CAP. V DESRĂDĂCINARE.

Trenul goneşte zile şi nopţi. Privelişti fugare, depărtări cu umbre şi reflexe de lumină, castele pe margini de ape, oameni grăbiţi care urcă şi coboară, în gări aglomerate, toate dau diversiune sufletului călătoarelor, răscolit şi obosit. Spre Paris? Spre Paris? E oare adevărat, se întreabă Lilica? Nu e oare unul din acele visuri stăruitor repetate. Şi totuşi, calea pe care alunecă în sbor, se leagă la un capăt cu Parisul, iar la celălalt cu imagina tatei, acolo, rămas între stâlpi, fluturând batista ca să nu-şi arate ochii, şi rămânând singur, singur, singur” Buna tovarăşă de drum, Madame de Staël acea femee cu chip de bărbat, o răpeşte melancoliilor din urmă şi fantasmagoriei dinainte. Corinne o ţine ceasuri întregi sub soarele Italiei; dar cartea e mică.

— E oare bună locuinţa din Rue de Tournon, mami?

— Ştiu eu, Lilico? Mi s'a recomandat ca bună.

— Avem oare o privelişte deschisă…?

Şi în mintea ei, care cetise atentă istoria Franţei şi mai ales a Parisului, se repetă: „Rue de Tournon! Rue de Tournon!” Parcă auzea strigate aceste cuvinte, parcă înseşi roatele vagonului băteau tactul: „Rue de Tournon, Rue de Tournon”. Cine să fie Tournon acesta, căruia i s'a dedicat o stradă din Paris? Să fie străvechiul Cardinal de Tournon, cel care a adus jezuiţii în Franţa, om de stat capabil şi înţelept? Sau celălalt, contele de Tournon, de pe vremea rovoluţiei, om de stat şi el şi care de sub Napoleon I, trece uşor sub Ludovic al 18-lea? Măicuţa ar fi dat desigur un singur răspuns: Lasă astea, Lilicuţo şi mai mănâncă o prăjitură cu mere şi vanilie!

— Şi două, mamă, îi răspunde Lilica, în foamea caracteristică acestor călătorii.

Vama, revizuirea bagajelor îi confirmă realităţile. Intră în Franţa, în Franţa î

— Vos passeports mesdames!

— Les voici, întinde mâna repede Lilica.

Şi copila urmăreşte cu ochi calzi pe domnul în uniformă, care este primul francez de acolo din Franţa autentică.

În sfârşit, Parisul I Ar fi vrut să-1 vadă, de departe feeric, uriaş. Sosesc însă noaptea! începutul de toamnă aduce aceleaşi brume chiar şi la Paris. Şi trăsura domoală, cu vizitiul „coife d'un chapeau haut-de-formeu de muşama, arată cu biciul, ici un monument, a cărui siluetă se desprinde din neguri, dincolo o instituţie, dincolo un parc. Impresiile copilei sunt simple, aproape decepţionate. Nimic de feerie. Un oraş imens, cu lume imensă şi atât!

În faţa locuinţei înalte, cu multe etaje, ochii albaştri ai copilei trec în revistă ferestrele, uşile, cu lumini şi perdele. Urcă mai multe trepte, reci, întunecoase şi concierge-a. le arată apartamentul: două odăi cu bucăturie la al treilea, apartament destul de prietenos.

— Et votre petit chien est-il propre?

— Oui madame, bien propre! grăbeşte răspunzi il Lilica.

Şi somnul birue. Odăiţele sunt prietenoase şi geamurile dinspre stradă o lasă să se vadă atât de sus, încât oamenii de jos par, sub reverberaţiile felinarelor, nişte copii, gonind spre < ine ştie ce şcoli…

A doua zi se scoală de dimineaţă. Strigătele din stradă şi nişte goarne delŕ o cazarmă din upropiere, le curmase somnul.

Strada de Toarnon, deşi în cartierul latin, nu este una din cele mai simpatice artere mici ale I 'arisului. Lungă de abea trei vre-o sute de paşi, îşi sprijină un capăt pe Strada St. Sulpice, iar celălalt dă în faţa marelui palat istoric şi a gradinei Luxembourg. K de bănuit că va fi fost preferată, poate, pentru apropierea şcoalei şi a acelui minunat parc, stil ^renaissance”, opera marelui arhitect Debrosse, admirabil parcelat, cu alei, arbori decoratori, havuzuri, prin-I re care îşi înşiră bronzurile ce-i imortalizează: Chopin, Fahre, S-te Beuve, Watteau, Alfred de Vigny şi alţii, opere ale lui Dubois, Husson, etc. şi pe care, în orele libere ce preced munca în li-ceu, Lilica, urmată de maică-sa, le vizitează cu uflet entuziasmat.

Împrejurul acestui istoric parc se grămădesc, mai aproape, ori mai departe, cele mai însemnate şcoli: Liceul Sévigné, Sorbona, liceul St. Louis, Politechnica, Collčge de France, etc.

I n prima zi, Lilica dă o telegramă scurtă tatălui iau, că au ajuns cu bine, uitând a-i preciza, i. i se deciseseră, din cele două-trei locuinţe „ comandate, la aceasta din strada de Tourhon. Apoi, graţie măsuriler luate din vreme, se interesează la liceul ales, care poartă numele celebrei femei literate, Mme de Sévigné, reputat a fi, deşi de curând deschis, unul din cele mai serioase şcoli superioare de fete din Paris, cu atât mai mult, cu cât avea în frunte ca director pe Michel Bréal, marele filolog, cunoscut şi lui Haşdeu din reputatele lui lucrări, pe baza cărora se şi afla în corespondenţă ştiinţifică cu acesta.

Liceul Sévigné nu era prea departe de locuinţa aleasă, ci pe strada Condé, vecină cu Tournon. Şcoala deşi nouă, avea un nume care se datora desigur şi solidităţii cursurilor predate de aţâţi valoroşi profesori, între care Maarice Albert, fiul celuilalt mare cărturar, Roy, Giry, Gazier, Passy, Picot Grig, etc.

Le ajută în toate orientările şi ambasadorul României, Calimach Catargiu, cunoscut de Haşdeu, şi rugat călduros de dânsul pentru tot ce-ar fi fost cu putinţă Lilică, şi mamei.

Şi cu aceste pregătiri, eleva româncă, prezen-tându-şi actele şi diploma, este primită în clasa a patra a colegiului, începând a frecventa regulat cursurile.

La cancelarie, când eleva se prezintă cu mama şi cu dorinţa de a fi înscrisă în clasa a cincia, un dialog are loc între Bréal şi elevă* Directorul vede că are în faţa sa o elevă mititică, dar excepţională, care-i vorbeşte într'o excelentă franţuzească, stăpână pe sine şi pe învăţătură, deşi modestă; dar programele şcolare sunt programe. Ele nu corespund cu cele delŕ Bucureţti. Atâtea materii, ce revin claselor superioare în România, se desvoltă la Paris în clasa a IV-a. Lilica nu le făcuse.

— Mă oblig a trece la vară şi examenul de clasa a patra.

— Odată cu cel de a cincea? Dar va fi toarte greu, fiindcă d-ta eşti prea mică, replică directorul, ş'apoi va fi mai ales obositor.

— Nu cred. Eu citesc mult şi repede, învăţ 'uşor, domnule director.

— îmi place să te cred, domnişoară, replică iarăşi directorul, dar nu cred că vei reuşi. De exemplu, prozodia latină, care se face la noi cu colocvii, lucrări, ai făcut-o?

— Nu. Dar voiu face-o. Voiu lua un profesor particular de latină.

— Perfect. Asta însă trebue să ţi-o permită şi onorabilul d-tale părinte.

— O va permite, se grăbeşte însufleţită şi mărunţica elevă a răspunde.

— Nu cred. El mi-a scris deja, că preferă să începi cu a patra. Şi eu sunt de părerea lui, mai ales că şi restul materiilor…

Argumentul o învinge. Lilica strânge din masele. Un an pierdut… Dar resemnare! II va recupera ea!

Grija ei de copilă conştientă e de a informa pe tatăl său prin lungi scrisori asupra acelor cursuri, a felului cum a fost primită, a impresiilor ei despre colege şi a cheltuelilor ce vor avea acolo, dar încă de a perfecţiona pe maică-sa în limba franceza.

Lilica era un mare suflet de româncă, aşa Cum îl moştenise delŕ tatăl său şi delŕ maică-sa. Nu era însă o antisemită, manifestată ca atare. Că ici-colo, pornirea şi lupta lui I laşdeu împotriva evreilor, va fi lăsat urme, şi va fi determinat unele atitudini, este cu putinţă, dar sufletul ei umanitar, de poet şi. utist, se va ridica peste orice resentimente. I laşdeu va avea grijă, în această chestiune, să ascundă mereu fetiţei sale că bunica ei fusese evreică, deşi tot el o arată de a fi devenit o eminentă creştină. Copila însă a aflat-o datorită unor binevoitoare şoapte, păstrând tăcere şi rezervă. Ea află însă că directorul Bréaď este evreu, ca ţi alţi dintre profesori, şi mai ales dintre colege.

Haşdeu, grijuliu, le atrage deopotrivă atenţia să fie prevenitoare cu Bréal şi soţia acestuia, a căror cunoştiinţă intimă este bine so capete, făcându-le vizite. Cum s'a mai arătat, această recomandare marchează natura antisemitismului lui Haşdeu, care nu era o fobie de rasă, ci de indivizi, pentru exponenţii indezirabili ai acestora. Pentru un Bréal, pentru marele filolog de cetăţenie italiană Ascoli, şi filologul Lazăr Şeineanu, avea chiar stimă şi prietenie. Şi nu poate fi vorba de oportunism, tocmai fiindcă nu numai Michel Bréal se afla în stima lui, ci şi ceilalţi, şi mai ales fiindcă o elevă ca Iulia Haşdeu nu avea nevoie de proptele ori protecţie, cum se bârfise la Bucureştii Despre această bârfeală, le şi scrie marele bărbat român, că ar fi pornit în zumzet de viespi, cu privire la succesele ei delŕ Sf. Sava.

În acea scrisoare, dintre primele, Haşdeu îi atrage luarea aminte copilei: „N'aş vrea să se zică în Bucureşti, că ai fugit delŕ studii mai grele ori mai uţoare. Almintrelea, îmi pare foarte bine că-ţi vei putea face mai multe amice şi colege bine crescute, cărora trebue să le dovedeşti că Româncele, prin inteligenţa şi silinţa lor, sunt superioare Francezelor. Sunt sigur că vei fi singura româncă în acest liceu şi cu atât mai sacră este datoria ta de a susţine bine numele naţiunii noastre”… „Sper, Lilicuţo dragă, că tu nu vei desminţi încrederea tatălui tău. Să ştii.

Însă, că în lume talentul nu însemnează nimic, fără caracter şi trebue să le cultivi pe amândouă. La o fată mai cu seamă, pe lângă talent desvoltat prin studii, pe lângă caracter tare şi nobil, se mai cere manieră, o manieră, în care blândeţea să fie unită cu demintatea, iar modestia să nu degenereze în timiditate.

Şi după ce vorbeşte de chestiunea bănească, de cei 6-700 lei ce vor primi regulat pe fiece lună delŕ dânsul, ca ţi de bursa delŕ stat ce se va sili să o obţie Lilicăi, în afară de sumele cheltuite de mama din banii ei proprii şi pe care îi va restitui imediat, Haşdeu adăugă în cuprinsul aceleaşi scrisori: „Faţă cu aceasta, mama se va convinge – sper – că a fost nedreaptă către mine, întemeindu-se pe nişte calomnii şi intrige absurde. O, cu câtă nerăbdare aştept Crăciunul ca să vă îmbrăţişez…”

Le ceruse tot prin acea epistolă programele studiilor de acolo, „pentru ca să văd dacă în adevăr vei putea trece bacalaureatul şi cum anume…” Le cere săi scrie în fiece săptămână şi termină sărutându-le pe amândouă de mii de ori, „iubitorul soţ şi tată”.

Trei lucruri se desprind de la început, din rândurile acelei scrisori cu data de 11 Septembre 1881 (st. v.) şi anume: persistentul şi poate misticul regret al tatălui de plecarea copilei la acele studii străine, regret alimentat de duiosul şi marele lui dor, apoi sufletul lui de român zelos şi gelos de prestigiul românilor în străinătate şi în fine, durerea pe care atitudenea soţiei, i-o brăzdase în inimă, prin încrederea în 8vonurile aventurilor lui, şi totuşi înflăcărată lui dorinţă de a le revedea pe amândouă „ca să vă îmbrăţişez”!

Acestea adăugă şi aici şi în alte scrisori, liniile albe şi calde de suflet bun, înţelegător şi mai ales iertător, pe care „veninosul” Haşdeu, totuşi, îl avea.

Lilica începuse cursurile. Se prezentase ca o raritate exotică, şi tocmai de aceea cu privirile îndreptate asupră-i între franţuzoaicele colege. O mogâldeaţa de copilă, cea mai mică în ani de cât toate, şi cea mai mititică! înnăscuta ei modestie, acoperită de timiditate, aşa precum însuşi tatăl ei i le cunoaşte, o făcuse la început să stee rezervată, cu ochii mari deschişi asupra mediului acestuia străin, mediu însă pe care în s curând îl va domina. A fost deajuns câteva întrebări ale profesorilor şi câteva răspunsuri, într'o corectă franceză ca sintaxă şi expresie, mai puţin – poate – accentul, ca românca noastră de geniu, să anunţe vastele ei cunoştinţe ce depăşeau pe ale colegelor autohtone. A urmat imediat, o strângere a acestor colege în jurul ei şi o apreciere din ce în ce mai sinceră, din partea tuturor pentru ştiinţa ei.

Dar din această scrisoare a lui Haşdeu, se mai desprinde o a patra constatare, care nu în speţă, nu în chestiunile directe despre care trata scrisoarea lui, ci în mod generic, adică în toată concepţia lui, despre problemele psihologi co-morale, îl arată ca un mare cugetător. Sunt acele sfaturi, de filosof şi pedagog, asupra calităţilor pe care o fată, mai ales, trebue să le puie în valoare: „blândeţea să fie unită cu demnitatea” şi nu mai puţin „caracterul tare şi nobil11 în slujba manierelor.

De ce Haşdeu face aceste recomandări? Bănuise dânsul că Lilica lui nu le corespundea tio acasă. Nu e de admis! E mai de explicat că notai îndemnase pe părinte la aceasta… Scrisoarea I „c care – cel dintâiu – o primise delŕ Paris, era-aţa cum el nu se aţteptă – dar cum citi: mi fel de somaţie bănească, „un tractat de comit tl> Uitate, în care sunt uitate multe lucruri mai importante„ Şi, în acestea, condeiul copilei fusese ti păsat de cineva… inducând o oarecare îndoială asupra „manierelor” autoarei epistolei… Ştia Haşdeu de ce se impuneau acele recomanli ii, cu atât mai mult, cu cât, departe de dânsul, <-l nu ar fi putut veghea direct asupra copilei, num se preocupa acasă ca ea să se prezinte ni liceul acela, şi în lumina unui frumos carac-I < r, pe lângă aceea a excepţionalei ei înzestrări Intelectuale.

Grija de aceste maniere frumoase, apropiate i 11 mai mult de societatea unor colege de şcoală distinsă, îl fac pe părinte ca şi în a doua scrisoare, din 15 Sept. 1881, să insiste în a recomanda Lilicăi să dejuneze totdeauna la liceu, „fiindcă di avea ocaziunea de a te deprinde cu maniere Inimoase şi a te exercita în conversaţiune cu colegele tale”. Evident, ştia ceva Haşdeu în ce priveşte manierele abrudencelor, chiar când ele locuesc la Paris…

Nu era o rancună, nu era măcar o aluzie la aceasta, în toate sfaturile. Haşdeu îşi iubea noi ia, o iubea sincer şi mai ales o stima, aşa cum era dânsa, cu atât mai mult că era mama OOpilei lor adorate. De aceea, el este neliniştit de faptul că amândouă stau acolo, între străini, Iară o servitoare, fără o bonă.

„Bona trebue s'o luaţi neapărat; nu vreau cu nici un preţ ca mama, care suferă atât de migrenă, să poarte singură greutatea menajului şi să se frigă la bucătărie.”

Şi Haşdeu va face tot ce e posibil pentru a I spori apuntamentele, care le-ar înlesni o viaţăl mai lipsită de trudă.

În zilele libere, mai ales la început, atunci' când studiile şi devoir-ele, nu sunt prea aglome-| rate, Lilica urmată de mamă, pornesc să vizi-| teze Parisul. In primul loc Invalizii, sub domul! cărora repauzează „soarele delŕ Austerlitz”, Napoleon I. Paţii Lilicăi, în apropiere de rotonda funerară, unde statuele, care întruchipează victoriile, cu steaguri şi stindarde, stră-juesc imensul bloc de porfir de peste mormânt, acei paşi o duc fremătând de emoţie. Acolo, acolo stă acel genial Corsican, acel erou între eroi, care-i captivase întreaga ei admiraţie şi-însufleţită ei comizeraţiune. Fiorii o înalţă, o fluidifică parcă; dispare de pe dalele reci; e numai spirit, numai amintire, numai extaz. Două boabe de rouă apărute sub gene, o readuc pe pământ, pe pământul înnobilat de nepreţuitul | tezaur. Şi mintea ei scandează: Je désire quel mes cendres reposent sur les bords de la Seine, aumilieu de ce peuple français que j'ai tant aimétt, çxL-vintele din urmă ale nemuritorului adormit, din preajmă-i.

În ziua aceea, nici o altă vizită. Şi era o zi de toamnă generoasă, cum sunt toamnele Parisului, cu răsfrângeri de soare îndrăgostit de acea metropolă, cu adieri de frunzar cu atât mai dulci, cu cât sunt mai rare. Paşii lor se opresc pe o bancă de pe esplanada Invalizilor, în tăcerea, în reculegerea, neînţeleasă de mamă, a Lilicăi. Era după amează şi înserarea prinse a-şi flutura zăbranicul peste cupole şi parcuri. Oameni trec grăbiţi, frunze cad încete…

— Azi nu mai vizităm nimic, Lilico?

— Nimic, mămiţo! Mi-i peste putinţă!

— Eşti obosită?

— Poate!

— Atunci să ne reîntoarcem, mai ales că soarele dă în apus.

— Nu! încă puţin, să mai stăm… puţin… Aici e Mecca sufletului meu.

— Nu te înţeleg…

— Nici el n'a fost înţeles, mami!

Şi paşii lor pornesc spre casă, rari, greoi.

Ajunsă sus, Lilica ia o hârtie, schiţează ceva, încearcă două trei rânduri şi le aruncă. Nu este loc liber astă seară în sufletul ei, pentru muza celor doisprezece ani neîmpliniţi.

— Dacă aş avea aici piano-ul, mămiţo, ce bine ar fi! JMi-i dor de pianul meu, mi-i foarte dor. Ce-ar fi să scriem tatii să ni-1 trimită?

— Ce să fie? Şi cum ar fi cu putinţă? Tatăl tău are alte griji…

— Desigur, mămiţo! Dar între cele dintâi o are pe a noastră…

— Na, că şi dă dovadă!

— O dă mămiţo, o dă!

— Grija lui este să mă certe mereu… Să mă certe el pe mine.

— Dar te iubeşte mami, se ridică fetiţa, în-lănţuindu-şi raâinele după gâtul aceleia ce-o acoperea cu toată grija şi truda ei.

— Dac'ar fi aşa… dar mai bine ia-ţi cafeaua cu lapte, unt şi miere…

— Bine, mamă, dar după aceea îi scriem tatii pentru piano, şi tu ai să fii aşa de bună, cum eşti tu totdeauna, să-i adaugi câteva rânduri…

Imensul bondar, cu aripi de fier, de fontă, şi din când în când de argint, bâzâia afară, pe străzi, pe coperişuri, sub roţi şi sub copite, l'arisul obosit de lumina sgârcită a zilelor lui Septembre, îşi înstruna maşinăriile darnice ale nopţii pentru marile lumini din teatre, ca/c-uri şi „boâtee”.

Lilica se aşeză la măsuţă, aprinde lumina, mama trage perdelele, şi deodată odaiea din Rue de Tournon, ia conturul şi atmosfera celei delŕ Arhive… Ici masa cu cărţi de şcoală multe, caiete, mape, blocuri, bonboane, dincolo măsuţa de noapte cu Hugo, Moličre etc. Colo, alături, mama, cu ochii asupra ei… Şi pe încetul, iată… iată apare o siluetă robustă şi nu prea înaltă a cuiva, cu barba prinsă de încărunţire, cu obrajii şi fruntea senină, cu ochii de vrăjitor al dragostei! E lângă dânsa… îi poartă mâna, îi şopteşte… „da, da… pianul… da, da… nimic nu-i greu, când Lilica cere… de ce ar fi greu? E greu un singur lucru… despărţirea… „Mi-i grea singurătatea, lipsa ta, Lilica!”

Căţeluşa Mignon întrerupe vedenia, sare şi se cuibăreşte în poala ei mică. Simţea prietena că lipsea ceva cadrului… de-acasă…

Lilica scrie, rândurile se aştern ca dictate… dar lumina e slabă şi ochii ei de asemeni.

Miopia pe care copila o simţise cu un an în urmă, o supără. Scrie aplecată pe hârtie. Din ce în ce mai aplecată. Nasul ei mic atinge uneori mâna ce stăpâneşte scrisul. Mama o vede, îi strigă mereu să nu se încovoieze când scrie, ca şi cum defectul venea delŕ ţira spinării. Tata ştia şi el pricina, li cerea mereu cruţare: să lucreze în plină lumină, dreaptă, prudentă. Şi acest lucru i-1 repetă mereu, răvaş cu răvaş: „cruţă ochişorii tăi; dacă te vei sili mereu să nu citeşti prea aproape, miopia ta va scădea… părere de nu prea expert oculist pentru un mare savant, câtă vreme apropierea cetitului credem că nu era o cauză, ci un efect al miopiei.

Sfatul tatii păcătuia încă şi prin altceva. Extrema conştiinţiozitate a Lilicăi, o ţinea ore întregi la masa de lucru. Lucrul şcoalei şi… cel al sufletului, mai ales. Nici o altă îndemnare la hărnicie nu mai era indicată. Lucrările şcoalei îi aglomerează împrejur: autorii în original, logaritme, comentarii, dicţionare şi uneori… juxte. Latina o preocupă în deosebi. Profesorul Gazier, un excelent latinist, este şi foarte exigent. Lilica nu scapă clipele. Şi când se duce la fereastra acestui apartament fără orizont, cu ochii îndreptaţi spre cerul Franţei, ea rememorează textele, construcţiile latine, recită Cicero şi Ovidia, revede vocabularele. La franceză e la la largul ei. Nu citeşte fragmentele din curs, ci direct din autori. La fel la istorie.

În toată râvna ei, ajutată de cei mai robuşti ani ai sănătăţii acumulate la munte, în ţară, lecţiile răspund ca şi clapele pianului dorit.

Şi totuşi, scrisorile lui papa, calculate şi ele, între cifre şi sfaturi, sunt adevărate bice pentru acea râvnă. I se cere să iasă „eminentă” la examene, pentru că numai astfel dânsul poate cere prin camera deputaţilor delŕ Bucureţti, bursa necesară unui traiu mai îndestulat la Paris.

Şi această biciuire, care lui Haşdeu nu-i apare încă a fi originea unor sforţări prea mari, va continua într'una, insistent.

În sfârşit, tata îi răspunde că trimiterea pianului de acasă ar fi cu totul anevoioasă şi pentru riscul stricăciunilor şi pentru cel al cheltuelilor necesare. Va cerca însă o altă combinaţie: să-1 vândă pe ce”l de-acasă, iar cu banii obţinuţi, şi pe careţi vor primi la Paris, să-şi cumpere de acolo unul bun. Parisul e vestit în piane de marcă şi calitate. Deci, e preferabil.

Şi iarăşi rugăminte, prin mama, săi scrie şi „d-ei (dumneaei) vr'o două rânduri cel puţin”.

Pentru nevoile de interior, ale locuinţei ce nu le convine, părintele le expediază la cererea Lilicăi, două lăzi mari cu lucruri din cele de trebuinţă, pentru confort, şi pe deasupra cărţi.

note de muzică, paleta şi pensoanele de pictură, ceva haine şi unele obiecte mai uşor transportabile… Intre prietenii delŕ Paris, Petrică Chita, student acolo şi fiul marelui prieten al lui Haşdeu, le ajută cu procurarea celor strict necesare, ba le găseşte şi un alt apartament, nu departe de cel din Rae de Toarnon, ci în chiar prima stradă, spre miazănoapte, Rue St Salpice.

Alţi fii de prieteni, studenţi, sosesc la Paris, şi aduc misive, obiecte de necesitate, mai ales cărţi, ba încă şi unele „prezenturi” din partea tatii.

Lilica, între altele, dă de veste părintelui său, că în lumea restrânsă, de cunoscuţi de români aflători la Paris, ca şi delŕ ţcoală, n'a întâlnit numai prieteni. Afând de succesele copilei din ţară, şi observând atitudinea ei de savantă, unii zâmbesc, altele ironizează. Copila simte, inima ei sensibilă freamătă de indignare şi câteva lacrimi, svântate de palma mamitei, îi aduc primele semne ale străinătăţilor şi singurătăţilor…

Ba tata, la rându-i, dă de veste că şi Xida, „prietena ei” din Bucureşti, şi protejata mamei, o bârfeşte că n'a fost primită la Paris de cât în clasa întâia; iar unii domni, au inventat cum că plecarea la Paris a mamei ar fi avut loc din pricină că „a fost vinovată” faţă de soţ.

Tata le scrie bărbăteşte însă, ca un luptător de rasă, conştient de laboratorul patimilor, pe care-1 constitue Această lume: „Este ciudat ca tu, fiinţă mititică şi nevinovată, ai început a avea duşmani. Aceasta mă întăreşte şi mai mult în credinţa că vei merge departe, căci numai nulităţile n'au inamici”.

Şi ca notă comică, Haşdeu după ce le informează de tot ce se petrece acasă, unde Svâr-leasca poartă grija gospodăriei, că, neconsolata văduvă, cu prilejul unui parastas pentru defunctul soţ, îl roagă pe dânsul să facă aşa cum c mai bine, ca să le trimită şi lor, la Paris, „o farfurioară de colivă”…

Rândurile acestea îmmoae puţin inima consoartei, prin amintirea celor lăsate de dânsa acasă, în gospodăria cu greu încropită la Mihai Vodă şi neînlăturatul dor de aceasta o determină să pună mâna pe pană şi să scrie ca însăşi o scrisoare soţului, atunci când Lilica termină de scris prietenelor delŕ Bucureţti. Scrie ce e dreptul; dar, rândurile éi deţi multe ţi informative despre tot, în special despre Lilica ţi hărnicia ei la carte, încep cu „Domnule”… Că la această determinare vor fi contribuit şi oarecari nevoi băneşti, este învederat. Noul lor apartament din St. Sulpice, deşi mai simpatic decât cel precedent, nu este mobilat, iar Iulia, soţia, îşi va fi istovit ultimele economii personale, în cumpărarea câtorva mobile, destul de prezentabile, dar scumpe şi cu mici datorii rămase de plată.

Haşdeu se grăbeşte a le face faţă cât poate, şi prin Comptoirul Half on, le trimite banii trebuitori, atât cota lunară, cât şi suplimentul de acoperire a cheltuelilor mamei. Iar scrisoarea soţiei smulge, cu toată răceala ei, accente de <luioşie din partea penitentului, de totdeauna, l >ărinte.

totuşi îţi sunt recunoscător că ai rupt tăcerea, căci amândouă sunteţi ale mele, şi tu şi Lilicuţa, precum şi eu sunt al vostru al amândurora, încât se cuvine ca amândouă deopotrivă să vă aduceţi I aminte de mine, în depărtarea ce ne separă contra voinţei mele”.

Cu tot acest „contra voinţei mele”, care stă-fuie cu imputarea lui, scrisoarea părintelui de îl familie, este primită cu lacrimi de recunoştinţă, 1 căci de acolo, de departe se vede cum el ve-jj ghează şi se sbate la un cât mai bun traiu şi la 1 o cât mai înlesnită învăţătură a Lilicăi. Poveţe 1 de profesor experimentat în materie şi inimă.? tremurată de părinte duios.

Pe lângă sfaturile didactice, despre felul în care copila trebue să se pregătească, de pildă la limba elenă, destul de grea şi de pretenţioasă, pentru care e recomandabilă o lecţie suplimentară, în particular, pe săptămână, Haşdeu, care primise între timp programele analitice I ale clasei a patra, îşi dă seama de greutatea f lor, şi cu toată dorinţa lui, ca fata să fie ol fruntaşă în clasa ei, totuşi, grija muncii încor-f date îşi face loc între rânduri: „In general, dragă Iulia, n'o forţa la muncă; lasă-i destul timp de recreaţiune, şi chiar de neastâmpăr copilăresc; forţa poate să sporească ştiinţa unui om, dar în acelaşi timp micşorează geniul, care trăeşte numai din libertate şi prin libertate. Aceste cuvinte ţi le scriu ţie, nu pentru a fi arătate Lilicăi…”

Şi mai departe, ca unul care ştia ce înseamnă Parisul, acest babilon de lumi străine, de aventurieri, de asasini, de corupători şi de speculatori ai naivilor, părintele îi recomandă în ce priveşte noua locuinţă: „Cercetează însă pe cine ai deasupra şi dedesupt, pentru ca nu cumva să fie nişte vagabonzi.

Lilica mai cu seamă trebuie ferită şi păzită, căci Parisul este cuibul crimei de tot felul, cu toate icoanele şi crucile din St. Sulpice. Ştii, cum o privigheam noi amândoi acasă, ca să nu fie singură, nici chiar cu profesorii. In Paris sunt periculoase până şi femeile: servitoare, concierje, spălătorese etc., care se introduc în casă, sau pe lângă casă, cu planurile cele mai infernale. Sunt sigur însă, că la toate acestea te-ai gândit deja tu singură…”

Şi în adevăr, Iulia, mama şi fata, avuseseră această prevedere, iar rândurile din scrisoarea lui Haşdeu restabilesc acele unde de amplă legătură sufletâască.

— Ce bine-ai făcut, mămiţo, ce bine-ai făcut, că i-ai scris. Şi pentru că şi tu ai ascultat pe Lilica ta, odată, ea te va asculta încă mai mult totdeauna.

— Tu eşti un copil cuminte, Lilica, şi mie îmi place să te ascult, când vorbeşti de bine. Da! Să urmezi şi sfaturile tatii, şi să cauţi a-i sămăna cât mai mult, dar numai la carte…

— Da, mami, am să caut să-i samăn cât mai mult, la sufletul lui bun şi iubitor… şi nu mai puţin la carte, fiindcă pe tata puţini oameni îl pot ajunge!

Şi în adevăr, cuvintele copilei sunt conştiente constatări, întru câtva ele se adresează şi mă-miţii scumpe, despre care Lilica are conştiente aprecieri, ori de câte ori este a se face vre-o comparaţie intelectuală sau afectivă, între felurile de gândire şi mai ales de simţire ale părinţilor ei. Copila n'are de unde şti şi cântări cu precizie ponderele de amărăciune din balanţa mamei, dar eâ ştie altceva: geniul părintelui său şi iubirea largă ce el dovedise de atâtea ori pentru dânsele. Nu mai puţin, în acele aprecieri, precumpănea devotamentul de fiece zi şi de fiece oră al mamei, aşa, simplu şi adesea copleşitor, mergând până la urmărire şi control. Insă, ea îşi explică totul cu logică şi înţelegere. Ea desvinueşte. Puţini părinţi mai cărturari, sau mai de puţină carte, poartă o aşa de caldă preocupare şi un aşa fior résonant la nevoile de înălţare a unui copil. Haşdeu avusese între altele, şi grija să strecoară în ziarul „Românul” o notiţă despre strălucitul ei examen delŕ Sf. Sava ţi în special, despre primirea ei în clasa IV-a a colegiului Sévigné. Un exemplar din acest număr îl trimite copilei la Paris ţi unchiului Stanislas Haţdeu, delŕ Viena, căruia Lilica va trebui să-i scrie cât mai des, aşa cum o povăţuieşte, în aceiaşi scrisoare către soţie: „… Ori ce-ai zice tu, care eşti prea mizantropă, unchiul îi va lăsa o frumoasă moştenire, deşi noi trebue să comptăm mai întâiu de toate pe învăţătură şi iarăşi pe învăţătură, singura avere reală în secolul nostru”…

Iar mai departe, în grija ca Lilica să aibă tot ce-i place şi lipseşte: „Nu mi-ai scris: unde şi ce mâncaţi? Nu cumva ai rămas vegetariană? In orice caz, lasă pe Lilica carnivoră…

Te sărut cu adevărată iubire şi stimă, Bogdan*.

„… Cu adevărată iubire şi stimă!”, răspunde Haşdeu aceleia care i se adresase cu „Domnule”, soţiei sale care altădată, purtase şi ea atari sentimente pentru dânsul, atunci când el n'o rânise în acest buchet de flori rare care sunt: iubirea şi stima. Dar mărinimia lui Haşdeu răsare tocmai de aceea mai evidentă şi… desigur, mai penitentă…

Scrisorile pe care Lilica le trimite prietenelor sale delŕ Bucureţti, în franţuzeşte ori în româneşte, după persoane, produc o nespusă bucurie acestora, dar nu mai puţin şi tatălui. Pană Constantinescu, intimul lui prieten şi prietena Lilicăi Matilda, fiica asestuia, duc aceste scrisori, în care informaţiile despre Paris şi viaţa ce-o duce ea acolo, abundă în spirit şi natura-leţă şi le arată tuturor celor care, ca şi dânşii, iubeau pe acest copil excepţional şi-i preziseră strălucire. E de înţeles de ce scrisorile bucură şi pe părinte. E legitimaţia şi autentificarea marelui ei talent în desvelire, în ochii celor care se mai îndoiau de aceasta.

Progresele Lilicăi la acel liceu, între colege străine, pe care ea, din ce în ce, le distanţează mai mult, sporesc mereu acea mândrie şi fericirea fără asemănare, pe care Haşdeu le şi împărtăşeşte copilei, stimulativ.

„Sunt fericit, aflând delŕ mama că înveţi bine şi te sileşti mult la studiu. In Paris vei fi auzit deja vechiul proverb noblesse oblige. Nu vorbesc despre nobleţea sângelui, care este ceva foarte secundar; dar natura te-a înzestrat până la vârf cu nobleţă mai superioară a inteligenţii şi această nobleţă te obligă a mări mereu pe fiecare zi, repu-taţiunea ce ţi-ai făcut-o, aşa zicând, din leagăn”.

Aşa dar, încă un bici în emulaţia aceasta care alternează mereu la Haşdeu cu grija de sănătate, fără a le putea pune, până acum într'un echilibru, ori într'o preferinţă, recomandabilă. Căci, în adevăr, după comprimarea arcului care să impuie o accelerare a ritmului hărniciei, vine imediat destinderea, lui, în proporţie utilă: grija de „ochişorii” Lilicăi, a acelor ochi frumoşi, care „pentru o femee este totodată cea mai I frumoasă podoabă, care mobilează figura întreagă şi-i dă expresiune”.

— Ba recomandarea aceasta repetată devine de-a dreptul ameninţare: „Dacă nu te vei sili a nu citi prea de aproape, dacă nu vei asculta în această privinţă poveţile mamei, voiu fi silit la venirea mea la Paris, a te duce la un medic, care să-ţi facă o grea operaţie…”

Haşdeu nu ştia că Lilica, citind aceste rânduri, va zâmbi superior, compătimitor chiar, pentru o ameninţare ce nu i se cuvenea. Făcea tot ce-i sta în putinţă să nu se încovoae pe caiet, ori să depărteze cartea delŕ ochi, dar voinţa ei nu era suficientă pentru a înlătura infirmitatea, pe care n'o corija de cât lentilele, acele proteze multă vreme boicotate pe motiv că ar „strica ochii”, când tocmai contrariul pare adevărat. Probabil, Haşdeu cobora din nou, în această problemă, superioara lui înţelegere a cauzelor şi efectelor, până la priceperea în materie, a soţiei sale, care-i scrisese.

Că această miopie va fi fost ereditară, într'o ramură ori cealaltă, este posibil, dar mai admisă credem a fi explicaţia că, pe deoparte anemia ei, iar pe de alta, în deosebi, cititul noaptea, la lumânări, ori lămpi, cu lumină slabă până târziu, va fi prilejuit slăbirea timpurie a vederii copilei, care şi la teatru, când mergea cu părinţii săi, trebuia să ocupe primele scaune spre a vedea spectacolul.

Că acuma, în năzuinţa ei de întâietate în clasă, şi care – cum am văzut – nu era numai a ei, orele dč citit noaptea au sporit ţi miopia de asemenea, e lesne de înţeles.

Şi, în adevăr, copila studiază cu o hărnicie de fiece zi şi de fiece oră, iar rezultatele se impun profesorilor.

La latină, excepţiile, greutăţile, verbele neregulate sunt deplin stăpânite şi rânduirea lor în fraze, atât de dificilă, i-a devenit cu totul familiară. Aşa, de pildă, într'o oră, citind tezele elevelor, profesorul Gazier dă peste parti-cipul „pulsum”, într'o traducere din Caesar. Eleva ascultată şi întrebată care e infinitivul, îl confundă cu acel al verbului pulso.

— Eşti sigură? întrebă profesorul Gazier.

— Da, aşa cred, răspunse eleva.”

— Cine ştie? întreabă el pe colege.

— Eu, se ridică o alta.

Dar răspunsul nu este exact şi clasa se încurcă.

Atunci din banca a doua se ridică un căpuşor buclat cu ochi umbroşi, dar pătrunzători:

— Eu ştiu, zice ea.

— Te rog, spune!

— Pulsum” e participul verbului pello, pe-puii, pulsum, pellere, şi în adevăr se confundă uşor cu verbul pulso, fiindcă acesta este frecventaţi vul celui dintâiu, dar participiul lui pulso este pulsafum.

— Mulţumesc, domnişoară Haşdeu, aşa este!

— Şi cum se scrie, revine profesorul, la prima e evă: cu un/sau cu doi/?

— Cu doi, când/vine între două vocale, răspunde aceasta.

— Peste tot, când e între două vocale? Tăcere.

— Domnişoara Haşdeu ce zice? întrebă profesorul.

— Pello, şi pellere, sunt cu doi/, pentru că silabele în care se află/, sunt accentuate, iar pepuli, cu un singur/, fiindcă se află într'o silabă neaccentuată.

Preciziunea răspunsului confirmă maestrului latinist serioasa pregătirea liceenei exotice, pe care el o remarcase încă de mai înainte…

Altă dată, profesorul de limba franceză dăduse elevelor cu prilejul costatării unui caz, în care conştiinţa uneia din ele fusese absentă, o lucrare, în care să desvolte ce este conştiinţa şi ce este remuşcarea, dând exemple. Din toate lucrările, profesorul se opreşte asupra uneia, care, alături de o alta, luaseră nota 10; dar prima era complectată cu următoarele douăsprezece versuri din „La conscience” a lui Victor Hugo, în care poetul genial, arăta cum acel ochia, care urmărea pe Cain peste tot locul, nu 1-a părăsit nici în sicriu.

Lorsque avec ses enfants vętus de peaux de bętes, Echevelé, livide au milieu des tempętes, Caďn se fut enfui de devant Iehovah, Comme le soir tombant, l'homme sombre arriva Au bas d'une montagne en une grande plaine.

La femme fatiguée et ses fils hors d'haleine Lui dirent:

— Couchons nous sur la terre et dormons.

Caďn, ne dormant pas, songeait au priëd de monts

Ayant levé la tęte, au fond des deux funčbres

Il vit un oeil, tout grand ouvert dans les ténčbres

Et qui le regardait dans l'ombre fixement…

Şi lucrarea aceasta era a Iuliei Haşdeu, care ştim că din V. Hugo îşi făcuse, de mult, cartea ei de căpătâi.

— Dar să ştii, domnişoară, că ténčbres se scrie cu primul accent ascuţit şi al doilea grav, adăugă, în treacăt, profesorul.

Haşdeu află, din scrisoarea copilei, despre succesele ei, şi poate şi din acelea ale lui Bréalr care-1 ţinea, din când în când, la curent cu acestea.

„Nu-ţi poţi închipui – îi scrie părintele imediat – cât sunt de vesel şi mândru totodată, aflând că ai să fii cea mai bună din clasa ta. Numai astfel se va constata pe deplin că succesele tale în Bucureşti nu se datorau protecţiei mele, după cum pretindeau intriganţii. Or cât însă ai fi de învăţată, nu înceta de a fi voioasă, glumeaţă, râzătoare; căci posace sunt numai naturile mediocre sau răutăcioase…”

Asemenea elogii, urmate de sfaturile lui părinteşti, se repetă în cele mâi multe dintre scrisori. Să se ferească de apa din Paris, care nu e cea mai bună, s'o amestece cu… vin; să poarte flanelă, acum asupra toamnei (îi scrie în a doua. jumătate a lui Octombrie 1881).

Mai află Haşdeu că lulia, soţia, cu dărnicia ei, şi ajutorarea tuturor nevoiaşilor, adevăraţi sau prefăcuţi, riscă să se găsească uneori în strâmtoare, şi-o sfătueşte să-şi mai reducă acea „generozitate îngerească”, nu de alta; dar… „Dacă toţi oamenii ar fi îngeri, ar merge; din nenorocire însă, un înger printre oameni devine totdeauna victimă. Eu rog pe mămiţa să nu mai facă ca la Braşov, unde ţinea din pungă pe oricine venea delŕ.

Bucureşti, căci poate fi sigură că la nevoie n'o va ajuta niciunul din aceşti trântori, după cum n'a ajutat-o niciodată. Eu unul din parte-mi, răsplătesc cu prisos serviciile altora, dar numai servicii reale, aşa cum sunt, neexagerate, pe care iarăşi le răsplătesc în marginea puterilor mele, fără a uita că mai presus de toate sunteţi voi şi sunt eu însumi. Zică lumea cât îi place că sunt rece pentru toţi, dar sunt cald pentru ai mei…”

Şi cine a cunoscut ajutorul bănesc, de studii, „de înălţare, pe care Haşdeu 1-a acordat totdeauna studenţilor săi de valoare, cât şi prietenilor puţini, dar sinceri, se va încredinţa din aceste rânduri, şi de acest aspect moral al magului.

Deci, nu sgârcenie! Ci cumpătare şi calcul serios.

Veste bună pentru Lilica: papa îi face cunoscut că a vândut pianul de acasă, că a expediat cei 600 franci obţinuţi, cu care ea să-şi cumpere un alt piano din Paris; precum şi că a expediat şi ceva din obiectele de salon de acasă, pentru apartamentul lor.

Iulia cea mică sare de gâtul Iuliei celei mari şi Haşdeu va fi putut primi, pe tainicele unde, pe care le va cultiva deplin mult mai târziu, efluviile de bucurie pricinuite şi pianistei şi mamei cu „generozitate îngerească”.

Aceste bucurii sporesc, se învălmăşesc, în noul lor apartament, astfel împodobit, şi în noua lor viaţă plină de noutatea impresiilor, pe care Parisul cu muzee1 şi operele lui de artă, le dărueşte în fiec zi de libertate şi repaos. Azi, Louvre, cu două-trei săli, poimâine cu alte trei-patru, peste o săptămână Versailles, cu palatul plin de marmoră, cu panourile lui picturale istolice şi parcul bogat şi imens cât paradisul însuşi, altădată Opera cu Manon ori Faust, ascultate delŕ galerie, în extaz ţi neuitare.

Dar viaţa îmbâcsită de valurile călătorilor mai ales, de aglomerarea feluritelor primejdii din Paris, nu este isvor numai de bucurii. Acolo liălăduesc boli şi sporesc epidemii.

Şi iată că într'o seară între două teme, cu o neobişnuită oboseală scrise, Lilica îşi simte obrajii aprinşi, capul puţin greu, o usturime uşoară în gât, şi cu lăcrămări neexplicate, iar ochii nu pot suporta lumina. Strănuturi repetate, o ridică delŕ masă; o tusă seacă o sâcâie.

Mama se apropie cu spaimă, vede că obrajii copilei sunt îmbujoraţi şi că flori de frig o cuprind. Fără întârziere o culcă, îi face un ceai de tei, îi dă un praf de chinină, dar copila arde… După o noapte de chinuitor nesomn pentru amândouă, mama cheamă dis-de-dimineaţă doctorul. Acesta pune termometrul şi găseşte 38°, 5examinează gâtul Lilicăi şi constată în jurul vălului palatin pete roşii cu puncte albe, îi cercetează ochii şi-i vede injectaţi, nasul este prins, iar strănutul cu viţe de sânge. Spaima mamei sporeşte, cu toată potolirea pe care doctorul cearcă a i-o recomanda. Nu e pericol.

În sfârşit diagnoza este pusă: rougeole. Lilica explică mamei: pojar. Doctorul adaugă recomandarea tratamentului de rigoare şi a unei paze mari.

Pentru prima oară mama simte primejdia singurătăţii, departe de Haşdeu, cu răspunderea grea ce o apasă. I se taie respiraţia. Ce să Iacă? Să-i scrie? La ce folos? Ce-ar putea face dânsul de-acolo? Dar cum să nu-i scrie?

— Doamne, fie-ţi milă; apără-ne, doamne î Şi chinul nu se curmă. Chinul, dimpotrivă, creşte, mai ales nopţile. Visul din preajma naşterii Lilicăi, acel vis pe care şi 1-a reamintit de fiecare dată când copila avea friguri, ori o indigestie, dar pe care nu 1-a povestit nimănui, îi revine în aceste nopţi de veghe. Nouraşul acela ce să fi fost? Grijile şi primejdiile ce învăluesc pe om mereu? Dar el se întruchipase a fi o fecioară, care puţin a stat şi apoi I s'a făcut iarăşi nouraş! Nu, nu! Ducă-se cu noaptea aceea! Un vis şi atâta tot! Doamne” apără! Urmează prescripţiile doctorului cu înf frigurare şi aşteaptă o îmbunare dumnezeiască. A treia zi temperatura scade, dar erupţia se produce, roşie, iritantă, pe întreg obrazul LiliI căi, apoi pe gât, apoi pe piept şi în sfârşit pe tot trupul.

Un student prieten telegrafâază lui Haşdeu scurt, laconic: „Lilica malade de rougeole”. Când mama află de telegramă se decide să scrie şi I ea tatei.

Intre timp, Haşdeu, primind telegrama, e ca ij fulgerat! Rougeole? Ce-o fi asta? Ca moldovean ştia de cori, dar de rugeolă nu auzise. Şi cum s'a putut Lilica îmbolnăvi? Lilicuţa lui! Dumnezeule! Şi iată-1 pe Haşdeu, la acest strigăt, pornit de deasupra puterilor lui de gândire, peste ritualele în care nu credea, căzând în genunchi la icoane şi închinându-se ca orice creştin în pragul durerilor, fiindcă în preajma acestora instinctele sunt totdeauna mai tari 1 decât raţiunea. Instinctul închinării doarme în I oricare ateu. Iar Haşdeu nu era măcar ateu. In cuşca în care, depărtarea de Lilica îl ţine ferecat, părintele se şbate ca un leu întărâtat. Un gând îl împinge să se urce în primul tren şi să sboare la Paris, un altul îi impută slăbiciunea de-a o fi lăsat pe copilă să plece, un altul să fugă în puterea nopţii la un doctor şi I în fine un altul invoca iarăşi cerul milostiv. Şi î aşa se plimbă în jurul mesei, se aşează pe pat, „are, are vedenii, se simte nebun. Lilicuţa lui!

Este văzut alergând în zori la doctorul Vlă-descu, iar delŕ acesta la doctorul Măldărescu. Amândoi îl liniştesc. Boala, în sine, nu e îngrijorătoare. Aproape toţi copiii trec prin-tr'ânsa, fiindcă e epidematică. Ceea ce e însă periculos, foarte periculos, sunt complicaţiile şi armările. Aici toată grija! Şase săptămâni copila nu va trebui să iasă, fiindcă plămânii pot fi expuşi la o debilitare foarte accentuată, care adesea duce la tuberculoză.

Aceste sfaturi, care în mintea părintelui sunt tot atâtea ameninţări, le transmite imediat la Paris, fiindcă depărtarea îl sileşte să creadă că acolo doctorii cine ştie de vor fi în măsură a da asemenea… recomandaţiuni?!! II subminează grija consecinţelor, în deosebi ameninţarea cea mai cumplită: „Atacul de plămâni!”

În după ameaza aceleaşi zile primeşte scrisoarea soţiei, că boala evoluiază normal, că doctorii i-au prescris tot ce trebuie şi dânsa îi urmează cu robie. Lilica e în afară de pericol. (Pentru totdeauna oare?)

Totuşi Haşdeu nu se potoleşte. Trimite şi el recomandaţiunile doctorilor de casă pentru Lilica, şi pe ale sale proprii pentru Iulia: „… mă îngrijesc acum de tine, care ai trebuinţă de odihnă”, scrie acest suflet sincer iubitor. Şi în fine că în ce priveşte studiile, crede dânsul, ele nu vor suferi mult „căci Lilica e foarte înaintată pentru clasa ei…”

În cele din urmă boala îşi termină cursul ei tulburător pentru părinţi şi teribil – pe-asupra – pentru tată, care acolo între vrafurile de cercetări filologice nu-şi află loc, scrie câteva rânduri, le lasă, capul îi cade în palmă şi gândurile nu se pot concentra. Mai ales din cauza sgârceniei la scris a expatriatelor.

„Lilicaţo dragă, „De ce mă pedepsiţi aşa de cumplit, tri> miţându-mi câte o scrisoare abia la 15 zile? Oare pentru fiecare scrisoare trebue să vă amintesc printr'o depeşă telegrafică?

II mai liniştiseră puţin veştile aduse de Er-mina şi Charlotte Walch, care în acelaş timp făcuseră o călătorie în străinătate, trecând prin Paris şi vizitaseră, câteva zile la rând, pe bolnava lor prietenă şi elevă, aducându-le daruri, crisanteme albe, vorbe calde şi amănunte despre cele lăsate, la plecarea din Bucureşti.

Lilica e în fine iarăşi sănătoasă, dar paza celor şase săptămâni a fost cam nesocotită. Munca pentru cursuri este din nou într'aripată. Florica şi Marie de oparte, Matilda de alta, îi scriu pe rând, o sfătuesc să se cruţe, îi urează toată sănătatea şi-i trimit veşti care s'o înveselească. Dorinţa copilei, care nu e mai puţin şi a tatălui, este să treacă în Decembrie examenul integral de clasa a patra, spre a promova într'a cincia, cu certificatul atât de necesar obţinerei bursei dorită. Haşdeu râvneşte din toate fibrele inimei sale ca de Crăciun să se repeadă câteva zile la Paris, cu atât mai mult cu cât C. A. Rosetti, ministru în guvernul Brătianu, aflat la cârmă, îi deschide per-pectiva de a-1 face ministru în locul lui Urechia, adversarul său.

Cu câteva zile în urmă avusese loc desveli-rea statuei lui/. Heliade Rădulesca din faţa Universităţii bucureştene, la care Haşdeu ţine acel minunat şi pios discurs pentru îndrumătorul culturii româneşti, discurs cu atât mai strălucitor cu cât mai palid este cel oficial al ministrului V. A. Urechia, pe care „Românul” nici nu-1 publică, pe când pe al lui Haşdeu îl dă „în extenso”. Despre efectul discursului acestuia Haşdeu, întreabă pe Lilica şi primeşte înălţătoare omagii din partea ei.

Copila hărniceşte din toată inima, dar absenţa, destul de îndelungată delŕ cursuri, îi toarnă plumb pe aripi. Absenţa mai ţesuse între băncile clasei şi oarecari invidii pentru excepţionalele note ce profesorii îi puseseră „româncei acesteia”. Lilica se cam decepţionează, cu atât mai mult, cu cât nemulţumirile îi vin şi delŕ unii profesori nedrepţi, care acum nu ţin seama de debilitatea ei.

Scrisorile ei sunt pline de amărăciune şi părintele se întristează deopotrivă.

„Ceeace 'mi scrii despre şcoală mă întristează. Or cum ar fi, tu sileşte-te, tu să fâi cea dintâi din toate colegele tale, iar la venirea mea la Crăciun vom vedea ce va fi de făcut despre îndreptare, deşi mie mi se pare că tu exagerezi!” „Ce-stiunea principală este că tot ce se învaţă în clasă, adică tot ce se cere delŕ toate colegele tale, tu să nu ştii mai rău decât cea mai silitoare din ele, ba încă să ştii mai bine, căci eşti Româncă, căci eşti fata lui Haşdeu…” „Fata lui Haşdeu!” Ştia bine Lilica pe ce pe-destal se clădeşte munca şi silinţa ei de fiece zi şi ce şlefuire fină i se cuvine. Aceasta îi şi dase amărăciunele, pe care sforţările ei de întâietate nu le putea înlătura. Dorinţa de a trece examenele în Decembrie, nu şi-o vede realizabilă. Se simte slăbită după boală şi progresele întârzie. Sufere. Sufere mult.

Singura ei consolare în acest timp este frumoasa pianină pe care, cu ajutorul unor prieteni, reuşeşte să şi-o cumpere. Un adevărat obiect de preţ, ca rezonanţă şi construcţie. Exteriorul de mahon cu încrustaţii de sidef, artistic lucrate şi un special dispozitiv al clapelor, fac din ea o mobilă rară, care consonează cu restul mobilelor puţine, dar de gust, pe încetul agonisite.

În ceasurile când capul cade, aproape, pe carte şi toate încordările ochilor mari şi setoşi rămân infructuoase, Lilica se ridică încet, se aşează la pianină, gamele repezi o destind, arpegiile gonesc în sbor şi Chopin coboară peste clape, inspiratele sale balade. Vocea de con-traltă preludiază uşor, ca într'o visare, mama lasă lucrul alături, îşi ridică ochii asupra odorului care înfloreşte şi o linişte superioară, din altă lume, pluteşte asupra cuprinsului.

În dorinţa ei de a o revedea pe Lilica în putere, mama nu se dă în lături delŕ orice. Găteşte la bucătărie, după ce târguieşte cele de trebuinţă şi prepară suplimentele de hrană ce se impun zilnic discipolei. Dar Parisul nu. are gusturile Bucureştiului, şi bucureştencele se aclimatizează dificil. Lilica a primit delŕ Bucureţti un respectabil salam de Sibiu, căci îi plac alimentele picante, dar ar pofti nişte măsline de Volo, şi mai ales puţintică al va, care la Paris nici nu se ştie ce este. Este însă cineva care, din sacul abundentelor îndepărtate, va găsi cutiile rotunde de lemn cu al va vanilată, şi le va expedia, alături de o cutie tot rotundă de tablă cu icre moi, pe care Li-lics le adoră, dar pe care bugetul mamei nu-şi îngădue a i le procura din Paris.

Ba mama ceruse vraciului acestor bunătăţi şi o altă expediţie, de data asta vie şi pe picioarele ei: o servitoare trimisă din Bucureşti, care să le fie de ajutor perpetuu, nu numai aşa, câteva ore, cum sunt aceste „coconese” pariziene, care vin cu ifose şi tocuri Louis XV, ştergând un praf superficial, ori ducând o scrisoare la o cutie aflată parcă la 3 kilometri…

Haşdeu se va înhamă şi la asemenea povară care, întrucât profită Lilicuţei lui, îi pare o nimica toată.

Prietenii şi prietenele, la rându-le, scriu Lilicăi veşti din Bucureşti şi ea nu le uită, trimi-ţându-le informaţii, descrieri din Paris, impresii delŕ cursuri, Cu mutre de profesori şi versuri epigramatice. Schimbul e des, recreativ, iar prietenele plimbă din mână în mână aceste minunate şi variate rânduri.

Pentru obiectele de curs însă, sacrifică tot răgazul ei de joacă, iar ca recreaţie vin cărţile literare, franceze în primul loc, engleze, şi nu mai puţin germane. In convalescenţă, când împlinise 11 ani, la 2 Noembrie, mama îi aduce o carte nemţească a unei povestitoare Clémentine Helm: „Das verblätige kleeblatt”, al cărei cuprins era poate mai potrivit cu nivelul cultural al mamei decât cu acel al elevei lulia Haţdeu. Totuţi, pe verso copertei Lilica scrie „Donne par maman l'anniversaire de ma naissance, en 1880, le 14 Novembre, ŕ mes onze ans. Julie Haţdeu”.

Şi astfel între Caesar cu „De bello gallico”, între „Les mots grecs” a lui Bréal, în care ea adnotează, grupează observaţiile, fixează principiile gramaticale, şi între lectura franceză scolastică, Lilica Haşdeu îşi menţine hrana cea substanţială a sufletului ei, citind pe poeţii şi prozatorii francezi, favoriţi ei, mai ales: Hugo, Lamartine, Vigny, Musset, etc., memorând şi recitând mamei, cu aer şi scandare profesorală, versurile lui Hugo în special, care o obsedează.

Dar Crăciunul se apropie. Lilica arde de dor de a-şi revedea părintele şi a petrece laolaltă sfintele zile, dacă nu în ambianţa datine-lor frumoase de acasă, ce-i ţineau ochii şi sufletul captivat în toţi anii, cel puţin cu acela care i le explica şi i le făcuse dragi. De aceea îi scrie şi-1 imploră să mai lase „discursurile” şi vechiturile în care-şi prăfuieşte barba, şi să vie!

Şi părintele se conformă. Se conformă în primul loc aprigului foc pe care dorul i-1 aprindea zi de zi, după mugurul lui scump.

Şi iată-1 predând Svârleascăi gospodăria, cu căţei şi mâţe, încărcându-se cu bagaje, alimente (alva, icre, măsline) o haină îmblănită pentru Lilica şi pe deasupra cu un coş de paie în care bagă pisica favorită mamei, după ce face de câteva ori pe dresorul ca jigodia să stee acolo, în cupeul ei de nuele care-o va transporta la Paris, în ciuda cotoilor văduviţi şi mulţi, din cuprinsul Arhivelor… Şi pleacă.

Trenul merge încet, se târâe ca un melc. Mai iute, mai iute! Cu atât mai mult cu cât trebue sä se oprească la München, unde are un prieten şi speră în oficiile acestuia pentru a duce la Paris, de-acolo, o servitoare nemţoaică, poate chiar bonă. Şi oprirea are loc o zi. O zi ne-1 sfârşită, ca o lună parcă. A găsit cei trebuia} şi a doua zi bagajele lui sporesc cu o „ Stuben I mädchen” roşcată, scurtă şi vorbăreaţă. Cu atât mai bine pentru Lilica.

Sosirea la Paris şi-o aranjeeză aşa ca să aibă loc dimineaţa. Şi la gara de est, în iarmarocul] de lume care strigă, de bagaje care-1 ciocnesc | şi „porteurs” care înjură, Haşdeu coboară, cu un buchet de trandafiri şi garoafe pe care-1 | predă, între îmbrăţişeri neoprite, Lilicăi, iar soţiei îi oferi în schimb juvaerul… din paner. O scenă… demnă de un mare savant român, are loc, în hazul celor dimprejur. Lilica, în nerăbdarea de aşi vedea pisica, deschide capacul coşului, vrea să-şi apuce pufoasa prietenă, dar aceasta, speriată de vacarmul ce-o înebuneşte, după atâta tupilătură în paner, ţâşneşte scurt. Haşdeu o prinde de coadă, cotarla miaună strident, râsul se face clocot şi animalul e reţinut… convenabil. La aceasta se adaugă şi strigătele nemţeşti ale bavarezei, deopotrivă de speriată.

În apartamentul lor atât de tăcut adesea, coboară freamăt de veselie, glume, povestiri, mai ales povestiri de tot felul: despre prieteni, despre întâmplări, despre pisicile şi Hector de acasă. Lilica, pe braţele tatălui, spune de toate. Mama, la rându-i, nu conteneşte cu durdura boalei, a nopţilor ei de nesomn şi veghe, cum-pănindu-şi întrebările şi – în special – iscodirile despre acele., predilecţii., ale soţului, delŕ Bucureţti.

— Păreri şi răutăţi ale lumei, dragă nevastă. Cusurul vostru al femeile r este să credeţi că iubirea transformă pe bărbaţi în sfinţi, se justifică, în lipsa Lilicăi, Haşdeu.

— Apăi că nu's chiar aşa de toantă, dragă Haşdeu. Tu şi sfânt!

— Nu vorbesc de mine. Deşi dintre toţi bărbaţii, poate că eu nu sunt cel mai rău, Iulia dragă!

— Eu nu zic asta, însă… mult am suferit…

— Cred, pentrucă te-ai lăsat încredinţată de invidioşi… Cred c'ai suferit. Dar mai crede ceva: că şi eu am suferit, da, da, foarte mult…

— Iaca, asta… ce să zic?

— Şi m'ai şi pedepsit… Nu-ţi faci închipuire cât sufăr eu de depărtarea asta la care tum-ai osândit.

— Eu? Şi Lilica…

— Ea? Un copil ambiţios… Da, da, lulia; ambiţios ca mine… şi ca tine… Dar să lăsăm totul la voea soartei., Să veghem amândoi asupra Lilicuţei noastre, pe care-am găsit-o slabă.

Şi săptămâna în care Haşdeu a stat acolo, este o binecuvântare cerească, mai cu osebire pentru Lilica. Prânzesc de câteva ori în oraş la DtiyaZ-urile cunoscute tuturor străinilor, ba chiar şi la Grand Restaurant de 1' Odeon, cu chelneri în frac şi tacâmuri de argint, şi asta pentrucă müncheneza ştie a face numai mâncăruri bavareze. Aproape în fiece zi are loc câte-o vizitare de muzeuri, de monumente, de prieteni, iar Haşdeu îşi rezervă vre-o două pentru specialitatea lui. Savantul face câte o vizită lui Bréal, lui Berger, lui Bergoigne, care la rândul lor îl duc la „Societatea de lingui-stică” prezentându-1 colegilor lor, de care Haşdeu nu era străin.

Cu privire la Lilica, părintele îşi dă seama, că a o fi silit să dea acum examenele ar fi fost un sacrilegiu. Copila e vădit mai slabă decât o ştia la plecare şi sforţările o consumă. Ochii lui o învăluesc mereu cu grijă, cu sete de ai afla gândurile, cu duioşie pentru căpu-şorul frumos şi plin de minte. Constată progrese enorme. Latina este serios însuşită, istoria pe larg, literatura încă mai mult. Greceasca acuma e pe pragul însuşirilor fetei. Merge, dar şchioapătă! Haşdeu convorbise cu Bréal despre toate. Bréal lăudase cu sinceritate capacitatea copilei, iar pentru greacă recomandase un preparator. Iar Haşdeu la rându-i insistă pe lângă elevă.

— Nu neglija greaca, Lilicuţa tatei. Nu poate fi cineva bun latinist, filolog mai ales, fără acest temei clasic.

— Mă voi sili, papa, mă voi sili.

— Da, copila tatei, să te sileşti, dar „festina lente”. In primul loc sănătatea ta şi în deosebi ochişorii tăi. Asta mă preocupă deopotrivă.

— Şi pe mine!

— Şi pe mine, adaugă mama. Mereu o sfă-tuesc să stee dreaptă.

— Dacă nu pot! Cum mă depărtez de caiet nu văd… Altmintreli mă simt bine. Din când în când însă tuşesc. Medicul a zis că aşa se întâmplă totdeauna după pojar; dar totul trece.

— Să dee Dumnezeu! Să te păzeşti mereu. Să iei tonicul recomandat, ca să te faci iarăşi voinică. Ai atâta de muncit pentru examen. Şi trebue să-1 treci strălucit, fala tatei 1

— Da, da î Asta e şi ambiţia mea, papi, crede-mă!

Şi ziua plecării se apropie, cu rouă pe gene şi boabe în barbă. Sfaturi, recomandări pentru miopia Lilicăi, şi angajarea unui medic al casei, plătit lunar! Chestiunea ochelarilor vine pe tapet şi va reveni medicului s'o rezolve dacă va fi nevoe.

În ce priveşte dorinţa mamei, pentru a-şi spori mijloacele de existenţă, de a lua în pensiune o copilă-două, Haşdeu nu e de această părere, afară doar dacă e vorba de nişte copile ale prietenilor lor, despre care se va interesa.

A doua zi de anul nou Haşdeu pleacă. Despărţirea e dureroasă pentru cele două suflete ce se adoră. Pentru soţ, nu e mai puţin fer-binte şi o lacrimă scapă pe mâna soţiei…

Iar viaţa grea îşi recucereşte tiranica ei domnie, la cele două capete ale drumului de fer ce-i depărtează mereu.

Lilica urmează conştiincios îndrumările. In această năzuinţă de a se conforma punct cu punct sfaturilor, copila găseşte consolarea de fiece zi. In orice acţiune de acest fel ea aude încă, alături, şoapta părintelui. Şi astfel lacrima se svântă mai uşor.

Bavareza însă e mai mult o povară. Găteşte prost, vorbeşte mult şi e neglijentă. Soţia trimite imputări lui Haşdeu, că ia adus pe cap o belea. Şi o concediază, cu bani plătiţi din greu şi forme plicticoase. Haşdeu răspunde că bine au făcut şi le comunică două bucurii mari: reapariţia „Columnei lui Traian” şi alegerea lui ca membru la „Societatea de lingvistică din Paris” cu elogioasă votare.

Dar Iulia, soţia, îi mai scrisese că Lilica învaţă bine, însă, că nu ascultă să se supra-ali-menteze, şi că uneori îi răspunde cuvinte tari…

Şi atunci în acea scrisoare, adresată soţiei, adaugă, ca un fel de nobil răspuns la imputările din trecut, cât şi la cele despre nemţoaică, un sfat indirect pentru Lilica: „… Nu mă îndoesc că ea învaţă bine, dar o rog şi de astă dată să nu te supere, să te menajeze, să te asculte, căci puţini copiii în lume au o mamă mai bună”… „… Să-mi scrieţi des, foarte des, căci altfel nu pot lucra nimic, fiindcă mă apucă durerea de cap…”. (1 Februar 1882).

Iar într'o scrisoare următoare, trimisă Lilicăi, după diverse chestiuni de bani expediaţi, de un furt ce s'a făptuit acasă, de pe urma căruia şi Svârleasca a avut de păgubit, şi al cărui autor crede a fi servitorul Iancu, Haşdeu revine la veşnicul lui „leit-motiv”… „… Voi face tot, numai tu să te sileşti să înveţi bine, să te „porţi bine, să nu superi pe mama, să na aifi niciodată că te chiamă Haşdea, iar deviza familiei noastre trebue să fie: patrie, onoare, stimă, 1* (sub-linierele sunt ale noastre. N. A.) „… In „Columna„ pe Februarie, care va eşi mâine sau poimâine, veţi râde, găsind „o scrisoare către tine„, despre portretul lui Ştefan cel Mare”…

Peste puţin, Haşdeu le comunică şi vestea, din chiar incinta Academiei, unde lucrează, că Urechia a disolvat consiliul permanent, în care figura şi el, şi că deci pierde 280 fr. pe lună, dar – tot răul cu partea lui de bine – a doua zi după aceea este ales decan al facultăţi de litere în ciuda adversarului său. Şi iarăş biciul patern.

„… pe mititica Lilicuţa o rog şi de astă dată să nu te supere şi să înveţe”…

Şi acel biciu are constant ecou. Copila se aplică cu râvnă sporită, cu trudă de zi şi de noapte, lecţiilor, pregătind în acelaş timp examenul.