CAP. VI.

BRAZDĂ STRĂINĂ.

Examenul parţial este în preajma Pastelul. Lilica e pregătită ca nici o altă candidată. Răspunsurile sunt depline, documentate. Profesorii sunt încântaţi.

În afară de franceză, latină, greacă, istorie, etc. eleva Iulia străluceşte la încă o materie.

Se ştie despre francezi, şi spune lumea, cum că ei sunt un popor învăţat la orice, afară de Geografie. Din acest punct de vedere, Lilica era o adevărată franţuzoaică, încă din clasele primare. La drept vorbind, o elevă silitoare, dar nu sclipitoare la geografie.

De data asta însă, eleva româncă s'a arătat şi aci cu mult deasupra colegelor ei franceze.

Profesorul întreabă ceva despre Africa şi căile de comun*'caţie nouă, deschise acolo.

Canditatele răspund câte ceva de căile ferate din Alger, Tunis şi celelalte colonii franceze.

— Dar altele, în special, una nouă? întreabă profesorul.

— Canalul de Suez, răspunde îndată eleva ialois.

— Foarte bine, zice profesorul, dar această cale este franceză?

Elevele tac. Nu-şi închipuiau contrarul, dar n'aveau nici siguranţa afirmativei.

— Evident, răspunde eleva Iulia Haşdeu.

— Eşti sigură? întreabă profesorul, ştiind că altcineva deschisese acea cale nouă către Indii.

— Zic: evident, răspunde Lilica, fiindcă deşi canalul Suez a fost deschis de englezi cu ajutorul lui Saďd Paţa, Kedivul Egiptului, ţi mai ales cu solicitudinea ministrului englez Disraeli, totuţi fiindcă planurile şi conducerea revin marelui om francez, inginerului Viconte Ferdinand Lesseps, un genial om de acţiune, a cărui statue se înalţă azi la Port Said, canalul acesta este şi o operă franceză.

— Bravo, domnişoară Haşdeu; răspunsul dumitale îmi place cu atât mai mult, cu cât, ca străină, arăţi un mare suflet francez.

Şi mama scrie cu legitimă mândrie soţului felul cum ea a veghiat asupra copilei şi despre succesul obţinut de aceasta, iar Haşdeu răspunde copilei cu entuziasm pentru reuşita ei frumoasă, neuitând stima plină de curtoazia lui, atât de insistentă, pentru mamă: „… o mamă de care trebue să fii mândră şi s'o iubeşti ca pe însuşi Dumnezeu, căci asemenea mame sunt prea puţine în lume…” şi apoi iarăşi:

„învăţând, să nu uiţi totodată sănătatea. Cruţă ochişorii tăi, stai drept, şi mai mişcă-te, căci viaţa prea sedentară la vârsta ta e foarte periculoasă…”

Din toată corespondenţa de până acum şi cea următoare, se desprinde ceva din domeniul acelui subconştient atât de propriu „magului delŕ Câmpina”. – cum i se va zice bătrânului Haşdeu, atunci, când el se va retrage în casteIul lui şi când convorbirile spiritiste vor deveni… „conştientul” luidin urmă. Se desprinde dar pedala de rezonanţă forte, pe care el apasă veşnic, atunci când îl preocupă supraactivitatea recomandată fetei, dar şi surda temere, pedala de pianissimo, asupra sănătăţii, asupra inevitabilelor consecinţe, pe care această hărnicie, veşnic pretinsă, le produce totdeauna asupra unui copil precoce…

Pentru moment, bucuria succeselor Lilicăi devine exuberantă.

Haşdeu o comunică, o trâmbiţează verbal, prietenelor, o scrie în revistă pentru toţi. Şi prietenii lui, între care numără acum şi pe Caragiale şi pe Bariţiu, îi împărtăşesc starea lui de spirit, cu caldă sinceritate.

— Aşa copil, la aşa părinte, zice Caragiale, la o întâlnire.

— La aşa părinte, aşa prieteni, ripostează Haşdeu.

— Să ţi-o trăiască Dumnezeu, îl bate pe umăr Bariţiu…

— Şi să mai închinăm o cupă pentru amândoi, adaugă autorul „Scrisorii pierdute.”

— Am auzit că marele Bréal a felicitat-o! îşi aminteşte Bariţiu.

— Exact, Iar vestita Talois, o colegă primă în clasă până acum, a trecut a doua. Auzit-aţi şi asta? face Haşdeu cu mâna pe barbă şi scântei în ochi.

Acea scrisoare de felicitare, Haşdeu o încheie astfel: „Toţi se interesează de studiile şi succesele tale şi au dreptate, căci tu – Besa-rabo-Munteano-Ardeleâncă – eşti un fel de esenţă a întregului neam românesc”.

Prietenele Lilicăi se înveselesc deopotrivă şi Hermina, cu Maria şi Florica, sau Miţa şi Alexandrina, îşi împart scrisorile ca şi bucuriile. Svârleasca suspină între două lacrimi, de dorul acestui odor de copil, atât de iubit şi de învăţat.

Iar bătrânul 1. Brezoianu, magistratul de vastă erudiţie, plecând la Paris, aduce misivele prietenului Haşdeu, şi tot odată prezintă mamei fenomenalei eleve, omagiile sale de admiraţie. La rându-i, Frăţilă, care ajuta cu tot devotamentul lui. la redactarea şi expediţia „Columnei lui Traian”, adaugă o scrisoare de felicitare şi urări de sănătate deplină copilei.

Lilica, în acest timp, arată o faţă sănătoasă, plină, veselă, între colege, cu care-în recreaţie face ghiduşii, spirite totdeauna cu „pointe”, şi câte-o farsă inofensivă. Mai ales e combativă. Succesul din urmă îi aduce multă volubilitate în expresie şi un prestigiu, care, cu toate micile intrigi şi invidii dn clasă, i se afirmă din ce în ce. Convin cu toatele că lulia Haşdeu este prima în clasă, dar nu numai din meritele ei, ci, poate, şi dintr'o „atenţiune” deosebită pe care Franţa a acordat-o mai totdeauna musafirilor ei…

Desrădăcinarea din patrie o face să vadă astfel că toate visurile sunt frumoase, dar realităţile sunt prigonitoare. Frumoasă ţară Franţa, minunat oraş Parisul, dar Patria e deasupra tuturor farmecelor omenirii.

Va spune-o în curând: „On cherche souvent des défauts A sa pauvre patrie Mais malgré ses fous et ses sots Elle est toujours chérie!

Surtout quand longtemps exilé On a vécu loin d'elle, L'amour profond s'est révélé Dans le coeur infidčle…

Şi nu odată în convorbirile ei cu celelalte colege, cuvântul inspirat al copilei de doisprezece ani, ridică România în ochii ascultătoarelor.

— Atunci de ce ai părăsit-o? o întreabă una din acestea…

— Pentru ca venind aici, s'o iubesc mai mult.

— Recunoaşte totuşi că iubirea e cam distanţată…

— Niciodată România nu-mi pare mai frumoasă şi mai scumpă ca de-aici. Acolo sunt şi oameni simpli şi oameni răi, ca oriunde, ca şi în Franţa, dar poporul meu e bun şi brav. Nici o naţie n'a luptat pentru a scăpa Europa de hoardele barbare ca acea românească. Dacă aţi şti ce-am suferit noi! Dacă aţi şti…!

— Ştim, dar nici Franţa n'a fost mai prejos.

— Desigur, dar altfel primeşte valurile digul de rezistenţă, şi altfel plaja îndepărtată, răspunde eleva Iulia Haşdeu.

Asemenea dialoguri, Haşdeu nu le va cunoaşte niciodată, decât palid şi tardiv evocate de dânsa. Dar dacă ar fi fost faţă când se produceau, mândria lui s'ar fi rezemat de-a-dreptul pe cer.

Deşi de abea scăpată de examenele trecute, Lilica le pregăteşte pe cele generale, sub îndemnurile, de prisos, ale mamei. îşi ia preparator de greacă, de latină, şi pe lângă toate acestea, nu-şi uită predilecţiile sufletului. Clipele libere nu sunt acordate repaosului inactiv. Desemnează, pictează, dar mai ales. ia lecţii de piano atât la liceu, cât şi acasă.

Haşdeu află şi roagă pe mama să revie la măsură.

„Zicând aceasta, sunt departe de a mă gândi la economii, căci numai economic n'aş vrea să fiu când e vorba de viitorul Lilicăi, dar am în vedere de a nu se abuza de forţele ei încă prea fragede. Când oare mai are ea vreun singur moment liber? Gândeşte-te, dragă Iulia, şi mai gândeşte-te încă odată…” (5 Maiu 1882).

Şi în adevăr, Haşdeu se privează de multe: reduce, ţigările, din una face două, lucrează în vederea premiilor, recurge foarte adesea la creditul bancherului JVlircuş şi aşa sporeşte apun-tamentele atât de necesare copilei şi mamei. E mulţumit c'o poate face pentru ele, e bucuros că, graţie acestora, soţia sa a revenit la sentimente mai bune şi căsnicia lor, cu toată separarea vremelnică, va dura, spre binele Lilicăi. Asta cu atât mai mult, cu cât alte căsnicii se clatină. De pilda cea” a soţilor Walch. Pictorul, arogant şi violent, îşi martirezează soţia, ba o şi loveşte. Soţia şi cu Hermina au fugit de-acasă îngrozite.

— Ticălosul! – exclamă Iulia mama, citind rândurile acestea.

— Biata Hermina î adaugă Lilica.

— N'aş fi crezut să ajungă până aici… Charlotte mi-i prietenă şi e o femee aşa de cuminte!

— Ca şi tine, mamă.

— Nu i aşa?

— Da! Dar Walch nu e Haşdeu… Cine mai e pe lume ca tata?! N'am dreptate, mamă?

— Tu eşti o fată deşteaptă, deşteaptă tare, Lilicuţo!

— Ce fericită-s şi cât de nerăbdătoare să-1 văd în curând.

Haşdeu se şi pregăteşte de o nouă călătorie la Paris, unde să-şi petreacă întreaga vacanţă de vară, mai ales că e îngrijorat de unele plictiseli ale mamei, în acel apartament ocupat acum, a cărei „ concierge” e o femee rea, cicălitoare şi obrasnică, întărâtând şi pe servitoare împotriva ei. Iulia soţia se plânge repetat contra ei, ca şi cum Haşdeu, delŕ Bucureţti ar fi putut face mai mult pentru dânsele, de cât însăşi mama, recurgând la poliţie. Totuşi, în cele din urmă el scrie lui Odobescu, care e ataşat de legaţie la Paris, să le dea tot concursul şi să potolească obrăsniciile ce supără atât pe soţia lui.

Nu mai puţin linişteşte pe Iulia lui, anuţân-du-i sosirea la 14 Iulie şi mulţumindu-i pentru rochiţele cumpărate acolo şi trimise prietenelor delŕ Bucureţti… „… Eu felicit pe mama pentru nobleţă sentimentelor, prin care s'a distins totdeauna şi pe care să le imitezi şi tu, Lilicuţo dragă. Numai, pentru mila lui D-zeu, nu mai tremuraţi dinaintea conciergelor…”

Şi plecarea la Paris a lui Haşdeu are loc în condiţiuni morale şi materiale neaşteptat de favorabile. Este trimis de guvernul Brătianu la Paris, pentru a reprezenta România, la desve-lirea monumentului marelui om politic francez şi ilustru istoric: Jules Michelet, filoromân preţuit, cetăţean român de onoare.

Soseşte aşteptat la gară de nerăbdarea Lilicăi şi a mamei, cu câteva zile înainte de 14 Iulie 1882, când are loc serbarea. Pentru drum îşi ia cu sine date istorico-biografice asupra savantului francez, îşi alcătueşte discursul şi mai aduce cu veştile de acasă, salutările amicilor, în special ale lui Ionescu-Gion, şi câteva din triumfurile proprii. Intre altele, că veşnicul adversar Urechia 1-a rechemat în consiliul permanent, ba-ce-i mai mult- 1-a şi propus la decoraţia „Coroana României” în gradul de comandor, refuzată de dânsul, câtă vreme i sar fi cuvenit „mare ofiţer”. Şi venind vorba de neplăcerea cu conciergeŕ:

— Bine, Iulie dragă, zice el soţiei, când vede pe bicisnica uşieriţă, se poate, o luptătoare ca tine, cu sânge viteaz, să te temi de o stârpitură ca aceasta?

— Eu de manele ei nici că mi-i teamă; numai de gura ei… că umblă ca meliţa, şi nu-i pricep tot cuvântul…

— Noroc că s'a potolit că altfel… „tuna dracul” în eâ… face Haşdeu.

— No, că asta şi ziceam Lilicăi; de bună seamă, pentru asta ne-âm şi grăbit mutatul.

— De când a venit un agent delŕ poliţie, adaugă Lilica, s'a mai liniştit; dar odată chiar m'am sperit…

— Auzi tartoriţa! face Haşdeu.

— Chiar aşa, călca-o-ar vaca a neagră, încheie dialogul mama.

Tustrei merg la serbarea desvelirei monumentului, unde Iuliile ocupă loc de frunte. Haşdeu Îşi pusese în cuvântarea sa tot talentul, documentarea şi mai ales sufletul lui de învăţat şi de patriot, pentru a înălţa pe marele istoric şi protector al cauzei româneşti şi această cuvântare se desvoltă elogios, atât pentru cel imortalizat în bronz cât şi pentru vorbitor. Felicitările abundă, iar presa reproduce discursul, cu emoţionante aprecieri pentru istoricul român. „Le Temps”, „Le Rappel”, „L'itriransigeantat se întrec în laude pentru Haşdeu, prietenii îl ovaţionează şi o masă comună încheie cu căldură, sporită de Médoc, prilejul ales de afirmare românească.

Dar nu numai atât. Le elogiază concomitent şi odrasla celui ce ilustrase neamul românesc, şi care la rându-i, complectase gloria acestuia. Examenul general, de fine de an, aduce din gura lui Bréal, a lui Picot, profesorul de istorie şi a lui Gazier, bine meritate cuvinte de laudă. Lilica promovase cea dintâi clasa IV-a. Mică şi gâdilită în modestia ei, copila nu-şi afla loc pe scaun şi zâmbeşte fericită de fericirea lui papa.

Astfel, vâra începe sub prospere auspicii. Mijloacele financiare sporite îngădue lui Haşdeu de a-şi duce familia la mare. Câteva zile la Marsilia şi câteva săptămâni la Genova. El alesese de mult aceste două staţiuni climate-terice estivale, pentru a profita de cele două mari isvoare ale acestora, biblioteci şi arhive istorice. Şi pe când Lilica şi mama se prăjesc la soarele, destul de torid, al acestor porturi cu plaje largi, Haşdeu îşi şterge năduşeala între zidurile cu rafturi şi hrisoave, pentruca mai apoi să noteze în Columna lui Troian o rară descoperire: „… Este curios că primul document pe care l-am scotocit în Arhivele din Genova, emană delŕ un strămoş al meu…”

După aproape două luni de odihnă şi aer, pentru Lilica şi maraă, de trudă pentru tată, în a doua jumătate a lui August, Haşdeu ia drumul spre ţară, iar luliile lui dragi către Paris. Lipsa unei servitoare, ori a unei bone, îl supără şi cu toată cercetarea lui, nu poate afla una de încredere şi ajutor real pentru soţie. De aceea, ajuns la Bucureşti, întâlneşte pe Ernestina Feichtinger, o convinge să plece ca menajeră la Paris, şi tânăra femee care iubea pe cele două expatriate, convine să plece cât de curând, cu o retribuţie destul de îmbietoare de 60 franci pe lună.

Intre preocupările mamei stăruia mereu şi aceea de a lua două trei studente în gazdă, nu numai pentru a-şi adăugi venitul, ci şi pentru a da Lilicăi nişte prietene care s'o mai distragă multiplelor ei ocupaţiuni.

Gândul Lilicăi încălzea adeseori speranţa de a avea lângă sine pe prietena Fhrica Zaharesca, absolventă şi ea a cursului gimnazial, dar care, cu tot asentimentul părinţilor ei de a pleca la studii în Paris, nu se înduplecă de a-i părăsi.

Haşdeu face în adevăr toate intervenţiile pentru a o convinge pe fetiţa prietenilor săi, pentru ca Lilica să aibă un suflet apropiat lângă dânsa, cu atât mai mult cu cât el îşi dăduse acum bine seama că fetiţa stă prea mult cu nasul în carte şi surmenajul îşi cam făcuse apariţia prin acele dureri de cap. Părintele, el însuşi copleşit de munca în care este prins, cât şi de aceea ce luase locul odihnei din vara trecută, iar pe deasupra de singurătatea cu atât mai tristă, după cele aproape două luni petrecute lângă cele scumpe lui, îşi pune tot felul de întrebări cu privire la regimul ce tre-bue urmat de Lilica.

Dar întocmai ca o patimă, cultura şi talentul, ori de câte ori se stimulează reciproc şi aprig, pe lângă licoarea diamantină şi tarea rafinării superioare, depun în organism nevăzuta pulbere destructivă a arderilor intense. Prinsă în cercul atât de apropiat minţii sale, al cultivării prin mijlocirea limbei franceze, pe câre o vedea mai proprie gândurilor sale decât paternul ei graiu, Lilica îşi însuşeşte zilnic porţii vorace din lectura ce îi cade sub ochi, ca şi din preocupările literare care o cheamă insistent, ca într'un cald şi intim refugiu. In mintea copilei de treisprezece ani nu este răgaz. In ea se rânduiesc, pe compartimente atât de învecinate, studiile şcolare, dar şi visurile, inspiraţiile, planurile ei de opere mari. Priveliş-tele, lecturile poetice, amintirile, toate sub lentila de adâncă refracţiune, a minţii sale, o face să schiţeze impresii, reflexiuni şi alte piese de teatru, romane, poeme, sau ode. Când mamei, îi apare figura de lumini şi umbre a copilei, mai obosită, ea nu-şi dă seama că spiritul acesteia parcurge compartimentele în vălmăşag ale muzelor ce şi-o dispută. Şi poeziile, cărora mai în urmă Lilica le va da o formă finală (nu definitivă), se aştern incipient, cu desene alăturate, pe caete, pe cărţi, pe foi libere, aşa cum a scris ea întotdeauna. Totuşi profesorii nu cunosc nici o absenţă, nici o diminuare în lucrările ei didactice.

Ernestina, mai puţin menajeră de cât o voise tatăl, îşi rezervă doar rolul de preceptoare pentru germana, unde avea de lucru şi de mae-stră la piano, unde nu prea avea ce so înveţe pe maestra Lilica. Aşa dar, încă un program în plus pentru elevă. Mama Iulia nu căpăta, în noua tovarăşă de cămin, o ajutoare pentru dânsa, cum o dorise soţul şi de aceea se plânge acestuia în scrisori. Ea însă nu-şi aplică nici privegherea şi nu asculta nici glasul instinctului matern, în a smulge cu chibzuită, măsură, pe Lilica, din noianul de cărţi, de caete şi exerciţii, pentru a o trimite cu Ernestina în orele libere, în parcurile şi squarurile Parisului îmbâcsit. Se bucură de aparenţa trandafirie şi plinuţă a copilei, aparenţă atât de înşelătoare şi de fatală în viaţa genialei făpturi…

Noul an şcolar a început cu silitoare râvnă, şi eleva Iulia Haşdeu nu desminţeşte niciuna din recompensele meritate precedent. Suferede dorul tatălui, în apropierea căruia acum, mai mult ca ori când, se simţea ea cea adevărată. Convorbirile îşi înălţaseră nivelul, interesul subiectului ales fusese viu urmărit şi poe-tul-savant îi strecurase în ultima revedere multe sfaturi şi utile îndrumări estetice.

Nu mai puţin Haşdeu se simte ca lângă o colegă şi constată că evoluţia copilei, într'un an, valorează aproape un deceniu. Aceasta îl îngânfă în aşa măsură, în cât reduce proporţiile criticului filosof dintr'ânsul… E preocupat mereu de bursa bănească ce urmăreşte a obţine, uitând de bursa destinului, în care remizierul Satan aruncă ispititor aur…

La 2 Noembrie 1882, Lilica împlinise 13 ani. In aceaşi zi bunicuţa, care cam hoinăreşte pela neamuri, apare la Bucureşti venind din Cernăuţi „tun” şi se instalează în casa nepotului, nu spre bucuria acestuia, nici spre aceea a Svârleascăi, care conduce cu greu menajul delŕ Arhive. Bătrâna, de aproape nouăzeci de ani, încă ţanţoşă şi guralivă, văzuse în sburdălni-cia mai puţin de copil, cât de domnişoara, a Lilicăi, oare care cu totul netemeinică lipsă de respect pentru dânsa. Şi nimic mai răsvrăti-tor într'un bătrân decât respectul, pe care ne-ştiind a-1 obţine, îl pretinde doar.

Bătrâneţa în ea însăşi e antipatică, precum este neplăcută buturuga pe care creşte mucegaiul putreziciunii, faţă de ramura vânjoasă şi verde. E în aceste aspecte ceva din imanenţa transmutaţiei materiei. Natura îşi învă-lueşte vigoarea şi seva ce-o va perpetua, în înfăţişări adéquate, care zămislesc chemări şi simpatie. După ce-a utilizat totul, după ce şi-a promovat perpetuarea, natura aruncă, leapădă. Floarea atracţioasă a pomului devine fruct auriu, atât cât trebue sâmburelui ca să se desprindă, copt şi fecund şi să cadă pe pământ, în misiunea cea nouă. Dar bătrâneţa omului, cu atât se stimează şi se situiază mai sus, cu cât ştie a-şi înălţa darurile, ca pe-o tavă de argint, către marele creator, în semn de restituire, ori poate ca o poliţă… onorată la timp.

Maria Daucşa, femee simplă şi întârziată în viaţă, departe de a fi una din acele bunicuţe generoase şi pline de farmecul cu care înţelepciunea acopere prăbuşirea umană, era o bătrână egoistă şi harţăgoasă. Lilica o iubea, poate tocmai pentru acest amurg întârziat şi pentru de-smierdările, pe care din când în când i le strecura pe creştetul copilăriei sale.

— Şi tu crezi, Bogdane, că Lilica are să facă mare brânză, acolo la Paris, îi zicea ea după o zi-două, delŕ sosire.

— Cred, bunico; sunt sigur.

— Las' c'am văzut eu atâţia tineri care au plecat acolo viţei şi s'au întors…

— Iartă-mă, bunică, dar despre Lilica mea eu nu îngădui ca să…

— Bine, bine! Ai să vezi tu mai târziu… Ai să vezi… Apoi treabă-i asta să cheltueşti tu groază de bani ca s'o tu Pe cucoană-ta Iulia şi pe fiică-ta, la Paris, iar tu să trăeşti aici în lipsuri… de nici nu poţi găzdui pe cineva… ca lumea?

— Trăim destul de omeneşte! replică plictisit Haşdeu.

— Iar dumnealor fac acolo pe prinţesele… Te-a scos din minţi dragostea ta orbească pentru Lilica… Fumuri, băiete, fumuri!

Pare că bătrâna aflase câteceva delŕ „binevoitorii” cari clevetesc şi astfel îşi împănase cum se cuvine acreala. Şi aceştia erau în număr atât de însemat„ încât rânduindu-se unul lângă altul, ca stâlpii de telegraf, ajunseseră până la… Paris. Acolo „fumurile„ lui Haşdeu, cu origina lui autentic princiară, stârniseră zâmbete şi ironii, între prietenii, mai mult sau mai puţin, români. Dar „băietul„ bunicăi află şi se apără. El trimite „dragelor mele Iulii„ numere din „Columna”, cu lucrările lui şi un supliment tipărit, în care-şi arăta origina, eu acei înaintaşi de care era legitim mândru şi le sfă-tueşte să le distribue la nevoe, la loc şi timp potrivit, ceea ce moţoaica se va grăbi a îndeplinit pe când Lilica va învinge prin argumentaţie personală.

Din când în când, Haşdeu, pentru a-şi pune în valoare încă mai mult sacrificiul lui de părinte, trimite celor delŕ Paris veţti despre prietenii ce nu numai nu-1 egalează în purtarea de capi ai familiei, dar se dovedesc chiar fără suflet. Aşa, de pildă scrie de Hermina, „săraca fată” care a rămas pe mâna fostei sale doice, deoarece mamă-sa, împăcându-se cu pictorul, s'a mutat la dânsul. Adaugă la aceasta, ca o consolare pentru Lilica, ori poate ca o silire la corespondenţă mai deasă, că de câtva timp şi durerile lui de cap se cam îndesesc, mai ales când nu primeşte veşti delŕ dânsele… (Noem-brie 1882).

Hermina scrisese Lilicăi o scrisoare lungă şi tristă în care-şi plângea soarta, iar Lilica adăugi o lacrimă peste rândurile în care prietena ei vărsase atâtea. Dar tot atunci, Lilica îşi aduce aminte că tatăl său îi adusese o carte delŕ mama Herminei, Charlotte Walch, când venise ultima dată: „ Carl Kritiken: The Christmas Stoc-kâng” cu următoarea dedicaţie: „A Lily, from her affectionate friend and teacher” Charlotte Walch… Bucarest 1882.

(Lilicăi delŕ iubitoarea ei prietenă şi profesoară Ch. W.)

Lilica ia cartea, pune scrisoarea Herminei la mijloc şi cartea îmbrăţişează epistola, strâns, aproape nedeslipit… Cum n'a făcut şi Charlotte Walch, măcar atât pentru Hermina ei, şi a lăsat-o pe mâini străine.? Cum se poate? Sunt şi asemenea părinţi? Şi drept răspuns, pe când mama ţese ceva, pe canapea, Lilica se duce tiptil pe la spatele ei, p cuprinde de gât şi o sărută pe obraji.

O veste destul de bună pentru Lilica şi mama ei, care va reuşi să le aducă o viaţă mai confortabilă şi mai la „înălţime”, este acordarea de către guvern a unei burse de 3000 franci pe an, pentru eleva Iulia Haşdeu, graţie prietenului politic şi personal, Gheorghe Chita, filologul de preţ şi ministru de instrucţie la acea dată. Haşdeu le-o comunică sub rezerva discreţiei „pentru a nu aţâţa pe cei mulţi invidioşi”. E fericit de portretul Lilicăi, mai ales cel de profil, pe care copila i-1 trimite spre a-i trece urâtul, în lipsa ei, până la Crăciun sau Bobotează, când el va face şi imposibilul spre a se „repezi” să le vadă. Despre bunica, Maria le dă de ştire că, graţie episcopului Ghenadie, o va instala la o mănăstire unde e şi sora lui Brătianu şi astfel va scăpa de capricioasa arhioctogenară.

Şi iată-1 din nou pe Haşdeu, în preajma Crăciunului, călătorind la Paris nerăbdător să-şi vadă odorul scump, care de curând trecuse elogios examenele parţiale. Iarna e grea, drumul interminabil, aar capătul drumului preţios. Şi sfintele sărbători ale Crăciunului, care chiar pentru un neînchinător la biserică, sunt tot sfinte, prilejuiesc iarăş zile de caldă intimitate, între tată, mamă şi copil, dar mai ales plimbări recreative pe la muzee, ori vizite la prieteni, cu schimbări de păreri între fată şi pă> rinte, ca între doi… colegi.

— Va să zică preferi ramura istorică şi filosofică?

— Da, tată. îmi place şi filologia clasică şi modernă, dar ador istoria şi filosofia. Să nu te superi, dragă papa, dar filologia faţă de filo-sofie şi istorie, îmi pare ca o muncă de chimist, reţinut strict la retorte şi flacoane, în laborator, faţă de cavalcada îndrăsneaţă a filosofului, peste secole şi peste înălţimile gândului. Am dreptate?

— Dragă Lilico, ai şi nu ai.

— Cum aşa? Ori am, ori nu am dreptate.

— Iată pentru ce ai: în adevăr munca filologului e migăloasă, trudnică, legată de bucoavne şi de hârţoage vechi, de multe cunoştinţi, de comparaţii şi de concluzii, dar mai ales – fiindcă ai vorbit de chimie – de dozări lingvistice, şi de analize. Insă iată şi pentru ce nu ai: Filologia nu strânge orizonturile gândirii, fiindcă odată stabilite origini, evoluţii, morfologii semantice., etc, adevărurile se lărgesc în mod neaşteptat, iar istoria se hrăneşte din acele orizonturi, de pe urma cărora şi concluzii neaşteptate vin să încunune filologia cu recunoştinţă.

— Recunosc şi eu că e adevărat ce spui; tată dragă. Eu însămi preţuesc filologia, în tot ce ea se apropie de sufletul meu şi sper că subiectul la care te-ai gândit tu pentru… doctorat… să corespundă năzuinţelor mele… dar…

— Sunt sigur, încuviinţează tatăl.

— Dar cum sunt abea în clasa cincea, mai am vreme să mă decid. Până atunci filosofez şi meditez… Mai ales învăţ.

— Evident! Sănătoasă să fii… şi liberă. Mai ales sănătoasă.

— Cum liberă? întrebă Lilica, oarecum bănuitoare…

— Adică să-ţi păstrezi neatârnarea sufletească. Să fii aşa cum eşti acum, un copil, un adevărat copil, candid şi neinfluenţat de nimeni şi de nimic. întreaga ta dragoste s'o păstrezi pentru mama şi pentru mine, iar pe deasupra pentru neamul nostru.

— De ce-mi faci asemenea recomandaţii, papa?

— Pentru că, Lilicuţo, tu ai treisprezece ani trecuţi, ce e drept, dar tu eşti un copil excepţional. Tu ai desvoltarea psihică a unei fete de douăzeci de ani trecuţi. înţelegi…

— Bănuesc numai.

— Eu înţeleg să-ţi vorbesc ca un prieten, prieten bun… Să ştii că oamenii în lume sunt răi, şi… bărbaţii mai ales. Ai constatat-o însăţi cu tinerii seci, care vă vizitează din când în când, precum snobul Orleanu.

— Sunt nişte nesuferiţi şi proşti.

— Ionescu-Gion v'a scris ceva? întrebă Haşdeu.

— Da, papa, câteva rânduri mamei, cu salutări şi dorinţe de sănătate, după boala mea”.

— Omul acesta, e un om serios şi un foarte bun prieten… Să-i răspunzi câteva rânduri ori de câte ori va scrie…

— Voiu face cum zici!

— Dar… (şi Haşdeu se opreşte o clipă) Dar… versurile… cum stau?

— Versurile? se face a întreba Lilica, străină parcă de preocuparea ei adevărată. Ce versuri?

— Mai compui poezii? apasă Haşdeu cuvântul.

— Oh, nu! Aşa din când în când, îmi vin inspiraţii, dar nu le fixez pe hârtie. Sau chiar dacă le scriu, le arunc. N'am timp de poezie, când proza şcoalei mă ocupă toată ziua. Voiu avea eu timp şi pentru asta, mai târziu…

Haşdeu dă din cap cu semnificaţie; copila schimbă vorba şi amândoi păşesc mai departe, prin parcul Luxembourg, acoperit uşor de poleiala iernei, Lilica ţinând de braţ pe părintele ei, care trăeşte intens clipele comuniunilor acestora.

Aflase însă, că fata lui, deşi ascunde realitatea, totuşi, la examenele din urmă, reîncercase dese dureri de cap; dar tot el se liniştise că în timpul cât a stat la Paris, în vacanţă, copila nu se văitase de aşa ceva. Odihna deci îi dăduse răgaz şi reconfortare.

De fapt, copila scriitoare schiţează subiecte ce-i vin năvală, conturează tipuri, şi citeşte cu sete pe Shakespeare, în preajma asistării la Macheth.

La o reprezentaţie văzuse pe celebra Sarah. Bernardt, aflată deja în apogeul carierei sale la acel an (1882) încă tânără, jucând pe Lady Macheth, nefericita regină a Scoţiei, cu Marais ca partener, în rolul titular. In studiul copilei, ce trecuse deabea al treisprezecelea an din viaţă, ea examinsază totul cu un ochi critic de o aşa de precoce competenţă. Fiecare tip este disecatV controlat după text şi după jocul actorilor, şi rolul tuturor este analizat comparativ, cu rolurile reginelor antice Cleopatra, Agrippina, Člectra etc., din clasicii greci, aţa cum Paul Albert, marele înaintat întru profesorat, o făcuse el însuşi. Ici colo, studiul scriitoarei lulia Haşdeu,. se complectează cu desene fine în peniţă; chipurile văzute de mintea ei şi cele văzute pe scenă, cu text englez original, cu observaţii critice citite, în special cele ale lui Taine (probabil consultat mai târziu, căci studiul va fi revăzut în 1884 şi 1886) cu constatările lui V. Hugo* asupra capodoperei lui „Willy”. Compară, şi motivează de ce, pe lady Macheth, cu Frédé-gonde, de care se ocupă în acelaş an, invocând şi studiile lui Jules Michelet, Guizot, Cousin şi reproducând ca text de comparaţie, pe Euripide, direct din greceşte. Astfel Iulia apoteozează, pe marele Shakespeare, intitulându-şi studiul „Mon Shakespeare”, aşa cum ea, Iulia Haşdeu, îl înţelege.

Lucrarea aceasta, deşi complectată mai apoi, precum am anunţat, în anii următori, rămâne totuşi studiul strălucitor al unei copile de 13-16 ani. (Théâtre p. 193).

Dar şcoala reîncepe, tata e de mult plecat în ţară şi mama Iulia bagă de seamă iarăş că Lilicuţa are dureri de cap, de cum a început cursurile şi dă din nou de veste tatei. Acesta abea împăcat în sine, se vede iarăş răscolit şi răspunde, îngrijorat şi nemângâiat.

„Sunt dezolat de durerile de cap ale Lili-cuţei. Ce să fie asta? Cum va trece iarna, va trebui neapărat să înceapă băi reci în Sena…”

Astfel începuse anul 1883, al Iuliei Haşdeu an de preludiu al inspiraţiilor sale literare de durată, care încep a se aşterne statornic pe hârtie, dar şi al suferinţelor ce se vor succeda, la început tainic, mai apoi vădit şi conştient, în puţinii ani ce-i sunt rezervaţi pe pământ, ani în care se vor aglomera, cu diabolică hărnicie, tot ce îmbelşuga mintea acestei copile avide de frumos, de adevăr de creaţie şi tot – ce în mod complimentar – va scădea, până la epuizare, din puterile ei fizice.

Haşdeu, după exemplul lui Al. Odobescu, din legaţia română a Parisului, ar dori neapărat să capete un post în capitala Franţei, un oficiu, o catedră, poate, care să-i permită a rămâne permanent lângă copila, lui, s'o supravegheze zilnic, s'o acopere cu prisosul sănătăţii sale, s'o ajute la cursuri, la lucrări, să-i îmbunătăţească munca. Acel „ce să fie asta?”, nu putuse să nu capete răspuns imediat în mintea lui clar văzătoare, şi care răspuns rezultă din chiar reco-mandaţia lui „băi reci”, tratamentul fizic al neurastheniei. Copila lui se istoveşte învăţând, ba studiind şi în afară de şcoală, atâtea şi atâtea, părintele neştiind cu preciziune, dacă nu cumva în orele de seară, când mama adoarme de trudă şi grijă, copila lui nu sacrifică orele de somn, febrilei chemări creatoare din spiritul ei. Şi adevărul era numai acesta.

— Dragă Lilico, te doare capul că stai noaptea la cetit, îi spune mama, şi ceteşti cu ochii în în carte.

— Dacă altfel nu pot vedea.

— Şi ce tot scrii tu acuma noaptea? Nu cumva compui poezii?

~ Aş! De unde?!

— Dă-le 'ncolo, mamă! Şi eu în tinereţe mă cam apucasem de prostii de-astea. Nici o pricopseală…

— Ba, mamă, nimic mai frumos pe lume ca poezia!

— Bine, bine! Las' să facă alţii; nu şcolarii!

— Da, mamă, răspunde amar Lilica, mamei care se cuibărea în pat, la culcare.

De bună seamă, nu şcolarul stătea sub lampa orbeaţă, „grifonând” gânduri, replici, ori versuri, cutărei muze a nopţilor, ci poetul adevărat, acel „alter ego” al ei, care i se frământă în suflet ca o crisalidă, în preajma întinderei aripilor… Şi rândurile cu dedicaţie anonimă, se aşterneau încătuşate. De ce? Nu-şi da seama. Ce demon îi pune întrebări despre libertate? „Sănătoasă să fii şi… liberă”.

— Ce înger îi da răspunsurile? Care „Pierre Dupont” vine s'o elibereze* din vedenia urâtă de a-şi vedea viaţa legată de nu ştiu care bătrân bolnav… pecând cel tânăr îi cade în genunchi:

— Oh! ma chčre Louise (ŕ genoux) que vous ętes bonne! Chčre enfant, je vous aime tant, et (il lui baise la main) je vous aimerai toujours…” (îi zice junele Pierre).

(„Buvez de l'eau” – proverbe. Terminé le 25 Aoűt 1883) Volumul Théâtre p. 34.

La cei treisprezece ani şi jumătate, iubirea stă în sufletul Lilicăi sub forma problemei, cam sub aceeaşi formă de altmintrelea, care a rămas în veacuri nedeslegată la oricare din vârste. Teoretic, sufletul ei încearcă soluţii naive, sugerate de lecturile romantice, împodobite încă mai mult de fantezia ei proprie. Ce este iubirea? Ce filtru amar strecoară în clarul acesteia, numai lacrimi şi otravă? Aşa scrie Hugo, Lamartine, Musset, G. Sand, Shakespeare… Mai ales Shakespeare, pe care-1 citea acum în original, într'o ediţie complectă (The globe édition, 1881) cu litere mărunte, la finele căreia Lilica desenează figuri de femei, de „eroine” poate, aşa cum se văd în restul ei de bibliotecă, aflat azi la Arhivele Statului.

Şi această întrebare se va repeta chinuitoare, zi cu zi, an cu an, până la timpuriul apus… Cu atât mai chinuitoare, cu cât ea nu va cunoaşte din iubire decât imperativul ei categoric, nedesminţit, nelămurit şi nemilos.

„N'avoir personne aimé, c'est le comble du crime”… va nota ea într'un vers în curând, unul din gândurile asupra statornicei probleme. Şi, după cum se va vedea, nimeni nu va străbate, cu paşii ori cu aripele, spaţiile obscure şi misterioase ale acesteia.

Citind până la această vârstă delŕ romanticele „contes bleus”, sau acele adaptări: „Cei patru fii Aymon, Huon de Bordeaux, Amadis, Ge-neveva de Brabant, Jean de Paris, poeziile lui Villon şi ale lui Charles d'Orléans, până la Joung şi Ossian, Schiller şi Goethe, Bernardin de St. Pierre, Lamartine, Musset, şi în special Hugo, cel preferat, este lesne de înţeles ce idei îşi însămânţează copila despre lume, şi ce fel de sentimente îşi sădeşte în suflet. Iubirea vaporoasă, ideală, jertfelnică, nobilă, iată singura icoană sentimentală, înaintea căreia va arde perpetua candelă a cultului luliei.

În intimitatea vizitelor pe care lulia mama şi Lilica le fac soţilor Bréal, de pe urma venirei lui Haşdeu la Paris, profesorul şi învăţatul Bréal, convorbind cu eleva lui, îşi dă seama încă mai mult că fata este şi ea cuprinsă de acel „mal du sičcle”, cum s'a spus romantismului din secolul al X VUI-lea ţi parte din al XIX-lea, că gândurile ei sboară prea molatec şi prea sus pentru vârsta ei.

— Când poţi dumneata, Domnişoară Haşdeu, să citeşti atâta? o întrebă la o vizită, Michel Bréal.

— In timpul liber, domnule profesor.

— Adică la prânz ori noaptea, nu-i aşa?

— Exact! Şi sărbătorile.

— Crezi că faci bine?

— Nu ştiu dică fac bine, dar îmi face bine…

— îmi place jocul d-tale de cuvinte, dar nu şi răspunsul în sine; fiindcă după orele de studiu, cărora trebue să te consacri, se impun orele de repaos.

— Adevăratul meu repaos este citirea autorilor mei favoriţi.

— Romanticii d-tale!

— Da, domnule profesor, care sunt şi ai dumneavoastră deopotrivă.

— Ce vrei să spui?

— Ai mei ca preferinţă; a; i d-voastră ca ţară de origine.

— Ştii d-ta domnişoară Haşdeu, că romanticii – să zicem – ai noştri, n'au prea mult romantism, aproape de loc, în viaţa lor particulară. Villon era un tâlhar, Bernardin de St. Pierre, un peregrin cam fără caracter şi onoare, care nu-şi ţinea angajamentele şi nu-şi respecta cuvântul, Musset un veşnic îndrăgostit, care îşi înşeală delŕ o zi la alta iubitele, însuţi marele d-tale Hugo, în viaţa privată a dat dovadă de uşurinţi atât de regretabile. Intr'un cuvânt, dacă vei avea cumva talent, poţi să scrii ca dânşii, dar să nu trăeşti ca dânşii, şi să nu-ţi faci din eroii lor imaginari, fiinţe de imitat, ori idoli de închinat. Sunt alte lucruri mai serioase în viaţa, de exemplu: ştiinţa şi filosofia, pe care tatăl d-tale le onorează cu opere remarcabile. Da, da, crede-mă!

— Vă cred, domnule profesor, şi poate v'am şi dovedit-o. Mă închin ştiinţei şi filosofiei; dar ador literatura. Eu vă mulţumesc de informaţiile ce-mi daţi despre unii autori, însă…

— Informaţii exacte! se grăbeşte a întări Bréal.

— Desigur, însă în literatură cred că interesează în primul loc frumuseţea operei, nu a autorului! Mă ertaţi, vreau să zic numai frumuseţea cărţii, valoarea ei. Şi oricare ar fi fost viaţa lui Villon, St. Pierre sau Hugo, cărţile lor sunt opere de talent, de geniu…

Pentru o domnişoară de treisprezece ani, răspunsul îmi place, dar când domnişoara va avea douăzeci de ani, ori mai mult… va vedea că romantismul, cu tot talentul ori geniul lui, a produs mult rău în lume…

— Dar şi mult bine, domnule profesor…, fiindcă ne-a făcut să visăm la o lume mai bună…

Bréal tuşi, se ridică, mângâie patern obrajii de caisă ai elevei şi persistând fugar în concluziile anterioare, îşi dădu seama şi el că discutase nu cu o mică elevă, ci cu o micuţă colegă…

Scăpată de lecţiile de pian, nu prea atrac-ţioase, pe care i le dădea în silă Ernestina, acum plecată delŕ dânsele, în urma unor certuri, Lilica va cânta mai rar la piano, ţi numai pentru sine. Destule game, arpegii, şi „ ftngerge-läufigkeit” nemţească. Auzise copila la concertele Colonne, pe marele Pugnot, pianist francez pe atunci neîntrecut. Touché-uacestuia era de altă calitate, era o degetaţie catifelată, nuanţată, nu ca aceea ciocănoasă a nemţoaicei de Ernestina Feuchtinger. Şi aşa aţâţi alţi artişti!

Eliberată astfel, pe lângă lecţiile de piano şi de cele de germană, copila are răgaz mai mult de a scrie fragmentar, schiţe, cu unele pasajii naive, alături de gânduri şi figuri de stil interesante, pe cere le ascunde cu grijă. Ba mai mult, scrisorile ei către tatăl său, devin adevărate dizertaţii literaro-satirice, pe care Haşdeu, încântat, le citeşte tuturor, şi felicită pe autoare prin scrisorile lui calde.

Prin Februarie 1883, moare la Bucureşti, doctorul Vlădescu, încă tânăr. Haşdeu, îndurerat de dispariţia acestui medic prieten, scrie la Paris, dragelor lui Iulii, care primesc vestea cu vădită îndurerare, întru cât Vlădescu o văzuse pe Lilica venind pe lume, o căutase la diferitele ei indispoziţii, şi o iubise mult.

Cu acelaşi prilej însă savantul profesor şi scriitor, le anunţa şi o veste bună, că ziariştii delŕ cotidianele ţi periodicele capitalei, Românul, România liberă, Timpul, Telegraful, Războiul, etc., fondând „Societatea Presei Române*', l-au ales cu majoritate de voturi preşedinte, pe dânsul, îu concurenţa lui C. A. Rosetti, care a căzut. Şi după ce dă alte veşti, termină cu acelaş „leit motiv”: „… Lilicuţa să fie sănătoasă şi să înveţe…”

Noul apartament în care ele se mută are pe lângă alte avantagii şi pe acel al apropierei de şcoală. Rue de Condé, care porneşte tot din St. Sulpice, jeste vecină, paralelă şi de lungime egală cu Rue de Tournon, unde locuiseră în primul an, cu singura deosebire că aici nu mai sunt cazărmi, iar Lilica stă chiar peste drum de liceul Sévigné.

Acest liceu, de altfel, se afla instalat delŕ proaspăta lui înfiinţare într'o clădire istorică. Strada care purta numele marelui om de stat Condé, era şi aceea pe care dânsul avuse multe proprietăţi, iar clădirea liceului pare a fi fost însăşi locuinţa de pe vremuri a marelui bărbat francez, şi care la data înfiinţării Colegiului, aparţinea unei contese, descendentă directă a lui Condé!

De altmintrelea întreg acest cartier, din jurul catedralei St. Sulpice, este eminamente catolic, având, aproape unele lângă altele, multe magazine de icoane şi odoare bisericeşti catolice.

De aceea şi Haşdeu se bucură că „Strada Condé nu se află în drumul anarhiştilor (? /) şi că la caz de trebuinţă puteţi să vă refugiaţi la Collčge Sévigné…'1 Ţi cu acest prilej le vesteţte că Societatea internaţională a pictorilor delŕ Roma, scoate un splendid album, ca acel „Al-bum-Paris-Murcie”, cu prilejul serbării a 400 ani delŕ naţterea lui Rafaël ţi că la rugat şi pe dânsul să trimită ceva româneşte: „… Fiindcă s'a adresat numai la Regină, la Alecsandri şi la mine, iar nu şi la secături de-al de Ureche, i-am trimis o pagină. Iat-o, citiţi-o şi spuneţi-mi părerea voastră: „La madona Velata„…”

Dar această „madonă învăluită” („îndoliată” mai bine) care ar fi România după pierderea Basarabiei, nu ni se pare vrednică a fi reprodusă, pentrucă e departe de a fi una din isbu-tirile lui Haşdeu. Din rândurile de mai sus însă se desprind trei lucruri: In primul loc orgoliul de totdeauna al lui Haşdeu, apoi persistenta rancună pentru Ureche, şi în fine con-sideraţiunea ce dânsul o are pentru părerea Lilicăi, fiindcă „părerea voastră”, nu putea fi decât a acesteia…, consideraţiune care ne întăreşte a crede că Lilica era, cum s'a mai arătat, şi pentru părintele său, o „micuţă colegă”.

Florica, prietena ei, a fost greu bolnavă. Lilica îi trimite o scrisoare lungă, plină de gingăşii şi de glume, o adevărată schiţă literară, pentru a înveseli pe această dulce prietenă a copilăriei sale, a cărei depărtare o resimte mereu, cu atât mai mult cu cât ea refuzase să vie la Paris. Concomitent Lilica scrie scrisori şi celeilalte prietene, Marie, pe care o iubea profund, şi căreia îi va dedica vre-o câteva poezii mai târziu, poezii în care lasă a se vedea acea dragoste romantico-maladivă pe care multe li-ceane o încearcă pentru colegele lor superioare, ori pentru profesoare, cărora le adresează adevărate „declaraţii” amoroase. La Lilica Haşdeu se va vedea că acest fel de dragoste, va fi şi un fel de fereastă, pe care columba albă a iubirii sale, va evada din colivia mereu închisă şi tristă. Instinctul dragostei veşnic refulate, pentru un tânăr care va trece în curând prin viaţa ei, se va descătuşa în acest chip, trecând asupra prietenei ei Maria, al cărei suflet fin şi înţelegător, a cărei frumuseţă fizică şi morală, o captivează deplin de atât timp, pe acelaş plan, desigur mai înălţat, decât al Floricăi şi de altă nuanţă.

Intr'o schiţă, pe care desigur o creionase cu câţiva ani în urmă, poate după războiul din 1877-78, dar îi va da forma definitivă acuma, în vara lui 1883, Iulia Haşdeu scrie o poveste de iubire suavă a unei surori de cruce pentru un flăcău care pleacă la război, iubire jertfel-nică, eroică, aşa cum înţelege ea iubirile şi acum şi mai apoi: Sora de cruce, Păuna, deşi destinată mâaăstirii, nu-şi poate înnăbuşi iubirea pentru fratele de cruce Bujor, care însă iubea pe o altă fată, Sultana. Bujor îi deschide ochii Păunei asupra păcatului iubirei de acest fel şi Păuna se resemnează.

— Merci, mon frčre, et pardon. Malgré moi et ŕ mon insu, le subtil poison de l'amour s'était glissé dans mon coeur…” „Pardonnez-moi…”!

Şi pe când Bujor pleacă la război, Păuna se face soră de caritate, numai spre a păzi viaţa celui scump. Soarta face ca la un post înaintat, Bujor să rişte a fi împuşcat, dar Păuna veghează, şi în clipa când glonţul era să-1 atingă, se aruncă înaintea lui şi cade, salvându-şi iubitul.

— Maintenant, murmure-t-elle, tu es libre, frčre; épouse Soultana…”

(Idylle Moldave, Thëâtre) „Subtila otravă”, filtrul amar, într'adevăr pătrunde încet, insinuant, comprimat.

În acea locuinţă din Rue Condé, Lilica şi mama ei ocupă două odăi, cu un hali, la mijloc la etajul al doilea.

Pe când în cealaltă casă, din Rue St. Sul-pice, Lilica n'avea linişte să citească, şi mama să doarmă, din cauza gălăgioşilor vecini de deasupra, o artistă şi un remizier de bursă, acum, în apartamentul de deasupra, e o linişte deplină. Concierge-a dăduse de veste mamei că acolo stau nişte străini, de nu ştiu ce neam, Par'că englezi, fiindcă ea nu le poate pronunţa numele. Un bătrân paralitic şi fiul său, student la o facultate oarecare, pe care concierga iarăşi n'o dibuise anume.

De câteva ori la intrare ori coborâre, tânărul trecuse înainte ori venea din urmă, mereu preocupat. Lilica îl zărise de departe şi n'ar fi ştiut nici cum arată la faţă acel tânăr despre care portanta dăduse aşa de binevoitoare in-formaţiuni. Desigur că trebue să fie un tânăr foarte bine crescut, delicat, care în afară de studii şi părintele său, nu cunoaşte pe nimeni.

— Ca şi mine!

— Bietul băiat! va fi spus Lilica, la aceste veşti.

Într'o dimineaţă delŕ sfârţitul lui Februar, pe când Lilica, înfăşurată în palton, cu guler ridicat şi foulard la gât, închise uşa, plecând pe scări, spre şcoală, se întâlneşte pe palier cu acel tânăr. Era potrivit de înalt, strâns într'un demi-palton, cu pălărie rotundă, tare, purtând o geantă subsuoară. Tânărul salută, făcând loc copilei să treacă, şi o frunte largă, cu părul dat peste cap, se luminează deasupra a doi ochi ca de peruzea. Lilica se coboară, grăbită, tânărul de asemenea la distanţă şi se îndreaptă fiecare în direcţia lui; tăcuţi şi cuviincioşi.

Să Pie acesta fiul paraliticului? Se întreabă Lilica. Un răspuns urinează întrebării, nedefinit, mai de grabă indiferent. Totuşi distincţia fi-gurei lui şi gestul de om delicat, cu care s'a ferit, cedându-i pasul şi salutând-o respectos, stărue în mintea elevei.

Dar zilele trec, vecinii sunt ca absenţi. Plecările, întoarcerile sunt nesimţite. La rându-i Lilica înţelege să cânte la pian numai cu pe-dela de pianissimo; poate vecinii nu iubesc muzica, poate nici dânsa nu cântă destul de bine, poate tânărul are de lucru. In aceste întrebări ochii de peruzea parcă sclipesc a protestare.

— Nu, nimic din toate acestea!”

Peste câteva zile conciergea vine să aducă nişte scrisori şi intrând în odaea Lilicăi îi face o confidenţă: aseară pe când domnişoara cânta la piano, tânărul care abea se urcase, a stat tot timpul pe palier, chiar lângă uşă, şi când ea, portăreasa, a trecut, el s'a făcut a o întreba dacă acea corespondenţă nu-i pentru dânsul.

— Nu, e pentru doamna Haşdeu, i-am zis eu.

— Cum, cum? întreabă el într'o franţuzească aşa cum o vorbesc străinii.

— Haş-deu, îi accentuez eu din nou.

— Merci, răspunde dânsul, credeam că le aduci pentru mine; şi s'a urcat…

La şcoală copila se sileşte ca de obicei. Lecţiile sunt pregătite cu râvnă, dar ritmul hărniciei se răreşte. Tocul se opreşte deseori pe probleme, rândurile cărţilor uneori se volatilizează, iar ochii se opresc în gol îndelung. O oboseală inexplicabilă îi stăpâneşte travaliul de până dăunăzi. E poate apropierea primăverii, un reflex de peruzea… sau poate un reflex al suferinţelor trecute, ascuns undeva, în coşul pieptului, care se face ştiut că stă acolo, ca la locul lui… Cine ştie?!

— Ce frumos lucru, mamă, e sacrificiul!

— Frumos, dacă e nevoie de dânsul. Dar de ce zici asta?

— De nimic, mamă î Ce-ar fi pe lume dacă fiecare om ar sacrifica puţin delŕ sine pentru aproapele.

— De pildă un copil pentru părintele lui. Aşa cum face băiatul paraliticului de sus.

— Acest sacrificiu e poate şi o datorie, mamă, răspunde Lilica pe englezeşte.

— Cum? face mama.

Şi Lilica repetă răspunsul pe limba abruden-cei, grăbindu-şi condeiul la o traducere din Homer, care niciodată n'a fost mai greoi ca în această seară de primăvară, în care „Vheure mauve” mai întârziase puţin peste turlele Parisului…

Elevele colege observă că Iulia Haşdeu nu-i atentă îq clasă şi, afară de buna ei vecină de bancă, Jeanne Créhange, care o iubeşte pe această floare desrădăcinată, cu obrajii plini şi trandafirii, de câteva zile ceva mai palizi, şi afară de serioasa colegă Marie Mavrodin pe care Iulia o iubeşte, celelalte se complac în această lene vire a răspunsurilor premiantei. La o teză de geografie Lilica obţine un „patru” cu semn de întrebare, repetat de profesor verbal:

— Domnişoară Haşdeu, ţi-am pus nota patru, numai pentru consideraţiunea felului de a învăţa de până acum. Lucrarea merita mai puţin…

Şi pe când Lilica clipeşte des, cu pleoapele roşii, un răspuns scapă, ca un ecou haotic:

— Sunt puţin suferindă, domnule profesor; vă asigur că am să-mi corijez nota.

— îmi place a crede!

— Vă asigur, vă asigur, vă asigur…

Şi „vă asigur” s'ar fi repetat de zece ori, dacă isvorul de sub pleoape n'ar fi inundat obrajii şi buzele copilei… înseşi lecţiile de franceză, la care Iulia egala pe colege, ca şi cele de latină, greacă, istorie, la care ea le întrecea de-atâtea ori, încep să scadă notările. In cancelarie profesorii se întreabă şi o vorbă propice ajunge la mămiţa.

— Cum se poate, Lilica mamei? Ce-i cu tine? Te văd că stai nopţile târziu cu nasul în cărţi. Ce faci? De ce aceste proaste note? o întreabă mama, peste câteva zile.

— Nu ştiu, mamă. Mă simt mai slăbită. Eu mă silesc ca şi mai înainte… dar…

— Poate că în loc să înveţi, tu faci iarăşi versuri, ca la Bucureşti, când te ascundeai de noi.

— Nu, mamă, nu fac versuri, însă…

— Atunci am să chem doctorul chiar mâine… să vadă de ce suferi.

Adesea în ochii unora, în ochii oamenilor pe care viaţa îi ţintueşţe numai pe tangibil, pe concret, pe un concret redus la cele patru-cinci fenomene cotidiane, suferinţa trebuie să se manifeste neapărat – să zicem – ca cel de-al şaselea: vizibil, pipăibil: – „ce te doare? n'ai poftă de mâncare? ai temperatură? Nu? Atunci ce ai? Atunci ce poţi să ai? Fii bun şi vezi-ţi de treabă!”

O, gamă a sufletului! O, cromatism pe care puţini artişti îl pot reda în notele lui mărunte, multe şi dificile, care totuşi constituesc o serafică melodie…!

Ţi peste alte câteva zile, o scrisoare delŕ părintele ei, delŕ acela căruia distanţa îi amputează acuma una din subtilele lui înţelegeri: „Lilicuţo dragă, a fost ca un trăsnet pentru mine, când am auzit că tu ai început a nu mai învăţa, din fruntea clasei devenind coada! Sunt aşa de emoţionat, încât nu ştiu ce să scriu şi ce să zic. Tocmai acuma, când eşti deja de paisprezece ani*), când poţi şi trebuie să judeci tu singură, când nu mai încape să te silească părinţii şi când ţara ţi-a făcut marea onoare şi unică excepţiune de a te numi bursieră fără concurs; tocmai acum uitat-ai cine eşti? Nu-ţi mai vorbesc de durerea mea şi de durerea mamei, o mamă căreia-i da-toreşti atât de mult. In minciună şi'n lene, în pierderea ambiţiunii şi a demnităţii, e greu numai cineva să înceapă, ca apoi să se rostogolească din ce în ce mai jos. Lilicuţă dragă, gândeşte-te. Te sărut în speranţa că în momentul când vei primi această scrisoare te-ai şi îndreptat deja şi vei persista în îndreptare. Aştept cu nerăbdare să mă convingi despre aceasta prin trimiterea notelor delŕ ţcoală. Iubirea părinţilor pentru copii se dovedeşte prin sacrificii, iubirea copiilor pentru părinţi se dovedeşte prin învăţătură şi respect.

Dovedeşte-ne dară că ne iubeşti…

Iubitorul tată, Bogdan

(7I19 Martie 1883)

Duritatea acestor rânduri, ici pline de imputări amare, dincolo de ameninţări şi chiar ofense, precum şi imprecaţiunea finală, lovea tăios, contondent, frăgezimea acestui suflet. Copila tremură cu scrisoarea în mână, pe care ar fi vrut s'o ascundă, dacă mama n'ar fi deschis-o întâi, stă cu ochii împânziţi de rouă şi

1) Copila, însă, nu-i împlinise încă (N. A.) de uimire, plânge lăuntric mai sbuciumat decât în afară şi astfel câteva zile nu-şi poate reveni. Vrea să răspundă imediat, dar condeiul e rebel.

Să-i vorbească bunul, înţelegătorul, superiorul ei tată, de minciună şi de lene, de pierderea ambiţiunii şi a demnităţii? De „minciună” mai ales? Ce^i aceea minciună? Cum poate cineva minţi când nu afirmă nimic, când stă înlănţuit de puteri tiranice necunoscute şi energia lui lăuntrică devine o inerţie? Şi lene? Dar această lene ce este? O inactivitate voită sau maladivă, o răsvrătire contra muncii? Cum? Este ea o leneşă în acest înţeles? Aşa o cunoaşte părintele ei, filosoful? Pe dânsa? „Ui-tat-ai cine eşti?” Dar când a uitat ea această dependinţă, această – mai bine zis – lespede de pedestal, câre-o ţine ancorată mereu, ca o obsesie, şi pe care papa io repetă atât de des?

Lilica e desnădăjduită. Biciul, bicele, îi lăsaseră vârce sângerânde. O dor, o ustură cumplit… Mămiţa, departe de a turna balsamul care să i le domolească, i le reîmprospătează. Cui să se destăinuiască? Şi mai ales ce? Ce să destăinuiască? Nimic precis nu se conturează în cauzalitate… O nostalgie vagă după necunoscut, după finalităţi ce-i dau fiori; după… moarte, poate!

Duminica ce urmează, copila, profită de lipsa mamei din odae, şi, ca niciodată, îşi ia un pardesiu pe ea, şi ieşi singură. încotro? Adesea paşii, aceste mişcări reflexe, fără cârmă proprie, isbutesc să ne conducă mai direct, mai salvator, şi cine ar putea lămuri dacă în „reflexe” nu stau adesea, impulsuri, şi acel subconştient, cu deslegări precise dar necunoscute?!

Parisul fierbe în furnalele lui clocotitoare. Primăvara scosese la soare pe străzi, pe bulevarde, aflux de valuri omeneşti, trăsuri, călăreţi… In aer pluteşte ceva din afara oraşului, o boare străină, neobişnuită. Miroase a muguri. Ca acolo, departe, în grădina Arhivelor l Ah! grădina Arhivelor, cu liliecii albi, scumpii lilieci albi, aromaţi şi a căror umbră e par'că şi ea albă. Acolo mugurii poate au şi plesnit şi din cojiţele lor delicate şi date cu lac, scot capete mici, nădejdiile şi mângâerile copilăriei de altădată…

Din tot ce-o înconjoară Lilica nu vede aproape nimic; doar atât cât să nu deie peste oameni! Ea păşeşte printre lilieci, între Florica şi Maria, între Hermina şi Xida, acum măritată… In sufletul ei au năvălit impresii noui… Peste „lespedea” ameninţărilor, deliciul libertăţii! Singură! Ea însăşi, cu sine, cu amintirile ei, mai largi decât toate priveliştele. Singură! Liberă! Merge înainte, mereu liberă! O evadată!

Se opreşte automat, în faţa a două mâri por-tice. Ridică fruntea uimită. Două portice dorice şi ionice, care se înalţă dantelate între coloane, peste scări ce conduc la e) e! Şi deodată dinăuntru isbucnesc valuri largi de armonie. O orgă cântă. Ce cântă? Ah, da: Ave… Uite! E catedrala St. Sulpice! Aşa e! Va să zică mersese puţin. Paşii urcă treptele… Sufletul ei li se supune… Bolţile ogivale o primesc cald. Coloanele corintiene se înşiruesc în preajma ei drepte, enorme, iar două mari fresce ale lui Delacroix, îi opresc câteva clipe ochii în admiraţie răscumpărătoare.

Lumea stă sub o binecuvântată reculegere. Şoapte, susure, litanii… Din când în când un clopoţel sonor trimite înştiinţări cuvioşilor. Şi deodată marea operă a lui Cliquot, una din cele mai mari orgi din lume, deslănţue acorduri ma-jestoase care umplu încăperea nesfârşită… Lilica se face mică, închide ochii, încearcă un fel de cruce, se ghemueşte toată în sine, în sufletul mic, de uriaşe ecouri… Cântă Dumnezeu!

Şi lumea toată dispare undeva, departe, între lespezi şi rânduri ameninţătoare… E cald, e bine, şi miroasă a smirnă, care îmbălsămează altarele şi inimile. Lilica ascultă, simte, pipăe lumea, întreaga lume de departe. Şi lumea e acuma bună, este, toată la un loc, ca Flori ca, ori ca Maria… Ar vrea să plângă, ca o expiare. Ar vrea să erte! Pe cine? Ar vrea să ceară er-tare! Cui?

Şi paşii ei gonesc… gonesc înfriguraţi…

— Eartă-mă, mămiţo! A fost fără voe! Am greşit! Ştiu. Trebuia să-ţi spun că ies! Taci, mămiţo! Da, da, ai dreptate. Mă îndrept, m'am îndreptat… Am să fac aşa cum zice tata… Cum doreşti tu… Fiţi siguri…

— Dar unde-ai fost?

— La biserica Sf. Sulpice.

— Trebuia să mergi cu mine, la biserica noastră, românească. De când eşi singură?

— Nu mai fac, mamă. Sunt o nebună… Dar mă îndrept! Să vezi! Ai să vezi! Lilica a greşit! Lilica te roagă s'o er ţi…

Masa cu cărţile teanc şi caetele alături, o primesc de grabă, i se predau prizoniere. Rândurile sosesc ceva mai târziu, ea le cheamă, le… regăseşte cu ghiare întinse, cu strigăte surdeŞi Lilica se reface. Redevine pe încetul eleva silitoare, cu sforţări supraomeneşti. Sforţări mai ales de a alunga vălmăşagul reveriilor, inspiraţiilor, ce zilnic bat la porţile gândului ei zăvorit. Birue, birue cu luptă, cu înfrângeri şi victorii succesive.

Dar orice război costă…

Pe scările ce coboară nu va mai ridica ochii, nu va mai răspunde la salut. Şi mai ales nu va mai cânta la piano… Da, da, e mai bine. In zecile lui de clape, acest scrin tainic, în care dorm glasuri divine, stau şi chemări pătimaşe, stau degete care cuprind ca în cleşte,… stau mai ales ecouri ce evadează pe uşă, pe fereşti… şi nu e bine.

Iar odaia unei liceene trebue să rămână o carceră, cu izolări, cu ecuaţii, cu traduceri, cu teme şi cu temeri… Odaia fetei lui Haşdeu, mai cu osebire! Cel mult cu o pisică…

Delŕ Bucureţti sosesc acuma aproape săptămânal pachete cu icre moi, alva, măsline şi alte bunătăţi preferate de pacientă. A mai sosit o carte de medicină… despre miopie, cu a-natomia şi fiziologia ochiului, cu deformaţiu-nile golbului ocular, cu cauzele miopiei şi tratamentul acesteia, care trebuiau citite tocmai de acei ochi aflaţi în deficienţă, ca şi cum miopia ar fi fost o afecţiune de simple recomandaţii higienice. Părintele, după ce comunică o creştere „mare de tot” a barbei sale, mai anunţă trimiteri de bani, prezenturi, şi de atâtea alte stimulente pentru şcolăriţă: „… aşteptam o scrisoare de la mama, prin care să-mi spună că tot înveţi bine, ca şi mai 'nainte…”

Lupta pentru alegeri la Cameră s'a început. Chiţuleştii mă susţin grozav la Craiova. Dacă mă voi alege, mamei atunci voiu putea să-i zic că m'am liniştit, căci din deputăţie voiu putea să trec atunci la Paris într'un post care să ne permită să fim împreună acolo, până ce vei face doctoratul…”

Doctoratul, după licenţă, iar aceasta după bacalaureat! Şi lulia e de abea în clasa V-a. Aşa dar, puterile ei trebuesc încordate zilnic, înzecit, însutit. Cursa e prea lungă, potoul prea departe, iar cursierul nu este numai un „noble et fougueux animal” ci este în deosebi, un Pégas…

Dar Haşdeu pe lângă atavismul psichic, e sigur şi de cel fizic. Vigoarea şi rezistenţa lui la muncă, trebue să fi trecut integral şi în copilă. E doar „fiica lui Haşdeu”! Şi asta e destul!

Prefacerile fizice ale puberităţii copilei, vagul avânt către ideal, problemele de gândire ce i se impun firesc, zefirul primăvăratec care-o clatină, toate acestea efluvii ale adolescenţei nu intră în bilanţurile părinţilor adeseori şi nici ale profesorilor. Şi doar Haşdeu era şi una şi alta. Mai totdeauna lenea copiilor, la această etapă delicată î tinereţii, este cu totul altceva de cât „lene”, neatenţie, sau „minciună”. Ba nu! Poate că în cea din urmă se refugiază cauzele reale ale celor dintâi.

Copilul minte, fiindcă nu poate spune adevărul celor ce simte atunci. La drept vorbind, nici nu-1 cunoaşte bine. Dar părintele şi profesorul e mai vinovat când, cunoscându-1, îl uită ori îl nesocoteşte şi atribue efectul la cauze străine. Minciuna lor le este adeseori funesta, fatală… lor înşile.

„Atenţie la adoloscenţă!” a zis nu ştiu care om de ştiinţă! Să nu fi citit Haşdeu niciodată avertismentul, cniar dacă era să fie aplicat Lilicăi lui?!

Ba pe lângă supraocupaţiile ei de fiece zi, de fiecare ceas, pentru şcoală, cu lecţii particulare de tot felul, şi mai ales pe lângă frâul, abea ţinut, în gura spumosului Pegas, lulia trebuia să scrie mereu scrisori tatălui său, şi între ele, câte-o depeşă – două: după modelul „Si vale, valemus!”, scrisori de care trebue să se învrednicească deopotrivă şi pentru priete-nile ei atât de dorite, ba încă şi pentru câ-te-un fost meditator… Totuşi nivelul cursurilor, mereu „ŕ la hausse”, o readuce între fruntaţele clasei…

Ochii de peruzea, sunt ocoliţi, cu grijă, cu precauţie… dar nu şi amintirea lor încrustată… „cloisonee” cum ar fi zis poeta.

De aceea, când în luna Mai 1883, Haşdeu scrie „dragelor mele Iulii”, acel vaet, acea repetată lamentaţie, de neiniţiat în tainele fiziologice.

„Durerile de cap ale Lilicuţei mă îngrijesc grozav. Ele au o mare influenţă şi asupra miopiei… Să nu lucreze peste măsură: are destul timp în viitor…”

Rândurile lui produc oricui o legitimă uimire. Cum să se îngrijească cineva de efect, când el însuşi era, dacă nu provocatorul, în orice caz promovâtorul cauzei? Durerile de cap? Mai erau ele şi altceva decât de mult preve-stitul surmenaj”, iar acesta pragul neurasteniei. Şi cum să poată susţine cineva, de geniala apercepţiune a lui Haşdeu, că migrenele produc miopie, când viceversa este cu mult mai adevărată? Şi de ochelari încă nici o vorbă.

Şi în adevăr, copila suferă acum de repetate dureri de cap. Uneori nici nu le mărturiseşte. Mămiţa se tulbură tare şi e păcat… când munceşte atât, fără servitoare… Alte ori, când durerile trec peste marginile răbdării adolescentei, condeiul scapă din mâini, capul svâcneşte, tâmplele cad între palme; durerea e insuportabilă, ochii nu mai văd.

— Ce ai, Lilico, mamă? Iar te doare capul?

— Aşa, puţin mămiţo,. nu te speria! Fă-mi o legătoare cu apă rece, şi are să treacă îndată.

— Să nu-ţi pun cartofi cu oţet?

— Nu; miroasă rău şi nu pot suporta… face copila, sfârşită de puteri.

— Atunci mai lasă puţin cartea, puţin! Să-ţi fac o limonada acră?

— Nu, că-mi trece, mămiţo, dacă-mi pui apă rece…, răspunde Lilica, pradă poruncitoarelor vedenii de viitor, inexorabilelor examene ce se apropie, şi la care ea trebue să fie înaintea tuturor, iarăşi, ca în trecut, că doar e „fiica lai Haşdeu”… Şi Bréal şi Gazier şi Picot, i-au repetat-o în timpul crizei… „de lene”. Haşdeu, deşi îngrijorat grozav de durerile de cap ale copilei, face politică, se sbate în alegeri la Craiova, unde cu tot ajutorul lui Chiţu şi al lui I. Bră-tiânu, cade la deputăţie, din cauza reuşitei junelui Romanescu, fiul doctorului craiovean şi părinte al urbei. Savantul român merge în triumf la gară, primeşte toasturi peste toasturi, e încântat de „marşul triumfal” din capitala banilor Olteniei, etc., etc. Lui Ioan I. C. Bră-tianu, care-1 întreabă ce mai face fina, îi răspunde:

— Prin învăţătura şi purtarea ei va face onoare naşului!

Aşa dar, Iulia nu e numai „fiica lui Haşdeu”; este şi lina naşului Ion C. Brătianu…

Va recunoaşte cândva marele filolog, că decât toate acestea, care echivalau cu „transformarea unei fete în băiat”, ar fi fost mai imperios indicată aducerea copilei în căminul patern, unde cu încetul, domol de tot, să-şi fi terminat studiile liceale ori universitare. Şi Iulia Haşdeu n'ar fi fost mai puţin un… geniu. Nu un geniu comprimat, potenţiat după un sistem rapid, ci unul cu sbor potolit, cu afirmare sănătoasă şi viabilă.