomon, profesoară la Cursul Superior şi care nu prea vedea cu ochi buni pe această elevă, poate că aflase a fi fiica a unui reputat antisemit român…

Atmosfera începutului de an e apăsătoare pentru Lilica şi Marie Mavrodin, căreia Lilica i-o mărturiseşte şi care vede la fel, cu o singură deosebire: pe când Lilica vrea să se mute delŕ Ţcoala Sévigné, Marie n'o lasă. Vor birui. Trebuie să birue 1

Lilica scrie tatălui o scrisoare lungă, plină de humor, arătându-i situaţia. Haşdeu îi răspunde, cu caldă apreciere pentru stilul în care „… ca vioiciune şi varietate, mărturisesc că Lilicuţa mă birueşte”, dar şi cu sfatul că nu e de părere să schimbe şcoala cu toate „fumurile evreeşti ale D-rei Bréal”, fiica fostului director, acum şi mai insolente, de cât în trecut. Cât despre silinţa accentuată şi ambiţia de, a întrece pe „teribila Margareta”, cu care a început noul an, Haşdeu, după cele constatate anul trecut, după mature reflexiuni şi poate remuşcări, este de: părere să nu exagereze: „… nu vrau de loc o muncă peste măsură, o muncă exagerată, în detrimentul sănă-tăţii, 'ân dauna pieptului-şi a ochilor. Trebue să vă gândiţi necontenit la aceasta. Mai bine a doua după Margareta, dar sănătoasă şi vioae, decât prima, dar şubredă şi sdrobită.

Oboseala prin studii aduce mai târziu desgust de studii. Munca trebue măsurată totdeauna astfel, în cât să nu piară niciodată plăcerea de muncă şi să nu sufere sănătatea; ceva mai mult, să nu se tâm-pească geniul. (??! N. A.).

Acuma rămâne la voi amândouă ca să cântăriţi cuvintele mele şi să vedeţi până unde permite constituţiunea fizică a unui copil de 14 ani a bate pe un robust fătoi ca Margareta, care în orice cas va fi pururea inferioară Lilicuţei prin natura inteligenţei sale. Ş'apoi nu uitaţi miopia, care are trebuinţă de un menajament special, mai ales a se feri de cărţi tipărite ca litere mici.

Alţi părinţi au nevoe de a împinge pe copiii lor la studii. Cât de fericit tată sunt eu, care mă văd forţat a mai astâmpăra felul de învăţătură al copilaşului meu…* „Alţi părinţi”? Care să fi fost aceia? Spiritul prea volubil al lui Haşdeu încearcă a creia diversiuni; memoria lui bună, desigur însă, că-i va fi şoptit cu totul altceva la ureche… Doar nu trecuseră decât câteva luni delŕ acea crudă imputare: „locmai acuma, când eşti deja (71N. A) de 14 ani, când poţi şi trebue să judeci singură, când nu mai încape să te silească părinţi…” frază care a scrijelit cu cuţit de foc inima copilei ce pălise vremelnic… şi i-a adus energii, răscolite, stoarse dureros, din adâncurile acelui piept micuţ, care se resimţise debilitat în special de pe urma pojarului şi de care acum Haşdeu se îngrijorează, căutând să slăbească coarda, energic răsucită atunci.

Nu era oare „deja” prea târziu?

Fiindcă Lilicuţa, acum înviorată de soarele depe plajă, de aerul pinilor mării, nu-şi mai poate stăpâni telegarii… Succesele se şi anunţă şi tatăl scrie iarăş: „Succesele Lilicuţei mă fac fericit şi mândru…”

Fără a şti, la timp, că Lilicuţa lui, contractase tocmai din aceste „succese” o răceală cu urmări, o bronşită din acele care se ştie când şi cum începe, dar nu când şi cum termină…

Chiar în ziua de 2 Noembrie 1883, când Iulia împlineşte 14 ani, le soseşte scrisoarea cu explicabila îngrijorare a tatălui pentru sănătatea copilei: „La mulţi ani, copilaşul meu! la mulţi ani fericiţi, totdeauna bucuria părinţilor şi onoarea ţării! Dar căutate, păzeşte-ţi sănătatea, ochii şi pieptul. Bronchita de care ai suferit mă întristează şi n'ar trebui să se mai repete, căci la vârsta ta pieptul e foarte plăpând…”

Haşdeu, ca o expiare poate, născoceşte munci nouă pentru sine, numai şi numai spre a le putea trimite cât mai mulţi bani lor, şi prietenilor lor, în special ardeleanului Ghiuri, protejatul tânăr al mamei aflat şi el la studii în Paris…

Şi la sfatul mamei, Lilica, născocind motive de veselie, face mici nebunii se joacă adesea cu căţeluşa, încoardă ghiarele pisicăi, cântă şi danzează prin odaie.

În ajun găsise o revistă engleză, frumos ilustrată, între corespondenţele aduse de portăriţă,.

care-i ţoptise ca englezul delŕ al treilea se întorsese de curând ţi… „uitase* revista la dânsa… Lilica deschide, răsfoeşte paginile de proză şi poezie. Intre versuri, găseşte unele semnate Albert James, nume sub care i se pare a observa o liniuţă roşie… Cine să fie poetul acesta? O poezie idilică, aproape un pastel, destul de reuşită, cu vădite accente de sinceritate în expresie. Iubirea unui cioban scoţian pentru ciobăniţa lui…

Dar studiile o ancorează la masa cu cărţi. Primele luni şi aduc note frumoase, superioare chiar celor ale „teribilei” Margareta, fiica nu ştiu cărui negustor… Lilica învaţă cu avânt, cu exuberanţă.

Mama, care are din când în când visuri, ca acel de demult când era pe pragul maternităţii, scrie lui Haşdeu unul dintre acestea, ca unul ce n'ar fi fost chiar „un mauvais présage”, după însăşi părerea Lilicăi. Dâr visul de data aceasta se nimerise a fi unul. Haşdeu, cel puţin, o confirmă, prin scrisoarea sa din 5 Decembrie 1883. Fusese bolnav destul de serios, cu dureri de gât şi poate şi de piept, deoarece doctorii îl consiliază să lase tutunul şi el le scrie vestea de necrezut: „… Rezultatul boalei, un rezultat despre care voi n'aţi visat, este că… este că… este că: Haşdeu nu mai fumează…”

Şi, în sfârşit, se bucură că „dragelor mele -Juin” le-a venit ca bonă o svediană, căci el a avut „totdeauna mare simpatie şi admiraţiune pen-iru ţara lui Gustav Adolf…”

De altfel, lăsarea de tutun e doar o vacanţă nicotiniană. Un doctor probabil, ori vre-un yprieten glumeţ, îl sfătuise pe magistru să nu fumeze o ţigaretă întreagă, ci după ce o aprinde şi trage două-trei fumuri, cel mult, să o arunce, fiindcă nu ştiu ce compoziţie chimică, între bioxidul de carbon, nicotină şi celelalte esenţe tabagice, produce tot răul, după primele fumuri… Şi de aceea, odaea lui de lucru se vede presărată, ca după o grindină, cu tot felul de mucuri, mai lungi ori mai scurte, precum era decorată cu foi aruncate, foiţe-ghem şi scrum „din greşală” căzut, te miri unde…

De Crăciun, care bate la uşă, nu poate sbura la Paris, „dar răbdare până la Paşti…” Cauza e şi de natură financiară. Haşdeu se lipseşte de multe, numai să le trimită lor cât mai mulţi bani, acum când sunt în plină iarnă. Şi iarăşi: „Durerile de cap, de care se plânge Lilicuţa, mă îngrijesc foarte mult…” şi mai departe: „A ajuns vorba până la Bismark, negreşit prin Schuchardt, cum că Lilicuţa urăşte limba germană…

Poate să urască pe neamţul X, sau pe neamţul Y, dar în ştiinţă, mai ales în ramura istorică şi în cea filologică, nu e posibil un singur pas înainte fără limba germană… *'

27 Decembre 188j.

În acel timp, Ion C. Brătianu, cu vrednica sa soţie, sosesc la Paris. Soţia lui Haşdeu, cu Lilica, întâmpină pe naşi la gară, aflând despre această sosire. Haşdeu se bucură de cuvenita întâmpinare a naşilor, mai ales că „D-na Brătianu este o mumă model ca şi D-na Haşdeu şi totodată, o româncă curată şi o femee foarte modestă”.

În fine „al doilea vis al mămifii despre mine nu s'a realizat. Sunt acum foarte sănătos şi sunt dator a fi sănătos – nu pentru mine – ci pentru voi… Acum, îngeraşilor mei, mii şi mii de sărutări cu urări de fericire…”, termină părintele scrisoarea cu prilejul sărbătorilor de Crăciun din acel an.

Curios lucru însă, că naşii care petrec laolaltă cu fina şi cumătră, una din zilele Crăciunului, nu pomenesc nimica despre supărarea lui Bismark… asupra Lilicutei Haşdeu…

De altfel, germanofobia Iuliei nu ia vreo formă agresivă decât în temerea părintelui, care singur o va recunoaşte, de vreme ce mama şi fata sunt în vizită chiar cu părinţii unei colege care par'că este şi par'că nu este germană. Şi de aceea, Lilica răspunde, pe chestia Bismark* o scrisoare plină de spirit şi de caricaturi, între care pune şi mutrişoara odraslei D-nei Mignon, de curând sosit pe salteluţa de sub pat a Sultanei… cu buclucul de dăunăzi din trăsura. Haşdeu citeşte cu zâmbetul măgulit isteţele fraze ale odraslei, care-i confirmă geniul tutelar al neamului Haşdeilor şi răspunde tot în acelaş fel, adăogind veşti de-acasă, că „babele sunt bine, animalele de asemenea, dar lipsa lui Frăţilă se simte, căci n'are cine să-mi facă expediţia Columnei. Pe bietul Frăţilă nu ştiu între cine să-l număr: între babe ori între animale. E ceva intermediar…” Şi este de explicat, dat fiind devotamentul plin de sacrificiu al învăţăcelului, acum plecat la Gratz. Iar una din „babe”, e capricioasa bunică, jumătate maică jumătate cucoană.

Intre vizitele primite la Paris, era şi aceea a lui Şăineanu Lazăr, evreul filolog, totuşi prietenul lui Haşdeu, şi încă unul din cei sinceri, pe care titanul îl şi preţuieşte ca atare-întors în ţară, acesta aduce veşti bune despre Iuliile pariziene, însă i se pare că fetiţa munceşte prea mult. De altfel, în discuţiile dintre dânsul şi Lilica, primul rămâne uimit de bagajul de cunoştinţe literare şi filosofice ale secundei, dar aceasta nu se convinge la fel despre interlocutor…, care în materie literară, mai ales, e mult sub nivelul liceanei de clasa Vl-a. Şăineanu se mai plânsese lui Haşdeu că. Lilica uitase româneşte. E mai probabil că, în această materie, poeta să fi preferat… franţuzeasca filosofului.

În preajma Crăciunului 1883, la 23 Decembre, Lilica are un vis ciudat, pe care-1 şi scrie. Se făcea că ea se găseşte într'o peşteră, acea în care Arhanghelul Ga vrii venise să împărtăşească lui Mahomet legile lui Dumnezeu. Acolo, mulţi credincioşi cu facle: Turci, arabi, persani. La un semn al unuia, toţi se aşezară în genunchi, căzând cu faţa la pământ şi cântând lui Alah. Înnăbuşită de fum, ea caută o eşire, care nu se găsea acum, decât deasupra capului, între stânci. Cercând să se urce spre a eşi, aude un glas îngrozitor care strigă: „vai de nelegiuitul care ese din peştera sfântă în timpul rugei”. Totuşi ieşi. De jur împrejur numai apă: marea. Lilica se avântă în sus, simte că are aripi, sboară ca o pasăre mică. Preotul, care strigase, se face şi el o pasăre şi o urmăreşte. Ea strigă, pe Dumnezeul creştinilor şi deodată preotul pasere se prăbuşeşte în talazurile mării, pe când ea stă pe un nor de aur şi purpură. Acolo era un palat imens, tot de aur, strălucitor şi blând. Fata era îmbrăcată în alb, părul ei răspândea un miros îmbătător. Era un înger. Păsărele mici îi arată acolo o apă mai limpede decât cristalul şi-o poftesc să se scalde. Ea le răspunde:

— Nu; aş vrea să dorm! Pe dată. fu dusă într'o odae cu cununi de flori, iar pe plafon strălucea luna. Se culcă pe un pat de crini şi roze şi cele două privighetori ce rămân o adorm în versul lor. In acest somn Lilica se visează – se revisează – în Germania cu mama, lângă München, într'o casă frumoasă cu grădini. Ducându-se împreună la plimbare pe câmp, zăresc o caretă cu patru telegari, înăuntru căreia era însuşi Bismark. Fata sta pe iarbă, iar un ţăran îi strigă să se ridice. Ea însă strigă: „Jos Bismark! Ginta latină îşi bate joc de dânsul, căci împărăţia lui este din iad, pe când ginta latină e fiica cerului”! Şi strigând aşa se trezi.

Acest vis, pe care Lilica îl are concomitent cu disputa dintre ea şi tatăl său asupra ger-mâno-fobiei, va fi fost desigur provocat tocmai de aceasta. Haşdeu însă îl reproduce în „Sic Cogito” şi îl utilizează ca un document în ce priveşte „desmărginirea în timp şi spaţiu”, pentru a arăta cum „spaţiul şi timpul se şterg aproape cu desăvârşire, în vis.”

Anul 1884 se vesteşte plin de mari recompense pentru Haşdeu, dar şi de unele îngrijorări. O scrisoare excepţională soseşte celor două Iulii delŕ părintele ambiţios, cum însuşi o recunoaşte, ca să nu zicem orgolios, cum ar apărea adeseori Haşdeu.

Este necontestat că, în scara valorilor intelectuale, modestia nu merită soarta cenuşăresei din poveste, pe niciuna din treptele ei. Dar dacă aceasta este surghiunită de majoritatea celor care se socot mai presus de dânsa, şi înlocuită de acel egocentrism, care de fapt e apanajul tuturor mediocrităţilor, apoi să se permită marilor valori, aflate sus pe acea scară, să-şi îmbrace puţintel purpura orgoliului care, lor, Ie şade cel puţin bine. Orgoliul lui Haşdeu este notoriu tuturor, ca orice lucru de suprafaţă: dar nu tot aşa de notorie e tuturor abundenţa cerebrală, cu care Dumnezeu împodobise acea minte, chiar dacă unele penumbre se strecoară din când în când…

De aceea, Haşdeu scrie cu sinceritate şi echilibru: „Mi s'a făcut o onoare, la care nu mă aşteptam, deşi sunt foarte ambiţios. Ştiţi că în Rusia eu sunt condamnat la Siberia, ca un fel de nihilist, încă de când eram în Basarabia. Ei bine, Academia imperială de ştiinţe din Petersburg m'a ales şi m'a proclamat membru al ei, în şedinţa solemnă delŕ 10 Ianuar st. n…

Totodată cu mine, au fost proclamaţi membrii două ilustraţiuni franceze: astronomul Fisserand şi orientalistul Jules Oppert. Această alegere ridică de pe mine con damnaţiunea şi prin urmare, la caz oportun, voiu putea să revendic averea lui tată-meu, deşi orice avere am sacrificat-o şi voi sacrifica-o totd'auna când e vorba de România. Averea cea mai solidă este în capul şi'n inima omului: învăţătură şi conştiinţă…”

Mama se măguleşte, dar Lilica e în culmea ^bucuriei. Duce vestea prietenilor, lui Odobescu, lui Ghiuri, şi împănează şcoala, în ciuda domnişoarei Bréal; ba nici conciergea nu rămâne în ignoranţă asupra strălucitei veşti; iar această bătrână „discretă” are cui o transmite, între etajele clădirei… Nu peste puţin Lilica o va duce, cu inima greu stăpânită, însuşi bardului admirat, care soseşte ministru plenipotenţiar la Paris, lui V. Alexandri, dar care cunoştea vestea încă din ţară. Să mai vorbim de rândurile trimise de Lilica părintelui şi magistrului? Ele sunt demne de fiica unui mare poet şi de poeta însăşi.

După câteva zile, cu prilejul zilei onomastice a părintelui ei, Lilica joacă o mică festă telegrafului francez, şi în loc de trei cuvinte, ea depeşează unul singur: „Lamulţiani!” Şi, văzând că filologii delŕ poţta pariziană au înghiţit-o-uşor, va repeta-o în curând, cu prilejul unei petreceri şcolare, organizată de Direcţia liceului pentru eleve, la care domnişoarele din cursul superior, pe lângă muzică, jocuri şi recitări, au avut şi porţia lor de dans. Ea telegraf] ază iarăşi un singur cuvânt, în loc de trei: „Battascola” (bal la şcoală). Amândouă telegramele, circulă la prietenii din Bucureşti şi mai ales la prietenele Lilicăi, care râd cu haz de mica ingeniozitate a „marei” lor prietene.

În şcoală, Lilica ţine mereu fruntea, cu toată-atitudinea vădit ostilă a Directoarei, care o nedreptăţeşte. Dar Haşdeu nu le dă pas la descurajare.

„… Câte injustiţii am mai suferit şi eu în vieaţă, ba mai sufăr încă, şi totuşi prin. stăruinţă şi voinţă biruiesc pe duşmanii, sau pe pizmaşii mei. O succesiune periodică de plăceri şi de neplăceri agereşte mintea şi oţeleşte inima omului…”

Şi în adevăr, nu Iulia Haşdeu va ceda loviturilor, descurajându-se. Ea luptă ca un centaur. Cu şcoala, cu glasul muzelor, cu voluptatea artei. învaţă mereu, până la târzii ore de-noapte, cu atât mai mult cu cât preparatorii Aamont şi Chalbot, luaţi pentru a pregăti de pe acum bacalauriatul ce se apropie, în special la. greacă şi latină, îi dă lucrări suplimentare. Piano îşi primeşte partea lui de rezonanţă şi restitue pianistei acorduri largi şi melodii graţioase. Paleta nu stă pasivă nici ea şi colorile se aştern în peisaj ii reproduse după originale, sau după natura însăşi. Câteva desene şi tablouri, pe carton de pictură, sboară la Bucureşti. Matilda Constantinescu şi Florica Zaha-rescu şi le dispută părintelui. O activitate fer brilă, cu chemări zorite ca în vederea unui examen… de fine…, ce nu poate aştepta prea mult…

Pastile nu e departe şi copila vrea să-şi valorifice în faţa tatii producţiile, ca o mică recompensă pentru însemnatele lui sacrificii.

Intr'o zi, Mignon iese pentru promenadă, cu cureluşa de gât, purtată de suedeza, care deşi de neamul lui Gustav Adolf, nu se învredniceşte cât de cât a fi moştenit o fărâmă din deşteptăciunea aceluia. Curtea interioară a caselor este parcul de promenadă a Sultanei,… dar care parc nu e numai al ei. Şi iată că delicata patrupedă, adusă cu atâta grijă delŕ Bucureţti, salvată de impietatea agresivă delŕ pădure, mai dăunăzi, se vede compromisă de colţii unui mops, aflat deja în escursia din incinta respectivă. Schelălăul devine aşa de scandalos, în cât toţi vecinii scot capul la ferestre. Lilica aude, coboară iute pe scări şi cu greu reuşeşte să-şi salveze prietena, a cărei blăniţă cam curăţise un sfert din curte… Acolo intervine imediat şi un domn, aplecat infructuos asupra duelului şi Lilica, gata să protesteze asupra nedelicateţei mopsului, primeşte o delicată scuză delŕ stăpânul acestuia, care nu era altcineva decât însuşi vecinul delŕ al treilea…

— Scuzaţi, domnişoară, i se adresează acesta în limba lui Byron.

— A, al dumneavoastră era? întreabă în aceeaşi limbă Lilica, vădit emoţionată.

— Da? Vă cer ertare… e un câne nesuferit acest mops al tatălui meu. E de altfel singura mângâere în fotoliul lui… Permiteţi-mi să vă prezint scuzele mele şi în numele tatii.

— Mulţumesc! răspunde grăbită Lilica, scrutând o clipă ochii de peruzea ai compars-ului. Dumneavoastră sunteţi poet?

— Sunt student la arhitectură, iar în orele libere, puţin poet… ca şi D-voastră, răspunde vecinul pe un ton semi-timid, semi-îndrăsneţ.

— De unde ştiţi? face Lilica nedumerită…

— Ce nu ştie un poet? El mai ştie că sunteţi şi o pianistă de talent, precum şi fiica unui mare învăţat, membru al atâtor academii. Vă felicit, domnişoară!

— Mulţumesc, domnule.

— Aş fi fericit să citesc ceva din poeziile d-voastră franceze…

— Ştiţi că scriu în limba franceză?

— Sunt informat… Cred că vă place Shakespeare.

— Mie? întreabă cu zâmbet ascuns Lilica. Cred că-1 cunosc ca şi englezii. E unul din autorii mei favoriţi… ca şi Byron, ca şi Shelley ca şi Chatterton. Regret că… mopsul dumneavoastră n'a ştiut şi el acest lucru… La revedere!

Şi Lilica, înşfăcând mica javră cu ochii injectaţi asupra conaţionalului lui Shakespeare, ' sbucneşte la fugă pe scări, în desnădejdea ochilor de peruzea ce-o urmăresc.

Mămiţa iese în cale „domnişoarei” care gâfâe în urcuşul escaladat al scărilor.

— încet, Lilico, încet! Ce goneşti aşa? Cine e domnul cu care ai vorbit?

— Un englez nesuferit! răspunde Iulia cu sufletul la gură, de emoţie.

— Dar ce ţi-a făcut?

— Nimic. Dumnealui e stăpânul mopsului care a muşcat pe drăgălaşa noastră. Mignon. Şi o tusă sacadată, îi curmă vorbele.

— Vezi? Vezi că tuşeşti iarăşi? Ce te-a pus. pe fugă? Era să te mănânce, fir'ar al tuturor dracilor de englez?!

— Nu e nimic, mămiţo, are să treacă acuşi! Nu-1 ocărî pe englez, e foarte amabil, corija Lilica.

Şi tusa va trece, nu chiar acuşi, ci puţin mai târziu, cam odată cu expresia ochilor poetului idilic care semna Albert James, în poezie, dar se numea altfel, după spusa portăriţei.

Aceste mici înnecăciuni, ori de câteori Lilica zoreşte pasul, se repetă delŕ o vreme… Lilica însă nu le dă importanţă. Numai de n'ar afla mama, să-i dea iarăşi picături! Adeseori ele revin şi la şcoală, în discuţii mai aprinse, pe care ea însă ştie să le acopere cu zâmbet, cu ghiduşii anume iscodite parcă, în preajma colegelor ce-o ştiu sglobie.

Mai alaltăieri, la ora de latină, după Cicero”. eleva Iulia Haşdeu citează ceva din Tibul, care nu era repartizat de marii latinişti, în programa clasei. Profesorul nu se supără, dar întrebând-o de unde ştie, Lilica răspunde puţin emfatic…

— Citesc latineşte de multă vreme. Noi românii iubim latina mai mult ca alte naţiuni.

— Ca toate naţiile de origină latină, corectează profesorul.

— Ca toate, şi mai mult ca toate. In colţul geografic în care ţara mea se află, latina e un refugiu şi im suport.

— Foarte frumos. Mă bucur. Francezii au acelaşi suport de altfel.

— Evident, domnule profeor, dar la noi românii, suportul e vital.

De aceea se învaţă foarte serios latina, zise apăsat eleva Haşdeu.

În recreaţie, discuţia se reaprinde între Margareta Scott şi Lilica sporind într'un mic rix intelectual, date fiind grupările ce se adună în preajmă.

— Da, da, Marguerite! Noi suntem mai latini decât voi, afirmă Lilica!

— Dă-mi voe să nu cred, Julie! replică această colegă. Voi sunteţi înghiţiţi de slavi, şi limba voastră e un amestec foarte ciudat. Eu nu recunosc nici un cuvânt latin, când tu vorbeşti cu Marie Mavrodi.

— Dac'ai avea mai mult sânge latin, şi ceva mai multă fineţă în auz, ai recunoaşte foarte. multe… replică ritos lulia colegei, pe care o socoteşte a nu fi de origine pur franceză. Am să-ţi dau câteva cuvinte la iuţeală, care în limba română sunt aproape la fel ca în cea latină, şi poate mai aproape decât în cea franceză! De exemplu: Tort, nu prăjitura franceză, ci lână care se toarce, este latinul tortus. Arbore (arbre) e latinul arbori Arbust=arbastum! Alb {b) =albus! animal-animalis! aproape (prčs) -propel argint=argentum! a arde (bruler) =ar-dere! ram (rameau) =ramus/spirt= spiritas! a tunde (toTidre) =tondere! forma=forma! a limita= limito! permis=permissu! a perde-perdere! piele =pellis! pictor (peintre) =pictor! scena-scena! Regina (reine) =regina! Rege (rex) =regis/falş (faux) – falsus! demis-demissus! infirm – infirmas! Statue-statua! A sta=sto, stare! secure = securis! cute-cos, cotis! a şterge (essuyer) =a&-stergere!

Şi cuvintele năvălesc, şuvoiu nestăvilit, în vocabularul româncei întărâtate, prin glasul căreia vorbeau acum: trei mari Hajdei, atâtea veacuri şi atâtea milioane de învăţaţi români, de strămoşi şi moşi ce odihnesc în pământul lui „bădica” Traian…

— Dar noi, dragele mele, avem şi cuvinte originale, care nu se. pot traduce. Avem de exemplu cuvântul dor. E ceva între désir, (latin desiderium) envie, tendance, sau poate toate la un loc, însă cu un înţeles plin de poezie. Şi alături de dânsul: poftă (care e puţintel slav) dar care nu e numai latinescul cupiditas sau apetitas, nici francezul apetit, ori envie. E ceva mai mult… mai expresiv. Mai avem cuvântul doină, absolut intraductibil şi câte altele…!

Ba aş îndrăsni să vă arăt că limba română e mai bogată în latinitate, decât chiar cea franceză, care e plină de imixtiuni străine, celtice, barbarisme france, saxone, flamande, etc., ca toate celelalte de altfel.

Dar clopoţelul curmă lecţia de filologie modernă comparată, în care eleva Iulia Haşdeu, vorbind cu însufleţire, fără răgaz, tăind unele întreruperi scurt, se înneacă din când în când, în tusă uscată, înnecăcioasă…

Şi cu o legitimă mândrie, care putea fi de data asta şi orgolioasă, Lilica povesteşte părintelui său, care soseşte de Paşti, scena aceasta, în care clasa era o arenă, iar dânsa o gladia-toare fără rivală…

Haşdeu îmbrăţişează pe demna lui crenguţă filoloagă, dar o sfătueşte să-şi potolească avântul lingvistic în preajma unor „străini”, care au motive să n'o iubească prea mult şi fără asta.

Cele zece zile cât stă la Paris, Haşdeu o ţine în repaos aproape silit. Râde cu ea, evită orice conversaţie ştiinţifică, ies tustrei, aproape zilnic, în trăsură, la Bois de Boulogne, la Buttes Chaamont, la Bois de Vincennes, iar în Sâmbăta Paştilor vizitează cimitirul Pére Lachaise.

Ziua aceasta era parcă aleasă. Aprilie adunase peste morminte şi cruci, toate darurile primăverii: soare, fluturi şi arome. închinători cerniţi apleacă genunchi pioşi pe lespede şi susurul închinărilor pluteşte sub muguri…

Lilica şi cu Haşdeu se opresc câte o clipă la mormântul trage dianei Rachel, la cel al lui Abélard şi Heloâse, două clipe de adâncă emoţie, la cel al lui Chopin şi al lui Chérubini, apoi la cele ale lui La Fontaine, Alphonse Daudet, Bé-ranger, Beaumarchais, Balzac, Delacroix, Bellini, Bizet, Ckampollion, Ingres, ceva mai mult la Thiers, şi la atâti aştri ai cugetării franceze, care iluminează încă, de sub mausolée şi cruci, lumea căreia îi predaseră torta lor…

Cozonacii, pregătiţi de Svârleasca, se sfârşesc odată cu zilele vacanţei, după care, în sfaturi şi îmbrăţişări, părintele ia din nou drumul depărtării…