CAP. IV FLOARE A…

În vara lui 1878, deci când lulia nu Împlinise încă 9 ani, ea trece examenele clasei Întâi gimnaziale. Mititică şi timidă, intimidată mai ales de „uriaşa” prezenţă a cărturarului ei părinte, care o însoţea la toate, copila îşi trece examenele clasei întâi liceale, cu media aproape: 9. Tatăl său, după terminare, îşi ia copila de mână, porneşte cu ea, şi. şovăelile acesteia la câteva obiecte, îl fac să se gândească pentru prima oară, că, cu toate notele 10, căpătate la unele dintre cursuri, Lilica era poate prea crudă pentru vârsta ei şi pentru încercările la care este pusă, cu atât mai mult, cu cât pregătirile examenelor, se concurează cu cele la muzică, limbi şi desen de acasă, dar ele se mai întreceau şi cu alte încercări, încă necunoscute lui, de schiţe, poezii şi cugetări… da şi de cugetări! pe care copila le aşternea pe hârtii, ori caiete vechi, iscusit ascunse de dânsa.

Un prieten de rar şi sensibil devotament pătrunde în familia Haşdeu. E tânărul profesor: G. /. Ionescu-Gion, proaspăt venit delŕ Paris ca dascăl la liceul „Matei Basarab”, el însuşi ziarist, scriitor, şi fost cirac plin de admiraţie al magistrului Haşdeu. Ionescu-Gion era o minte cuprinzătoare, de adâncă reflexie şi pregătire, înfăţişare rece şi severă, dar corectă, atitudine mai mult reţinută, chiar mândră. Ionescu-Gion meditează din când în când pe Lilica, mai ales la geografie, latină şi naturale, la care eleva nu luase nota 10… Firea lui coordona în mare măsură cu firea Lilicăi, şi astfel, cu toată diferenţa de peste doisprezece ani între ei, se stabileşte o prietenie, aproape colegială delŕ elevă la profesor, protectorală delŕ acesta la liceana.

Psichologia copilului este eminamente analitică. Spiritul în continuă desvoltare, în veşnic salt delŕ o cunoţtinţă la alta, şi în perpetuă năzuinţă de a afla, care se traduce în repetatele lui întrebări, nu-i dă răgazul bilanţurilor. Copilul despică mereu pânza necunoscutului, dezarticulează elementele şi rar lé juxtapune la locul lor. Curiozitatea neastâmpărată, tradusă adesea, de neînţelegători, a fi stricătoare, este o imanentă lege a firii lui. Maşinile din jucării sar în sus, arcurile se destind, cuiburile cu ouă ale păsărilor din copaci se scoboară şi se răvăşesc, nu din cruzime, ci din îndemnurile demoniace de a pătrunde câte puţin în tainele vieţii. Copilul nu construeşte nimic, nimic durabil. El începe multe^ le lasă, revine, trece mai departe, veşnic prefaţându-şi opera, niciodată conchizând-o.

Fără a evada din această psichologie, Lilica Haşdeu este prematur dotată şi cu celălalt spirit, al anilor acumulaţi, de sinteză. Haşdeu observase mai dinainte dărnicia lui Dumnezeu şi din acest punct de vedere, asupra Lilicăi. Ion-nescu-Gion i-o confirmă. Discuţiile istorice, în special, în care tânărul profesor e la largul lui, îl încredinţează că mintea copilei stabileşte raporturi delŕ cauză la efect, delŕ premiză la concluzie, face constatări şi explicaţii, imputări şi încuviinţări. Sufletul lui Gion, închis adesea lumii din afară, aici se deschide, se revarsă în plin şi astfel discuţiunile între ei se desfăşoară cu un aspect de cancelarie profesorală. El descoperă, cu mici vicleşuguri convenabile, că Lilica scrie versuri, comentează şi schiţează. Eleva neagă, râde şi trasează portrete, pe care avusese grijă să le şi deseneze, ale profesorilor ei delŕ examen, cu nota lor caracteristică, cu expresia lor fidelă, cu humor şi adesea cu şarjă, care dovedeau că eleva examinase mai atent pe profesori, decât aceştia pe candidată.

Şi Lilica abea împlinise nouă ani.

În anii următori, liceana îşi trece examenul de clasa a doua şi mai apoi pe cel de clasa a treia. De data aceasta nota 10 abundă şi premiul I cu cunună îi dă meritată laudă. Din unsprezece obiecte, obţine nota 10.1a nouă din ele, doar geografia şi naturalele, singure, îi aduc numai nota 8. Profesorii îşi dau acum şi ei seamă că eleva Iulia Haşdeu este un copil fenomenal. Nu memoria singură, care îi este fidelă şi durabilă, nu numai intuiţia problemelor de psichotechnică şcolară, dar raţionamentul şi legătura între idei şi între cunoştinţi, şi acel „pourquoi de la chose”, atât de familiar minţii sale, relevau un creier extraordinar, care contrasta vădit cu restul masei elevilor. Astfel – spunea unul din profesori, părintelui elevei – nota 10, pe care o primise premiantul întâi al clasei obişnuite, ar corespunde, într'o notaţie sporită, cu nota 20 ce se cuvine elevei Iulia Haşdeu. Şi savantul istoric, aflând un adevăr, ŕ la Palisse”, surâde sarcastic în volbura mustăţilor sale copioase.

Bogdan Petriceicu Haşdeu trăeşte, în plină eflorescentă cei mai fericiţi ani ai vieţii sale. Gloria îi surâde temeinic, speranţele i se confirmă magic. Copila aceasta, odrasla plină de sănătate, de aptitudini şi mai ales de drăgălăşie, eu ochi care surâd descoperirilor lăuntrice mai mult decât aspectelor din afară, îi împodobeşte existenţa cu floarea recompenselor divine.

Piesele lui se joacă, alta nouă prinde, în hazul şi aplauzele spectatorilor („ Ortonerozia” sau „Trei crai delŕ răsărit'1) şi în bucuria Lilicăi, care de pe acum frecventează teatrul cu stăruitoare chemări pentru dânsa, se alege pe şapte ani secretar general al Academiei Române, şi secretar al Secţiei literare, înaltul for îl premiază cu 5000 lei aur (peste 200.000 lei la valuta actuală) pentru cele două volume „Cuvente 'den bătrâni„, polemica nu-şi rotunjeşte săgeţile, ci tolba acestora se umflă: în fine face o călătorie de studii la Londra, unde în cuprinsul marelui British-muzeum, stă zilnic trei săptămâni, studiind Evangheliarul din 1574, din care extrage, în deosebi, „arhaisme lexice, fonetice, sintactice, frazeologice, etc.”, şi în sfârşit, el devine unul dintre iniţiatorii ridicării unei statui marelui înainte-mergător Heliade Rădulescu, căruia li păstrează un venerabil cult.

În gospodăria lui delŕ arhondaricul Mihai Vodă, Iulia soţia, îl înconjoară cu dragostea ei statornică, veghind de aproape la pregătirea me-imurilor, pentru care Haşdeu are o gourmet-icä. atenţie, la păzirea liniştii pentru lucrările sale şi pe deasupra asupra sănătăţii copilei lor, pe care o îndoapă la diverse ceasuri cu toate bunătăţile. Doctorii prieteni, în special Măldărescu, în examinarea copilei, atunci când mici indispoziţii o reţin la pat, conştienţi de laborioasa ei activitate, în disproporţie cu cea fizică, prescriu multe ceasuri de plimbări în parc, o apreciabilă supraalimentaţie cu lapte din belşug şi mai ales fripturi în sânge, imperative pentru uşoara ei anemie, şi nu mai puţin repaosul de rigoare. Mama urmează recomandările cu sfinţenie, dar Lilica preferă laptelui alvaua şi în locul untului pe pâine, măslinele de Volo. De aici mici discuţii pe care le va termina, cu ultim cuvânt, tot „filosoafa”, cum îi spunea adesea mama, din pricina necurmatelor raţionări ale Lilicăi.

Pentru sănătatea copilei găsesc părinţii, suficiente, călătoriile de vară la Câmpulung ori pe valea Prahovei.

„Peccadilele” lui Haşdeu pun din nou la încercare resemnarea casnică a „moţoaicei”. Prietenele au de grijă să-i parvie misivele lor scrise, ori şoptite, în taina unei confidenţe. Aşa, una din ele, îi aduce pe tavă cartea de vizită a unei doamne care nu arareori îi calcă pragul casei, iar alta îi suflă în ureche, între două andrele de împletituri, misteriosul nume al unei oarecare rumene şi blonde Olga poloneza, ale cărei graţii, academicianul român şi le disputa cu un căpitănaş de infanterie, poloneză care nu locuia chiar departe cu… domiciliul acelor graţii. ^

Drojdia amărăciunei e totdeauna mai consistentă decât spuma bucuriilor, iar când cea dintâi se soarbe din cupa geloziei, gustul spumei dispare subit.

În durerea ei comprimată cu greutate, cu resemnare, o singură grijă stăruie şi trage linţoliul uitării voite peste toate: grija copilei. Lilica nu trebue să afle nici o şoaptă, cu atât mai mult cu cât isteţimea auzului ei, îi dă foarte mult de lucru, şi o nedobândită diplomaţie.

De aceea când doamnele confidente îşi scontează efectele, lulia, soţia lubricului maestru, între o buză muşcată şi o pleoapă svântată, surâde îngăduitor şi mai ales necrezalnic. Iar atunci când mai ales una din ele, va strecura, între compătimiri „sincere” ultima picătură de otravă, acea a posibilităţii unui divorţ, lulia caută şi găseşte un suprem răspuns, pe atât de neconvingător, pe cât de insolit, că soţul ei este un prea mare patriot, ca să se despartă de dânsul. Răspunsul cade totuşi lapidar, ca o secure, care retează poftele informative şi mai ales „consiliante” ale amicelor…

Aceasta nu înseamnă că ulciorul poate merge de multe ori la apă, şi că atunci chiar când merge, dacă e peste plin, dă afară. lulia, soţia răbdătoare deschide gura şi o deschide cu suflet descătuşat. Luptătoarea de sub steagul popei Balint din munţii Abrudului, are acele „scule” de luptă pe care orice femeie, în asemenea împrejurare, ştie a le oţeli şi a le ascuţi pe ambele muchi. Şi dacă n'a fost adevărată zicala că două lucruri scot pe român din casă: fumul, şi gura femeei, Haşdeu se încredinţează acuma că proverbele nu mint niciodată. La început, el protestează împotriva „perfidelor” intrigi, dar pe încetul protestul se diluiază, se potoleşte, se anihilează, şi soţul „o ia din loc” pe scări, pe sub clopotniţă, cine ştie unde, fericit pentru atât măcar, că Lilica e dusă cu grand maman la denie. Are el unde-şi ogoi bunătate de suflet răscolit…

— Iar m'ai înşelat, îl ia în primire la întoarcere, geloasa abrudeancă.

— Iar începi, Iulio dragă; am fost şi eu, aşa… să iau puţin aer! se face a se justifica Haşdeu.

— Lasă că ştiu eu de bună seamă. Ştiu bine!

Am aflat totul. La început socoteam că amicele mele mă mint, dar e cu ochi şi cu sprinçene şi are să-ţi pară rău… să vezi!

În acest timp, profesorul Svârlescu şi Frăţilă, obişnuiţii casei, se interesează de mersul preparării clasei a patra, în care Lilica este angajată serios. Eleva istoveşte repede manualele didactice şi-şi înavuţeşte materia de-a-dreptul delŕ „sursă”. Biblioteca vastă şi variată a tatălui, e utilizată zilnic, cu scaun peste scaun, până la rafturile, pe care discipol a se caţără ca pe o stâncă. Intre volumul ei de istorie universală, de citire greacă a lui G. Zotu, plină de arabescurile luliei, de dicţionare latineşti şi greceşti, între atlasele ei de de geografie, ale lui Gorjan şi exemplarele de algebră, între manualele de istorie sacră a protosinghelului V. Cătulescu, pe care eleva scrie schiţe literare, sau cursul practic de limba franceză a Profesorului Than. Tănă-sesca, pe care ea aşterne alte însemnări, Lilica coboară din când în când, şi nu prea arareori, ediţiile lui Shakespeare, ale lui Corneille, ale lui Alexandri sau Eliade Rădulescu, poeziile lui V. Hugo, şi mai ales multiplele volume despre Napoleon I. Şi toate îi cuceresc atenţia cu superior interes, care trece în umbră şi poate în desgust celelalte opuri adesea serbede. Pe un manual de stilistică de M. Strajanu, dăruit cu autograf de către autor, savantului ei părinte, Lilica, după ce scrie repetat Xzcfa, Xido, numele unei colege de vârstă, dar nu şi de prietenie, face următoarea însemnare: „Dl Al. N. Gussi e unul din acele persoane, care, după ce îşi iscăleşte numele pe scoarţa caetului, îl iscăleşte şi pe en-velopă şi pe tot caetul, în fine. Le nom c? un fou se trouve par tout. Nomina stultorum omnes cognoscant…

Că acest domn Gussi va fi fost vreun profesor şi un pedagog, vreun prieten ori coleg, nu ne-am putea bine documenta, dar de sigur este unul din nesuferiţii care au acoperit de tristeţă suavul suflet al poetei.

În aceeaşi categorie aşează Iulia Haşdeu, şi cam la aceeaşi epocă, pe acel Stilescu, a cărui stare civilă şi profesorală nu neam învrednicit a o cunoaşte.

Astfel, pe cartea lui Cornelius Nepos, vestitul poet şi istoric latin, ale cărui cronici despre marii bărbaţi ai vremei, eleva le traducea, după ce găsim iscălitura ei obişnuit repetată, ea scrie „Eleve de la HT-čme classe gymnasielle ŕ Vage de 10 ans, au Licée de Bucarest St. Sabba”, iar pe verso tartajului cărţii, câteva ironii la adresa lui Stilescu. (Să fi fost acest Stilescu vre-o poreclă sau era în adevăr un profesor delŕ Sf. Sa va, dar pe care noi nu l-am găsit în cataloagele, numai în parte conservate, ale acestui liceu?) – Pe o foaie de caet, în care eleva din clasa IlI-a, ori clasa anterioară, face exerciţii asupra formării comparativului latinesc, se constată că Lilica execută singură lucrările, de acest fel, precum şi traducerile, la care Haşdeu însă o ajută, scoţându-i personal cuvintele; dar se mai constată că metoda Stileseului o sâcâie îngrozitor. In adevăr, pe acea foaie se văd rânduite vreo 12 exerciţii de formarea comparativului străbun, la care copila răspunde în parte, iar dedesupt, după ce desenează în peniţă chipul de halebardier al dascălului, cu o suliţă în loc de deget mediu, se iscăleşte, cu acea încâlcită coadă, alături notând pe româneşte (cum rare ori face): „Iulia Haşdeu, „… care este o nebună de legat; opera D-sale, scrisă de D-ei, după d. Stilescu, profesorul nebunilor delŕ St. Sabba”.

Pe altă carte, obţinută ca premiu, în acest timp, „Elemente de Fizica” de Bacaloglu, stă scris în frunte: „Premiul I cu cunună; 1880, Iunie 29 dat D-rei lulia Haşdeu” iar pe verso al primei pagini, premianta Începe o mică poveste de iubire (autoarea are 10 ani) în limba franceză perfect corectă ca sintaxă, dar cu unele mici greşeli de ortografie, şi cu două desene în peniţă ale celor doi principali eroi, în linii subţiri, de iniţiat al tainelor plasticei. Autoarea scrie pe paginele libere ale cărţii netăiate, alese la întâmplare; aci pagina 1-a, aci pagina 72, aci 121 şi aşa mai departe. Subiectul naiv prezice însă predilecţia reveriilor luliei, de iubire cavalerească, pe care fiica d-nei Rugčs, Othčle, o simte pentru un june purtător de spadă şi eroism, şi fiecare primeşte darul pactizării romantice, cu fotografiile respective schiţate alături.

Scriind în acest fel pe cărţi, copila se asigura oarecum, de discreţia ce voia să păstreze şi în adevăr, ea reuşeşte, aşa cum însuşi Haşdeu o va mărturisi, că deşi ştia de predispoziţiile poetice ale fiicei sale, nu descoperise de cât, în ultimii doi ani ai vieţei acesteia producţia ei laborioasa.

Va fi un rău, va fi un bine, în scrisul literar şi filosofic al acestei precoce gânditoare? ar fi paradoxal de afirmat. Ar fi un rău, dacă, poate, desvăluindu-şi din timp producţiile, ar fi fost condusă cu serioasă îndrumare de părintele său. Ar fi un bine, fiindcă adesea talentele încătuşate, firile susceptibile, cum era şi aceea a Lilicăi, ori îşi deviază talentul înnăscut, ori, vă-zându-şi producţiile mutilate, mereu corijate, se decepţionează. Măsura talentului nativ al Iuâiei Haşdeu va fi însă în mare proporţie suficientă, tocmai spre a arăta putinţele sale proprii, în deosebi la această vârstă a mugurului de April, cu petalele scăpate din înveliş.

Dar multiplele ei preocupări, când abea împlinise zece ani, nici nu i-ar fi dat putinţa unor revederi a textelor schiţate pe pagini ascunse. De altminteri, nici mai târziu scriitoarea nu va întreprinde, şi nici nu va avea timpul necesar, de a face, o revizuire şi o definitivare a acestora.

Pregătirea clasei a patra şi ultima a gimnaziului, îi răpeşte clipele de răgaz, căci răgazul ei e doar tot ce prisoseşte gândurilor sale intime şi fixării lor.

Ionescu-Gion începe a veni mai des în casa lui Haşdeu. Poate colegialitatea preocupărilor istorice şi adăparea lor la marele, abundentul isvor al magistrului, îl aducea lângă masa lui de lucru, dar poate şi acea mistică putere, dacă nu curiozitate, aceea neclară în deobşte şi imposibil de analizat în asemenea epocă, simţire, pentru precocea şi voioasa domnişoară, care micuţă şi rotofee, ca orice copil de vârsta ei, începuse a avea totuşi expansiuni de intelectualitate ca o studentă. Seriozitatea aleasă a tânărului profesor place mult părintelui, cu atât mai mult cu cât vede că îndrumările sporadice ale acestuia, se reflectă util în mintea Lilicăi. Nu mai puţin progresele la limba franceză, engleză şi germană cu preceptoarele alese se adaugă zilnic, pe rând, laboratorului, în retorta căruia se distila fluidul subtil al spiritului ei.

Să nu uităm că în acelaşi timp, Lilica urmează şi la Conservatorul de Muzică, al cărui director era Wachman, cursurile de canto, teorie, sol-fegii şi piano, deşi la vârsta de 10-11 ani, în mod obişnuit nici un „maestru cântăreţ” nu poate face fructuoase studii vocale, dat fiind frăgezimea coardelor şi mai ales instabilitatea lor continuă. Glasul ei, intre soprano-secundă şi contra-altă, dă dovadă de încă o precocitate, iar docilitatea lor dă încredere profesorilor. Copila cântă cu desinvoltură, timbrul e cald şi rotund atât în „acute” cât şi în „grave”. Studiile ei, vom vedea în curând, că o vor chema dese ori, mai apoi, la linia portativelor cu chee şi… chei componistice.

Pe un „Curs teoretic-practic de limba franceză” a profesorului Ihan. Thănăsesca, după care Lilica se prepara, căci în faţa acestuia va trece examenul clasei a IV-a, la franceză, în orele când eleva ceda loc scriitoarei, găsim un alt fragment de schiţă literară, ca un refugiu par'că de textul arid şi ne corespunzător culturei sale, al acestui manual.

Şi examenul începe. Eleva Iulia Haşdeu, care niciodată nu apare în lume singură, încă mai puţin pe stradă, vine însoţită acum de părinţii săi şi ia loc în banca întâi. Mai sunt câţiva „particulari”. E gata.

Ridicată în picioare, în bancă, deabea este la înălţimea celorlalţi colegi aşezaţi şi obişnuiţi ai clasei a patra şi a „particularilor”. întrebările pornesc. Profesorii sunt pe rând de faţă, iar răspunsurile corespund la linia cea mai de sus a cerinţelor.

La matematică eleva este, se'nţelege, scoasă la tablă. Şi deşi profesorii voesc – ca unii ce cunoşteau valoarea candidateis'o interogheze liber, Haşdeu roagă să se procedeze şi cu ea la fel ca şi cu ceilalţi, trăgând subiectul din urna respectivă. Iulia introduce mâna fină pe gâtul urnei şi sorţul îi aduce una din cele mai grele probleme: „valoarea lui ic” cu originea, calculele şi desvoltarea acestei a 16-a literă din alfabetul grecesc. Eleva încearcă să scrie, înălţându-se pe vârful picioarelor, dar nu ajunge. Doi colegi, dintre care unul, aflat încă azi în vieaţă, venerabil om şi distins poet, colaborator mai târziu al lui Haşdeu, sare din bancă şi coboară tabela până la cele din urmă găuri şi astfel mâna Lilicăi ajunge la mijlocul acestui panou, funerar pentru toţi aceia cărora la matematică „moartea li s'a tras”. Lilica începe a scrie şi paralel desvoltă teoria, intrând în amănunte şi arătând în uimirea însăşi a tatălui şi a celorlalţi profesori, străini de materie, cum ic este abreviaţia acelui „periferia” grecesc, adică circonferinţă şi cum s'a ajuns la calculul acelui 3.141592… etc. Tabla se umple de cifre, semne, şi operaţii algebrice.

Barba acelui Has-deus, cum îi va zice în curând poetul Duiliu Zamfirescu, calambur pe care-1 va utiliza într'o telegramă şi satiricul poet, acea barbă se netezeşte, iar ochii lui scăpărători de spirit, simt înţepături în pleoape. Profesorul Her eseu opreşte eleva, ce se avântă mereu, îi mulţumeşte şi – fiindcă urcuşul notelor se opreşte la 10 – se resemnează a i-o pune pe aceasta…

La istorie, profesorul Bărcănescu, după subiectul ce cade, despre „Revoluţia franceză” cearcă aşa cum făcuse şi Scurtescu, zâmbind semnificativ din ochi marelui istoric, a o încurca pe eleva Iulia Haşdeu, asupra lui Napoleon I, căruia îi aduce unele scăderi sau imputări, pretinzând elevei a le aminti. Liceana Iulia Haşdeu, după ce glorificase apariţia pe firmamentul Franţei revoluţionare a genialului general, la auzul acestora, încruntă sprâncenele şi protestează. Nu găsea nici o imputare aceluia, care va fi tot restul vieţii sale idol de închinare şi extaz.

— Cum? Nu cunoşti nici o faptă reprobabilă a acestuia? se face a o întreba din nou dascălul zâmbitor.

— Nu, pentru că n'a făcut niciuna, răspunde ţanţoşă candidata.

— Bine, dar cazul ducelui d'Enghien, al cărui asasinat…

— N'a fost asasinat, Domnule profesor. Ducele a fost judecat şi condamnat, fiindcă aşa trebuia. Franţa ameninţată de comploturi o cerea…

— Da, dar toţi istoricii îi impută modul de judecată. D-ta ştii cum s'a întâmplat?

— Ştiu, şi de aceia nu-i reproşez nimic. Când însuşi Napoleon nu şi-o reproşează…

— Ba, se zice că a regretat-o el însuşi, insinuează dascălul.

— Nu cred, domnule profesor, fiindcă eu am citit în „Memorialul delŕ Sf. Elena”, că Napoleon a zis că dacă ar fi din nou împărat şi cazul s'ar repeta, ar proceda la fel!

Răspunsul are ecou ca delŕ cronicar crescut între pergamente, ţi dezarmează. Bărcănescu scrie nota 10, cu aceaşi resemnare, ca şi He-rescu, şi zâmbetul devine omagiu.

Astfel la cele 12 materii, Lilica obţine opt de 10, doi de 9, un 8 şi. 7 tocmai la… franceză, în oral. Acel 7, dat de Than Thănăsescu, care la o conversaţie mai de durată cu eleva, ar fi rămas „de căruţă”, cum zicea Haşdeu, i-a atras repetate ironii, schiţe şi satire nu numai din partea Iuliei, ci şi din acea a istoricului, care agăţându-se de prescurtarea Than. a numelui Tănase, aşa cum profesorul semna pe carte, şi care coincide cu aceeaşi prescurtare a lui 77ianafos=moarte, a primit post-factum tot cortegiul cu care calambururile ascuţitului spirit puteau să-1 gratifice.

Această notă n'a micşorat cu nimic elogiile unanime ale profesorilor, inclusiv cele ale lui Than., precum şi premiul I cu cunună, înmânat de însuşi Vasile Boerescu, ministrul Instrucţiunii Publice pe atunci, care a felicitat cordial pe excepţionala premiată.

La acest succes vine să se adauge şi acel al examenului de conservator, la canto, solfegiu şi teorie, precum şi la piano, pentru care muncise zilnic, în ceasurile abil smulse învăţăturii liceale. Conservatorul o premiază, şi el, pentru aceste dovezi de talent, dar mai ales de serioasă pregătire.

În surdină, undeva, niscai prieteni, găsesc prilej potrivit să cumpănească, între măsele scrâşnite, explicaţia succeselor acestora. „Ce vrei, e fata lui Haşdeu… şi de! Haşdeu ce nu poate?!” Dar Haşdeu, care este pus la curent, ştie ce şi cum să răspundă binevoitorilor purtători ai unor asemenea bârfeli.

Vacanţa aceasta, mai ales la începutul ei, este o largă şi dulce desfătare pentru Lilica. Sare sglooie, râde, povesteţte tuturor scene ţi tipuri delŕ examen, întrebările şi răspunsurile. Căţeii şi pisicile, care în tovărăşia ei de până acum, primiseră numai desmierdări, pe braţe, pe umere, în patul ei, acum se încovrigă cu ghiare şi colţi, de atâta sbârleală, trageri de coadă şi rostogoliri. Dar prietenii aceştia îşi cunosc stăpâna şi cu răbdare, cu resemnare, pentru blăniţile şi apendicile lor jucăuşe, iau parte la bucuria succesului ei, cu gudurări şi miaunări, atunci când ea le permite a coborî din braţe.

Florica şi Hermina, între cele dintâi, se împărtăşesc, sub cireşii şi vişinii pe rod, ce împrejură locuinţa ei, de bucuria adoratei lor prietene. Lilica însă nu povesteşte cu emfază, nu se făleşte de nimic. Modestia nu-i îngăduie a stabili distanţe între dânsa şi amice, kâsul lor e copilăresc, naiv, adesea interesant în obârşia lui.

Psichologia Iuliei este a multora dintre fiinţele ii căror suflet se frământă lăuntric, sub obsesia marilor chemări. In faţa necunoscuţilor e reţinută, deşi răspunsurile sosesc instantaneu, cu pecetea inteligenţei ascuţite. In faţa prietenilor, însă e la largul ei: sglobie, melodioasă, chiar glumeaţă. Cine n'ar pute trage concluzia, analizând-o la prima vedere, că Iulia Haşdeu este o natură veselă, sburdalnică? Ar spune-o însuşi Ionescu”Gion.

— Dumitale nu ţi-ar plăcea să fii un cavaler medieval? îl întrebă Lilica, odată, pe profesor, în aceste zile.

— De ce mă'ntrebi? ripostează grav istoricul.

— Fiindcă, pe cât văd, îţi lipsesc numai pinlenii şi calul?

— Da, da! Eşti impozant şi ai ceva din 1 Sayard.

— Eu?

— Da, profesorule! Musteţile! face Lilica, sbucnind într'un râs, nepotolit decât de încruntarea celui cu musteţile în furculiţă.

Şi deodată izolarea în singurătate, o rea-<luce la apele sale, clătinate sub umbra demonică ce le străjuia. Acolo, în fundul unei hru-1><retrasă sub un pom pe-o bancă, ori ascunsă m pod, chemările ei o cuprind cu ghiare de Fier. Acolo copilul a dispărut; acolo contactul OU ea însăşi, cu zămislirea ce atâtea generaţii i„o trecuseră, cu setea ei de a-şi răspunde sieşi o ţine blocată. Trec ceasuri întregi astfel; mama o caută cu tartinele ori cestele de lapte; ea aude, dar tace şi rămâne dăruită intim creionului şi cărţilor. Scrie, face proecte, versifică, schiţează personajele acelor mici romane cu copii, despre care s'a amintit şi anterior, compune legende, planuri de comedii cu personaje bine conturate şi cu actele judicios împărţite. Tipurile sunt alese „pe viu„. Cutare este tante M, cutare este domnişoara N, cutare este profesorul S. Dar nu mai puţin lecturile acelor „contes bleus„ o ţin sub atracţioasa lor magie. Zânele, Feţi-frumoşii, turnurile de castel cu zăbrele, la care obrazul palidei prinţese apare timid în clar de lună, la ghitara prinţului cavaler; lacurile cu lebedele atingând delicate foi de nufăr; copile-poete ce cântă neînţelese visurile şi idealul lor, iată câteva din ceasurile ascunzătorilor acestei copile, pentru care lumea din afară va fi cineştieunde, străină, necunoscută şi rece, dar în care lumea ei lăuntrică ia proporţi de univers, lume-univers pe care nimeni, absolut nimeni nu i-o descopere. In râvna ei cătră frumos, cătră frumosul ce-o înfâoară în paginele poeţilor şi scriitorilor cu renume, Lilica îşi dă seama de proporţii, de posibilităţi. Nu taina neîncrederii or chinuitoare, ci conştiinţa trează a celor ce va putea scrie cândva, a acelor producţii, în vederea cărora ea face acum doar „teme„ şi „exerciţii”, o face să păturească discret, să ascundă creionările ei, pentru marele examen pe care-1 aşteaptă şi în biruinţa căruia speră.

Nu află despre aceste nici profesorul ei Fră-ţilă, intimul lui Haşdeu, nici profesorul Svâr-lescu, care frecventa familia şi nici Ionescu-Gion. De altfel, pentru Svârlescu, om simplu şi mediocru, Lilica avea doar oarecare stimă. Pentru Gion, însă, copila începe a avea un anumit sentiment de rezervă, fiindcă în toată seriozitatea şi capacitatea acestuia, ea zărise acea afectare care mai totdeauna adumbreşte meritele reale. Modestă din fire, ea îşi dă seama că această modestie e cu atât mai valoroasă, cu cât urcă mai sus pe scara „valorilor” umane.

Cât despre profesoarele Ernestina şi Charlotte, acestea se bucură de simpatia Lilicăi, pentru că în cunoştiinţa desăvârşită a limbelor, engleză şi germană mai ales, ea mai avea de lucru, iar Charlotte Walch. în special, care era o fire plăpândă, oarecum nefericită în căsnicia ei cu un soţ violent şi încrezut, îi provoca şi compătimire.

Străbunicăi Maria şi doamnei Svârlescu, care o iubesc afcectos, le distribuie mângâieri şi zâmbete. Svârleascăi, în deosebi, fiindcă la epoca ce consemnăm, este lovită prin pierderea soţului ei de o boală crudă, şi aproape îşi pierde mintea. De aceea, Haşdeu se şi hotărăşte, la îndemnurile soţiei sale sub atâtea alte aspecte generoasă, a o ţine în casa lor, pentru durerea ei şi mai ales pentru marea dragoste ce purta ambelor Iulii. Poate că în acest gest caritabil, Haşdeu pusese şi un mic calcul. Iulia soţia, ale cărei eşiri, în chestiunile „peccadilelor” lui, începură a se repeta, cu cicăleli, cu ameninţări, avea nevoie, în lipsa lui de acasă, de o fiinţă care să-i înjumătăţească treburile şi mâhnirile. Cu atât mai mult, cu cât micile lui aventuri, produc mari ecouri. Şi în tot viforul ce bântuie sufletul soţiei, cu ideea însăşi a divorţului, sugerat de binevoitoarele prietene, deşi unica rezistenţă i-o dă dragostea pentru scumpa ei Lilica, totuşi o femee de vârstă apropiată este o diversiune consolatoare.

Intre acestea cade şi o întâmplare parcă anume sortită. După munca intensă a copilei, doctorii observă o paloare pe chipul ei, care deriva nu numai din muncă, dar şi din deficienţa ei sanguină. Lilica era o anemică. Şi anemia nu era ţinută în frâu decât de copioasele mese, pe care mama i le dăruia şi la care Haşdeu – nu mai puţin – se regala din plin, precum şi de stăruinţa în supraalimentare. Şi după. cum mai fuseseră verele trecute, sfatul medical le îndeamnă a se duce neapărat şi în vara aceasta la munte.

Dar Haşdeu este reţinut de lucrările sale. Pregăteşte cel de-al treilea volum al „Cuven-telor den bătrâni”, cu vaste şi obositoare cercetări lingvistice, la care contribue întrucâtva răgazul pe care dispariţia revistei „Columna lui Traian” de câtva timp, i-1 îngădue. Aşa fiind, dânsul nu poate pleca nicăeri, dar nici un moment nu pregetă a înlesni şi grăbi plecarea mamei şi a copilei sale, cu toată durerea ce el ştie că i-o va putea pricinui lipsa Lilicuţei. Această plecare era dealtfel dorită de soţie în chip stăruitor, nu numai pentru sănătatea Lilicăi, ci mai ales – socotea, în mintea ei nu de prea întinse prevederi – că o absenţă de-o lună şi mai mult, va reînviora în sufletul soţului bobul de lumină, pâlpâind palid în inima lui. In orice caz, lipsa ei şi dorul vor arăta găspodarului ce-a însemnat dânsa pentru tihna vieţii lui de acasă. Şi plecarea, în urma unor noi gâlceve, vine intempestiv. Soţia intrase deja în corespondenţe cu nişte cunoştinţe din Braşov spre a-i găsi, fie în oraş, fie la Lunga, ori mai ales la Noua, cea cu păduri de brazi şi aer îmbălsămat, o cameră pentru ea şi Lilica. Plecarea are loc rece, duşmănoasă din partea ei, aproape fără întindere de mână, dar duioasă şi cu lacrimi înghiţite, pentru copilă.

Lilica, cu toată solicitudinea mamei, şi îndeosebi a tatei, de a fi ţinută cât mai departe de certurile lor, simte, aude, înţelege şi sufere înăbuşit din această pricină. Că mintea ei, suavă şi candidă, nu intuia toate realităţile amare care provocau discordia, nu-şi muiase aripile albe, în tina intimităţilor cauzale, este de crezut, dar ceea ce se vorbea, chiar brusc întrerupt, nu putea scăpa agerimei sale spirituale. Departe de a-i împuţina, într'o măsură sau alta, marea ei dragoste paternă, Lilica îi iubeşte pe amândoi, mereu deopotrivă. Braţele mângâietoare ale tatei, pe care adeseori săltase în cântecele ei copilăreşti, cuvintele lui de caldă şi colorată convorbire, zilnica apropiere de munca lui uriaşă, în care năsucul ei fin şi drept, se băga cu atenţie, cu interes, mirosul acela specific de mustăţi şi barbă, prin care s'a strecurat fumul ţigării, stabilesc în inima ei impresii şi comunităţi ce stăruiesc. Şi dacă pentru mamă era plecarea aceasta o precumpănită vacanţă, pentru Lilica, despărţirea se vestea grea.

— Crezi că o să petrecem bine, mămiţo?

— Sunt sigură. Ş'apoi, nu-i vorba de petrecerea mea, copilo; ci de sănătatea ta…

— Şi de a ta; de-a noastră; Ar fî bine să petrecem…

— Şi poate nu crezi?

— Da, mămiţo, ştiu eu… dacă ar fi şi tata OU noi…

Geamantanele pe care mama le pregătise, excomunicaseră orice carte, aşa cum doctorul pre-scrisese. Repaos absolut, mult soare şi mult aer I Fetiţa însă a ştiut a strecura între rochiţe şi pernuţe, un Hugo, un Lamartine, sau un Moličre.

Dar o altă sămânţă de neînţelegere fecundase între părinţi. La sfaturile profesorilor, a Charlottei Warch, a lui Laurian şi altor prieteni şi colege, Lilica Haşdeu trebuia să meargă la Paris pentru terminarea studiilor liceale şi universitare. In sufletul copilei, sfaturile găsiseră un adânc ecou propriu şi de demult. Parisul! Parisul! II descifrase din ceea ce citise şi văzuse în ilustraţii, cu privelişti, şi proporţii de feerie. Hrănise în tăcere dorul acesta, ca pe o irealitate, ca pe o întruchipare de basm. In atâtea nopţi visul o purtase în acel Paris, al lui Victor Hugo, mai ales, prin turlele haotice şi cizelate ale lui Notre Dame de Paris, ori prin străzile întortochiate, cu statui, cu prăvălii de obiecte antice, cu bouquinişti, cu Sena lunecând sub acele mult cântate poduri, cu as cunzişurile din Les Misérables, cu tainele din „Les mystčres de Paris”, a lui Sue, Parisul vechiu, aşa cum îi apărea şi în visuri şi în imagini, şi aşa cum îl va cânta ea:

Souvent, les soirs d'hiver, je me transporte en songe Dans le Paris d'antan, aux sičcles envolés; Et ce ręve me plait tant, que je le prolonge Et que je me crois vivre en ces temps reculés.

În ambiţia nestăvilită a mamei, pentru a merge în „cetatea luminii”, Lilica găseşte explicabil suport. Nu însă şi în judecata severă, de calcul şi precizări, a tatii. Discuţiile se fac în absenţa copilei, dar uşile sunt totdeauna subţiri Ď>entru atenţiile interesate. De aceea, plecarea a Braşov nu avuse loc sub fericite auspicii pentru fetiţă. Acolo noutatea priveliştilor, coloraţia nouă a orizontului, cu profilările de piscuri şi codri, reţin privirile ei inspirate şi cu toată jalea despărţirii de tată, zilele curg calme, spornice, aducătoare de ozon şi de arome, în acei plămâni îmbâcsiţi de fum şi miros de mucegai. Cunoştinţi capătă, dar prietene nu, cu toată migăloasa grijă a mamei. In orele când mama stă de vorbă cu cine ştie ce ardeleancă, ochii ei alunecă de pe Tâmpa, ori de pe Postăvarii, peste peisagiile de construcţie lăuntrică ale Parisului, în care eroismul lui Jean Valjean, şi gingăşia Cosette-i, au chemări de-o mai răcoritoare prospeţime. Le scrie pe cărţi, le schiţează în creion, le hrăneşte cu speranţe. După câteva zile trimite tatălui său cărţi poştale ilustrate cu vederi şi o scrisoare lămuritoare despre viaţa ce-o duc. Scrisoarea e caldă, apropiată şi comunicativă. Haşdeu îi răspunde pe aceeaşi tonalitate şi face din Lilica lui scumpă, ambasadoarea gândurilor sale pe lângă răsvră-tita mamă. Sarcină dificilă şi delicată. Copila intră astfel, fără voia ei, în arenă. Puteri puţine, chibzuinţi străine de spiritul ei captivat numai de frumos şi de armonii. Va încerca totuşi misiunea. Cuvinte adânc meditate, des-merdări din acele pe care numai o fetiţă bună şi sclipitoare de inteligenţă ştie a le îngemăna cu vorbele şi rugele.

— Mămiţo, de ce nu scrii tatii câteva rânduri?

— Ştiu că i-ai scris tu, Lilico. Ce să-i mai scriu?

— Aşa, mamă dragă; să vadă slova matale, la care el ţine atâta…

— Ţine… suspină mama.

Şi ochii acesteia se răsucesc brusc către o brazdă multicoloră, de undeva, în lupta de a <„pri convorbirea, sau de a da un răspuns propice.

— Scrie, scrie-i mămiţo! Te rog eu!

— Lasă, mai târziu… Am treburi aici… am… câte şi câte…

— Bietul tata, cât suferă de lipsa noastră.

— Aşa a vrut el, Lilico! Cât despre suferinţa lui…

— Mămiţo, poate că… poate că…

— Ce?

— Poate că şi tu… Ştii acele discuţii…

— De pricină este numai dânsul… Ai mâncat tartina cu şuncă?

— Da, am mâncat-o! Mămiţo, şi noi femeile suntem adeseori cauza supărărilor în căsnicie…

— Ei, asta-i! De unde-ţi veni în minte? „Noi femeile”?!

— De ce nu uiţi? De ce nu uiţi micile nemulţumiri, când tata ne aduce atâta bine, atâta faimă în lume?

— Toate sunt precum spui. Insă el, mie, îmi aduce şi altceva… de care să nu mai vorbim…

— Scrie-i ceva, mamă!

— Lasă; mai târziu!

Lilica înţelege că orice stăruinţă ar pica pieziş în asemenea clipe, fiindcă mama trebue să poarte o rană încă dureroasă în inimă.

Dintr'o invitaţie, sau dintr'o dorinţă de variaţie, mama şi fata fac o excursie de câteva zile la Tuşnad şi prin împrejurimi. înălţimi ce se frământă cu ape şi stânci, brazi, brazi mulţi; dar rece şi înnourat aproape zilnic. Şi ploile le prind. Se pare că mama răceşte şi după câteva zile se întorc la Braşov, sub îngrijorarea de aproape a copilei, care e puţin speriată. Pentru întâia dată se vede având o răspundere. Şi încă de sănătatea mamei! De aceea face tot ce se pricepe: ceaiuri de tei, dă chinină, şi aplică o frecţie bună cu mâinile ei de copil vânjos.

Haşdeu se informează despre aceasta delŕ confidentul său Frăţilă, aflat în trecere pe la Braşov şi scrie Lilicăi cu sinceră şi duioasă afecţiune. El însuşi fusese între timp bolnav, poate o surmenare, poate o răceală, căci durerile de cap persistente nu-i trec decât cu chinină. Se şi speriase. I se părea că are simp-tomele răposatului Svârlescu. La aceasta contribuise şi tăcerea delŕ Braţov, care de fapt nu fusese tăcere, ci o generoasă grabă a poştei ce punea peste trei zile în aducerea unei epistole de acolo la Bucureşti.

Singurătatea este acum prea grea pentru Haşdeu, când se vede acasă, între cele două bătrâne: Svârleasca de o parte, nevenită în fire complect, şi care din când în când evadează, şi bunica de alta, care-şi vede de infirmităţile şi poverele sale. Gândul acesta al singurătăţii îi devine chinuitor, mai ales la recrudescenţa acelui plan stabilit de soţie, de a se expatria cu Lilica – cu Lilica cea scumpă şi dorită acum. – la Paris, luni, ani, departe de dânsul… Şi în această obsesie el scrie la Braşov, Lilicăi '.

„De ideia Parisului să vă desfaceţi cu desăvârşire, afară dacă mama doreşte să auză într'o zi că Haşdeu e închis la Măr-cuţa, căci multele supărări însoţite de multă ocupaţiune ar duce acolo chiar pe un om de o constituţiune mai robustă decât a mea.

Atunci însă ce se va face cu voi? Şi de ce i s'a urât mamei atât de mult Bucu-reştiul, unde toată lumea o onorează din ce în ce mai mult şi unde familia noastră se considera ca model, până ce intriganţii nu s'au apucat a semăna zizanie? Dacă părinţii tăi te iubesc în adevăr, Lilicuţo, atunci ei trebue să trăiască împreună, tre-bue să nu creadă toate secăturile, pentru ca copilul, singurul lor copil, să nu ajungă ca Alexandrina! Ar fi rău chiar pentru un băiat, iar cu atât mai mult pentru o fetiţă!”

Şi termină: „vă sărut de mii de ori, pe tine şi pe mamita. Al vostru pentru totdeauna, Bogdan*.

Aceste rânduri categorice, dar întreţesute de unele temeri, ca şi de unele rugăminţi indirecte, răscoliseră inimile delŕ Braţov. Se vede în ea ruptura dintre sufletele celor doi părinţi şi rolul vădit, sugerat de tată Lilicăi, de a o convinge ea, tocmai ea, pe mama, să nu se gândească la o plecare în Parisul visat. Nu mai puţin se desprinde şi oarecare remuşcări pentru cauzele determinante ale rupturii, precum şi tendinţa vădită a unei apropieri: „Vă sărut de mii de ori pe tine şi pe mamita!” şi, în deosebi, acel „al vostru pentru totdeauna”, care mergea direct către inima soţiei.

Dar aceasta persistă în tăcere. Răspunsul deci revine tot Lilicăi. Copila se frământă, adună tot ce are mai subtil, mai adânc şi mai sincer în sufletul ei pentru părintele scump şi cu o diplomaţie, străvezie de naivitate, dar cu o logică proprie acestei minţi laborioase, scrie câteva rânduri liniştitoare celui pe care absenţa ei îl tortura atât. Adaogă acolo câteva schiţe, desenate subţire şi atent şi duce ea însăşi la cutie, scrisoarea, ce primise rouâ ochilor frumoşi şi trişti.

În a doua jumătate a lui August (1881) călătoarele revin la cămin. Haşdeu le întâmpină la gară, sărută mâna implacabilei „moţoaice”, strânge la piept şi acopere de sărutări pe Lilica, pe care o examinează atent la proporţii şi la coloarea feţii şi este mulţumit că fetiţa arată bine. Ii plăcea a crede că sfatul lui, care era şi ceva mai mult decât atâta, prinsese şi convinsese.

Dar nu trec decât câteva zile, necesare aclimatizării cu atmosfera casnică şi problema Parisului vine din nou la ordinea zilei. întâi cu dulci viclenii din partea copilei, apoi ritos expusă de soţie.

— Papi dragă, ce dor mi-a fost de tine la Braşov!

— Cred, Lilicuţo, cred! Dar mie?

— Şi ţie, ştiu. Dar tu ai şi mult de lucru şi te mai iei cu. asta.

— O, de sigur! Dacă n'ar fi fost masa de lucru, aş fi înnebunit…

— Lucrează, papi dragă, lucrează. Mă bucur că munca te va distrage totdeauna mâhnirii.

— Ce vrei să zici, Lilicuţo?

— Mă mângâie acest gând, că atunci când voiu fi la Paris la studii, tu ai să ai o…

— Tot Parisul? N'aţi înţeles că…

— Cum nu? Dar trebue! Toţi o spun la fel… Iţi voiu purta numele cu cinste acolo, papi dragă, se va vorbi de tine; să vezi tu… am să fiu demnă de tine., Oarecare „avocaţi” ai acestui proces îşi aduc contribuţia lor „prietenească”, cu argumente şi perspective din ce în ce mai insistent expuse. Haşdeu, între două pagini de filologie, lasă tocul, îşi canoneşte musteţile şi barba, se ridică delŕ masă, se reaşează şi decizia întârzie. Nu numai problema financiară, proaspăt venită pe rol, cu calcule şi prevederi anevoioase, dar peste toate, încă mai chinuitor, i se înfăţişează îndelungata absenţă a Lilicăi. Studiile superioare? Ei asta-i! Nici nu prea ştia bine Haşdeu ce programe deosebit de bogate se vor fi predând la Paris, pentru cursul liceal superior, ca să-şi expatrieze copila, când studii serioase, şi profesori cu vădite aptitudini se găsesc şi la Bucureşti. Cărturarul Frăţilă, care se afirma din ce în ce în ochii maestrului, era una din aceste nădejdi ale savantului. Putea prea bine s'o prepare el pe Lilica pentru cursul superior. Şi după aceea… Cine ştie ce posibilităţi de viitor îi vor îngădui părintelui să însoţeasă pe Lilicuţa lui studentă şi la Hautes Etudes, ori numai la Sorbona?!

Iulia mama, adună însă delŕ prieteni tot ce trebuie pentru a pregăti plecarea şi pentru a asigura o bună instalare la Paris. Capătă prospecte, informaţii şi primeşte adrese de locuinţi compatibile de acolo. Intr'o săptămână şi ceva, toate pregătirile de acest fel se întregesc. Rămâne totuşi una şi cea mai importantă: banii de drum şi cei necesari instalării. Micile ei economii se pun în funcţiune; paşapoartele se scot şi ziua plecării se fixează. Haşdeu cunoaşte tot şi stă pasiv şi nu ştie ce atitudine să iee. Pe încetul se deprinde însă cu ideea, n'are încotro să se sustragă, face rost de bani, cu greutate şi înfrângere. In sfârşit, soţia, care nu schimba cu el decât cuvinte de rigoare, în prezenţa Lilicăi, obliceşte a se hotărî la o explicaţie complectă şi astfel, arătându-i că totul e hotărât şi aranjat, îl face a vedea că plecarea se impunea cu necesitate, atât pentru dânsa, cât, mai ales, pentru Lilicuţa şi viitorul ei.

Şi iâtă-1 pe Haşdeu, închizând pentru un ră-Mlimp mapele răvăşite cu documente şi manuscrise şi alergând după cele necesare plecării, cu sufletul la gură şi lacrimile în ochi.

În acest timp, Lilica, în duşul scoţian ce-i inundă zilnic inima, cu bucuria plecării spre tara visurilor sale, dar şi cu strângerea de inimă pentru abandonarea celuia care o adora, cearcă să-şi potolească răscolirile în cărţi, în în versuri, în cântece. Dar cărţile se închid delŕ sine, rimele nu vin ţi cântecele se frâng în pieptul ei ce palpită. Singurul refugiu e piano. Nu Mozart! Ci chiar Beethoven şi mai ales Chopin. In nocturnele acestui poet al gândirii muzicale, capul ei se apleacă uşor de pe un umăr pe celălalt, degetele aleargă din ce în ce mai catifelat şi sufletul i se înfrăţeşte^ cu acela al genialului polonez nefericit.

Haşdeu, de pe divanul în care stă să-şi amorţească gândul despărţirii, ascultă năvala arpe-giilor, acordurilor şi frazelor muzicale, pentru care el n'avea nici o afinitate, dar care acuma-i sună cu înţeles, cu acel înţeles al despersonalizărilor, al resemnărilor în voinţe străine de dânsul. Şi clapele îşi urmează jocul, dincolo, unde lumea întreagă îi cântă acum melopeia vieţii sale, proza zilelor grele ce ia contururi de poezie elegiacă. Lilicuţa cântă. Lilicuţa oleacă. Lilicuţa pleacă. Lilicuţa cântă… E bucuria plecării? Agilitatea allegro-ului, ar zice <la. Melancolia andantelui, ar zice dimpotrivă…

Iancu, servitorul, adună bagajele, le scoate l>e cerdac. lulia e cu pălăria pe cap, Lilica IVământă în mâini o geantă mică de călătorie Cu reviste şi cărţi şi trăsura soseşte. Ireparabilul plecării stă prezent, real, dur. Pe peronul gării. Haşdeu aleargă în sus şi în jos, alege compartimentul, caută un prieten ori cunoscut, tovarăşi de drum, sărută mâna Iuliei, acoperă de sărutări, cu barba tremurată, pe Lilicuţa lui, trenul flueră şi iatăl scârţâind din osii, ca un balaur apocaliptic din solzi. Iancu dăduse Lilicăi căţeluşa favorită ce-o va însoţi la Paris şi căreia Haşdeu îi râvneşte norocul. In sfârşit, trenul e departe, batista fluturată, îşi înceti-nează adierile, şi înainte de a reintra la locul ei, face un mic popas pe ochii bătrânului părăsit…

Prietenii aflaţi lângă el, Theodor Speranţă, Frăţilă, doctorul Vlădescu, muzicantul Dimi-trescu, istoricul Ionescu-Gion, unii cu soţiile, alţii fără, întovărăşesc trenul cu ultimele lor priviri. Nu mai puţin Hermina Walch, cu mama, Maria, Florica şi Svârleasca, îşi svânta furiş pleoapele, iar Ionescu-Gion ia la braţ pe magistru, într'o caldă împărtăşire a clipelor acelora şi pornesc fiecare spre căminurile în care pe unii îi aşteaptă, poate, o inimă caldă.-