CAP. II POLEN

April 1885. Examenele parţiale îi copleşesc puterile, iar cel final, bacalaureatul, i le sfârşeşte. Trebuesc sforţări, încordări noi. Supra-alimentaţia mamitei, care n'o slăbeşte din ochi, zi după zi, ajută prea puţin, ca şi tonicele pe care doctorul Percheron le prescrie. Dar altceva ajută: marea ei voinţă; comprimarea la extrem a arcului care dă impuls, ritm şi energie. O stoarcere permanentă a tuturor fibrelor, a vigoarei de adolescentă trandafirie. In parcul Luxembourg în care iese, din când în când cu mămiţa, sau cu prietenele ei, pentru aer, primăvara îşi scoate din lăzi vestmintele multicolore! Lilica se lasă obosită pe-o bancă pradă realităţilor învietoare şi amintirilor chinuitoare. Nu mai ştie nimic despre poetul „margaretelor able”… Unde o fi? Pe ce meleaguri îşi alunecă privirile de peruzea? Şi întoarsă acasă, târziu, când somnul biruie pleoapele mamei, Iulia stă de vorbă cu April, şi cu florile lui albe, scoase din bobul straturilor, ori din serele ornamentale, şi scrie „Causerie d'avril”, cu motto din ßelleau: „avril, l'honneur et des bois, Et des mois…).

Les gais oiseaux roucoulent dans les branches, Leurs becs mignons s'entrebaisent joyeux; Les papillons effleurent les pervenches; Avril en fleurs vient sourire ŕ nos yeux.

O cher avril, arrive, arrive vite!

Tout reprend vie, et tout chante amour.

Le sombre hiver, neige et frimas, nous quitte:

Avril revient, Avril est de retour!

Le lys hautain dresse sa tige Hčre, Regarde au ciel oů brille un gai soleil Et semble, roi de la nature entičre, Dire au soleil: „toi seul est mon pareil!” „Moi je me ris de tes aigres paroles. Avril revient, avec lui vient l'amour. A quoi bon vous dérober, jeunes folles? L'amour saura vous prendre ŕ votre tour”.

„A voire tour…” Ca o ameninţare ori răzbunare.

În luna următoare concepe o dramă „Les re-remords de Madame Audran” (ébauche d'un drame en quatre actes), pe care o începe acum, dar n'o poate termina decât în Decembre a anului viitor. Tot o problemă de iubire alcă-tueşte miezul acestui subiect. Un oarecare Gaspard care, după ce a iubit pe mamă, iubeşte şi pe fată. De aici conflictul. Constrânsă între ameninţarea acestuia de a da pe faţă vechile lor legături, şi între strigătul soţului.

— Vei da tu pe copila ta acestui laş? mama se sfâşie de durere şi remuşcări, până ce moare în iertarea soţului!

Şi în acelaşi timp, pentru atenţiile unor ochi pătimaşi de curtezan bătrân, Iulia scrie o mică diatribă: Certam îge, cu un motto din „Roman de Flamenca)”:

L'amour est volage, L'amour est enfant; Il a beau visage, Regard triomphant. Vous, hélas! me faites rire, Vous ętes déjŕ trop vieux J'ai toujours entendu dire Que l'amour se portait mieux…

Şi care poate fi izvorul de adâncă amărăciune, din versurile următoare în pragul celor şaisprezece ani, motivul de tristeţă şi acel dor de moarte, inexplicabil ce cuprinde de altfel mai totdeauna pubertatea prea stăpânită, prea izolată, prea austeră? Nu cumva acelaşi instinct neastâmpărat al tinereţii ce-şi frământă seva şi vitalitatea în desvoltare? Nu cumva dorul de iubire, şi setea de fericire, pe care numai Cupidon ştie s'o astâmpere? Cu atât mai mult, cu cât în clasa a şaptea, colegele ei cu 4-5 ani mai mari, unele trecute şi de şaptesprezece ori optsprezece ani, se bucură de-o libertate relativă, se bucură de-o serată dansantă, de un mic „flirt”, de-o escapadă sentimentală, de-o floare culeasă „dans les buissons, tout prčs d'un ami”, aţa cum obiţnueţte tineretul francez, cel parizian în special! In micile lor confidenţe (însăşi poezia ce urmează face parte din „Con-l'idences”) de sigur colegele vor fi şoptit, nas lângă nas, pe furiş, cu respiraţia scurtă, asemenea mici aventuri, dar mari refugii…

Mon Dieu!

Pensez ŕ l'Espagnole, éteinte sant retour, jeunes fiiles!

(V. Hugo)

— Mon Dieu! pardonnez-moi, je voudrais bien mourir!

Et je n'ai pas seize aus! Mais mai vie est amčre, Mon coeur est triste, mon front se penche, et languir Sans amis, sans bonheur, oh! comble de misčre.

Il vaut bien mieux mourir. Je ne peux plus pleurer; Cela me fait du mal, car les pleurs ont des charmes… Hélas! que voulez-vous qu'on puisse désirer Que la mort, quand on souffre, et qu'on n'a plus de larmes?

(Vol. Ghevalerie 131)

Languir sans amis, sans bonheur… oh, comble de misčre! E în adevăr un strigăt de desnădejde, o alarmă către Dumnezeu, a unui suflet de mare expansiune, dar de restrânsă îngăduinţă… E lacrimă şi dor aprig, e suferinţă. Când năzuinţele fireşti te cheamă în largul lor, trandafiriu, tu suflet întraripat, să-ţi moi aripele în cerneală şi sborul în lecţii de algebră?! Şi nu despre sănătate se plânge copila poetă. Ci de acel „altceva”.

Mereu înnăbuşită, mereu terorizată de programe, de numele tatii, de licenţă, de doctorat, de decenţă, de seriozitate!

Nu e de mirare că acel libido al Iuiiei Haşdeu datorită permanentei refulări, să devie psicha-naliticele complexe, cu consecinţe fatale. La fiinţele inferioare, subconştientul se rezolvă în mod diferit, cu totul diferit. La acestea insli netul vital al conservării se transformă, din punct de vedere social, al exteriorizărilor, în banchete, ori în chefuri. Instinctul agresiv, primar, devine, prin refulare continuă, invidie, /„'Tlemea, batjocură etc. Instinctul sexual, me-reu comprimat prin îmbrăcăminte, ordine socială, sancţiuni, etc. împrumută alte forme ex-Icrioare, simboluri, care, deşi din aceiaşi rădăcină cu sexualitatea, devin totuşi convenţional permise: dansul strâns, desgolirea femeilor la erate, curtea cu cuvinte şi „apropos-uri”… etc.

La fiinţele superioare, cerebrale însă, erotismul se refugiază din instincte în spiritualitate, în creaţie artistică, literară, ori plastică. Pe când instinctele sunt şi la o categorie şi la cealaltă totdeauna egocentrice, prin revărsarea lor în l'orme şi în simboluri, devin sociabile.

Şi astfel o dorinţă refulată devine o poezie frumoasă, când fiinţa în cauză are talent, sau un roman, sau o piesă de teatru, în care problemele de acţiune şi mai ales pasiunea amoroasă, devenită obiectivă, este mai totdeauna subiectivă: cea a autorului care-a împrumutat-o personagiilor create.

De aceea visurile poetei, de care vom lua cunoştinţă mai departe, visurile mărturisite, ca şi cele nemărturisite, creează paji, castelane, cavaleri cu spadă şi tot cavalerismul romantic,.1 moros, jertfelnic. Dar toţi iubesc cu inima luliei, se sărută cu buzele ei feciorelnice.

Pe vremea lui Haşdeu, ştiinţa nu pusese sub microscopul psichanalitic aceste probleme. Nu e de făcut nici o imputare. Pe atunci Freud poate nu spusese încă acest adevăr: „Poetul procedează ca şi copilul care se joacă: îşi <iviază o lume imaginară pe care o ia în serios, căreia, adică, îi acordă mari cantităţi de afecţiune deşi o deosebeşte de realitate”. Eroii creaţi sunt – precum zice şi Freud – „euri parţiale”, din eul creatorului; fiindcă lumea astfel închipuită, atât de copil cât şi de poet, nu este de cât o proecţie a năzuinţelor lui, însufleţite de coeficientul emotiv pe care-1 dă talentul. Aşa se distilează şi la Iulia Haşdeu erotismul persistent, trecând în creaţii spirituale.

Poate că acestei jertfe se datoreşte marea ei cantitate de talent ca şi calitatea lui. Literatura ia primit-o în dar, viaţa ei însă a desmo-ştenit-o de daruri.

În acelaş timp pe când Haşdeu lucrează harnic, la primul volum din Magnum etymologicum, copila lui, încărcată de visurile adolescenţei sale, şi de inspiraţiile în care se revarsă, lucrează cu o hărnicie mereu sporită, la absolvirea liceului şi pregătirea bacalaureatului. Stă plecată, mioapă, abea respirând, totuşi pe ascuns, şi aşa trece miezul nopţii, şi tot aşa o găseşte ora 5 de dimineaţă. Doarme puţin, mănâncă pe fugă, nu mai cântă la piano, aproape nu se mai plimbă…

Intre pagini îşi face loc din când în când, imaginea celui cu fruntea senină şi ochi de peruzea, aşa ca o părere, ca un abur al unui vis clocotitor în neant. A fost aevea oare? Nu ştie precis dacă e plecat în Anglia, dacă e mutat, dacă şi-a luat diploma, dacă va mai trece prin Paris, ori pe la un geam, îndărătul căreia ea ar sta gânditoare, în transa lumei de dincolo. Şi din când în când repetă Albert James, Albert James? Aşa cum îşi repetă adesea pseudonimul ce înţelege a da tuturor poeziilor pe care le scrie în acest an şi care urmează a se intitula „Bourgeons d'avril ', pseudonimul ei ales: Camille Armand, iar alteori Armand Camille. Părintele său afirmă că pseudonimul ales are forma cea dintâi. Noi, pe-o carte a lui Byron: ('Hilde Harold, din biblioteca ei delŕ Arhive, pe care Iulia Haţdeu o citeţte în 1885, găsim pe l. îngă iscălitura ei obişnuită, şi acel nume scris de mâna ei Armand Camille, probabil Camille fiind porecla de familie… Aşa voia să apară Iulia Haşdeu opera ei, neîncrezătoare în tot ce ii scris, şi tocmai de aceea promiţătoare în. ilingerea celor mai înalte culmi ale gândirii şi artei. Sub pseudonim!

La 22 Mai 1885 are loc la Paris un eveniment răsunător în inima Franţei, deopotrivă „le răsunător şi în inima Lilicăi: Victor Hugo moare. Cu două zile înainte, poeta care se închina cu evlavie marelui maestru, află de apropierea sfârşitului lui şi scrie:

/Von, tu ne mourras pas, Hugo! Tout effarée La Mort devant ton lit s'incline, et lentement S'éloigne avec respect de ta couche sacrée, Elle ajourne pour toi le terrible moment.

Alors, devant ton front sublime qui rayonne Comme l'astre du jour rayonne ŕ son couchant, 0, grand pčre! – şi je fapelle ainsi, pardonne -~ La Mort dűt se courber. Et vers toi se penchant…

(V. Hugo, Bourgeons 183)

Poeţii sunt profeţi; aceasta s'a repetat mereu; Iulia Haşdeu exceptează acum. Ea află de moartea acestui bunic al ei spiritual, se cutremură, plânge adânc şi scrie părintelui său: „Victor Hugo est mort aujourd'hui, ŕ une heure et demie de l'aprčs-midi, ŕ l'âge de quatre-vingt-trois ans, trois mois, moins quatre jours.

Et voilŕ la terrible nouvelle! Voilŕ ce qui consterne, accable tout Paris, toute la France, ce qui émeut L'Europe et le monde: Victor Hugo est mort.;

Pour moi, je suis abattue, je suis navrée en lisant sur la premičre page du journal encadrée de deuil, en grosses lettres noires et lugubres, ces mots: „Victor Hugo est mort… une grande lumičre c'est éteinte…” j'ai senti comme un coup de poignard dans le coeur. Encore en l'écrivant, cher pčre, la plume tremble dans ma main, je me sens oppressée et j'essaye en vain de pleurer. Oh! on ne pleure pas dans ces douleurs lŕ…”

Şi continuă istorisirea cum a decurs tristul eveniment, pe care ea 1-a aflat întâi delŕ o zar-zavagioaică, mare admiratoare reală a poetului pe care-1 citea cu preferinţă (!) „… on doit bien une larme ŕ celui qui vous a tant de fois fait pleurer pour les autres.”

În postscriptum-ul acestei scrisori, Iulia Haşdeu adaugă ştirea că a fost cu mama, în avenue Eylaut casa poetului, şi au semnat în condică: „M-me et M-lâe Haşdeu, de la colonie roumaine, au plus grand des počtes, au plus grand des citoyens”, apoi termină: „Je ne peux pas exprimer la sensation que j'ai éprouvée en me sentant tout prčs de ce mur derričre lequel je le savais étendu, lui, Victor Hugo; mon coeur me brisait la poitrine, ma main tremblait, j'étais devenue rouge, rouge, rouge…”

Până în mijlocul verii 1885 Iulia nu mai scrie nimic, sau aproape nimic, afară de-o dedicaţie prietenei sale Marie delŕ Paris, cu prilejul veni rei pe lume a unui frăţior al acesteia, pe care Iulia îl vede dormind şi surâzând: „Peut ętre il voit, ton mignon frčre, Ces lieux charmants du temps jadis Qu'il a quittés quand, pour te plaire, Il s'envola du Paradis…

(A une amie… Bourgeons… 78)

Pe lângă aceasta, scrie, ca o recreaţie spirituală, în timpul când desigur prepara bacalaureatul alături de aceeaşi prietenă iubită, o adevărată „declaraţie de dragoste”, aproape un „reproche d'amour” (Je n'ose):, J ai bien des choses ŕ dire Mais je ne peux pas, j'ai peur… Je te vois déjŕ sourire, Et ton sourire est moqueur, la bouche est comme une rose… lu va te railler de moi, Je sais gauche, et je nose Lever les yeux devant toi!

Je te voudrais souveraine, Et moi je serais ton roi, Męme étant sűr de ta haine Jaimerais mourir pour toi! Je suis bęte, c'est possible, Pourtant, je sais bien aimer…

(Bourgeons 100)

Versuri care, pe lângă cele pe care i le va Ncrie tot iubitei sale în Noembrie acest an, cu aceeaşi sete de iubire, înfricată, pretenţioasă şi neîmpărtăşită ca atare: (A celle que j'aime).

„ Tu peux faire souffrir ŕ mon coeur le martyre Mais tant meurtri qu'il est, tant que ce coeur respire I 77 est ŕ toi, Marie, ŕ toi jusqu'au trépas…” sunt inspiraţii care se integrează în aceeaşi psichanalitică stare de suflet, de deviare a sentimentului iubirei normale, refulate, stare de I suflet – precum s'a amintit anterior – care e j frecventă la multe adolescente sentimentale de i acest fel.

De altfel Marie, care primise versurile şi le savurase cu sinceritate şi expresie, se hotăreşte la o indiscreţie, cu tot refuzul luliei de a lăsa şi altora lectura scrisului ei. Şe adresează pro-fesorului Maurice Albert, de limba şi literatura franceză, şi-i destăinue că între elevele clasei sale, este o poetă de mare talent, care se numeşte lulia Haşdeu. Profesorul o cunoştea prea bine şi nu rămâne uimit decât pe jumătate. Ştia că scrie frumos, remarcase aceasta, dar încă nu ştia că lulia scrie şi versuri. Marie Mavrodin le arătă pe cele făcute ei. Profesorul le citeşte, surâde şi cheamă pe autoare t

— Dumneata ai scris aceste versuri? o întreabă el serios.

Lilica se înroşeşte, plimbă ochi catifelaţi de la foaea cu versurile, la profesor, şi-i încruntă spre prietenă. Apoi printre buze, şi frămân-tându-şi palmele, răspunde timorată:

— Da, domnule profesor! Ertaţi-mă, sunt proaste… dar le-am…

— Pardon, domnişoară Haşdeu, dă-mi voe să fac eu aprecieri…

— Ertaţi-mă, vă rog, nu mai fac… Le-am arăr-tat numai Măriei…

— Ba ai să mai faci! răspunde profesorul cu zâmbitoare, autoritate.

— Cum?

— Da, da! Ai să mai faci; însă…

Şi profesorul lasă o pauză voită. Lilica aşteptând, ridică din sprincene, timidă.

— Insă?

— Insă… după ce treci bacalaureatul! Dumneata, domnişoară Haşdeu, ai talent! Da, ai talent! Dar poesia este muncă, cere muncă şi încă destul de multă… Crede-mă!

— Ştiu, domnule profesor, scapă vorba poeta.

— A! Ştii? Va să zică ai mai făcut şi altele?

— Da, adică nu…

— Nu te apăra domnişoară! Eu nu te acuz. Te sfătuesc numai.

Nu e de mirare. Eşti doară fiica lui Bogdan I Iaşdeu!

Ce a urmat apoi, între cele două prietene, care se ceartă, se îneaeră chiar, pentru ca la urmă să se îmbrăţişeze cald, e de prisos a mai „crie.

În sfârşit, bacalaureatul soseşte. Examenele de fine de an trec cu acelaşi succes, cunoscut, al minunatei discipole, şi ziua bacalaureatului dublu, pe care îl trece în acest an numai în prima parte („premiere épreuve”) se anunţă precis.

Eleva e pregătită ca nici o alta. Toate colegele concură. Se trec probe analitice pe cursuri, întrucât probele de sinteză, ştiinţifico-l'ilosofice vor forma proba a doua. In special examenul apasă la limbile clasice şi limba franceză. Matematicile sunt secundare.

E miezul lui Iunie. Ferestrele sunt deschise câte una de clasă. Aerul cald, potolit, aduce în clasă miresmele libertăţilor, ale cântecelor, al frământărilor de afară şi acelui suflu parizian de viaţă, neegalat, care pulsează în toate sferele metropolei Franţei.

La Bois de Boulogne are loc „Le grand prix” (peste un sfert de milion atunci, cam zece milioane în valuta de acum) premiul cel mare al alergărilor de cai. La Auteuil deopotrivă alte curse. Parisul freamătă. Trăsurile se ţin lanţ, birjarii strigă, caii tropotă monoton, nesfârşit. Ici un râs de copil, dincolo un ciripit de „elegantă” care vede că gloaba birjarului merge ca | după mort, mai departe un vânzător de ziare, Jj anunţă premiile.

Elevele prind câte-o fărâmă de afară, dai faţa lor n'are nimic din desfătările ce se pej rindă pe bulevarde şi străzi. Sunt îmbujorate de căldură, de emoţie. Ochii luliei sunt mai | mari ca oricând.

La franceză se întâmplă că e întrebată despre I Moličre: caracteristica personagiilor ţi epocei în care marele comedian plasează pe eroii săi. Lilica e, mai mult ca oricând, la largul ei.

Chiar cu puţin înainte de examene, poeta începuse studiul ei de mare proporţie pe care-1 va revedea în 1887, „Mon Moličre”, după modelul lui „Mon Shakespeare”, „Mon Corneille”, „Mon Sophocle…” Acest studiu e poate cel mai mare din toate, şi desigur trebuia să aibă proporţii încă mai mari, dat fiind că din toată opera lui | Jean-Baptiste Poquelin, ce-şi zice Moličre, nu se I ocupă de cât de amantul Celimenei, misantro-pul Alceste, din comedia cu acelaşi nume. (Le misanthrope).

Trecând tipul lui Alceste prin sita criticei filosofice, prin concepţia despre pesimism şi mi-santropie a lui Platon, a lui Lucian, Jean-Jacques Rousseau, Shakespeare, Boileau, La Rochefoucauld, François Coppé, Sainte Beuve, Goethe, Schiller, Kotzebue, Labiche, etc. cari, fie că au scris şi ei câte un „misanthrope”, fie că cei moderni l-au comentat pe cel al lui Moličre, sunt citiţi şi citaţi de eleva Haşdeu cu o remarcabilă putere analitică şi o prestanţă profesorală.

„Dans cette grande comédie du Misanthrope, Moličre est tout entier”, zisese Jules Janin. „Je ne crois pas ŕ cette identification – zice Iulia Haţdeu – ou bien, şi vous voulez, je n'y crois qu'ŕ demi. Un individu, quel qu'il soit, n'est jamais un type; or, le génie crée des types, il ne copie pas des individus! il observe autour de lui, sans doute, mais 11 observe peu, H devine beaucoup. Deux sičcles n'auraient pas suffi ŕ un Shakespeare pour observer tout ce qu'il a deviné. Alceste est un type; donc, il n'est pas Moličre.

J'ai commencé cette étude par opposer le misanthrope de Moličre au misanthrope de Shakespeare. En finissant je dois y revenir. Tandis que Timon représente le comble de la misanthropie, un degré surnaturel pour ainsi dire, Alceste en est tellement éloigné, que l'on serait tenté de le nommer plutôt philanthrope. Et il l'est, oui, mais un philanthrope misanthropisant. Sans ętre ridicule, il tient du haut comique, par ce dédoublement de sa personnalité. Ce qui le fait philanthrope, c'est son coeur, qui est le plus fort; ce qui le pousse ŕ misanthropiser c'est sa raison…”

Aprecieze cineva cele două constatări ce pot urma acestui studiu atât de serios: întâi, ce lucrări de teatru ar fi putut scrie poeta, dotată cu atâta cultură şi mai ales spirit critic! şi a doua: ce laborator cultural a putut ea aduna, zi şi noapte, cu sete, cu nebiruită hărnicie, în puţinii ani ai pubertăţii sale de uimitoare activitate!

Se explică delŕ sine succesul ce-a avut la marele examen în care norocul îi aduce tocmai asemenea chestiune. Profesorul Albert este încântat ţi felicită pe elevă de răspunsul ei fără seamăn de complect.

La latină, un alt moment prielnic i-1 aduce în traducere şi comentare pe Tacit. Pentru Cornelius Tacitus, Iulia Haşdeu avea o predilecţie accentuată. Citise pentru şcoală Analele, şi pentru sine „Viaţa lui Agricola”, „Asupra moravurilor Germanilor” şi „Dialogurile asupra oratorilor”. Şi „a citi”, la Iulia Haşdeu, nu înseamnă doar a face lectură, ci a comenta.

Traducând din cartea a XII a acelor Anna-lium, cu o culantă vrednică de bunii preparatori ce-i avusese, profesorul o opreşte asupra locului în care Tacit scrie despre un discurs al lui Nerone, şi-o întreabă cum îşi explică ea că brutalul Nero, putuse compune un asemenea discurs. Dar eleva citise că acea cuvântare i-o compusese Seneca, înţeleptul, dar amoralul Se-neca, şi face asupra amândurora o dizertaţie amplă pe care a trebuit s'o curme însuşi profesorul. Rezultatul se'nţelege că i-a atras aceleaşi elogii, ca şi la literatura franceză.

De altmintrelea pe Tit-Liviu, pe Horaţiu, pe Vergiliu, îi citise în egală măsură, ca şi pe Catul, Tibul, Propertiu, etc. încât pentru oricare autor, ce i-ar fi revenit în traducere şi comentar, eleva ar fi fost deopotrivă de strălucitoare. Numeroasele ei citaţiuni, ca motto, al atâtora din poeziile sale fac şi dovada.

Cu aceasta, prima parte a bacalaureatului este terminată şi încă în condiţii excepţionale, care aduc candidatei felicitări. Mama, care nu lipsea, râde de emoţie, duce batista la ochi din când în când şi transmite lui Haşdeu rezultatul.

Intr'o scrisoare ulterioară, părintele scrie luliilor lui, între altele: „şi câinele iese din iarnă dar numai el ştie cum”, cu o aluzie asupra-şi. lulia Haşdeu şi ea înfruntă examenele, le birue cu glorie, cu triumf. Dar răzbunătoarea natură, îşi dă totdeauna replica. Poeta se simte bine, e voioasă, dar faţa ei e mai palidă, durerile de cap se repetaseră şi unele ameţeli nu lipsiră. Stă uneori întinsă, se duce în parcuri, râde, cântă, dar mintea ei nu cunoaşte repaos, şi sufletul ei nu prinde pacea din cerul estival. In inima ei fluidul vital al celor şaisprezece ani apropiaţi, se frământă mereu. Iubeşte. Aşa cum ştim că iubeşte. O prietenă. E dragostea ei mărturisită. E ceea ce plecând, poate, delŕ poetul idilic, dus departe, se filtrează în inima ei şi ricoşează în aceea a Măriei, care răspunde iubirei acesteia, cum e şi normal, cu prietenie caldă, cu dragoste prietenească, nu prea pasională însă, aşa cum lulia ar fi dorit-o, ziua şi noaptea pe lună.

Etes-vous donc endormie Quand la lune brille au ciel? Levez-vous, ma belle amie, L'air est rose et de miel.

C'est ŕ vous que je veux dire, Ma belle amie aux yeux noirs, Pourquoi je pleure et soupire, Pourquoi je chante les soirs.

(Nocturne, Bourgeons) 125.

Dar probabil scumpa ei prietenă, ceva mai puţin romantică şi niţeluş mai somnoroasă, nu răspunde chemărilor monogene de acest fel; şi atunci poeta îi aruncă:

Je la connais, elle est perfide, Souvent sa paupičre est humide, Mais son coeur reste sec toujours. Elle jure d'ętre fidčle; Mais elle est comme l'hirondelle; Prompte et volage en ses amours.

Şi adaugă mai departe, în ultima strofă a acestei poezii cu titlul „ Vieille chanson sur un nouvel air”, ca o parafrază a melodiei din „Ri-goletto”: „La donna e mobile…” „Oui, je sais que la femme est feuille

Que la brise en passant recueille

Et qui s'envole au gré du vent:

C'est vrai, j'en conviens, mais que faire?

A moins quelle cesse de plaire, Je l'aimerai tout comme avant.

(Bourgeons… 48)

Despre femee – nu e vorbă – ea scrie mai totdeauna pe acest ton. Femeea e veşnic perfidă, precum se vede din versurile Iuliei Haşdeu de acum şi din cugetările de mai târziu.

Concomitent, visând, gândind la ţara sa pe care-o doreşte, acum când se vede singură, lipsită de prietenele ei, bune şi iubitoare de-acolo, ale copilăriei dulci, Florica, Matilda, Hermina, Iulia scrie acea odă originei sale dacice „Chanson dace” al cărei ultim vers este „Mais toi, Dace, relčve ton front!” sau acel fragment patriotic „Six Soeurs” care trebuia să fie desvoltată într'un mare poem istoric şi unde lulia Haşdeu cântă provinciile româneşti (şase surori) udate de Dunărea şi Oltul, pe care le umbresc Carpaţii.

Oltul povesteşte Dunării, locurile de unde vine, pe unde trece, şi cum Carpatul a văzut „… ses torrents souvent rouges de sang, Et souvent mes flots bleus coulant dans la prairie

S'empourprčrent de flots versés pour la patrie!”

În nostalgia aceloraşi privelişti de acasă, ea vede éventail-ul de dantelă fină, cu ramuri de ivoriu şi picturi, de care-şi amintea până mai dăunăzi şi cineva din familia bunului prieten al lui Haşdeu, Theodor Speranţia, care-1 văzuse, şi care ne-a transmis relaţii asupra acestui „souvenir”.

Poesia „L'éventail” se înscrie între versurile de preamărire a acelor „Ies beaux vieux temps”, cu marchizi, marchize, cu corsete ce strâng mijlocul şi-1 fac fin, cu acele eventail-uri, îndărătul cărora:

^Derričre Véventail elle pouvait sourire, Et son oeil en coulisse essayait d'entrevoir A travers le léger tissu – mais sans rien dire – Le galant qui tombait ŕ genoux, plein d'espoir.

L'éventail oublié restait sur la causeuse; La marquise rentrait en carosse au logis. Le lendemain matin, la charmante oublieuse Le recevait des mains de l'amoureux marquis.

é „...,.

L'éventail, dans son fręle étui de carton rose, Lui, qui sur les seins nus des belles résida, Dort comme eux, et parfois, dans son sommeil morose, Il ręve des aveux auxquels il présida…

(Bourgeons)

Un salon, o cantilenă, un menuet, un clavecin! Iată cadrul evocator ce această dantelată poezie ni-1 prezintă, cu toată tulburarea delicată şi discretă, a acelor iubiri galante, la care Iulia visează nu mai puţin. Versuri în josul cărora ar fi putut semna valabil un Sully Prudhomme, ori un François Coppée, în tinereţea lor.

Aceluiaş climat epocal se alipeşte şi balada „Le pauvre Page” în care se plânge soarta bieţilor paji, jucării ale marquizelor:

Pages, que caressent des dames Et qu'elles pressent sur leur coeur, Gardez-vous de livrer vos îmes A leur jeu cruel et moqueur…

Nu mai puţin se înşiruie în acelaşi miraj ai trecutului romantic, imitaţie după Walter Scott, „Chanson du brave archer (Chevalerie 12), în care Iulia cântă iarăşi, nu ştiu ce copil al Scoţiei eroice, care nu este exclus să fie tocmai cel cu ochii de peruzea.

Fils de l'Ecosse, oui, pour toi je suis née, Dans tes dangers que tu pourras courir A toi je veux unir ma destinée, ' ' Je veux pour toi vivre et mourir, Regarde-moi, brave archer, je juis belle: J ai le teint bruni mais le regard altier. Veux-tu m'aimer? Ne serai point cruelle, Et t'aimerai plus qu'aucun chevalier.

Mettant ma main dans ta main basanée Je te suivrai partout et sans frémir; A toi je veux unir ma destinée Je veux pour toi vivre et mourir.

(Chevalerie) '

Fantezie sau confidenţă? Amândouă? Cine ştie?! Un lucru e sigur: pe acesta, şi în acest fel, l-ar dori ea pe cel vrednic de iubirea ei; tot aşa cum se visează poeta şi în „Le souhait d'une vilaine” caracteristică şi expresivă:

Si j'étais la châtelene De quelque noble manoir Qui dominerait la plaine De son donjon haut et noir.

Je porterais des torsades D'émeraudes aux cheveux, Je me plairais aux ballades Des troubadours langoureux.

Je serais faite pour ętre La femme d'un chevalier

Et quelle serait ma gloire şi j'entendais aux tournois Un jongleur chanter l'histoire De ses valeureux exploits.

Mon nom serait sa devise Ecrite sar l'étendard Qui flotte au gré de la brise Sur le sommet du rempart

(Chevalerie 45)

Dacă la epoca în care lulia Haşdeu scrie acest fel de versuri, de-o prosodie franceză aşa de perfectă şi de-o inspiraţie aşa de înfloritoare, romantismul în genere, şi cel francez în special, n'ar fi depăşit de mult cele mai înalte culmi ale desvoltării sale, prin Lamartine, Musset, Gautier, Vigny, Nodier, Deschamps, George Sand şi mai ales, prin promotoriul lor, Hugo, să ne fie îngăduit a bănui că el s'ar fi născut din opera poetică a luliei Haşdeu în special… aşa ca dintr'un „Mugur de Aprilie”…

Sau această baladă a nopţii, a acelor nopţi cu lună, aşa de des întâlnite la toţi romanticii, dar care la copila de cincisprezece ani sunt o perpetuă chemare, nocturnele cântate Selenei cea isteaţă în călăuzirea îndrăgostiţilor: Il fait nuit, Il fait nuit, et tout repose, Hormis l'amoureux Zéphyr Qui, pour embrasser la rose, N'a pas voulu s'assoupir. En se jouant, il balance Les arbres silencieux. Autour de la lune danse Un nuage dans les deux.

Et sa lumičre indiscrčte Ce soir, ne pourra gęner Les deux amants qu'elle guette Quand ils vont se promener. Les fleurs que le vent caresse

Embaument l'air de ces lieux, Tout respire la tendresse Dans le bois mystérieux.

Pas de bruit. Dans le feuillage Le rossignol endormi A quitté son bavardage Au sein du sommeil ami. C'est l'heure oů l'amant fidčle, Qui veille lorsque tout dort, A la porte de sa belle Attend sa vie ou sa mort!

(Bourgeons 168) 1885.

Aşa îl vrea Iulia Haşdeu pe iubitul credincios: păzind somnul şi visurile adoratei, precum însăşi ar face-o pentru cel ales al inimii sale, roaba iubirilor eterice. Aceste toate poezii, din vara lui 1885, după trecerea bacalaureatului, şi înainte de a pleca la munte, scrise cu grijă, cu acurateţa, nu sunt totuşi ore de odihnă, oricât ar fi revărsările unei fecunde inspiraţii. Sunt ore de travaliu, de preocupare persistentă. Sunt creaţii care ar fi făcut onoare oricărui poet francez, ca să nu inducem aici şi poezia română, onorată calitativ pentru prima oară, doar de geniul lui Eminescu şi Alexandri, la acea epocă.

Dar repaosul se impune. Un repaos la munte, cu ozon şi soare, cu lene vire şi distracţii. Le va găsi Iulia Haşdeu acolo unde şi în acest an o duc părinţii, în ţara sănătăţii?

E aleasă o altă regiune: Zurich, cu împrejurimile şi satele lui cochete, pe malul lacului, sau îmbrăţişate de codrii cu molifţi şi pini parfumaţi precum este Wartenstein. Şi la jumătatea lui Iulie, Lilica se află în acest mic, dar încântător sat. cu turle gotice, cu vile şi oteluri care-şi ridică donjonurile şi etajele spre soare şi aer pur. Priveliştile sunt nouă, ademenitoare, zâmbitoare. Lilica le surâde deopotrivă şi cume-nicătura sufletului ei, chemat de aştri şi sfere eterice, se statorniceşte. E veselă, vioae. Arată mămiţii atâtea colţuri, atâtea linii pe care natura şi-a imprimat graţia şi elocvenţa. Se plimbă împreună, dar gândul ei tot nu-şi poate îngădui?! hodina, pe care mama i-o recomandă mereu.

— Mi-a spus Maria, că tu iarăşi faci poezii, Lilicuţo, în ceasurile de odihnă. Te rog, drago, I să le laşi pustiilor acuma. Destul ai muncit.

— Le las, mămiţo, dar dacă nu mă lasă şi 'M ele pe mine! Priveşte colo, departe, cum cerul cheamă pământul la sine, iar nourii sărută codrii, | Uite cum înlănţue cu braţele lor albe piscul de f dincolo… e numai iubire şi bunătate în toată; natura. Iar oamenii nu învaţă nimic din toate | acestea.

— Păi, ai să schimbi tu lumea, Lilicuţo?! Ia haide; uite paharul cu lapte! Ce mai lapte au f şi şviţerenii ăştia! Bea-1, maică, bea-1!

— Mai târziu, mămiţo; acum lasă-mă să stau de vorbă cu tatăl cel bun, care-mi odihneşte sufletul şi mi-1 desfată.

Şi odihna copilei. In aparenţă, este tot o trudă în adevăr. E o luptă între abţinere şi 1 între îndemn, între repaosul recomandat de doctori şi de mama şi între frământarea minţii de a fi eternizată. O săptămână trecu astfel. August însă îi zice:

— Destul! Dumnezeu a J ascultat mărturisirile poetei şi-i împărtăşeşte câte puţin duhul lui creator. Haide! Colo un cosaş voinic tae o pală, dincolo un izvor coboară cătră dânsa, unda-i răcoroasă, şi Dumnezeu vede. Şi iată: „Chanson du faucheur”.

Les blonds épis tombent fauchés L'abeille butine et bourdonne, Dans les foins les grillons cachés Chantent l'été que Dieu nous donne.

Dieu donne aux sources leur fraâcheur; Au champ, pour peu que Dieu le veuille L'ombre repose le faucheur, Car il donne ŕ l'arbre sa feuille.

Dieu donne au faucheur sa santé Et la récolte ŕ ses campagnes; Il donne aux filles la beauté Et la douceur ŕ nos compagnes.

Chantons tous Dieu…

Chantons-le donc matin et soir, Et que notre chant lui paraisse Un pieux parfum d'encensoir Un hymne de notre allégresse.

(Bourgeons 1885)

Uitând un moment castelele cu marchize şi cu paji, afecţiunea ei cuprinde pe aceşti modeşti copii ai pământului; poeta cântă în „Chanson hongroise”, chipul şi sufletul unui brav. călăreţ (care totuşi poartă spadă, pinteni şi cravaşa), ducând în gând „La brune enfant que faime est point comtesse” ci „ses pieds sont nus, ses cheveux sont en tresse”.

Dar a fost deajuns să intuiască această dragoste rustică, a nu ştiu cărui călăreţ voinic, şi romantismul ei cavaleresc, îi reînvie visurile pentru un iubit, un „coürageux paladin”, un Roland pe care-1 cautl cu febrilitate nepotolită:

— Oh, trouvez-moi, trouvez-moi sur la terre Un chevalier sans reproche et sans peur: Doux pour sa Dame, invincible ŕ la guerre, Ne combattant jamais que pour l'honneur; Loyal amant, ŕ son serment fidčle, Et généreux, bien que toujours vainqueur, Il n'a jamais honnoré qu'une belle: Ah! c'est lui que cherche mon coeur.

— Il n'était qu'un pareil héros au monde: C'était Roland…

— Roland est mort! c'en est fait de ma vie…

(La fiancée de Roland-Chevalerie). Wartenstein 1885 August.

De data aceasta Roland! Altă datăBayard! Altă dată un Joyeux ménestrel (ballade), care umblă cu viola şi câinele lui fidel, cântând sub ferestrele „de sa Dame”, „la romance nouvelle”, alt cândva un Valentin, căruia îi arată trădarea: „Ah, vous me trahirez/., Et pourtant je vous croi…” şi mai apoi un „Cousin”, galant.

Altă dată va certa pe acest „Sire chevalier” infidel şi „ volage” „Quoi! Vous aviez promis une amour éternelle Il vous fallait aimer vob „ Dame, et pour elle Etre pręt ŕ lutter, pour vaincre oů pour mourir; Et vous avez trahi votre foi, sir comte…

Comme l'on sert son Dmt, Von doit servir sa belle.

Ori va pedepsi pe cavalerul infidel, să cadă în genunchi în faţa marchizei pe care o face să sufere (Souuemr-Bourgeons 28).

Sunt strigăte lăuntrice din toate fibrele fiinţei sale, sunt chemări desnădăjduite. Inima ei e setoasă de o lume ideală: „Ah, trouvez-moi, trouvez-moi sur la terre, un chevalier sans reproche et sans peur; doux pour sa dame…” Şi noi ne întrebăm ca dânsa:

— Ah! ce-ar fi fost să apară odată acel cavaler visat, acel Lohengrin, adus de o lebădă fantastică, blând, curajos şi leal?!

Poate că lira poetei şi-ar fi scurtat vibraţiile, dar de sigur anii vieţii sale şi-ar fi prelungit sborul…

Şi în aceaşi vară, poeta, amintindu-şi de moartea unui biet taur, pe care 1-a văzut ucis în arene şi care ştie să moară numai după ce ultima lui încordare l-a părăsit, dovedeşte, poate sie-şi, o moarte de acest fel, după luptă, după înfrângerea ireparabilă…

Mais c'est égal, le désespoir leur donne, De bien mourir au moins, le fier désir. Ainsi, lorsque tout l'abandonne, Malgré ses fautes, Dieu pardonne A l'homme qui sait bien mourir.

„Bien mourir!” Un copil de cincisprezece ani nutreşte o asemenea idee, acum când sufletul stă în auroră, când obrajii iau coloarea macilor şi râsul cristalin cântecul merlei! Ce chemare tainică stăruie în capul unei fetiţe, încă delŕ vârsta crudă de 8, 9, 10, 15 ani, cu asemenea imperative?!

Din când în când, veşnicul ei refugiu, într'o dragoste pentru o prietenă vine iarăşi săi deschidă fereastra salvării, a revărsărilor sentimentale cu putinţă şi îngăduinţă. I-ar mărturisi iubirea ei şi în aceste păduri elveţiene, şi pe acele cărări umbroase în care parcă-i aude glasul şvede frumuseţea acelei iubite, i-ar nestăinui în genunchi. Şi totuşi… „Rien ne peut toucher son coeur, Son coeur sans amour ni haine.

(Feuille verte d'églantier. Bourgeons).

Dar sfârşitul lui August o desprinde şi din acest rai pământesc, cu brazi, flori, fluturi şi soare, însă fără… îngeri, şi trenul o readuce cu sgomote, tristeţi, amintiri şi cărţi… la Paris.

Până la a doua probă de bacalaureat mai este vreme! Să reintrăm în templul creaţiei, să încordăm harfele, să dăm glas heruvimilor şi serafimilor! Aici sufletul ni se reîmprospătează din el însuşi, renaşte şi pulsează viu, şi tot din el însuşi se abate şi păleşte. Ca un: crin să ne aplecăm sub zefir, să ne înnălţăm în soare, şi să presurăm peste pământul tare şi crud polenul auriu!

Acum poeta cântă parabola Martei şi Măriei, a acestei Marii, care – ca şi luliei – „J.<a pris la part la meilleure: mon îme!”

Sau acea poezie plină de gingăşie pioasă, de subtilitate poetică „La vierge au manteau” în care Fecioara Maria, îmbrăţişând. în tortura lacrimelor, crucea pe care fiul ei sucomba, îi acopere picioarele reci cu mantia ei…

Et Jésus lui dit: „ Merci, femme!” Puis, voilé du manteau sacré, Fermant les yeux, il rendit l'âme. Marie alors n'a plus pleuré.

(Chevalerie 106)

Ce sublimă evocare a clipei supreme! Ce delicată cuprindere a esenţialului feminin din consolarea divinei fecioare! „Marie alors n'a plus pleuré…” Mama dăduse fiului ultima des-merdare cu putinţă: i-a acoperit picioarele reci cu mantia plină de căldura ei… şi fiul şi-a dat în acel moment sufletul. Acest „Merci, femme” în aparenţă rece, contrastând cu lacrimile mamei, e totuşi de-o adâncă semnificaţie. Nu mamei sale, mulţumise el în acea clipă; ci bunătăţii femeeşti, generozităţii sufletului feminin!

Aceleeaşi gingăşii feminine îi dă curs poeta şi în „Petrarque ŕ Laure” una din cele mai masive creaţii poetice ale Iuliei Haşdeu, în care sentimentele de iubire şi adorare, se întrec cu cugetările cele mai avântate şi cu expresiile poetice cele mai izbutite:

O toi, qui fus la Joie et l'orgeuil de ma vie, r O Laure, avec ardeur je t'ai toujours servie. Dieu, qui fit un parfum pour la rose d'été, Fit mon amour şi pur pour ta chaste beauté.

Şi Petrarca îi destăinueşte că:

Notre amour, plus divin que les terrestres flammes Fait oublier nos corps et n'unit que nos îmes Amour charmant oů tout est miel.

Fiindcă Laura, pentru dânsul este:

Chef d'oeuvre de Dieu, corps oů rien ne fui impur.

Iar mai departe, când vine rândul inimii „sub specie aeternitatis”, poeta scrie:

L'âme est tout: c'est le doigt de Dieu sur la nature

L'âme ne peut mourir. Et le flot qui murmure, Et les bois, et les monts, et l'univers, un jour Peut ętre ne seront plus qu'ombre et que fumée, Mais nos îmes vivront toujours, ma bien aimée, Rendant éternel notre amour!

Que l'homme aime le beau partout, en toutes choses; Qu'il aime dans les fleurs de juin ŕ peine écloses, Dans les bois, dans les eaux et dans le grand ciel bleu;

Dans toute action pare et droite élevant l'âme, Dans un coeur innocent, dans une noble femme: A la fin, il trouvera Dieu!

(Chevalerie 16, 1885)

Sublinierile sunt ale noastre, dar credem că însuşi Petrarca ar fi subscris, din toată inima, versurile copilei de şaisprezece ani neîmpliniţi încă, pentru felul în care dânsa ştie să se substituie marei şi nemuritoarei lui pasiuni.

Şi tot acestei atmDsfere de iubire pură, dogmatică – dacă ni-i permis să spunem – aceleaşi mistice pasiuni pe care şi Hristos, nu numai că o iartă, dar o şi propovădueşte în felul său dumnezeesc, se alătură poezia „ Magdeleine”, cu motto din A. de Musset: „Que la terre leur soit légčre! – ils ont aimé”: „II suffit, pour que je pardonne Ce que les hommes ont blâmé – Ainsi mon pčre me l'ordonne – Que l'on ait une fois aimé…

(Bourgeons 52, 1885)

Spiritul ei proteic însă, apare deopotrivă de într'aripat şi într'un alt domeniu, aşa de vecin cu inocenţa, cu candoarea iubirei, în gratitudinea către părinţi, în evocarea copilăriei şi a locurilor scumpe acelor fragezi ani. Şi aşa scrie ea „Larmes d'enfance” pe care o dedică mamei sale:

O, jours de mon enfance, ô jours remplis de charmes

Les larmes de l'enfance aussi sčchent bien vite Sous un regard rempli de l'amour maternel.

Sau acea duioasă poezie, „Amoar maternel” sub directa şi zilnic simţită dragoste ai maicei sale devotate:

Amour maternel

A Mother's Love how sweet ihe name What is a Mather's loue?

(j. Montgomery)

Les enfants, depuis peu descendus dans nos fanges, Se rappellent encor qu'ils ont été des anges:

Ils regrettent le ciel qu'ils ont abandonné.

Pour leur faire oublier ce monde fortuné

Et pour les consoler de leurs douleurs amčres, Dieu leur donne l'amour et le regard des mčres.

(Chevalerie 1886)

Ce suav omagiu pentru părinţi, din partea unui copil al cărui suflet Dumnezeu 1-a îmbelşugat cu atâtea podoabe! Şi tot aproape, în aceeaşi familie de simţiri, a dragostei pentru ceea ce-a fost copilăria cui-va, Iulia Haşdeu, îşi cântă amintirile de-acasă, îşi plânge desrădăci-narea pe care o simte fatal neînlăturabilă, cu. toată simpatia ei pentru cea de a doua patrie, care e Franţa. Aşa, ŕpar pe deoparte odele La Roumanie, Patrie, poezia Le Grelot, pe care o dedică bunei sale prietene Florica, acum studentă şi ea la Bucureşti, iar pe de alta Une nuit, Les Perles, Prisonničre roumaine.

În oda „La Roumanie”, cu un motto din poetul german Tiedge, Iulia Haşdeu invocă muza să cânte laolaltă ţara ei iubită, în care „Le sourire de Dieu fit ces fiers montagnes” şi oamenii care, trudind la poalele acestora, alcătuesc ce peint élu de l'orient”

A tes pieds, tu verras en bas, sur cette terre Au couchant, entre un fleuve immense, un fleuve roi Et des monts dont les bois sont remplis de mystčres, Un coin fleuri, doré, lumineux; şi tu dis Envoyant ce coin-lŕ: „Mais c'est le paradis! C'est le pays de Dieu, c'est la terre bénie!” *~ Muse, tu dira vrai:

Car c'est la Roumanie î

Şi astfel, desrădăcinarea şi nostalgia de care poéta sufere atât de mult, se revarsă în acest omagiu, care e mai mult decât o odă, sau în cealaltă proslăvire a patriei (începută probabil – cum zice şi Haşdeu – pe vremea războiului 1877-78), care e numai un fragment:

Nous n'avons en mourant, hélas d'autre espérance Que davoir pour un jour soulagé ta souffrance, O patrie!

O patrie! pour toi, notre unique trésor, Nous avons combattu, nous combattrons encor, Conservant dans nos coeurs la croyance tenace Que nous serons un jour dignes de notre race, Dignes de notre vieux tronc latin, dont le sort Est de revivre toujours plus grand par sa mort…

(A la patrie – Chevalerie 173)

Nu se confirma, de data aceasta, ca şi în alte daţi, că poeţii sunt profeţii neamului?!

În Le Grelot poeta îşi aminteşte o călătorie în ţară, la munte şi descrie un peisaj de seară, cu) acul aproape, cu munţii calmi, cu acel clopot ce suna undeva în poene, cu un corn ce buciumă melancolic, duios:

Et je pensais ŕ toi dans te fond de mon coeur, Toi dont la tendre voix, en m appelant dans l'ombre, Guidait mes pas tremblants quand la nuit était sombre:

Je me disais tout bas, quel serait mon bonheur şi j'entendais encor ta voix tendre dans l'ombre…

În Les Perles, care e acel „Înşiră-te margă-rinte” popular, ea cântă dorul de ţară, de-acasă, viu şi stăruitor în inima ei de bună româncă:

Enfilez-vous, perles blanches

Oiseau, je voudrais te suivre Et m'envoler dans l'azur!

Je voudrais revoir encore Mon vieux Danube au flot bleu Et ma montagne qui dore Un rayon qui vient de Dieu.

Aceleaşi reverii şi doruri de ţară, de horă, de râu şi de isvor se reflectă şi în ^Prisonničre roumaine”.

Iar în Une nuit (pe care o va scrie în August a anului următor) Iulia evocă biserica delŕ Arhive, în clar de lună noaptea, cu crucile şi mormintele, aşa cum o face şi în poezia Le cimetičre (dedicată iarăşi Floricăi, fiindcă alături cu ea a petrecut în cuprinsul Arhivelor, unde erau şi cele câteva morminte, despre care s'a amintit anterior).

După ce în acest Le cimetičre, descrie acele obiecte ale amintirilor din curtea bisericei, cu sălcii plângătoare, chiparoşi, cireşi şi salcâmi, şi timpul sburdălniciilor fericite dintre aceştia, poeta scrie elegiac:

/s'est enfui comme un ręve éphémčre Notre bonheur, dans le passé lointain. Qui peut savoir quand l'arręt du destin Réunira dans notre vieux cimetičre Nos coeurs longtemps séparés sur la terre, Quand reluira pour nous l'heureux matin Qui s'est enfui comme un ręve éphémčre!

Şi tot acele calde locuri ale copilăriei, acel cimitir de sub tulpini plângătoare, în care ea, la ceasul lui Dumnezeu, se vrea îngropată alături de prietena ei, le recheamă Iulia, în notiţa de pe o hârtie, găsită de tatăl ei, printre caiete: „O, ma vieille église de Mihai-Vodă et ma vieille cour, et mon petit jardin que je bęchais et arrosais avec tant d'ardeur jadis! O cimetičre oů je m'amusais a grimper aux arbres et ŕ dechifrer les noms incrustés dans les pierres de tombes! O mes chiens, mes chats, ma jolie chatte noire! O mes deux vieilles dames, entre lesquelles s'est passée mon enfance! şi vous me voyez maintenant, hélas! j'ai bien peur que vous ne me reconnaâtriez plus! Je ne comprends plus le langage des bętes et des fleurs; je ne sais plus lire sur les tombes; je ne sais plus parler avec les vieilles… O ma pauvre Eglise l C'est ŕ peine şi je sais encore pleurer”. (10 April 1885).

Fi-va acel „mal du sičcle”, fî-va acel „mal de tęte” sau „de poitrine” ca să ne apropiem mai mult de realităţi, fi-va suferinţa depărtării* ori poate cealaltă suferinţă a inimii? Toate la ut loc? Cine ştie? Dar copila sufere.

Psichologiceşte, cum s'a arătat deja, Julia Haşdeu are cele două reacţii sufleteşti antipo-dice: şcoala, mulţimea, îi produc veselie până la exuberanţă; în singurătate, în reculegere, ea e cuprinsă de tristeţă, de pesimism. Şi pesimismul, pe care i-1 cunoaştem din manifestările ei tainice, încă delŕ 8-10 ani, închide în el sâmburele mistic al unei previziuni cu adevărat tragice. Ea poartă în suflet intuiţia morţii care-o minează, care-i zâmbeşte, de care nu se teme, ci par'că o cheamă dinadins şi care – cum se va vedea – i se arată în realităţi numai ei revelate, ori în visuri, povestite în urmă.

E incontestabil că peste această stare psihologică, vin să se aştearnă realităţile tangibile: desrădăcinarea, maladia incipientă pe atunci, mai precis după pojarul şi bronşita care-au de-danşat-o, şi iubirea, setea de iubire, mereu comprimată, refulată. Pe de-asupra, un alt element s'a aşternut în mod învederat.

Ştim că lulia Haşdeu încă din ţară e aplecată spre romantism, pe care atât lecturile, cât şi atmosfera de acasă i-1 promovează. Haşdeu, el însuşi un romantic, şi'n poezie şi'n critică, are oroare de realismul şi naturalismul, atunci în des-voltare. Dacă de Gustave Flaubert nu vorbeşte, pentru succesorul său Emile Zola are un suveran dispreţ, poate că numai fiindcă acesta era ^evreu, dar poate şi fiindcă în opera lui el des-veleşte realităţile vieţii, aşa cum ele sunt în adevăr, cu frumosul, cu binele, dar şi cu ororile, ori crimele lor. '

Cu această predispoziţie şi pregătire, lulia. Haşdeu cade în Franţa peste curentul romantic care trăeşte încă, trăind venerat, însuşi „asul” – cum s'ar zice astăzi – acestei atitudini artistice. Nu e mai puţin adevărat desigur, că romantismul francez respira pe atunci, ultimele clipe, dar „le mal du sičcle” e încă o epidemie. Şi pe când lulia Haşdeu este înnobilată cdescendenţa romantică, pe care toţi reprezentanţii de acest fel, în frunte cu Victor Hugo, vin s'o potenţieze, lecturile realiste o lasă rece. Nicăieri – cel puţin în paginile ce ni le-a lăsat – nu se vede o influenţă a fraţilor Goncourt, sau a lui Flaubert de pildă, şi doar Flaubert, pe la 1850-60, făcuse deja vâlvă în Franţa, în special cu cazul şi procesul „D-nei Bovary”, iar Zola, cu egală vâlvă literară, dar cu dispreţ din partea luliei, era totuşi pe la 1880, deja celebru, în special prin seria Rougon Maquart, dar şi prin cele două sentimentale romane „ Une page d'amour” şi „Le ręve”, care puteau fi citite cu plăcere de orice dudue romantică, aşa cum au şi fost, de altfel.

Nu ujai puţin se impuseseră alţi scriitori obiectivişti ca Bourget, Barres, chiar Daudet.

Dar nici pentru unul Iulia, înăuntrul zidului romantic ce-o închide, nu are vre-o afinitate. Pentru Zola în special, ca şi părintele ei, are chiar un desgust.

Şi Iulia Haşdeu se complace numai în atmosfera, romantică. Nimeni nu-i cunoaşte atunci producţiile literare, din nenorocire! Fiindcă este de prezumât, că îndrumătorii săi, Bréal şi Albert, cât şi profesorul Leger, la Sorbonne, ar fi putut, credem, devia într'o oarecare măsură axa mişcării artistice a visătoarei poete, care-î citea, desigur, pe Taine, dar nu primeşte nici influenţa acestuia.

Închisă între tartajele cărţilor şi caietelor sale, şi în platoşa cavalerismului medieval, Iulia Haşdeu îşi hrăneşte puii, ca acel esoteric pelican, din propria sa carne. Citeşte şi sufere. Sufere şi scrie. E drept că, pe lângă romantismul englez e lui Byron, Shelley şi mai ales al lui Shakespeare, cu acel morbid Hamlet, Iulia Haşdeu citeşte romantici mai puţin pesimişti -' ca tendinţă – cum e Racine, Corneille, şi mai ales Moličre, ţi e de ajuns a vedea, reacţia ei spirituală în urma lecturii acestora, ca să putem deduce îndată, ce influenţă sănătoasă ar fi avut asupra-i o mai dorită citire a realiştilor şi a criticilor contemporani.

În această situaţie spirituală, alături de poeziile ei, în genere lirico-decepţioniste, vin să se înserieze lucrări de o remarcabilă valoare, scrise tot în 1885, dar care sunt de aceaşi esenţă.

Intre altele, o schiţă dramatică în proză, pe care voia s'o desvolte, fireşte, mai apoi, Alcée et Sapho, în care autoarea îşi propune a des-volta o nouă versiune literară asupra vieţii vestitei curtezane poete, Sappho din Lesbos.

Şi ca să se vadă cum înţelege totdeauna lulia Haşdeu a trata o lucrare literară de proporţii, e de ajuns să reproducem materialul laborios adunat de dânsa, ca isvoare de inspiraţie, şi pe care-1 notează la finele schiţei: „Sources: Erynnae vatis quae extant re-sidua, aetas patria, scripta; Upsalae 1826

— Richter, Sappho und Errina; Quedlinburg 1833.

— Malzow, De Erinnae Lesbiae vita; Petropoli 1836-Welcker, De Erinna, dans Creuzer, Melemata e disciplina; antiquitatis Lipsiae 1817.

— Hock, Alcaeus und Sappho, Berolini 1862.

A comparer: Sappho de M.-me de Stăel.

— Sappho de Grillparzer.

— Sappho de Lyly. (??!) începe schiţa în 1885 şi o complectează în 1887. E vorba de cunoscuta rivalitate dintre poeta Sappho şi poetul Alceu. Sappho provoacă pe rival la un original duel liric, spre a arăta, în faţa judecătorilor şi a poporului, care dintre ei doi e mai mare ca poet. Duelul are loc. Alceu, cu lira în braţe, declamă, se avântă, cucereşte aplauze. Atunci Sappho, frumoasă şi senzuală, se apropie de Alceu şi pe când ochii şi tot corpul ei fascinează pe rival şi-1 reduce la tăcere, versurile ei triumfă. Dar triumful o martirizează. Ea iubeşte pe Alceu şi l-ar fi dorit biruitor. După câteva scene, în care iubirea lor se frământă în van, Sappho aruncă lira în mare şi ea se aruncă la fel în valuri.

Intre persoanele dramei, lulia insistă asupra uneia care-i pasiunea lui Sappho, prietena ei. şi totodată pasiunea autoarei: Errina, copila elevă a lesbianei Sappho, de-o vârstă cu Iulia Haşdeu, dar care, pare-se, a simţit în inima ei încolţind simpatia pentru acelaşi Alceu. Copila e timidă, sentimentală poetă ea însăşi şi destinată morţii timpurii.

Din dialogurile puţine pe care Iulia le trasează, reese un dulce şi cuceritor parfum liric. In special, pentru Errina, pune la contribuţie toate resursele sale de gingăşie şi inspiraţie

Errina (către Sappho) „… Aucune prairie n'a senti mes parfums. Ah! soeur, soeur bien aimée, le joli jeune homme î Est-ce Apollon lui męme qui m'eut apparu au temple? Je ris encore de la mine que j'ai dű faire. Je ris, je ris… Ah! je ris comme une folle… Attendez, j'ai fini… Voilŕ, c'est fait. Je ne ris plus. N'est-ce pas que je ne ris plus? Dites, dites, dites vite, ma soeur, mon amour, ma petite lionne farouche, ma tulipe majestueuee, ma déesse aux yeux verts!

Sappho

Petite folle que tu es! Quel jeune homme as-tu vu au temple d'Apollon?

Errina

Dieux et déesses! Qu'il-était beau! Mais vous savez je vous ai apporté des primevčres… Oh! il y en avait, dans le bois prčs du temple. Tenez, mon voile en est tout plein. Voilŕ… encore… encore… Et puis, j'ai trouvé aussi un nid de merles dans les branches basses d'un orme, mais je ne l'ai pas pris. La mčre y était. Et puis, j'ai vu la vieille Chronis qui cueillait des herbes pour son fils malade: je lui ai aidé ŕ en cueillir, et, pour me remercier, elle m'a promis un beau voile blanc pour la procession aux fętes en votre honneur, ma biche…

Oare, Madame de Staël n'ar fi semnat din plină inimă aceste rânduri inspirate şi fin dantelate?

Intre replicile ce urmează, se găseşte şi acea în care Errina, inspirată, cântă în versuri, (două strofe) pe Cupid on. Aceste două strofe se văd scrise şi aparte, sub titlul Anacréontique, cu o notă de inspiraţie din Anacréon, pe care editorul (părintele) îl reproduce în greceşte, în volumul „Bourgeons d'avril”. Blondul Amor, umblând printre roze, se înţeapă la deget.

/souffle sur son doigt, il suce, il le presse, Mais en vain! Il courut chez la belle déesse Et lui dit en boudant; „Je n'aime plus les fleurs! tů Et Vénus, souriant, répondit; „Tu murmures. Beau comme elles, enfant, ta causes des tortures* On t'aime, et tu perces les coeurs!”

Şi astfel, din destăinuiri reciproce, Errina află ciné este Alceu pentru Sappho, şi când aceasta îi spune că va muri din cauza lui* Errina îi jură c'o va urma… Fireşte, din cauza, ambelor iubiri zădărnicite: a maestrei şi a poetului… Şi în adevăr o urmează!

Errina este conturată viu şi pregnant. Şi este foarte savuroasă destăinuirea Iuliei Haşdeu delŕ sfârţitul schiţei: „Non, Errina ce n'est pas moi; ou plutôt, şi vous voulez, c'est moi ŕ seize ans, non comme je l'ai été, mais comme j'aurais voulu l'ętre, comme je l'aurais été, şi j'avais trouvé une Sappho dans ma vie. Ce bonheur-lŕ m'a été refusé: aussi laissez moi mon ręve enfantin, laissez moi croire qu'Errina ce n'est, ni moi, ni personne, qu'il n'y a gučre, d'Errinas au monde; c'est une vision, un fantôme, une ętre idéale crée par mon esprit et qui n'a existé jamais…

Părintele său însă, luând apărarea Errinei antice, care a existat de fapt, şi care a murit, la 19 ani, fecioară şi poetă, face o insistentă apropiere între soarta şi sufletul acelei fecioare şi între sufletul şi soarta copilei sale, aproape identice… menţionând încă odată, postum, previziunea morţii.

Alături de aceste expresiuni lirice, în care Iulia, pe lângă epicul legendei, sau al faptului istoric, pune, în prim loc, propriile ei sentimente şi visuri, ea schiţează şi alte poeme sau piese, de caracter epic, în care se vede – ca totdeauna – serioasa pregătire şi conştiincios adunatul material istoric. Două subiecte o ispitesc în acest timp, datorite poate şi lecturilor pentru bacalaureat, unul cu siguranţă: Popée (sujet d'un drame) pe care-1 extrage din Tacit. Poeta schiţează scenariul celor cinci acte ce trebuia să desvolte mai târziu şi din care figura brutalului Neron, trebuia să fie personajul principal, alături de eroina Popeea, amanta lui şi rivala Octaviei, pe care împăratul, incendiator al Romei, o trimite în exil, găsind aci pe Strabon, vechiul amant al Popeei şi pe Ani-cet, comandantul flotei. Intriga şi acţiunea vestesc o pregnantă dramă ce-ar fi putut urma cu succes.

A doua lucrare din toamna lui 1885, complectată în 1887, este „L'ami de Trajan” (squelette d'un drame en vers). Apar în ea, pe lângă împărat, Longinas, prietenul „divului” Traian, elev al lui Pliniu cel tânăr şi al lui Sene ca, Albinas, ofiţer devotat al lui Trajan, Decebal, nobilul rege dac, Getto dacul, prizonier la Romani, Dokia, fiica lui Decebal, minunat caracterizată şi Sarmiza, doica acesteia, sclavi, soldaţi etc. Acţiunea se petrece în. jurul Sarmisege-tuzei asediate de Trajan şi în care Decebal s'a refugiat. Felul în care se concepe succesiunea faptelor e măestrit; aşa, intriga Dokiei, viclenia ei, sacrificiul lui Longinus de a se duce ca prizonier la Decebal, spre a înlesni astfel asaltul cetăţei, cu amorul Dokiei, arătat lui Longinus, cu o scrisoare pe care Decebal o cere lui Longinus către Trajan, ca să despresure cetatea, cu atacul atât de aşteptat, totuşi, de acest prieten al lui Traian, atac ce are loc. Traian intră şi face prizonier pe Decebal şi de aci moartea Dokiei, care se otrăveşte din fiola găsită la Longinus…, toate acestea, cu amănuntele de decor, mişcare, dovedesc o reală cunoaştere a| regulelor teatrului şi o stăpânire a efectelor a scenice. Şi e vorba numai de-un schelet… schi-B ţat în două variante, în a doua apărând acel imn dac „din Bourgeons d'avril” p. 134.

Înainte de a termina activitatea din 1885, tre-buesc amintite aici două importante adnotări ale luliei, din care prima acest an, iar cealaltă fără date precise: In primul loc, acel „Amen” pe care copila îl scrie la 15 Decembrie, ca o amintire a celei de a 16-a aniversare a ei, delŕ 14 I Noembrie st. n.

„C'était mon jour de fęte, le 14 N-bre 1885, j'avais seize ans. En m'éveillant le matin, en ce jour oů j'entrais dans la vie de jeune fille, je pris les „chants du crépuscule” de Victor Hugo. Le livre s'ouvrit de lui-męme ŕ la page souvent lue et apprise par coeur, marquée depuis longtemps d'une marguerite blanche toute fanée. Mes yeux tombčrent d'abord sur ces vers:

Mets ton esprit hors de ce monde, Mets ton ręve ailleurs qu'ici-bas; Ta perle n'est pas dans notre onde, Ton sentier n'est point sous nos pas…

Et je me suis aussitôt proposé ces vers pour dévise dans ma vie. Sans que personne le sűt, j'ai longtemps pleuré sur cette page sacrée et mes larmes ont consacré le serment que je me fis alors, d'ętre fidčle ŕ la devise que j'avais choisie. C'était bien hardi pour une enfant de seize ans, dira le monde; oh! que de vielles femmes ridées et blanchis ne connaissent pas les souffrances du coeur que j'ai connues, et ne peuvent avoir confiance en elles! Moi je n'ai pas peur; oui, je planerai

au dessus des autres femmes: je m'en sens le courage et la force. Que Dieu ne m'abandonne pas et je pousserai au port ma voile blanche, qu'aucun souffle n'aura déchirée. Ah! j'étais faite pour aimer, moi; je le sais, mais, qu'importe!

A vaincre sans péril on triomphe sans gloire!

Je veux vaincre et je suis sűre d'y arriver. Et quand j'aurai passé au travers des écueils de la vie, dans ma pureté immaculée, ma gloire sera d'autant plus grande, qu'il aura fallu me vaincre moi – męme avant tout, et que j'aurai réussi”- (cele două sublinieri din această notă, sunt ale noastre).

A doua adnotare, care se referă la activitatea necunoscută, până aci, a copilei, este a lui Haşdeu, după titlurile găsite în manuscrise şi ea cuprinde lista celor 34 de drame, 18 comedii şi 12 romane, sau studii, ce urmau a fi scrise şi din ale cărora planuri s'au menţionat câteva anterior, iar în ce priveşte dramele şi comediile, Iulia mersese până a indica şi teatrele franceze unde ea spera să le joace.