CAP. III COROLA.

Ne aflăm în 1876, an de oarecare importanţă în viaţa lui Haşdeu şi de sigur şi a Lilicăi. De mult filologul dorise un loc care să-i asigure stabilitatea gospodărească, şi să-i suprime peregrinările din casă în casă, din odăiţi în odăiţi, cu mutări care-i răvăşau biblioteca acumulată din greu şi mai ales fişele şi manuscrisele, destul de dezordonate şi fără acestea. Şi iată, că devenind vacant locul de director al Arhivelor Statului, prin plecarea lui Const. Aricescu, se dă această direcţie lui Haşdeu, care era de mult un obişnuit al rafturilor, lăzilor şi pivniţelor cu documente ale acestora.

Şi în primăvara lui 1876, când liliecii albi > salcâmii şi teii din preajma clădirilor mănăstireşti, în care se aflau de multă vreme şi până azi Arhivele Statului, înălţau braţe albe către musafiri, Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu Iulia şi Lilica, descăleca în cuprinsul plin de istorie, de vegetaţie şi de umezeală ce străjue biserica de ctitorie a lui Mihai Viteazul şi se instalează la direcţia şi în locuinţa, unde va sta aproape douăzeci de ani.

Pentru întâmplările mai mari sau mai mici, şi pentru viaţa ce-şi deschide aici timpuriile sale porţi genialei Iulia Haşdeu, în cuprinsul încărcat de amintiri evocatoare, al acestei mănăstiri, peste care pluteşte o poezie proprie, cu linişte, flori şi arbori, cu biserică şi morminte ce-o împrejură, cu perspective de vedere largi, peste livezi, case mici, se cuvine o fugară descriere a acestora, fiindcă între ele va petrece copila cei mai frumoşi ani ai copilăriei, să zicem ai existenţei sale şi va produce cele mai trandafirii creionări ale unui talent ce se anunţă generos.

Clădirea patrulaterală a Arhivelor Statului nu avea, la acel timp, arhitectura şi aspectul de stil românesc pe care-1 are astăzi, ci aspectul unor dărăpănături de veche, foarte veche, mânăstire, cu biserica la mijloc. Curtea spaţioasă din jurul acesteia îngăduise şi un cimitir care împresura lăcaşul de închinare şi de ctitorie a lui Mihai Viteazul.

De fapt, voevodul reclădise la 1592 această biserică pentru a treia oară, căci lăcaşul se pare a se înălţa din mila Domnului şi a lui Vlad Dracul, cu o sută şi ceva de ani în urmă, restaurat a doua oară, aproape din nou, mai târziu, de postelniceasa Kaplea din Bolintin, al cărei mormânt, aflat lângă biserică, fusese profanat de moştenitorii acestuia, iar oasele aruncate, pentru pricini scârbavnice succesorale, pe câmpuri.

În această clădire a avut pe la 1600 neînfricatul voevod Mihai scaunul domnesc şi în această biserică, a fost lăsat el să se închine, când la 1593, voind să ia domnia, fusese arestat de Alexandru cel rău, care voia să-i taie capul. Mai târziu, pe la 1793, tot aici va fi scaunul domnesc al lui Alexandru Moruzzi cel hrăpăreţ şi nestatornic, precum şi al lui Alexandra Ipsi-lanti, grecul luminat şi bun gospodar, în cea de a doua domnie a sa în Muntenia (1796). Acesta va înlesni mănăstirile greceşti ce vin şi se aşează în incinta Curţii domneşti, să se întindă cu grădini de stupărie şi livezi de pomi indigeni şi exotici, în lungul dealului Spirei, peste o bună parte din străzile Uranus şi Isvor de astăzi, care la vremea de atunci erau afară din oraş, precum afară de oraş vine să se clădească şi Arsenalul de acum, vecin cu Arhivele Statului.

Aşa se explică de ce Iulia Haşdeu, inspirata poetă, va cânta în melodiile amintirii sale, chiparoşii, care de sigur pe la 1876 vor mai fi rămas, ici-colo, în parcul dinăuntru şi dinafară clădirilor mănăstireşti, în care se instalează Arhivele.

La aceşti 7-9 ani ai vieţii sale, când alţi copii încep abecedarele, Lilica le sfârşise de mult, ba simte în spiritul ei chemările înalte. De pe acum începe să înstrune sensibilele coarde ale lirei sale şi nu este fără interes a constatata că, poezia cuprinsului cu cruci triste, cu dangăt de clopot, cu umbre, flori şi lumini, cu parfum uri şi mai ales cu privelişti de larg orizont, vor fi favorizat reveriile şi meditaţiile sale. Locuinţa familiei Haşdeu se instalează în fostul arhondaric mănăstiresc şi anume la stăreţie, adică în colţul din stânga al patrula-teralei clădiri, cum se intră azi în incintă. Ea nu se compunea decât din două odăi, una mai mică şi alta mai mare, despărţite prin o sală de intrare (hali) destul de largă. La subsol era bucătăria, o sufragerie mică şi o odae pentru personalul de serviciu. Haşdeu îşi instalează biroul, biblioteca şi un pat de odihnă în camera cea mare din dreapta, care fusese şi a egumenului pe vremuri, lăsând-o pe cea din stânga soţiei şi copilei sale. Un cerdac de lemn, destul de şubred, primeşte în eşindul lui mai larg, delŕ intrare, banca ţi masa de lemn, la care istoricul va lucra în zilele calde, sub răuruscă şi trandafiri acăţători. In această platformă dau şi scările de intrare în locuinţă, care trosnesc sub paşii grei.

Camera mamei şi a copilei au două fereşti*^ cu îngăduitoare perspective. La una străjuesc afară, spre Isvor, pomii, cari, datorită dâmbului pe care întreaga clădire şi biserică se înalţă, şi care-i face ca ei să se afle în coborâş, îşi ridică vârfurile clătinate sub geamuri. Pe deasupra lor, ochii copilei se pierd până către copacii şi tufele Cişmigiului, iar delŕ cealaltă fereastră, către livezile mănăstireşti, în care însă oficialitatea şi pornise a tăia străzi şi a înălţa case, ceva mai de mult, dărâmând acele mori mănăstireşti cu farmece şi contur original, care trăiseră până la secularizarea lui Cuza. Biserica actuală are ca hram din vechime pe Sfântul Neculai, iar prăznuirea delŕ Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, se face doar în cinstea viteazului domn şi fiu al lui Pătraşcu cel Bun.

Hrubele în care stau îngrămădite poliţe de lemn, lăzi şi vrafuri de registre şi mape, printre care circulă guzgani obezi şi şoricuţi isteţi, sălile şi cerdacurile ce înconjoară clădirea cu verdeaţă şi stâlpi care se clatină, copacii cu umbre şi bănci de refugiu, şi în special mormintele cu pietre şi candele afumate de uitare, sau licăritoare sub pioase mâini de copii şi prieteni ai celor din veşnicia adâncului, aceste toate atrag paşii iscoditori ai copilei, fie pentru singurătatea în care poezia îşi poartă aleşii, fie pentru prepararea examenelor de şcoală primară pe care Lilica le va trece în curând şi pentru care Haşdeu şi procurase câteva din manualele respective.

Profesorul Svârlesca şi soţia sa devin intimii casei. Profesorul, îşi legase sufletul admirativ şi devotat fără restricţii, de magistrul său, în aşa măsură, încât Haşdeu îl alege confident în lucrări, orânduitor al fişelor ce se încurcau în metropola, cu munţi de cărţi, documente, manuscrise şi registre, care era masa lui de lucru, vraişte mai totdeauna şi rareori repusă în ordine, cu grijă, cu frică aproape, de prietenul, atunci el însuşi dascăl. Acesta constată după puţină vreme, când mama îl roagă să examineze discret, aşa, ca din întâmplare, dacă Lilica e stăpână pe materia claselor primare, că fetiţa nu numai că posedă acea materie, dar o posedă doct, cu conştiinţă şi rar spirit analitic. Poeziile lui Alecsandri şi Bolintineanu, ale lui Boliac şi Gr. Alexandrescu, îşi făcuseră de mult şi integral loc, alături de fabulele lui La Fontaine, Florian, şi celelalte versuri din manualele franceze, ba chiar şi germane. Haşdeu urmărise de departe evoluţia, dar acuma, făcut atent asupra acestei neaşteptat de rapide pregătiri, de lecţii cine ştie când digerate la colţ de geam, sub salcâm, ori în fundul divanului din bucătărie, cu vădită tendinţă de ascunzătoare, constată însuşi deplinătatea pregătirii şi la colocviile meşter desbătute, asupra gramaticei şi mai ales istoriei Românilor, că Lilica lui posedă pe lângă naraţiunea fidelă a faptelor, epocile şi anii, legăturile şi măturile deducţii faptice. Sufletul său se înfioară de fericire şi astfel se hotărăşte a încerca, alegând o şcoală cu director serios şi înţelegător, el însuşi poet, cum e Scurtescu delŕ Ţcoala de Verde, unde să-şi ducă fetiţa la examenul direct.

Aceasta se întâmplă la 1877, pe vremea când războiul Neatârnării aduce în Bucureşti trupe române, tunuri, ruşi, şi zarvă, şi când Lilica împlineşte opt ani.

Programele şcolare nu prevăd asemnea cumulări de examene. Dar un Haşdeu, care, în afara belicoaselor sale ieşiri, se înfige radical şi deopotrivă în adversari ca şi în stima oficialităţii, ca profesor de filologie la Universitate şi în curând membru al Academiei, ca trimis al Ministerului Instrucţiunii în misiune ştiinţifică la Cracovia, şi cu vâlva stârnită în jurul penei sale, va merge sigur la reuşită. Astfel, dispensa se acordă elevei lulia Haşdeu, preparată în particular, pentru a trece integral examenul celor patru clase primare.

Şi iată mogâldeaţa brună, rotofee, numai ochi şi cu barba lângă capacul băncii, trecând, zi cu zi, cele patru examene, pe rând, în faţa profesorilor şi în special a poetului director, Scur-tescu, care fuse informat dinainte cine este importanta mogâldeaţa, serioasă, gravă în timiditatea ei, dar totuşi deplin stăpână pe răspunsuri. Mama stă pe-un scaun în fundul clasei, ascultă, se înfioară de mândrie şi numai pleoapele ei prind tremurul emotiv al momentelor. Şi întrebările nu sunt simple sau prototipice. Simt dascălii că un copil fenomenal stă acolo, tupi-lat între bănci, sau ieşit sfios la tabla pe care o umple de cifre, iar Scurtescu, înţelege că o diversiune e binevenită spre a distra puţin pe acel elev care pune examinatorii pe gânduri. La istorie, istovind întrebările, aduce unâ aşa – ca din întâmplare – cu privire la Ion Vodă cel Cumplit, la domnia şi opera acestuia. Răspunsurile însă abundă şi depăşesc manualele.

— Ştii bine că e aşa? Cine ţi-a spus dumi-tale aceste lucruri? se face a întreba Scurtescu.

— Nimeni, răspunde puţin uluită, puţin sâcâită, canditata. Le-am citit eu însămi în cartea tatei. Vă rog s'o citiţi şi dumneavoastră şi o să vedeţi că e aşa cum spun eu.

— Eu am citit-o, continuă glumeţ Scurtescu, dar n'am găsit ce spui dumneata.

— Aţi citit-o? Daţi-mi voe…

~ C.e.?

Şi Lilica se concentrează o clipă, cu ochii într'un colţ al clasei, apoi fixând pe profesor, dojenitor ori poate rugător…

— N'aţi văzut că tata îl arată acolo pe Ion Vodă că a fost: „un mare administrator, un mare politic şi un mare general”?

— Ba da, dar nu-mi spune de ce! De pildă de ce este un mare general?

— Fiindcă bătălia delŕ Jiliţte a uimit lumea; întâi că Ion Vodă a supus şi Ţara Românească, apoi că a nimicit armatele duşmane care erau cu mult mâi numeroase, pe când pierderile moldovenilor au fost foarte mici.

— Asta nu înseamnă un mare general, domnule profesor?

— Ei bravo, fetiţo, ai dreotate, face Scurtescu în culmea admiraţiei, am vrut să te încerc cât eşti de stăpână pe ceea ce citeşti.

Evident, comisiunea, în. cor, zâmbeşte, iar Scurtescu abea se abţine să nu o ridice într'o singură mână, şi s'o sărute.

Examenul e trecut, precum se vede, elogios şi directorul răspândeşte vâlva între colegi şi cunoscuţi, merge acasă la Haşdeu, îl ia deoparte şi-i destăinueşte uluirea camarazilor săi şi admiraţia lui proprie.

De atunci, sau poate şi mai dinainte, Scurtescu devine unul dintre admiratorii prieteni şi intimi ai familiei titanului delŕ Arhive, pentru care Lilica va păstra o venerabilă amintire. Intre timp, progresele la limba engleză egalează pe cele de limba franceză şi depăşesc mult pe cele de germană. Mama lulia le-ar dori deopotrivă, iar tata, deşi nu prea iubitor al ger-manizărilor din politică, înţelege că acest copil al său este un răsfăţat al destinului şi un mugur a cărui corolă trandafirie anunţă de pe acum floarea gloriei sale. Lilica va trebui să fie o femee învăţată şi o cinste a neamului său; acesta e crezul lui statornic. El ştie că, în special, în ramura istorică, cea mai scumpă spiritului său, cât şi în cea filologică, limba germană, solid posedată, este indispensabilă. Şi astfel întâmplarea aduce, pe lângă doamna Walch, profesoara de engleză şi pe tânăra Ernestina F eich-tinger preceptoare de limba germană, o cunoscută a mamei, care stăpânea şi piano destul de bine.

La zile mari, onomastice, ale tatei sau ale mamei, Lilica, în taina sufrageriei, când părinţii lipsesc de-acasă, scrie felicitări pe hârtii special înflorite, fie gata cumpărate ca atare, fie desenate şi colorate de mâna ei, şi le adresează acestora, în limba franceză şi engleză; nu târziu, adăugându-le graţie noei profesoare şi răvaşe nemţeşti. Cuprinsul acestora nu e banala frază: „de ziua ta, tată, îţi urez… etc. etc.” ci o adevărată compoziţie literară, cu foarte rare scăpări de corectă ortografie. Şi cine a învăţat franceza şi engleza, în special, ştie ce înseamnă a reduce la minim erorile de gramatică, pe care înşişi liceenii francezi ori englezi, le comit în limba maternă. Fondul acestor epistole trădează posibilităţi reale literare, o coloraţie de expresie şi o desăvârşită sinceritate, resort al înseşi marei poezii, care ţâşneşte din ea şi se resoarbe în ea.

Nu mai puţin, evenimentele acestui răstimp, veştile războiului, ce se duce dincolo de Dunăre, de Ruşii cei hulpavi după votcă şi vin, cu înfrângeri şi goană din luptă, dar şi de vânjoşii dorobanţi români, pentru o cauză sfântă, dau prilej copilei îmbrăţişate de braţele muzelor, a transpune veştile în versuri, pe colturi de caiete sau pe capete de hârtie, subtilizate de pe biroul lui papa.

Ochii ei sunt când speriaţi, când înlăcrămaţi, la priveliştele tărgilor şi ambulantelor cu răniţi, care spintecă în goana cailor cartierele Bucu-reştiului. Mama Iulia, cu generozitatea ei caracteristică, duce răniţilor haine, rufe, ţigări şi lapte şi adeseori dă mai mult de cât avea, prisosuri de acest fel. Lilica priveşte şi, cum pricepe gesturile de orice fel, se înfioară lăuntric şi aşterne crâmpee de versuri, bănuite de părinţi, dar desigur distruse ulterior, când poeta îşi va revedea producţiile acelor ani.

Dar nu în aceste inspiraţii sufletul ei se simte la larg.

Demonul ce străjue cu aripi întunecate dincolo de cognoscibil şi acopere ochii celor ce se străduiesc a-1 delătura, atinge, încă delŕ aceţti ani cruzi ţi sufletul copilei cu aptitudeni profetice, dacă profeţie e sufletul poeţilor autentici. Nu puţin va contribui la aceasta şi ambianta în care dânsa vieţuia, în care copilăria ei află neînduplecate zăgazuri, iar vălmăşagul durerilor lumii se ţese insidios în preajma ei.

Neeşind niciodată singură, nemergând nici la prietena Matilda, fiica lui Pană Constanti-nescu, ori la Florica Zaharescu, ori la Hermina de care se simte legată cu o intimă prietenie, nici la Maria Mavrodin, prietenă ceva mai mare, dar mai iubită, le primeşte pe acestea în cuprinsul Arhivelor şi joaca lor e redusă la mici căţărări pe crengi, sau alergături printre copaci şi pietre de morminte, dar mai totdeauna la istorisiri şi destăinuiri, în care Lilica nu simte nici o rezonantă de calitate, la aceste copile; astfel clipele ei de voioşie copilărească, sbur-dalnică, sunt foarte puţine şi mai ales relative. Florica, mai mult de cât Hermina, caută să-i pătrundă năzuinţele, dar puterea ei de copil normal, în escaladările zidurilor pe care acel demon le tencuieşte în preajma minţii, sunt neputincioase. Totuşi, Lilica o ţine aproape de inima ei. Cu dânsa se plimbă, grave amândouă, filosofând asupra morţii, asupra morţilor peste care paşii lor adesea trec în goană, şi care stau acolo uitaţi, deşi în viaţă au croit idealuri şi au dorit fericiri ca şi dânsele.

Din când în când, Lilica opreşte pe prietena ei în preajma pietrelor cu litere şterse de ploae şi de uitare şi amândouă descifrează glasul împietrit acolo, al celui ce-a tăcut pe vecie în adâncimi. Citise odihnirea aceluia ce a fost în viaţă un oarecare Ioanis Rossetii, nume sub care un trandafir de granit voia să schiţeze floarea neuitărei celor ce-1 săpaseră; apoi un nume mai răspicat: Zinca Dissesca, de care a aflat apoi că era bunica marelui jurist şi ministru, sau Elena Vizula, sau Teodosie Contopol, unul dintre ultimii egumeni şi mare agonisitor al bisericei, precum şi alte frânturi de nume.

Dar două dintre aceste pietre reţinuseră multă vreme atenţia copilei asupra lor, din care una cu o mai scurtă şi mai vizibilă inscripţie, iar alta cu o poezie mai lungă şi mai ştearsă.

Cea dintâi cuprindea unul din acele epitafe, care se citesc deseori în cimitire, în proză sau în versuri şi care, în loc de pietate sau comi-zeraţiune, stârnesc mai totdeauna sarcasm, prin solemnitatea banalizată a sentinţelor pretenţioase: „Irecâtorule, Contemplă-mi Nu trece aci vieaţa, Restul rece.

Şi ce este Am fost odată, Şi ce sunt Vei fi altdată”

(şi ca nume C. Mărculescu)

Pentru sufletul însă înclinat către melancolie al Lilicăi, asemenea avertismente, pe care dânsa era dispusă a le lua la literă, produceau desigur ecouri impresionante.

Cealaltă, mai umană, pornind dintr'o gândire plină de gratitudine sinceră, şi care – după informaţiile parohului bisericei – n'ar fi decât un fragment dintr'un panegiric al lui I. H. Ră-dulescu, la moartea soţiei unui bun prieten, glăsuia rece, dar cuviincios: „ Vorbeşte peatra: n'am multe de a spune. Sub mine aici zace o mult rară femee, Ce'n domnul vieţuind şi-a fericit părinţii Cinstind şi iubindt Iar soţului, în casă, a fost fală şi pace, Vorbeşte mult şi peatra când soaţa'n viaţă tace*.

(ca nume: Maria Arindinschi, născută Geanoglu)

Că şi această inscripţie va fi făcut o adâncă impresie copilei poete, prin mărturisirea naivă, dar sinceră, a soţului ce 1-a săpat acolo, este fără îndoială. Aceasta va fi probabil acea marmoră de care-şi va aminti, peste câţiva ani, duioasa cântăreaţă a amintirilor de copilărie, în poezia „Le cimetičre” dedicată prietenei sale Florica:

Le vois encore la tombe abandonnée Le marbre oů nous cherchions ŕ déchifrer Un nom perdu, qu'on a dű bien pleurer Jadis, un nom de femme moissonée Comme une fleur, par la mort obstinée, Qui rit des maux quelle fait endurer. Je la revois, la tombe abandonnée.

Şi paşii prietenelor se opresc. Lilica Întreabă pe Florica:

— Tu crezi că oameni învie, Florica?

— Cred, dragă! Aşa spune la religie, în simbolul credinţei…

— Şi cum crezi că învie? Aşa cum sunt ei azi?

— Ştiu eu, Lilico? Aşa credl

— Ei nu, fetiţo! Mai întâi, ceea ce moare c numai trupul, carnea, oasele. Se prefac în ceea ce au fost, adică în pământ. Dar sufletul, care nu moare, stă veşnic treaz. Colo sus, undeva, nu ştiu unde.

— La Dumnezeu 7

— La Dumnezeu, ori şi mâi sus.! vorbeşte profetic geniala fetiţă.

— Şi mai sus? întrebă cu ochi uimiţi Florica.

— Da! Va să zică sufletul nostru nu moare, Florico!

N'ai idee ce bine-mi pare că sufletul nu moare, de aceea nici nu mă tem de moarte! Şi ţie trebue să-ţi pară bine… O să trăim aşa în eternitate.

— Dar o să fim teribil de bătrâne…

— Asta nu! De vreme ce sufletul nostru se contopeşte cu acel al lui Dumnezeu, noi nu mai îmbătrânim după moarte… spiritul rămâne veşnic tânăr… Aşa spune tata… Iar dacă n'ar fi aşa, ar fi… ar fi foarte trist pe lume, Florico…

Nopţile cu lună pe care lulia Haşdeu le va* cânta de nenumărate ori în versurile sale, sporeau melancolia şi efluviul či decepţionist încă în cursul acestor ani. Contururile crucii cu ancora la tulpină, de pe turla bisericei, în perspectiva firmamentului selenear, căpătau linii fatidice şi ameninţătoare, deasupra cărora buhele îşi strigă tragicele lor chemări. Strigătul din când în când al santinelelor, ce vegheau noaptea depozitele Arhivelor, aduc lugubru acompani-ment ţipetelor acelor păsări nocturne şi copila se înfioară în singurătatea sufletului său cu izul morţii prevestite.

Nu este deci fără explicare inspiraţia precoce, căreia poeta de opt ani, îi consacră poezia „Moartea”, nepublicată în culegerile postume ale lui Haşdeu, dar care va fi sămânţa de prelungă obsesie a celeilalte poezii despre Moarte, scrisă în preajma trecerei sale din această lume, şi în care se va vedea proporţiile de spirit iluminat şi adânc pe care poeta-copil le dă descătuşării sale de lutul tiranic.

Haşdeu, adnotând schiţa de teatru Alcée et Sapho a Lilicăi, pe care ea o va scrie la 15 ani şi în câre una din eroinele lucrării, Erinna, este mult asemănătoare autoarei, prin jertfa tinereţii sale, destăinueşte că Lilica încă delŕ 8, 9 ţi 10 ani scrisese trei poezii, în româneţte, din care, în prima, ea vesteţte că trebue să moară tânără, în a doua îşi descrie moartea şi îşi mângâie mama; iar în a treia, arată că fiind înger înainte de naşterea ei, rugase pe Dumnezeu să-i dea o misiune în lume, dar pe care o va părăsi dezgustată. In laboratorul ei mintal deja destul de încărcat, aceste versuri nu sunt oare adevărate prevestiri de dincolo dë viaţă?

Şi mintea ei nu cunoaşte răgaz. Intre jucării, cântece vesele de-o clipă – două, ea citeşte tot ce-i cade sub ochi. Frânturi de strofe umplu caietele, privirile ei se pierd în zările cu orizont îngust, pentru liniile nemărginirii ce i se conturează lăuntric. Intre acestea, îi sosesc şi cărţile de liceu, cu matematici, pentru care nu-şi simte nici o înclinaţie, dar pe care spiritul său ascuţit le domină, cu latina deopotrivă de greoae la început, biruită în vaste proporţii mai apoi, cu manualul de geografie, care pe atunci se mărginea la desvoltări reduse, de mnemotechnică, şi de aceea n'o vor atrage, cu istoria universală şi română, în care memoria ei se joacă liberă şi stăpână. Şi preparaţia începe. La început, sub privigherea profesorului Svârlescu, zilnic prezent în secundarea magistrului şi în ajutorul copilei şi mai apoi a tânărului învăţăcel Frătilă, un alt devotat al lui Haşdeu, lecţiile curg cu o dexteritate proprie psichologiei de diafană pătrundere, se împletesc cu orele de engleză, de franceză, de germană, pe care şi le dispută pe rând Charlotte Walch şi Ernestina Feichtinger. Dar cerinţele şi aptitudinile Lilicăi se cer satisfăcute pe atâtea alte tărâmuri. Piano-ul soseşte, în ochii jucăuşi de bucurie ai copilei şi profesorul Dimitria trasează ascendenţa programelor, pe care Lilica le va urma cu Ernestina la piano şi pe care le dispută deopotrivă şi profesorul Dimitrescu pentru canto. Vocea caldă, dar crudă, a Lilicăi Haşdeu cerea modulaţii tehnice şi artă în frazarea melodiilor. Şi vocea dar şi ambiţia năzuinţelor sale prolifice! Desenele în creion şi peniţă semănate oriunde, pe un tartaj, pe o felicitare, pe blocuri speciale, îşi revendică însă şi ele partea lor. Profesorul Walch descopere aptitudeni de promiţător talent şi din când în când, şedinţele de desen se rân-duesc, acoperind astfel orele şi zilele acestui copil care uită joaca, uită salcâmii şi chiparoşii, uită strigătele bufniţelor şi undele aerului clătinat de crengile în floare şi se consacră studiilor de tot felul, sub ochii de Mentor ai tatălui, conştient încrezător în puterile de copil fenomen ale fatiţei sale.

Adeseori, în cerdacul larg din preajma intrării, sub răuruscă, Haşdeu îşi ia odrasla pe genunchi, îi spune glume, poveşti subit născocite, ori istorisiri cu subiect mai subtil şi de natură a experimenta evoluţia ei cerebrală. Copila ascultă, râde sglobiu, alunecă distrată peste cele dintâi, şi deschide ochi mari la cele din urmă. Acel veşnic „pentru ce” apare deseori pe buzele ei. Ea nu acceptă nimic axiomatic. Cauzele şi explicaţiile nu-i dau mulţumiri de superficială înregistrare. Mai clar, mai complect, mai adânc î Haşdeu se conformă, răspunde convenabil, şi din când în când strecoară o glumă, o şaradă, ori o snoavă, pentru a recreea febrilul ei laborator mintal. Dar vicleşugul nu prinde. întrebările grave revin insistent. Străbunica Maria, venită în. răstimpuri la dânşii, acuma se instalase definitiv sub adăpostul marelui ei nepot şi nu odată, cu voe-fără voe, o duce pe Lilica la leturghii sau la denii. Copila ascultă slujbele, prinde frânturi, face legături şi deducţii.

Şi pe acel balcon pornesc colocvii între tata de aproape patruzeci de ani şi fiica de opt ani, cam de această calitate:

— Ce este sfântul duh, papa? întreabă Lilica.

— Ce să fie? E gândul, spiritul lui Dumnezeu, trimis oamenilor ca să le arate calea de urmat în viaţă.

— Va să zică e trimis de Dumnezeu? Nu?

— Fireşte! replică tatăl, între o desmerdare şi un sărut pe frunte.

Numai de Dumnezeu?

— Desigur, Lilica tatii!

— Nu şi de Isus Hristos?

— Nu! Aşa ai învăţat doar în simbolul credinţei.

— Da, dar Ernestina zice că sfântul duh porneşte şi delŕ Hristos.

— Catolicii admit aşa, ortodoxii nu!

— Bine, papa, cum pot oameni să admită, ori să nu admită, ceea ce Dumnezeu, a creiat într'un fel hotărât?

Putem noi să desminţim pe Dumnezeu?

— Vezi că Dumnezeu, răspunse Haşdeu după o clipă, nu stă de vorbă cu oamenii, aşa cum stăm noi, eu tata şi copilul, la taifas; ca să ajungi la dânsul trebuesc puteri pe care tu nu le ai încă.

— Dar Ernestina le are?

— Nici ea?

— Dar grand maman?

— Nici ea.

— Atunci cine le are? Tu, papa? Tu le ai! Tu eşti cel mai deştept tată din lume.

— Ba nu!

— Ba da. Dar te ascunzi de mine, că sunt mică. Eu nu sunt mică, papa! Eu sunt mare şi vreau să ştiu! Spune-mi adevărat.

Şi astfel problema Dumnezeirei, negura ori-ginei vieţii, misterul morţii, în măsură cu anii săi ce galopează, frământă cu perseverenţă acel cap de copil, această minte care, la colegele şi colegii ei de vârstă, se sbate dar cu problema sbenguielilor, a rochiţelor din dulapul închis de mama, sau cel mult cu ghicitorile lui August delŕ Circ.

Pe una din cărţile sale de Algebră, ale cărei foi se reproduc aci, şi desigur încă din primul an, când Lilica ia contact cu această sâcâitoare Algebră, pe care totuşi o va pătrunde şi învinge cu voinţă, din datorie, după ce grifonează pe copertă „ah, ah, ah, ah! u, schiţează în franţuzească absolut corectă, o nuveletă, sub formă dialogată, şi cu titlul „Le pčre des enfants„, în care o fetiţă cam de vârsta Iuliei, pune mereu tatălui său întrebări de acest fel:

— Cine e Dumnezeu? – „E Părintele nostru al tuturor„ răspunde tatăl ei. – „Atunci tu eşti fratele meu„„, ripostează spiritual fetiţa. Dar, văzând că părintele îi cam ocoleşte răspunsurile răspicate, pe care ea le aştepta aşa cum făcuse şi Haşdeu cu dânsa, se adresează fratelui ei mai mare, care la aceeaşi întrebare îi răspunde că „Dumnezeu e tatăl care a creiat lumea„.

— Dar cine e Isus? întreabă mai departe Sophie, fetiţa; – „E fiul ceresc, căci noi suntem cei pământeşti„, răspunde Louis, fratele ei; el a făcut să se deschidă porţile raiului!” – „Raiul? dar asta ce-i?

— Este o grădină în cer, unde merg sufletele oamenilor după moarte!

— Atunci sufletul nu moare?” – Nu, fiindcă e suflarea lui Dumnezeu!”

Şi schiţa continuă astfel, până ce o doamnă serioasă, se supără, auzindu-i pe eroi că discută asemenea lucruri la vârsta lor şi pune pe copii să înveţe, pentru a putea înţelege pe Dumnezeu: „Pater”, „Ave” şi „Credo”… însuşi finalul arată un echilibru spiritual, de o atât de precoce maturitate.

Dar tot pe aceeaşi carte, şi scrisă în acelaşi timp, aflăm o altă schiţă: „Dieu et Jésus” care începe pe pagina din dreapta, după ce pe pagina din stânga încercase câteva formule algebrice, schiţă în care iarăşi taina dumnezeirii şi a răscumpărării oamenilor o preocupă, iar mai departe încă o schiţă, „Jean le bossu” şi un rebus cu Corneille, care încă de pe atunci o interesa şi o captiva prin operele sale. Şi Iulia Haşdeu n'avea, când îşi frământa mintea cu asemenea chestiuni, decât 8-9 ani”.

Că fetiţei i se pun mereu întrebări de geniul ce-o anima, şi ea le dă răspunsuri adéquate, se constată şi din noianul de arabescuri, flori ori chipuri şi din repetatele ei iscălituri delŕ începutul cărţilor, sau şi pe alte pagini lăuntrice, în liniile cărora copila urzeşte reveriile, meditaţiile şi acele grele răspunsuri.

Pe-o cărţulie englezească „ The Bracelets” de Mărie Edgeworth, lulia se iscăleşte caligrafic „Julie Haşdeu” sau „Julie B. P. Haşdeu” şi iscăliturile poartă, în primii ani, acele cozi întortochiate pe care toate copilăriile le-au inventat, ca un adaos de importanţă, superioritate, şi garanţie de ne-imitare. La fel semnează pe altă carte „My Darling Album”, poveşti pentru copii, cu prea frumoase ilustraţii în colori ori peniţă, alese – învederat – cu anume scop, pentru ca eleva să înveţe şi limba şi desenul. Scopul este fidel atins, fiindcă, alături de text, desenele se repetă de mâna ei fragedă.

Şi lecţiile severe, cu profesor şi control patern îşi urmează programul, căci în vara lui 1878, când ceilalţi tovarăşi de vârstă prepară examenul de clasa I-a sau a II-a primară, Lilica îl pregăteşte pe cel de clasa I-a liceală.

În acest timp, Haşdeu, ales membru al Academiei, la secţia filologică, lucrează de zor la opera lui serioasă Cuvente den bătrâni, căreia la început voise a-i da vaste proporţii, dar mai apoi o va limita la trei volume, căci va scrie curând acel Magnum Etimologicum, nesuprimând concomitent nimic din activitatea sa publicistică şi polemistă.

Ii vedem la masa mare de lucru; Haşdeu la unul din capete, cu barba peste bucoavne vechi şi tomuri groase, în zeci de limbi străine, lucrând harnic, cu scris mic, plecat şi regulat, ca de femeie, iar la celălalt capăt Lilica lui, cu scris drept şi tot aşa de regulat, pregătindu-şi lecţiile, în special de latină, la care tatăl său înţelege să-i deie fructuos şi înţelept ajutor zilnic.

Aceste clipe de neuitat, această camaraderie, şi această – oarecum – colaborare, Căci ele aduc învăţatului Haşdeu reale întraripări în opera sa, îi vor reveni mereu în minţea lui răvăşită, mai ales atunci când, acea mică tovarăşe delŕ masa de scris, va fi luat de mult drumul cel fără întoarcere…

Liceul de băeţi „Sfântul Sava* de curând întemeiat, şi funcţionând abea cu clasele lui gimnaziale, dar cu profesori cunoscuţi şi „recunoscuţi„ de Haşdeu, este ales pentru examene. Sunt acolo dascăli ca: Bonifacâu Fior eseu şi Tă-năsesca la limba franceză, Z. Her eseu. la matematici, M. G. lacomi la limba latină, N. Codrescu la geografie, Preot Ovidiu Musceleanu la religie (părintele Musceleanu şi Vasilescu, sunt preoţii bisericii Mihai Vodă delŕ Arhive), N. Băr-cănescu la istorie, Mândreanu la limba română” Podoleanu la muzică, etc.