CAP. X ZEFIR VICLEAN

Începutul lui 1886 găseşte pe Iulia Haşdeu, în febra creaţiei poetice şi – deopotrivă – în pregătirea celei de a doua probe a bacalaureatului. Să fie greu de precizat asupra căreia din două se dedă ea cu preferinţă? Abundenta strofelor şi din acest an, cu toate că nu întrece pe aceea din 1885, esté totuşi evidentă. Dar mai mult decât în anul expirat, peste poeziile ei de acum se aşterne zăbranicul unor su-ferinti sentimentale, care scot din inima poetei repetate accente, strigăte şi lacrime. Se pare că Eros o vrăjmăşeşte cu pornire, cu înverşunare. Şi cele câteva întâmplări vin s'o confirme.

În afară de poezia „Vers le passé”, scrisă în Ianuarie 1886 şi care vine, ca un ecou persistent al chemărilor ei de predilecţie, celelalte poezii ale anotimpului arareori respiră aerul castelelor, al stindardelor cu numele iubitei ţesut pe ele, al pajilor. De altfel, unul din cuvintele ei de adevărată mărturisire, vine să calirice, el însuşi, de ce natură îi apar acum poe-tei aceste visuri de eroism cavaleresc:

Cette vie héroique et pleine de périls Vient trčs souvent hanter mes ręves puériles; Elle est fort ŕ mon goűt, et souvent je regrette, D'ętre née en des temps un peu trop raffinés, Oů l'on trouve l'honneur et l'amour surannés Et dans lesquels un fou peut seul ętre počte…

Cuvântul calificativ al viselor sale: „puerile” luat – se înţelege – în sens meliorativ, arată totuşi oboseala Iuliei în persistenţa aceasta. Cum s'ar zice: aproape că s'a săturat de atâta viaţă eroică, mereu visată şi dorită, dar nicăeri găsită.

De bobotează, mama şi fata asistă la serviciul divin delŕ capela română, acea sărăcăcioasă bisericuţă din St. Jean de Beauvais, care, privită din stradă, părea a fi avut mai mult aspectul unui mic oficiu vamal…! Slujea în-tr'ânsa, la acea vreme, unul din viitorii erarhi ai bisericii române, prieten al lui Haşdeu, preotul paroh, de remarcabilă inteligenţă, care ajungând peste câţiva ani mitropolit al Moldovei, se va numi Partenie. Iulia mama, mai frecventă închinătoare a altarului ortodox, decât copila, mergea deseori la liturghiile duminicale, şi după terminare, schimba vorbe şi păreri cu inimosul preot.

În fruntea românilor, veniţi acum la slujbă, sta Vasile Alecsandri, drept, în palton negru, cu fruntea largă, către cele înalte, cu ochii plini de distincţie şi demnitate. Iulia mama salută, poetul previne salutul şi Lilica trimite bardului admirativul ei surâs. împrejur multe cuno-ştinţi şi câţiva prieteni, pe care ochii candizi ai copilei îi caută rotaţi. Mai încolo e şi Maria Mavrodin, care vine lângă dânsa, schimbând puţine şi cumpănite vorbe.

În partea opusă, acolo unde se rânduesc bărbaţii, ochii Lilicăi zăresc un chip; se măresc, revin asupra catapitesmei, se reîntorc pe încetul, precauţi, asupra lui. Era însuşi poetul englez, scoţian, irlandez, nu ştia încă bine, studentul, vecinul „dela al doilea”.

— E oare chiar el?

— Cine altul? Părul mare dat îngrijit peste cap, faţa plină de distincţie, gulerul larg „rabatul” şi funta neagră. Iar ochii de peruzea – acum – sub luminile vitraliilor, ceva mai aprinşi la coloare, şi mai calzi în expresie, sunt ochii lui, ochii de acel albastru al mărilor nordice… care-o privesc prelung. Un salut discret o obligă la răspuns.

— Pe cine-ai salutat, Lilico? întreabă în şoaptă mama.

— Eu? Ah, da! E, mi se pare, consilierul de legaţie Petrescu…, răspunde obtuz Lilica.

— II cunoşti?

— Da; dela viza paşapoartelor… Ştii…

Şi ritualul botezului Domnului urmează, însufleţit pentru toţi credincioşii, deviat pentru Lilica.

Ce caută el la biserica română? E oare dânsul? Chiar dânsul? Va fi aflat că dânsa e acolo şi a venit s'o vadă? Te pomeneşti că nici n'o fi englez? Ar avea haz să fie un francez sadea! Ori mai de grabă un rus! Dar n'ar accentul! Atunci cum de vorbeşte şi scrie aşa de bine englezeşte?

— De ce nu 1-a întrebat? Ei, asta-i încă una! Dar ea însăşi cum de vorbeşte şi scrie franţuzeşte?

— Şi unde a stat până acum englezul neidentificat? Dar dacă nu e dânsul?

În fierberea întrebărilor de acest fel, ochii se întâlnesc adeseori; ai tânărului ceva mai zâmbitori, ai Lilicăi cu voită severitate şi intimă temere. Glasul din altar coboară cine ştie din ce infinit al pietăţilor, cu porumbei albi, aproape neauzit; corul îşi împleteşte armoniile cu nădejdile obşteşti. Cântă ceva. Ce? Lilica nu osebeşte. E o melodie, sau sunt mai multe? In inima ei răsună numai una, una singură. Chinuitoare, alungată şi repede revenită. Ah! Ba parcă desluşeşte o cântare: „ Câţi în Hristos v'aţi botezat, în Hristos v'aţi şi'mbrăcat! Aleluia!” – O, cântă acum corul. Cu modulaţii, ce încep pianisimo, cresc, şi termină răsunător. „In Hristos v'aţi şi'mbrăcat!” – Poartă ea în clipele acestea haina mântuitorului? Se învredniceşte de ea? Oh, doamne! Dar crucea lui o poartă! O duce pe umerii ei firavi, grea, apăsătoare, mustrătoare! De ce mustrătoare?! De ce? Suferinţele tuturor oamenilor sunt asemănătoare! Ba nu! Cineva a zis că numai bucuriile oamenilor sunt aceleaşi, iar suferinţele sunt mereu altele! Cine spune adevărul? Cine? Şi de ce s'o mustre? Iubeşte? Oh, Dumnezeule al iubirilor! Creatorule, din iubire, şi pentru iubire! E o pedeapsă, e o mucenicie, calea din care aduci lumile tale şi în care le întorci? Şi ce-i aceea iubire? Privirile ei se opresc la dreapta uşilor împărăteşti. Stă acolo, în hlamida, peste care profanii au aruncat bani, cu ochii înrouraţi de bunătate, de iertare, de înţelegătoare iertare, însuşi simbolul dragostei. Stă propovăduitor fiul fecioarei! Stă virginal şi divin fiul omului… Şi Lilica face o cruce plecată, cu degetele apăsate pe cele patru locuri, în care-şi ţintueşte fiecare creştin simbolul suferinţelor celui crucificat.

Slujba s'a isprăvit. Alecsandri, după miruirea de rigoare, face câţiva paşi în lături şi aşteaptă pe Doamna Haşdeu. Se întâlnesc, schimbă saluturi şi câteva cuvinte de rigoare; Lilica, după salutul cu genunchiul puţin îndoit, răspunde, respectoasă şi transportată, întrebărilor Ministrului român, aruncând între timp furişe priviri către lumea ce prinde a părăsi biserica… Marie se depărtase, plecase, după o uşoară strângere de mână a Lilicăi.

Ajung acasă. Mama pare împăcată şi plină de binefacerile sfintei prăznuiri; Lilica vioae, dar neliniştită.

Pe masa din odaea copilei, o glastră cu trandafiri parfumaţi. Lilica dă busna, îşi afundă obrajii în candoarea petalelor îmbătătoare.

— Ce frumoase roze, mămiţo!

— Adevărat frumoase, dar cine să le fi adus? Poate Jeanne ori Marie. Dar Marie era la biserică!

— Desigur mamă! Cred că Jeanne Cré-hange!

Peste o clipă cineva bate la uşă. E portăreasa!

— Bună ziua, Doamnă şi Domnişoară! Ei, ce ziceţi? Aşa-i că-s delicioase rozele mele?

— Ale dumitale? întreabă mama.

— Mă veţi scuza, doamnă Haşdeu, pentru asta? Ştiam că astăzi dumneavoastră sărbătoriţi botezul Domnului. Am adus atunci florile, pentru această zi sfântă.

— Mulţumesc, eşti foarte amabilă! răspunde mama, stercurând un ban de argint în palma bătrânei.

— N'aveţi de ce! face conciergea, aruncând la ureche Lilicăi încet, la eşire, un cuvânt!

— Domnul acela e jos. Vă aşteaptă. Un minut. Rien qu'un instant!

Lilica se tulbură. Ah, dacă ar fi Marie, acum, cu dânsa, ar coborî împreună, repede! Dar aşa, singură? De ce n'a venit şi Maria cu ele?

De ce n'a încredinţat nimănui taina aceasta?

Frământarea sporeşte. Nu! Nu! Nu trebue să coboare! Nu se poate. Ce minciună să spuie mamei? Ca şi cum minciunele trăiesc undeva în pustiile Tibetului, ori în jungla americană! Ca şi cum ele n'ar sta pe aproape, învârtin-du-se ca aerul, ca fumul, în jurul capetelor noastre, uneori transparente, alteori – se 'nţe-lege – fumurii… Şi una din ele se afla chiar pe masa Lilicăi. Adică o jumătate de minciună. Scrisoarea către Matilda Constantinescu delŕ Bucureţti.

— Ah, uite mămiţo! Am uitat să dau portăresei scrisoarea. Dau fuga jos să i-o duc ca s'o pună la cutie! Vin într'o clipă…

Şi paşii ei, alergaţi pe uşă şi pe palier, se răresc pe scări, la început sgomotoşi, apoi ca de pisică. încă zece trepte. încă opt. încă trei. Iată uşa portăresei. Să intre? Aşteaptă o clipă. Degetele se fac cârlig şi unul stă ridicat lângă geamul cu perdea, îndărătul căruia…

A ciocănit. Uşa se deschide, portăreasa apare.

— Madame, am uitat să te rog… uite, fii bună şi…

— S'o duc la cutie! Parfaitement! Mais… pardon, mademoiselle… voilŕ monsieur, qui voudrait…

Tânărul face un pas, prinde mâna Lilicăi şi o strânge uşor, cuviincios.

— Mă iertaţi, domnişoară, sunt venit pentru două-trei zile şi am dorit să vă văd. După asta plec departe… în Indii…

— Aţi fost şi la biserica noastră, doar… zise Lilica, stăpânind sbaterile inimii. In Indii?!

— Exact. Voiam însă să aflu ce mai faceţi şi cum merge sănătatea D-voastră.

— Mulţumesc; destul de bine.

— Dar durerile de cap? Nici pe mine nu mă lasă. Vau făcut bine pastilele acelea?

— O, da! Mi-au făcut mult bine… atunci.

— Nu vă supăraţi dacă vă mai dau o cutie! Le-am făcut anume pentru D-voastră şi v'am rugat să coborâţi ca să vi le încredinţez personal, înaintea plecării.

— OK, prea amabil. Mulţumesc. Chiar azi voi lua una.

— Vă felicit pentru bacalaureat. Aţi avut succes.

— De unde ştiţi?

— Chiar una din colegele dv. mi-au comu nicat-o.

Deodată glasul mamei, care veghiază clipele, paşii şi mai ales absenţele copilei, de sub ochii ei, răsună pe scări.

— Lilica, Lilica!

— Ah! Mă cheamă mama. La revedere!

— Voiam să vă mai spun că sărmanul meu tată a murit, şi a doua zi după el i-a urmat Gipsi, iubitul lui mops, cel care…

— Oh, condoleanţele mele… dar fug… La revedere.

Şi Lilica sbucneşte în goană.

— De ce ai stat atâta? Pentru o scrisoare! o întrebă mama.

— Să vezi, mămiţo, portăreasa nu era, adică era, dar abea coborâse dela… al treilea, zice Lilica, întorcându-se de sub ochii străpungători. către rozele ce-i surâdeau consolator.

Cine să fi fost colega cu care vorbise tânărul? Cine-i poartă grijă, în lipsă, poate „sâmbetele”?

Astfel trecu luna lui Gerar. Fără nici o zi caldă. Fără nici o veste. Fără nici o floare. Iar trandafirii şi-au înclinat corolele, şi-au presărat petalele, rând pe rând, ca amintirile ori ca ceasurile fericite, s'au înnegrit, devenind din ce în ce tot mai mici, mai fără parfum, până ce aromele au devenit mirosuri grele, iar petalele graţioase nişte biete umbre, cu toate lacrimile, cu toate îngrijirile. Şi nu le-a aruncat. Le-a băgat cu mâna ei în sobă şi le-a privit până s'au făcut scrum.

Unul singur a rezistat, a rămas în cristalul de pe măsuţă. Iulia îl priveşte cum şi el moare acolo, izolat, rupt din lumea grădinilor lui, des-rădăcinat ca şi dânsa, din pământul care 1-a înălţat:

Dans le cristal plein d'une eau fraâche Sur un guéridon, loin du feu, La pauvre rose se dessčche Ei regrette son grand ciel bleu.

„ r

Telle je suis, ô fleur flétrie, Arrachée ŕ mon sol natal. Je languis loin de ma patrie Comme toi dans ton fin cristal.

(La rose au vase. Chevalerie 124) O variantă precedentă avea ultima strofă:

Le temps s'envole Męme il nous vole Le souvenir: Bonheur, tristesse, Tout fuit sans cesse Sans revenir

Lilica are zile cu tresăriri, nopţi cu ceasuri de veghe. Aşteaptă pe cineva? Aşteaptă ceva? îşi întrebă mereu sufletul, dar ca totdeauna, ecourile lui sunt vagi, aproape taciturne, la asemenea întrebări. Nici paginile parcurse, dar necitite, nu dau vre-un răspuns. Care acord, care fugă de Bach, nervoasă, certăreaţă parcă, anume aleasă pentru lucrul degetelor şi distragerea atenţiilor, articulează un răspuns de potolită împăcare cu sine însăşi? Nimic! Nimeni! Nicăeri! Ce-ar fi făcut pentru sbuciumul ei, un Roland, un Bajard? Ar fi lăsat-o aşa, cu cutia de pastile antinevralgice „for hide eachu în mână? Să fie la domnul James umbra unei iubirii? Şi pleacă în Indii… t Aşa încălzeşte impulsiile şi manifestările o iubire? Şi iarăşi îi revine în minte acel Amen din Decembre trecut: „Ah! j'étais faâte pour aimer, moi! je le sais, mais, qu'importe”!

„Ton sentier n'est pas sous nos pas!

De ce-a venit poetul? Pastilele! Durerile de cap sunt un lucru de nimic faţă de acele care, aduc lacrimi aşa, în neştire.

Ne me défends pas de pleurer şi j'ai le don des larmes. Pleurer déjŕ c'est espérer; C'est avoir moins d'alarmes!

Ne-sais ta donc pas que les pleurs Sont ŕ l'âme brisée Ce qu'est ŕ de mourantes fleurs Une fraâche rosée?

C'est un dernier soulagement Du coeur qui désespčre; C'est son épanouissement, Quand la douleur le serre.

(Ne me défends pas de pleurer Bourgeons 122)

Iar peste câteva zile, o altă poezie de acelaş ritm, ca o mărturisire şi o lamentare împotriva soartei:

Hélas! tout me trahit au monde Que sert d'aimer, Quand nul n'est la qui vous réponde Que pour blâmer?

Qu'ai je donc fait ŕ la nature

Pour m'infliger

Une şi cruelle torture?:

(Décourgement. Bourgeons ijy)

Şi tot atunci, un sonet, dedicat inimii sale, desigur:

/veut crier, alors que son mal est amer, Mais sans cesse une main sur la bouche se pose.

Il souffre le premier ŕ cacher sa douleur

Et saigne adondamment sous son masque rieur:

La nature l-a fait ferme et pourtant timide.

Il te faut donc mentir toujours, ô pauvre coeur!

Minciună majestoasă! Câte lumi din universul acesta uman, şi-ar fi schimbat soarta, în rău, sau în bine, fără intervenţia ta?!

Şi mama o surprinde cu fruntea lipită de geam, ori rămânând cu furculiţa pe farfurie…

— Ce ai tu, Lilicuţo?

— N'am nimic, mamă!

— Eşti mâhnită de ceva? Nu ţi-i bine?

— Când tu eşti aşa de bună cu mine, ce să am, mămiţo?!

— La ce te gândeşti mereu?

— La ce? La nimic! Mi-i dor de-acasă, de tata, de prietene î Dar trece. A trecut. Uite, râd! Şi cânt!

Trecând la piano, încearcă o doină, cu brâul ei, cu sprinţara lui alergare, după jalnicul oftat dintăiu! Şi sufletul ei „saigne abondament sous sons masque rieur”.

Citind pe André Chénier, găseşte un slab ecou în versurile lui „Les maux qu'on dissimule en ont plus damertume” şi de aici, ca şi din zilnica ei sforţare de veselie făţarnică, isvorăşte acea poezie de sinceră destăinuire: „Pourquoi je suis gaie” purtând ca „motto” versurile poetului citat, şi adresată, poate, prietenului enigmatic:

Quand vous me demandez pourquoi je suis şi gaie Bien qu'en mon pauvre coeur une secrčte plaie Vienne creuser sans cesse un sillon plus profond; Quand vous doutez du mal amer qui me déchire Lorsque vous me voyez gaiment causer et rire, Vous croyer qu'a seize ans ma douleur exagčre…

Eh bien, vous vous trompez. Le mal qui me torture N'est pas cette légčre et douce égratinure Cet inquiet tourment d'un coeur trop ingénu; Non; Ma blessure, hélas! est bien plus sérieuse, Et şi je vous la cache en paraissant rieuse Aile?! c'est que ce mal-lŕ vous est inconnu!

Que voulez vous? J'étais faite pour le bonheur. Oh! L'horrible gaâté, qui sert de voile au larmes!

Il faut avoir souffert pour ętre charitable Et celui gui bénit la honteuse coupable – Bénira l'innocence implorant sa pitié!

Şi nici un strigătjde înnăbuşită suferinţă, din aceiaşi epocă, în care cu copila sensibilă şi candidă se petrece o dramă lăuntrică şi ascunsă, în care cu ea se joacă stafiile şi duhurile rele!

Pauvre petit papier oů je dépose Ce que je sens ętre meilleur en moi, Tu ne sais pas les douleurs que je n'ose Te confier quand je cause avec tôt

Car ta me vois aussi, comme le monde, Le front serein et le regard moqueur; Tu ne sais pas la blessure profonde Qui lentement me déchire le coeur.

Tu peux me plaindre, ô mon papier fidčle, Seul confident muet de mes douleurs, Car il n'est pas de peine plus cruelle Que de sourire en étouffant ses pleurs.

(A ce papier. Chevalerie 135)

Şi ca o profundă reacţiune a inimii încercate, fără prieteni sau fără iubire, poeta îşi îndreaptă gândurile către Dumnezeu, ca spre supremul liman al speranţelor omeneşti.

Je n'espčre qu'en vous, Maâtre, en vous seul je crois…

Vers vous mon coeur s'élance, ô mon unique espoir!

(Invocation. Chevalerie 166)

Şi pe când aici a invocat pe Dumnezeul cel ascuns, care mereu îşi refuză faţa adoratorilor, ca aceştia să-1 iubească aşa, nevăzut, ea îl roagă cel puţin, s'o descleşte din ghiarele întrebărilor fără răspuns şi să-i dea naivitatea copiilor, cari – aceştia – nu-1 ispitesc cu întrebări, şi de aceea el îi ţine sub dreapta lui cea bună, O Dieu! faites-moi donc cette grâce de croire Les yeux fermés, soumise ŕ vos commandements: De vous voir dans le ciel resplendissant de gloire, D'avoir toujours la foi naďve des enfants!

(Credo. Chevalerie 145 – Mars 1886)

De aceea, ca o urmare a refugiului în candoarea copilăriei, care stă aproape de Dumnezeu, Julia Haşdeu dă curs întoarcerii sale către copii, cu acele cântece de leagăn {Berceuse) sau revenirea încă odată la scumpele ei „contes bleus”, poveştile fantastice, pe care, poate, şi le cântă chiar sieşi:

Nani, nani, dors, cher trésor, Cher trésor de ta mčre

Dors, sans connaâtre le chagrin Sans souci de la vie…

Sau, privind copiii care se joacă în parcul ^Luxembourg”, urmăreşte munca augustă a acestora:

Leurs visage empourpré par les baisers du vent – Traâtre baiser qui mord et tue, hélas! souventgaâté de l'innocence! Le jeu, c'est le travail auguste de l'enfance.

Şi întorcându-se la acele poveşti ale copilăriei, ea gustă din plin dulcea lor minciună:

Je retourne ŕ mes pauvres contes Naďf et doux consolateurs.

(Encore les contes bleus, Bourgeons)

Şi în altă parte;

Cest l'enfantine poésie

Qui nous entrouvre un coin du ciel

Comment croire aux amours fidčles Quand l'amour, de tous combattu, Tombe comme un oiseau sans ailes? Et comment croire ŕ la vertu?

A la vertu récompensée

En un temps oů l'Argent est dieu…

(Les contes bleus, idem)

Altă dată, izolându-se de această lume, de întreaga ei artificialitate, poeta îşi îndreaptă setea ei de încântare, de mângâere, în natură, unde ar vrea saşi iee şi pe una din prietenele ei, ceva mai înstrăinate, şi tocmai de aceea mai căutată acum, mai ales. Dedică poezia Laurei Laurian, căreia într'o scrisoare îi aduce imputările că prea mult rătăceşte singură în lumea plină de răutăţi. O cărare prin zăvoiu, cu tei, cu salcâmi, cu o rază de soare despletită peste ramuri, cu ţepi şi urzici, dar cu feeria apusului peste toate:

Qui'mporte, du moment, qu'en cet étroit chemin Nous marcherons ensemble et la main dans la main!

(Bourgeonč, 129, Mai 1886)

Pentru chipul unei fete tinere şi reci, în care sentimentele nu leagă fir tainic cu expresiile, tânără frumoasă, care se întâmplă a fi o englezoaică, poeta are aceste accente:

Cest qu'une beauté, ô jeune fille, Avoir, pour nous plaire, en l'âme un rayon; Il faut qu'un éclair dans son regard brille Qu'un coeur vibre Sous sa blanche mantille Comme un oiseau chante au fond ăun buisson.

Si vous n'avez pas au coeur ďétincelle, Que vous sert, hélas! d'avoir la beauté?

(La beauté – Bourgeons 145, Févr. 1886)

Altădată, dar tot în acel răstimp, a întrebat o păsărică, ce-i vieaţa? Şi pasărea cuminte i-a răspuns că ea îşi face cuibul, caută de pui şi de prietenul ei, iar cât despre fericire, iat-o:

Mon bonheur, c'est de chanter la nature, L'amour, les fleurs, le soleil, ma foręt, Mais, sans souci de la vie future…

Şi poeta, invidiindu-i soarta cu flori, soare, pădure şi… dragoste, închee cântecul, cu o naivă dorinţă, cu una din acele naivităţi care se găsesc totdeauna în versurile adolescenţilor, chiar ale celor de mare talent:

— Etre oiseau, c'est tout ce qu'il me faudrait!

(L'oiseau-Bourgeons)

Sau, îndreptându-şi ruga către fiica Janonei, către eterna zeiţă-a tinereţei, Hébé, o imploră să-şi reverse darurile asupra inimilor, mai ales, pentru ca, prin ea, ele să pipăe nemurirea: „încline ta divine amphore, Hou jaillit la vie et l'amour; Donne ses roses ŕ l'Aurore Et donne de rayons au jour!

Şi cum imaginile eroice ale acelui veac în care totul părea iubire, eroism şi cântec, o întâmpină din când în când, ea îşi filtrează, oarecum, amărăciunea prin zăbranicul ce se aşterne peste iubirile infidele, ca o pedeapsă, ca o răscumpărare. Vede pe acel ce aţâţă iubirile cu flori, cântece sub fereastră.

Le minnesinger a charmi La châteleine blonde. La Dame l'a, dit-on, aimé De passion profonde.

Mais le minnesinger cruel Ne voulut point entendre Les soupirs et l'ardent appel Que poussait le coeur tendre.

Şi pe când La dame îşi străpunge inima, din cauza lui, cântăreţul vagabond şi „odieux” bea ultima picătură de vin în faţa celei răpuse. Dar Dumnezeu nu iartă cruzimile de acest fel şi de aceea, îl face pe june să rătăcească în lume cu spectrul iubitei moarte mereu prezent în ochii lui.

Afin que pour l'éternité

Le fantôme implacable

Punit de sa déloyauté

Le trouvčre coupable…

(Le minnesinger et la châteleine. Chevalerie 56)

Retrăind sub obsesia cavalerismului, care în războiu creiază eroi, iar în timp de pace amanţi fideli, gata să-şi dea inima şi vieaţa pentru fiinţa aleasă, Iulia scrie balada acelui fantezist Aymer, care:

/porte un coeur d'airain comme sa forte armure. Il aime s'enivrer de l'horeur des trépas. Et pourtant une vierge ŕ l'âme tendre et pure, Souvent le fait ręver et murmurer tout bas.

Il mourra sur le champs d'honneur, dans la męlée, Et quand se fermeront ses yeux appesantis Comme il fit pour Roland, dans la nuit étoilée L'archange emportera son îme en Paradis.

(Chevalerie 63) înclinată pentru iubire, în cele din urmă po-eta cântă mereu refugiul ei obişnuit, în acea prietenie, în care inimile îşi înţeleg dorurile lor şi lacrimile, aşa cum ea a simţit-o cândva.

Vous seule aviez compris mon îme et ses souffrances, Et vous me consoliez souvent avec des pleurs. C'est şi bon de pleurer a deux…

Illusions d'enfance, adorables chimčres, Qui veulent l'avenir éternellement beau, Toujours le męme et sans déceptions amčres, Et qui pensent qu'on doit s'aimer jusqu'au tombeau!

(Séparation – Chevalerie 175)

Şi tot prietenei iubite, care, pare-se, trece şi ea printr'o încercare sentimentală, Iulia îi dedică „ Encore ŕ elle” (Chevalerie 149).

O toi que j'accusais de tant d'indifférence Dont la froideur causait mon éternel regret, Et que j'aimais pourtant, par un instinct secret, Tu connais donc aussi l'amour et la souffrance!

Acel „par un instinct secret”, prin care ea îşi iubeşte prietena, nu vine oare să ateste acea iubire refulată, deviată, despre care s'a tratat anterior? Şi apoi acel „aussi” nu vine la rân-du-i, să confirme că şi ea cunoaşte suferinţa iubirii încătuşate?

Şi tot aceleaşi desigur îi revin versurile din „A une jeune fille”.

Car ton coeur a souffert et tes yeux ont pleuré.

(Bourgeons 177)

Ca şi sonetul bizar; A quoi pensiez-vous?

(Chevalerie 61)

În Mai, înainte de a se deda studiilor pentru proba a doua a bacalaureatului, Iulia Haşdeu schiţează o altă dramă de iubire: „ Thoma-ssine Spinola” (sujet d'un drame) în al cărei subiect apare Ludovic al Xll-lea, trecând prin Genova unde e primit magnific, dar unde mai primeşte şi cererea tinerei şi frumoasei copile Tho-massine Spinola, de a deveni „Doamna gândurilor sale”, ea iubindu-1, cum Laura iubea pe Petrarca. Regele însă înţelege s'o ia cu sine ca simplă metresă. Desnădăjduită că dragostea ei e astfel preţuită, Thomassine „se tue pour se soustraire au déshonneur.”

Incăodată, în trasarea structurală a actelor şi persoanelor, Iulia Haşdeu îşi afirmă vasta ei cultură literară şi isvoarele pe care, într'o lucrare de caracter istoric, înţelegea să le folosească. Una”din cugetările poetei de şaisprezece ani, aci înserată, asupra purităţii iubirii pe care o visează, merită a fi relevată, în deosebi: „… L'amour platonique, c'est l'amour d'une femme, mariée ou non, pour un dieu; mais alors elle ne souffre pas que son Dieu devienne homme”.

E oarecum o parafrazare a altei cugetări despre iubirea integrală, evanghelică aproape, aşa cum a definit-o apostolul Pavel. O complectă abandonare, căreia nu i se poate justifica avântul, fiindcă: „ Quand on aime une personne, on ne songe par pourquoi on l'aime; et tout ce que l'on déteste dans d'autres, on l'aime en celle-ci”.

(Iulia Haşdeu – Cugetări, citate de Gion)

Şi ca prefaţă a dramei, ea compune o lungă poezie, dedicată Genovei, în care – deşi în alt metru şi ritm – revedem cadrul sonetului lui Eminescu, „ Veneţia”, apărut cu aproape doi ani mai înainte în „Convorbiri literare”.

Sous les deux étoiles ^ Gęne

Comme une reine Et des mers souveraine S'endort dans ses palais.

La vague qui murmure Bat ses quais mollement Et chante vaguement Dans la mit calme et pure.

Un hymme solennel, Pieuse mélodie, Et V aiguille hardie Du Dôme monte au ciel.

Dealtmintrelea, erudiţia copilei în acest timp, mereu în creştere, zi cu zi împodobită, în ceasurile când Apollo înlătură pe Venus din calea închinătorilor lui, ajunge să uimească pe însuşi părintele său. Se întâmplă, în adevăr, un mic conflict literar între amândoi, din care părintele va eşi învins şi va striga „mea culpa”!

Desigur, prins în laborioasa operă a acelui Magnum Entymologicum, din care primul volum şi apare în acest timp, dar care-i cere clipă cu clipă izvoare, paralele, deducţii, transformări linguistice, savantul nu poate prididi şi cu literatura, în special, pe care este stăpân, dar nu atât cât e Lilica, al cărei bagaj livresc sporeşte vertiginos

Intr'o scrisoare de a doua zi de Paşti, 1886, Haşdeu scrie Iuliilor lui dragi diverse chestiuni de gospodărie, de cheltueli, mai ales cele ocazionate de drumul ce ele vor face la vară în ţară, spre a satisface şi potoli nostalgia Lilicăi de acasă, pe lângă unele amănunte de succesiune, de pe urma morţii unchiului său Bo-leslas delŕ Viena, care le-a lăsat moşia din Hotin şi alte moşteniri mărunte.

Tot atunci anunţă şi de logodna fetei lui Pană Constantinescu, acum director la Cantemir, Matilda, prietena Lilicăi, care acum „s'a făcut foc de urâtă”, binevoeşte a adăugi Haşdeu. Şi în aceiaşi epistolă, dând de veste că a fost pe la prietenii Zaharescu, care, poate, vor veni cu Florica la Paris, în Iunie, vorbeşte de un „fenomen fizico – logico – sociologic”, găsit în scrisoarea Lilicăi către Florica, parafrazând un vers al Lilicăi, în care e vorba de

mon mari Comme il est petit!

Şi Haşdeu scrie: „Pardon, mari trebue să se scrie maryx, după noua ortografie, de vreme ce chez se scrie cheax; teribilul cheux, cheux, cheux, nu mă lasă în pace… Acasă, toate bine, vă sărut pe amândouă de mii şi mii de ori, aşteptându-vă cu nerăbdare cheux nous, iubitorul soţ şi tată, Bogdan!”

Zeflemeaua ştim că era-ca să întrebuinţăm un cuvânt propriu „iubitorului soţ şi tată*-o meteahnă a acestuia; sau cu alt cuvânt al Lilicăi „son violon d'Ingres„. Dar unii cugetători pretind că râsul de acest fel, departe de a fi o dovadă a superiorităţii intelectuale (râsul căutat cu orice preţ), ar fi dimpotrivă particular spiritelor neserioase ţi chiar primitive. Aţa, Max Nordau, delŕ care împrumutăm naraţiunea, scrie că Stanley, vestitul explorator, povesteşte unde va, cum că Negrii din Africa centrală se tăvăleau de râs de câte ori îl vedeau scriind, iar că omul superior „este serios prin condiţia însăşi a muncii sale intelectuale”, fiindcă humorul nu e tot una cu zeflemeaua, el pornind din coincidenţa de fapt, din disproporţie, din contraste care se ating, şi care produc râsul ca o manifestare de fină intelectualitate. Humorul e echilibrul dintre real şi imaginar, dintre imperfecţiune şi perfecţiunea însăşi. Satira apelează la mijloace mai eftine şi porneşte din dispreţ, uneori din răutate. Zeflemeaua vine pe-aproape, isvorând din născociri, din sforţarea realului şi apropierea lui voită de imaginar. Pe când humoristul nu răneşte, zeflemistul simte plăcere din suferinţa zeflemisitului…

Oricare ar fi definiţia zeflemelei, este sigur că substratul ei e oarecum uşuratic, e aproape de amoralitate, de acea: „luare în râs”. Nu e mai puţin adevărat că profesionistul zeflemelei riscă unele riposte, care din pamflet, degenerează adesea în invective, întoarse asupra agresorului, efect divers, pornit din cauză comună.

Fără a asemui spiritul veşnic în fierbere şi sarcasmul lui Haşdeu, întotdeauna viu, numai cu zeflemeaua din vieaţa de toate zilele, este ştiut că marele Haşdeu, mânuind şi una şi alta, le-a amestecat, uneori cu succes, alteori cu înfrângere, cum se va constata îndată. Filologul a zeflemisit pe copila lui cu acel cheax, cheux, cheux, şi mai ales cu cheux nous. Şi iată ce-i răspunde geniala lui copilă:

Ah, pčre, j'ai reçu hier soir une jolie lettre de toi! Vrai, je n'ai pas su d'abord eu la lisant, şi je devais en rire ou m'en fâcher; mais, ŕ la fin, j'ai pris le bon parti, et j'en ai ri aux larmes.

Mon Dieu, il faut avouer que j'ai été bien sotte, mais une autre que moi s'y serait trompée. La premiere fois que j'ai écrit ŕ Florica, tout en lui annonçant mon baccalauréat, j'ai tâché de lui mettre dans la tęte, que j'étais loin d'ętre une pédante, Sue j'étais restée gamine de coeur, sinon 'esprit; elle me répond par une longue épâtre oů elle se tue ŕ m'expliquer qu'elle est devenue grande demoiselle, aussi savante que raisonnable. Ma foi! j'ai donné tęte baissée dans le pičge; je l'ai crue comme on croit un oracle, donc j'ai pensé qu'une demoiselle şi sérieuse, avait lu Moličre, qu'une élčve de la 6-e classe du lycée Matei Bassar ab pouvait bien savoir ce que savent les petites filles de douze ans au collčge Sevigné. Or, Moličre, dans „Les femmes savantes”; acte II, scčne VI, fait dire ŕ la suivante Martine, qui se moque des précieuses: nMa foi, je n'avons point étagné comme vous Et je parlons tout droit comme on parle cheux nous”

Ces vers sont devenus proverbes et aussi connus des marmots de dix ans que le „Parter noster” et le Credo. „Cheux, est une expression picarde et la chanson populaire dit encore: „Savez-vous planter les choux A lŕ mode de cheux nous?

Si je me souviens bien, j'ai dit dans la lettre de Florica, que je baisais les mains de M-me Zaharescu, ŕ la mode de cheux nous. C'était une maničre gaie et plaisante de dire la chose; et le mot de Martine est şi connu, sans parler de la chanson picarde, qui traâne partout, que, ma-foi, je pouvais tout supposer, excepté qu'on ne comprendrait pas mon pauvre cheux nous. Du reste, je déclare encore une fois, j'ai été une sotte: j'ai eu la naivité de m'imaginer qu'ŕ Bucarest on connaissait ce qu'il est ridicule de ne pas savoir en France…

Haşdeu, primind scrisoarea, scoate din bibliotecă pe Moličre, deschide la piesa cu pricina, ţi află că, în adevăr, la lecţia pe care Belise o ţinuse Martinei despre gramatică, aceasta îi replică întocmai cum arată Lilica, (cu excepţia că: în ediţia lui, Ma foi, era înlocuit cu Mon Dieu, după vechea ediţie din 1734).

Era inutilă însă orice ripostă. Cu un asemenea adversar, zeflemeaua persistentă devine periculoasă, cu atât mai mult cu cât la săgeata lui directă, aproape crudă, pe lângă nedreaptă, copila îi răspunde cu o adevărată, dar fină, ironie. Ea se uimeşte de ignoranţa Floricăi, căreia se adresase prin scrisoarea în cauză, şi iată cum întreaga ripostă ricoşează asupra magistrului, care-şi însuşise părerea Floricăi.

De aceea, corect, bătrânul înţelege să se dea complect bătut. Nu glumeşte cineva cu o studentă care cunoştea în acest fel pe autorii consacraţi şi de aceea îi răspunde: „Mea culpa! mea culpa, Lilicuţă dragă. Floricuţa ta nu mi-a spus nimic despre teribilul cheux,; greşala este a mea şi numai a mea, de a nu şti pe dinafară pe Moličre, deţi am fost totdeauna dintre admiratorii săi. Dar îmi pare foarte bine că am greşit, căci aceasta mi a procurat din parte-ţi o scrisoare scrisă de minune, care-mi dovedeşte că eşti tare de tot în polemică şi că pe viitor, vai de cine va cuteza să te critice; căci vei şti să-1 zăpăceşti prin spirit şi prin erudiţiune, după cum făceam şi eu altădată!

Termină după ce dă alte amănunte despre succesul lui Răzvan şi Vidra… şi despre unele chestiuni băneşti cu bancherii evrei.

Dar despre acest mic duel din care copila, adresează un superior „vae victis” celor do-borâţi de dânsa, se va râde puţin în cursul verii ce se apropie, când Lilica va merge în vacanţă la Bucureşti.

O oarecare inducţie logică, fiindcă ne pare temeinică, duce la concluzia că tocmai cu acest prilej, în care Iulia îşi vede încă necunoscut tot tezaurul ei de cultură, şi mai ales toate năzuinţele spiritului ei veşnic avântat, ea notează cugetarea pe care tatăl său o găseşte pe-un petec de hârtie între manuscrisele ei: „Quite dévoilera devant leur s yeux? La mort!

Î886”

În Iunie, printre tratate de filosofie, de psi-chologie şi metafizică, spiritul Iuliei străbate zone eterice. Purtată prin transcedentul ipotetic sau mistic, prin tot ce scormoneşte rostul vieţii şi originea ei, în special mereu „hantee” de zâmbetul lui Cupidon, care clădeşte lumi trudnice şi le sfarmă într'o clipă, Iulia Haşdeu scrie acea poemă dragostei turburătoare, de care ar vrea mereu să fugă, pentru care nu se simte cu nimic înarmată ca să lupte biruitoare, căreia îi aruncă amarul ei dispreţ. Candoarea, pe care comentatorii o atribue întregului substrat psihic din câre isvorăşte acel Dédain, este poate şi puritate, imaculare, care desigur că sălăşlueşte în încercatul ei suflet, dar este şi acea repetată refulare, acel refugiu în nevinovăţia salvatoare:

Non je n'ai point aimé: ce n'est pas de mon îge Je me ris de l'amour et de son frais visage

On me dit que l'amour punira mon dédain

Dar până atunci:

O vous, qui de l'amour me vantez la science Laissez-moi ma candeur et mon insoucience Laissez-moi profiter du fugitif moment Oů par l'âge on est femme et par coeur, enfant!

Laissez-moi fuir encore les défauts de la femme, Etre belle sans art, sans męme le savoir, De mes charmes naissants ignorer le pouvoir Et vivre dans la joie ineffable et puissante D'avoir mon coeur léger et mon îme innocente!

Şi astfel destăinuindu-se, copila îşi ia de pe suflet lespedea sepulcrală a iubirilor nefericite, a acelei „tristesse dont l'aspect ŕ présent me repousse et me blesse”, şi eliberată, ea îşi reia firul învăţăturii.

A doua „épreuve” de baccalauréat, lulia Haşdeu o trece în Iulie 1886, la Sorbonne şi constă din lucrări scrise, susţinute şi oral, asupra retoricei şi filosofiei. lulia citeşte tot ceea ce programul analitic prescrie, delŕ clasicii greci, începând cu Demostene, până la Bossuet şi de la Socrate, Platon, Aristoteles, etc., până la Descartes, Boutroux, etc. Examenul este, precum ne atestă Ionescu-Gion, informat direct şi complect: strălucit. Diploma de bacalaureat în litere i se va elibera însă la 12 Noembrie a acestui an.

Precum s'a arătat anterior, două considerente prezida la călătoria celor două Iulii, în ţară, în vara lui 1886. In primul loc sănătatea, care pare bună şi în al doilea nostalgia copilei, dorul ei nepotolit de ţară şi de cei de-acasă.

În adevăr, la finele lui Iulie, mama şi fata iau trenul spre Bucureşti şi petrec toată luna

August cu părintele laolaltă, cu prietenile regăsite, schimbate, unele măritate, altele în perspectivă, cu tot ce cortegiul celor cinci ani de absenţă a adus în goana lui. Escursii la munte, la mare, vin să adauge odihnă şi sănătate în trupul şi sufletul greu încercat de atâtea poveri apăsătoare, mărturisite, dar mai ales a-scunse.

Încă înaintea plecării, în neastâmpărul care precede totdeauna întâmplările aşteptate, dorite, Iulia îşi gustă de pe acum, alături de una dintre prietene plimbările pe care le vor face:

JVbas nous en irons par Vétroit sentier Sur le tapis d'or des feuilles séchées. Le vent secouera l'antique noyer Et couronnera nos tętes penchées.

Par les soirs ŕ9aoűt j'aime bien ręver Il me font songer au bonheur qui passe. Ce n'est pas, hélas! tout de le trouver, Car il disparait sans laisser de trace.

A notre bonheur comme ŕ notre amour Lé męle toujours l'arričre-pensée Que tout cela ne peut durer qu'un jour, La mort brisant tout de sa main glacée.

Şi iat-o în adevăr, în August, lângă prietena copilăriei, lângă acea „prostuţă şi urâtă” Florica, acum măritată, dar al cărei suflet delicat prietenos, devotat, îl simte Iulia lângă al său. Şi comparând venirea ei lângă această prietenă iubită, cu apropierea corăbierului de ţărmul binecuvântat”, ea scrie:

Amie, il n'a pas cette douce ivresse Qa 'éprouve mon coeur, lorsque auprčs de toi Je sens dans ma main ta main qui la presse Et ton cher regard se fixer sur moi!

În acelaş timp, sub aceleaşi prietenoase zile de August, Iulia plimbându-se cu barca pe lac (să fie în Cişmigiu?), singură, este cuprinsă de veşnicile splendori ale naturei impasibile, cu flori, paseri, valuri, dar şi de întrebările, care delŕ Lamartine (Le lac) vin iaraţ să se orân-duiască minţii sale setoase de deslegarea tainelor vieţii:

Le soleil riait dans le ciel serein, Le flot balançait ma barque glissante Jerrais au hasard, plein d'un noir chagrin Et le coeur serré d'angoisse oppressante.

Je voulais pleurer en paix mes ennuis

Quand tu me portes, le coeur agité

Beau lac qui roules des flots d'emeraude…

Sans te soucier des malheurs humains Trop indifférente et froide nature Tranquille, tu suis les divers chemins Tu ne semblés pas voir notre torture.

Sur la tombe oů nous pleurons quelque mort, Que la froide terre a pris avant l'heure, lu parais plus gaie et plus belle encore, El le soil rit quand un homme pleure.

Hé, quoil L'homme est-il roi de l'Univers?

Qu'est tu sur la terre, homme? Ton orgeuil N'émeut pas le monde immense et tranquille Il voit ton berceau, ferme ton cercueil; Tout s'agite et meurfl lui reste immobile.,.

(Ręverie – Bourgeons 148)

Acasă însă, copila nu lasă nici o urmă din negurile singurătăţii sale. E voioasă ca revenind delŕ un bal. Fată de tatăl său e cumpănită, faţă de mama e duioasă, faţă de prieteni e după sufletul acelora. Societatea o predispune. Toţi ştiu precis că mintea copilei e plină de planuri literare, dar care stau cine ştie unde, în perspectiva anilor?! Haşdeu nu simte, cu toată intuiţia lui superioară, nimic, din plumbul cu care izolarea ferecă zările sufletului ei. E de ajuns s'o întrebe cineva de ce stă cu ochii pe geam, de ce, după amiază, nu trage trandafiriile ei perdele peste ochii obosiţi, pentru ca să sară voioasă, cu o glumă pe buze, ori cu o pisică în poală.

Din prima zi când Haşdeu, cu Ionescu Gion, cu Theodor Speranţă, cu Pană Constantinescu şi Matilda, cu Florica,. Maria şi Ermina, le-au întâmpinat la gară, venind împreună acasă, balconul cu trandafiri acăţători, curtea Arhivelor şi parcul cu pomi n'a cunoscut decât râ sul ei sglobiu, de copil scăldat de soarele tuturor fericirilor…

Predestinată izolare de lume! Cu tatăl ei discută filosof ie, literatură, Moličre, cheux„ etc., retrăeşte clipele bacalaureatului strălucit, care i-au aplicat repetate bărbi paterne pe caisele obrajilor, desbat pe Leopardi, pe Carducci, pe Oberman, pe Goethe, pe Schopenhaur, mai ales, şi robustul optimism al basarabeanului învăţat, ridiculizând pe hidosul propovăduitor al neantului şi Nirvanei, atrag riposte docte din partea bacalaureatei, dar nici de cum împărtăşirile care dospesc acolo, amare şi tulburi, în sufletul peste care tinereţea trage vălul ei trandafiriu. Nimic din tribulaţiile ce stau ascunse acolo, ori în fundul valizei, ori rămase în Rue de Condé. Un zid fatal, ca o lespede de mormânt, se înţepeneşte între ei, zădărnicind acea fericită influenţă, pe care maturitatea zdravănă a părintelui, ar fi putut-o inocula copilei bolnave de spleen-umorţii l La una din mesele la care intimii sunt poftiţi, la care participă Theodor Speranţa, Constan-tinescu, Zamfir Arbure, Ionescu-Gion şi Con-durachi, cel care înlocuise pe Frăţilă la secretariatul „Columnei lui Trajan”, după plecarea acestuia, comesenii iau loc şi aşteaptă pe studentă, care întârzie. Mama o caută peste tot, dar nu dă de ea. Unde să fie Lilica? desigur, iar s'o fi ascuns să scrie ceva. Trec însă cinci minute şi Lilica, dând uşile de perete, sbucneşte veselă, cerând iertare.

— Ertaţi-mă, doamnelor şi domnilor, eram preocupată cu un omor.

— Ce? Ce? face mămiţa.

— Mi-am schiţat o dramă cu şase personajii, pe care le-am încurcat rău. Pe două din ele le-am omorât. Miau rămas celelalte patru… Şi nu ştiu cum să-i descurc.

— Ştii ce? face Speranţă; omoară-i pe toţi, că se răceşte bunătate de ghiveciu!

Masa continuă prietenească, opulentă, cu arome din parc peste cele din farfurii, şi nici un nor, din cei care pândesc, n'aruncă vre-o pată de umbră.

Convivii beau un păhărel de „grasă” pentru

Eărinţii fericiţi şi câte-un „otonel” de respecta-ilă etate pentru bacalaureată, acoperind-o de elogii şi de admiraţie pentru felul cum arată.

— Te-ai făcut ca o domnişoară de douăzeci şi unu de ani, zice Constăntinescu.

— Ei de ce „şi unu”? întreabă Haşdeu.

— Ar fi trebuit să întreb eu, papa dragă, intervine Iulia şi totuşi nu întreb. Ün an de viaţă nu e un supliment de lepădat prooroceşte Lilica.

— La bătrâneţe da, îi ia cuvântul Speranţia, dar la vârsta noastră?!

— Cei drept, încuviinţează Arbure, încă tânăr; eu mă unesc în totul cu apologeţii duduei Lilica. E ca un trandafir de Şiras, fără ani.

— Exotic, vrei să zici, domnule Arbure? întreabă Lilica.

— Nu; desvoltat frumos, corectează Arbure.

— Samănă taică-su, se împieptoşează Haşdeu.

— Ba aici, (arătând la obraz) mai degrabă maică-sa, intervine doamna Constăntinescu.

După masă, oaspeţii ies în balcon, pe platformă, la o cafeluţă, unii coboară în curte. Lilica o ia înainte. Ionescu Gion foloseşte clipa şi o ajunge din urmă.

— Ştii că astăseară avem lună plină, introduce el vorba.

— Eu n'o văd încă; răspunde Lilica.

— E după clopotniţă. Dar iese peste puţin. Prilej s'o cânţi şi în româneşte, zice Gion.

— Inima mea cântă numai româneşte, domnule Gion; expresia mi s'a obişnuit a fi franceză. O fac intenţionat. Mai târziu voi scrie numai româneşte; dacă vom trăi, vom vedea, replică Lilica.

— Ce vorbă e asta „dacă vom trăi”, dela o dudue de şaisprezece ani?

— Pardon, aproape şaptesprezece.

— Fie: ori şi cum, aşa tânără, frumoasă şi… admirată.

— Admirată de cine?

— De noi… toţiLilica vine spre balcon sâcâită de nemăestrita curtenire a profesorului.

Dar noaptea îşi sporeşte tăriile, convorbirile şi glumele se risipesc odată cu musafirii care

Î) leacă şi Lilica îşi redeschide cadrul ei propriu, urnea ei lăuntrică. Ograda cu biserica se cufundă în zăbranic! Peste puţin însă zăbranicul se risipeşte:

Şi după ce luna ieşi, Lilica îşi scandează, în minte feeria ce-o înconjoară.

C'était la nuit! L'oiseau se taisait dans les branches Et la lune mettait de grandes nappes blanches Sur ďinculte pavé de notre vieille cour. Les murs gris découpaient leur silhouette plus sombre Sur le ciel qu'éclairaient des étoiles sans nombre. Et cette nuit était plus belle qu'un beau jour.

L'église au portail vert, ŕ la façade brune Sur son dôme arrondi que bleuissait la lune Elevaii fičrement son croissant byzantin. Les saules se penchaient sur les tombes muettes On entandait les cris de nocturnes chouettes, Lugubres, prédisant quelque triste destin.

Ah! qui me la rendra cette nuit idéale, Cette lune brillant au ciel comme un opale, Ce vent calme et doux de Y arričre-saison? Qu'elle était douce, ma paisible ręverie Sous le bleu firmament de ma chčre patrie Et dans le lointain gris cette molle chanson?!

(Une nuit „Burgeons 124)

În altă seară, cuprinsul zidurilor, înăuntru cărora dorm şi oameni şi sălcii, unii somnul morţii, celelalte somnul vieţii, Iulia Haşdeu îşi recheamă în minte versurile Musset-iene din „Le saule” care a clătinat atâtea melancolii sub ramurile ei… şi versurile sosesc pe strunele lirei, ca nişte suspine de departe.

Le saule éploré penche, ainsi qu'une madone, Les rameaux chevelus oů court le vent d'automne Sur la modeste tombe oů dort an oublié.

Leur murmure est pareil au chant lointain d'un cor, Au gémissements tristes et sourds d'une îme'en peine, Aux soupirs d'un mourant, ŕ sa derničre haleine.

Şi morţii aud murmurile care le cântă, şi

Ils se sentent renaâtre ŕ ton chant qui caresse Et te doivent, ô saule, en leur obscur séjour Un éclair fugitif d'espérance et d'amour!

Ah! *T aime ta tristesse et ta mélancolie

O vent!

Répčte-moi souvent ton chant qui fait songer, Et souviens-toi des morts, vent rapide et léger

(Le saule, Bourgeons 103)

Dar Septembrie îşi sună în cuprinsuri tilin-cile de aramă. Sălciile prind a se despleti peste cei ce le-au ascultat litaniile şi undeva, departe, îşi sună chemările implacabilul clopot al soartei.

Către sfârşitul lunei, Iuliile adună bagajele, îşi vizitează prietenele pentru rămas bun, mai trec odată pe la doctorul Calinderu, ca să se asigure de sănătatea fetei, la care acesta nu descopere nici urmă de meteahnă, şi iată-le la gară, cu tata, prietenele, cu batistele fluturate şi lacrimile svântate.

Şi trenul le duce departe, repede, sburând ca amintirile, le duce acolo, unde în glastra de cristal, par'că mai stăruie un parfum de roze, iar în sertarul măsuţei de noapte aşteaptă o cutiuţă goală cu trei cuvinte deasupra „for head each”…

Jeanne Créhange şi Elli Scott le întâmpină cu sărutări şi veşti nouă. Parisul e acelaşi şi totdeauna altul. Trec peste el epocile şi el le întâmpină dârz; prinde câteceva din toate, dar panache-ul lui stă veşnic sus, ca o podoabă a cocoşului galic. Ca infernul dantesc, ori ca paradisul credincioşilor, el prezintă ambele feţe; fiecăruia pe aceea care-i convine. Prolixă şi imensă, metropola n'are nici o coloare, fiindcă le are pe toate. Uneori e opacă, alteori strălucitoare. Micile cancanuri se pierd; cele mari răsună haotic, dar trecător, fără urme. Doar unele ecouri, unele urme trădează freamătul clocotitor de cândva. In colo, lux şi luxurii!

Jeanne comunică Lilicăi pe cele mai cu ecou. Copila le aude, se clatină şi-şi regăseşte sufletul în acel veşnic şi neperitor Paris d'autan! „Le bon vieux temps!”

Oů l'on croyait ŕ l'amour, ŕ l'honneur

Oů l'on donnait son îme ŕ la patrie

Oů pour sa dame on mourait de bon coeur!

Dans notre sičcle, oů l'on n'a foi qu'au vice Oů Vor remplace et l'honneur et l'amour, Comment veut-on que la vertu fleurisse?

Vremurile lui Roland, iarăş şi iarăş! Ale lui Bayard şi măcar ale lui Ion Quichotte, de care Parisul şi lumea toată, nu se mai învredniceşte.

Ca un îndepărtat bucium al locurilor sfinte de curând părăsite, lulia Haşdeu trasează acum, în toamna din preajma începerei cursurilor universitare, „Plan d'un drame ou d'un opéra en trois actes”, cu titlul Les Héiduques. Un sat moldovenesc, cu păduri, livezi, o clopotniţă veche şi cu un ovrei hangiu, care ispiteşte pe Mari-oara, iubita haiducului Mihail cel negru, pentru care copila a renunţat la logodna lui Vlad Ciobanul. Acesta îl persecută pe Samuel hangiul fiindcă e evreu. De aceea, hangiul găzdueşte întrevederile fetei cu haiducul. Păunaşul codrilor, Mihail, se teme de Vlad, dar mai ales de dragostea lui pentru Marioara. Din această iubire şi din aceste personajii principale, la care se adaugă altele episodice, autoarea face eroii dramei şi intriga piesei. Sufletul eroic, haiducesc, în sensul cavaleresc, este cel care respiră din întreaga schiţă. Desvoltată, drama ar fi fost o reuşită frescă a timpurilor de vitejie haiducească, împotriva asuprirei ciocoilor.

În ce priveşte inspiraţiile şi elaborarea literară, lulia Haşdeu are activitatea vivace, aşa cum o au în genere autorii tineri. Ele nu primesc fermentul aşteptărilor, nu dau tribut timpului. Ca şi seva ce aleargă sprintenă în tot ce-i tânăr, ideea, cultul ideei, din care poeta noastră trăeşte aproape exclusiv, este activ şi spontan. Odată venită, ideea se cere neapărat fixată. Rareori inspiraţii, de orizont mai larg, îşi aşteaptă rândul tardiv. Gânduri ca acele din Haiducii, din Thomassine Spinola, ori din Sappho, care arată reminiscenţe din lecturi, ori mărturisiri filosofice, vor fi, evident, ceva mai îndelung elaborate. In mod obişnuit Iulia, scrie repede. O mărturiseşte singură, pe plicul de scrisoare al otelului Konstanzer Hof, cu prilejul unei escursii la Constanţa (probabil din anul trecut), plic găsit de părintele său între manuscrise: „Camille Armand (son pseudonyme, toujours un moyen de se cacher) écrivait gén-néralement sans nul effort; sa plume trottait, trottait sur le papier. Elle avait l'inspiration ardente et vive. Elle n'écrivait que lorsque l'inspiration lui venait, l'âme-pleine de son sujet, en proie au dieu, disait-elle; la plume semblait s'imprimer sous sa main en traits de feu sur le papier.” „Astfel, adaugă părintele ei, dânsa făcea studii psichologice asupra ei şi pentru ea însăşi; şi dacă moartea ar fi cruţat-o, nimeni n'ar fi cunoscut vre-odată aceste monoloage intime”.

„In Noembre 1886. – scrie Ionescu-Gion, Iulia Haşdeu, acum studentă, mai vie ca totdeauna, mai veselă, mai bogată 'n puteri şi în patima pentru învăţătură, se înscrise pentru licenţa în filosofie la Facultatea de litere, în Sorbonna Parisului”.

La 2 Noembre, Iulia împlineşte 17 ani. Cu aspectul celor „douăzeci şi unu”, potrivit de înaltă; poate mai mult scundă, (nici Haşdeu nu era înalt) dar plină la trup şi rotundă la obraji, cu două zile înainte de începerea cursurilor, poeta are un foarte semnificativ vis. Visul fusese povestit chiar a doua zi, mamei sale, iar Haşdeu scrie că şi versificarea este făcută concomitent.

Visul acesta, pentru spiritul lui Haşdeu mai ales după dispariţia copilei, ia forma unei arătări mistice, unei povestiri din lumea de dincolo. Dar, desigur, nu numai pentru o mintec u-prinsă de efluviile spiritelor, visul este o bizară clairvoyance a mintii unei fete de şaptsprezece ani…

Pe scurt, poezia aceasta, având exact şaptsprezece strofe şi pe care Iulia o dedică profesorului Maurice Albert (purtând un motto din Petrarca) are următorul conţinut: Se făcea că o femeie, cu ochi albaştri şi aripi de înger, înaintează înspre copilă şi cu mâna îi arată orizontul nebulos; atrăgând-o spre dânsa. Fata plină de încredere o urmează supusă, iâr femeia acea, care era un înger, o susţine când ea se clătina pe drumul plin de lunecuşuri şi prăpăstii. De odată îi arată un pisc de ghiaţă, pierdut în nouri. Vântul rece le îngheaţă fruntea, luliei îi scăpa mâna din aceea a călăuzei, şi văzân-du-se singură, îşi pierde simţirea. Când se trezeşte, dintr'un salt, atinge vârful pleşuv, şi iată la picioarele ei abisul, iar deasupra capului cerurile… De jur împrejur, uli şi acvile, care o înspăimântă; piscuri de piatră şi ghiaţă, în jurul cărora se înlănţue nourii şi ceaţa care o cuprind, iar noaptea prinde a se lăsa grea. Nici un sunet, nici o şoaptă. „ J'étais seule et le monde avait perdu mes traces, Singura fiinţă în haosul de întunerec şi de plângeri ascuţite! Tremurând, cuprinde în braţe trunchiul unui brad secular şi strigă zadarnic. Zâna dispărută, care-şi râdea de groaza copilei. Ea se roagă şi. şi aşteaptă moartea. Când, deodată cerurile se deschid şi o lumină vie i se arată. Atunci acolo, în paradisul de lumină, zăreşte îngerul, care-o condusese, zâmbindu-i. Ruga şi spaima ei fuseseră ascultate, iar copila mântuită; şi iat-o înălţân-du-se uşoară către ceruri, unde un imn solemn celebrează intrarea ei în paradis.

Vieaţa nouă, tumultoasă şi largă, pe care Universitatea i-o deschide, suspendă temporar activitatea literară. lulia adună cărţi nouă de specialitate istorico-filosofâcă, le rândueşte pe masa de lucru, le consultă după fiecare lecţie şi astfel ea înţelege nu numai a-şi însuşi noile cunoştinţi profesorale, ci de a le corobora cu materialul respectiv delŕ sursă.

Şi ca o diversiune, ca o plăcută întrebuinţare a răgazului ei sufletesc, artista nu-şi uită înclinaţiile ei naturale: muzica şi pictura. Din când în când, portativele cu cheie se aştern pe pupitrul pianului şi compozitoarea scrie melodii la versurile proprii, precum Invocation a Hébé în mi major, sau L'air da papillon „chant et piano”, o dulce melodie pentru copii, în la major, Sursum melodie, sau acel Requiem armonizat postum de G. Ştefănescu, aflat azi în mausoleu.

Vocea ei, depăşind pubertatea, prinde volum şi precizare în timbru. Deşi puţin în contrast cu înfăţişarea ei, căreia i-ar consona mai bine un timbru de soprano legeră, lirică, vocea ei este de mezzo-soprană aproape contr'altă, dramatică, dar caldă, care se cere cultivată. Şi artista înţelegea aceasta. De aceea se adresează cântăreţului Lawers, pe care îl auzise în Lohen-grin, după care căpătase o mare stimă pentru arta cântecului acestuia, şi ia săptămânal lecţii, pe care studiile anterioare delŕ conservatorul român, le fac lesnicioase.

Intre timp, graţie prietenelor ei pariziene, cunoaşte pe apreciatul pictor francez Maillart care-i va face în curând acel minunat şi plin de inspiraţie portret al poetei, aflat la Academia Română, reprodus în volumul de faţă, şi artistul îi predă, tot săptămânal, lecţii de pictură în ulei, aquarele şi gouache.

Mama lulia, care prezida orice evadare de sub ochii materni, afară – fireşte – de acelea delŕ Sorbona, caută să cunoască atât pe pictor cât şi pe muzicant mai de aproape şi în adevăr, intră în relaţii cu familiile acestora, cu care în curând stabileşte vizite, ce-i pot mai de aproape înlesni controlul… lecţiilor artistice.

Diogčne-Ulysse Napoléon Maďllart era, la aceea epocă, om de aproape cincizeci de ani (47-48), pictor recunoscut pentru tablourile lui mytho-logico-istorice, de mai multe ori premiat şi participant la marele Salon francez, cavaler al Legiunii de onoare. Om eminamente serios, el putea inspira toată încrederea mamiţii geloase de reputaţia scumpului odor. Totuşi, ce-şi va fi zis abrudeanca? „paza bună trece primejdia rea!” Aşa cum îşi va fi zis şi desprea Lcwers, ceva mai tânăr decât celălalt maestru, dar care cei mai la urmă? Un „teatralist” acolo!

Graţie colegelor studente, cele două Iulii îşi lărgesc cercul de cunoştinţi şi din când în când petrec în familiile acestora, sau fac câte o vizită familiilor Alecsandri şi Bengescu.

Intre noii colegi români delŕ Sorbonna, se

Erenumără şi tânărul Broşteanu, un fecior de ani gata, snob şi bontonist imaginar, pentru care Iulia are cuvinte de dispreţ, în faţa lăudăro-şiilor de tot felul ale acestuia, cu atât mai mult, cu cât cocoşul oltenesc încearcă aşi umfla aripele în jurul puicuţei isteţe şi serioase.

Pentru Iulia, Sorbona e un sanctuar. Profesorii, ale căror cursuri le urmează sunt, în acel timp: la filosôfie cursul profesorului titular Lenient, care este predat de Gustave Larroumet maestru de conferinţe; cursul lui Paul Janet, desvoltat de Gabriel Séaďlles; iar ceilalţi sunt: Louis Leger, Jules Martha, maistru de conferinţe pentru literatură latină, Paul Girard pentru literatura greacă, Ludovic Carrau, director de studii; Léger preda literatura franceză comparată.

Cei mai mulţi cunosc din scris şi faimă pe Bogdan Petricesco Haşdeu, şi au toată atenţia pentru remarcabila lui odraslă. Pe deasupra bunul prieten şi coleg în filologie, Michel Bréal, acum inspector general al învăţământului superior, care adeseori vine să asiste la cursurile tinerilor profesori, acordă o atenţie deosebită studentei lulia Haşdeu; nu mai puţin Carrau adeseori reţine pe studentă în discuţii mai largi, iar Leger este un adevărat protector şi prieten al familiei.

Intr'o zi, prietena ei Elli Scott o vizitează, lulia e bucuroasă că mai poate schimba două trei vorbe despre cele ce se petrec în Parisul, pe care ea nu-1 cunoaşte, decât atât cât i se prezintă din strada Condé, piaţa Odeon şi strada Racine, care uneşte acea piaţă cu Bulevardul St. Michel, unde e Sorbonna; cam 300 metri la dus şi tot atâta la întors.

Mama, ca totdeauna, stă de faţă. Elli aşteaptă un moment de dialog secret şi după destulă aşteptare, când mama se duce să comande nişte pahare cu apă, prietena şopteşte Lilicăi.

— Am venit să-ţi dau o veste: sunt pe punct de a mă mărita.

— A! Şi cu cine?

— Nu-ţi spun încă, fiindcă totul e în proiect… dar în curând îţi voi da, ţie cea dintâi, vestea deplină.

— Te felicit Elli, din toată inima. Şi ce-i viitorul tău soţ?

Mă chestionezi, ma petite Lily; ei bine, asta pot să-ţi spun: arhitect.

— Arhitect? face lulia cu ochii mari.

— Te miri. Ce? Crezi că eu n'aş fi preferat un ofiţer? Dar „ faute de grives on mange des

— merles”.

Nici arhitecţii nu-s de lepădat când ne iubesc sincer.

— Dar desigur, Elli! Şi… ascultă, zice Lilica încet,. zi… vă iubiţi?

— Oh, da Lily chérie, ŕ la folie! Dac'ai ţti. Mă adoră… Neam întâlnit aseară şi mi-a confiat că peste câteva zile vine să-mi ceară mâna. Oh dac'ai şti, Lily, ma bonne Lily, dac'ai şti! Aseară – dar să ţii secretul numai pentru tine, te conjur; – aseară pentru prima oară ne-am sărutat! Oh, dac'ai şti! dac'ai şti! Ascultă, pe tine tea sărutat până acum vreun băiat?

— Ce întrebare, Elli?!

— lartă-mă, te cunosc. Aşa e! Dar sunt aşa de fericită, că parcă aş vrea în clipa asta să ştie toate fetele ce este un sărut dela cel iubit. Oh, e un pasional! Parcă-i simt şi acum fârişoarele musteţilor pe ochi, pe obraz, pe… gură. Iartă-mă; m'a sărutat şi pe gură… şi eu ce era să fac? Am stat… oh! ce fiori, petite chérie, ce fior; uite aşa tremuram, până'n şira spinării! Banditul! M'a cuprins în braţe şi m'a strâns, şi…

— De ajuns, Elli! face Iulia, ridicându-se…

— Te superi Julie? Iartă-mă…

— Nu mă supăr, răspunde Iulia, muşcându-şi buzele, dar uite se aud paşii mamei…

Şi mămiţa soseşte cu dulceaţa şi apa rece. Elâi bea puţin, Iulia goleşte paharul, zâmbeşte şi luând de braţ pe maică-sa îi zice:

— Nu-i aşa, mamă, că Elli e o fată dulce?

— Mai e vorbă, Lilico?

Şi după ce Elli plecă, Lilica se cufundă cu coatele pe biroaşul de lucru, deschide o carte, dar ochii ei alunecă, alunecă departe după paşii coborâţi pe scări, auziţi tot mai încet, pierduţi undeva acolo, unde fiorii coboară de pe buze până în şira spinării, în braţele care întâi strâng, care apoi se destind pe încetul, şi cad… moi… înfiorate… Asta e iubirea? Aşa o vrea Elli…? Cine o vrea altfel? Există o altă iubire?! Oh, desigur că există şi o alta… Pură, castă, ideală, fără braţe, fără buze… Iubirea care dematerializează… Care uită trupul, acest prag al morţii şi care contopeşte numai sufletele… Aceea este a ei, numai a ei… Iubirea jertfel-nică! Partea ei pe lume.

Iubirea e tăcere, e linişte, e despersonalizare, este mai ales o sete veşnic nepotolită, răbdată în tăcere. Care e cupa din care se adapă iubirea? E una singură: „suferinţe în linişte” aşa. cum zice Sully Prudhomme.

Le meilleur moment des amours N'est pas quand on a dit: je f aime, Il est dans le silence męme A demi rompu tous le jours.

Heure unique oů la bouche close Par sa pudeur seule en dit tant; Oů le coeur s'ouvre en éclatant Tout bas, comme un bouton de rose; „En éclatant tout bas…”, de unde i-a cunoscut vrăjitorul acesta, maestru al inimilor ce caută lăuntric, de unde i-a cunoscut el sufletul ei?

Dar studenta îşi are şi ea prietenii ei intimi, care coboară delicat pe treptele inimii sale, nesimţiţi şi mereu prezenţi. Dialogurile lui Platon o învaţă ce este prietenia adevărată… şi precum Criton este prietenul lui Socrate, tustrei sunt prietenii ei, ca şi Harmide, ca şi

Lisimah. Şi idealismul pătruns de esenţa morală, cu acel noésis a lui Plato, se inoculează ca un serum înviorător, cerebral, peste sentimentalismul turburător. Rând pe rând, stoicul Zenon, Epictet şi mai ales Marc Aurel, pe deoparte, se alătură prieteniei, şi Tacit şi Hérodote şi Strabon pe dealtă parte, îi aduc ace-laş prinos, în orele, în care, nici gamele cu diez, ori cu bemol, nici paleta cu carmin şi outre-mer n'o chiamă la mângâere.