CAP. XI. OFILIRE

În această frământare dintre obsesie şi preocupare, între nelinişte şi ogoire, vine Crăciunul şi începe anul nou 1887.

Dacă în cei doi ani precedenţi, din versurile Iuliei Haşdeu se pot plivi florile amare ale cucutei, nu mai puţin cercetătorul culege şi margarete albe, şi trandafiri şi flori vesele de câmp…

Cu începutul lui 1887, primele sporesc, iar secundele se ofilesc din ce în ce.

„L'annee 1887 – zice Angelo de Gubernatis (loc. cit) – a dů apporter quelque peine au coeur de la jeune fille; sa poésie s'en ressent: elle est plus triste et des accents de desespoir percent dans les derniers vers. Elle avait révé, et ses beaux ręves semblent s'ętre envolés; de douloureux pressentiments l'agitent, elle n'écoute plus les voix tristes de la nature. Le rire des hommes la froisse, elle se recueille dans sa solitude, avec se muse, et elle se sent lasse ŕ mourir;”

Ceea ce constată aici prietenul lui Haşdeu, Angelo de Gubernatis, după notele înseşi ale părintelui, în ce priveşte „questo fiore celeste educato sulla terra”, este deplin adevărat, cu o singură deosebire că aceste ^accents de desespior” datează încă din anii precedenţi. In acest an se petrece în viaţa luliei, doar ceea ce se citeşte în ultima strofă a aceluiaş preţuit poet, Sully Prudhomme {Le vase brisé)

Toujours intact aux Yeux du monde Il sent croâtre et pleurer tout bas Sa blessure fine et profonde; liest brisé n'y touchez pas!

Este un desnodământ psichic, ce se anunţă, o agonie morală care şi începe.

La redeschiderea cursurilor din acel an, Elli Scott e tot alături de Iulia Haşdeu şi o ispiteşte cu ochii, cu întrebările.

— Ce mai nou, Julie chérie?

— Pentru mine nimic alta, decât că pregătesc épreve-a pentru greacă. Vreau să placă lui Girard. Dar tu?

— Foarte bine. Eu mi-am amânat-o.

— Ce? face Iulia nedumerită.

— Cum „ce?” Lucrarea Ď

— A!

— Dar ce credeai? Ştii că-s logodită.

— Te felicit, şi-ţi doresc noroc!

— Iţi mulţumesc, chčre amie; dar ţtii… nu mai pot citi nimic.

— Nimic? face Iulia, cu un zâmbet.

— Crede-mă.

— Nici în ochi?

— Oh, asta! Asta a trecut… Acum., suntem ceva mai departe…

— Vreau să zic… ne iubim! Ah, Julie! Când vei cunoaşte ce-i iubirea, vei vedea că nu mai e bună nici o carte… Iubirea te copleşeşte, te distrage… te îmbată… crede-mă, Iulie dragă… Nu e nimic mai dulce pe lume…

Nici într'o epocă a studiilor sale, Iulia Haşdeu nu pune atâta sete, atâta patimă de a afla, de a-şi aduna materialul necesar, mai puţin studiilor cărora le dă maximum, cât răspunsurilor pe care sufletul ei tulburat le aşteaptă mereu, le cheamă, le strigă cu glasul în desnădejde, peste maximum puterilor sale.

Dela Universitate vine grăbită şi se lipeşte clipă cu clipă de birouaşul ei de lucru1) cu sertare şi concepte, cu schiţe şi însemnări. Acolo o găseşte masa de seară, acolo o lasă mămiţa când se culcă. Iulia n'are somn, nu simte nevoia somnului. Se culcă mereu după miezul nopţii, cu ochii aproape de pagini, gârbovin-du-se trudnic şi se scoală intre orele 4<-5 dimineaţa, în liniştea cea mare a zorilor, proaspătă la minte, ca şi cum ar fi dormit opt ore. Să fie tonicele medicale care-o ajută, să fie acea grăbire haotică, acel impuls ce-o strigă în adâncuri? Nimic aparent din negura aşternută peste ochii de peruzea… Insă nici Mignon, nici fiul ei, Marin, care vin, se gudură la picioarele ei, cu scheaun discret şi coade voios agitate, nici pisica, nici desmerdările mamei, n'au răsunet înaintea acelor haotice zoriri… Lilica lucrează, citeşte, întreabă. Stă de vorbă cu înţelepţii, cu apostolii, cu Dumnezeu, aşa, dela egal la egal, cu temeritate, cu neistovită curiozitate. Ce este sufletul acesta care se chi-nueşte, fără repaos? pentruca mâne să intre în eterna odihnă, fără să aibă dreptul la dânsa, fără să-şi fi dat toate răspunsurile, pe care le datoreşte Creaţiei. Ce este iubirea din care Dumnezeu îşi face sieşi distracţie şi oamenilor urgie? E aceea a prietenei Elli? Numai aceea?

Uneori se simte obosită, mai ales că ochii o dor, iar tusa o încearcă repetat. Ar vrea un fel de odihnă, pe care nu omul i-o poate da, cu visurile lui, cu permanenta pulsaţie a inimii. O odihnă mare, generoasă, letargică. îşi cheamă aducerile aminte. Unde sunt eroinile atâtor romane? Cum s'au descurcat ele din teama desnădejdilor? Cum au biruit? Au biruit oare?

Chimčne, a son amour fidčle, A son pčre et ŕ son devoir, Consomme sa vie şi belle

Au fond dun triste et vieux manoir.

Lŕ, nuit et jour, la jeune fille Cachée au monde dans sa tour Chante, appuyée ŕ cette grille, Son infortune et son amour!

(Chimčne. 13 Février 1887 – Chevalerie).

Şi muza ei, prietenă docilă, ce face ea, în acest ceas târziu de noapte, în care poeta o cheamă într'ajutor pe dânsa, cea vioaie, darnică şi bună? A părăsit-o şi ea? Unde e? Unde şi pe cine îmbrăţişează ea în clipele acestea? Dar iat-o! E aici, o simte coborând cu aripi albe, cernite.

Pourquoi viens-tu vers moi les yeux noyés de pleurs? Et sous le crępe noir qu'en tremblant tu soulčves, Pourquoi me montres tu mortes toutes les fleurs?

Hčlas je me sens vieille, un poids trčs lourd m'oppresse

Lasse et pâle, je sens ma jeunesse volage S'éloigner ŕ grands pas et, sans la retenir, Je la laisse passer, n'ayant plus de courage Ni de la rappeler, ni de m'en souvenir.

Porte ŕ d'autres ta lyre et tes fleurs parfumées

Pour moi tout est muet, vide et sans sentiments!

Ne me réveille plus par ton charme magique Laisse-moi mon sommeil troublé par tes baisers. Je veux me replonger dans ma nuit léthargique, Je veux dormir mes pauvres sens lassés.

(Lassitude, 15 Février 1887 – Chevalerie).

Dacă şi muza o întâmpină cu lacrimi, cu flori moarte, dacă nici ea nu-i readuce tinereţea în-tr'aripată de altă dată, să-1 abordăm pe Dumnezeu însuşi, să-1 întrebăm, să-1 somăm încă odată, aşa cum am făcut-o atâta vreme, să-1 rugăm, poate, ca pe deasupra ştiinţei şi artelor, el, supremul „Panthokratonu, să ne deslege de enigme şi de duhul distrugerilor.

Quel est ce sentiment de tristesse infinie

Qui vient remplir mon îme alors que tout sourit?

Je plongeais mon esprit chercheur dans la science Afin de m'expliquer ce que Dieu seul comprend.

Primăvara se apropie, şi Dumnezeu pune un deget roz pe inima pământului.

O Dieu! Je me sens vivre et je me sens renaâtre

Et pourtant, cette joie immense qui m'oppresse Hélas! a fait soudain s'envoler ma gâité Le zéphir odorant et sa tičde caresse Ont troublé le repos de mon coeur agité.

En s'éveillant, il a rouvert la plaie amčre Il vient de raviver mon éternel tourment.

(Tristesse, 20 Février 1887-Chevalerie)

În aceste plângeri, cu lacrimi de sânge, în care picură câte-un strop din seva, din viaţa ei întreagă, astfel risipită, îi apare, ca o consolare, ca un paralelism de accentuată martirizare, pentru o idee, ori poate pentru o dragoste cerească, imaculata figură a fecioarei din Orléans, a cărei viaţă de mult voia s'o scrie, în lumina de nimb, pe care mulţi au pângărit-o şi după moarte: „… Ce nom şi noble, şi pur, şi beau, şi saint, le plus saint de tous aprčs celui de Christ…” şi cu o invocaţie din St. Thérčse: „que muero por que no maero”! Iulia Haţdeu începe astfel fragmentul „ Jeanne d'Arc”:

Je pleure ma jeunesse et la vie, mais ces plaintes N'accuserons jamais ni mon roi, ni mes saintes

Şi tot în acel răstimp, îi vine în minte figura altei martire tete Marguerite d'Ecosse, a cărei viaţă iarăşi o concepuse în linii epice, acea fină şi delicată viaţă femenină:

Eh bien, je suis malade; oui je souffre dans l'âme Mon coeur est un foyer oů s'éteint toute flamme. Mais n'accablez pas de vos soins superflus Je fais fi de la vie et ne m'en parlez plus.

Ce que je vois autour de moi, tout me dégoűte La coupe du malheur j'ai pu la vider toute Et sans mourir encor, mais désirant la mort La mort, sommeil paisible oů le juste s'endort…

(Chevalerie – Februar)

Şi astfel muza cu ochii umezi şi aripi muiate „în amar” o vizitează mereu, o dispută concentrărilor ştiinţifice, care o reclamă deopotrivă. Lucrările scrise încep şi studenta înţelege să abandoneze puţin pe poetă, iar muzei să-i acorde un intermezzo.

În Martie Iulia prepară şi dă un devoir la filosof ie, pe care profesorul Larroumet îl apreciază destul de favorabil, cu unele obiecţiuni de formă:

Despre acestea dânsa scrie părintelui său unele adevăruri şi unele pseudo-adevăruri: „… Mars vient clair, ensoleillé, parfumé de violettes et jacynthe, la jacynthe, cette fleur exquise que les Grées, dans leur ima-glination collorée et charmante, ont dit ętre produite par les larmes d'Appolon męlées au sang du Jeune Hyacynthe. C'est une de mes fleurs favorites, et, quand parfois je passe avec maman dans le Luxembourg reverdi, j'achčte un bouquet de violettes et de jacynthes au mendiant qui, pâle, les yeux caves, m'offre le printemps de sa main glacée.

Rien de nouveau autrement dans notre vie, monotone et réguličre comme la marche de l'horloge. M. Larroumet nous a rendus nos devoirs avant-hier et sur trente étudiants qui ont traité le sujet donné, six seulement, parmi les quels je suis, ont dépassée la moyenne: André Bellesort, le jeune počte, ancien élčve d'Henri IV, a été le premier et a eu la note 12 sur 20, moi j'ai eu 11 sur 20, je suis seconde, par consé-quant. M. Larroumet n'a pas trouvé d'autre défaut ŕ mon devoir, sinon que mon style est un peu trop scientifique, et cela la faute est ŕ la Philosophie; il y a du reste un an et demi que je n'ai pas écrit une ligne de littérature. J'espčre que bientôt mon style reprendra son allure légčre et męme un peu mutine du temps passé.

Ultimele fraze, ca dealtfel întreaga ei atitudine pentru tot ce e dincolo de cămăruţa inimii sale, sunt acele pseudo adevăruri.

În planurile ei de viitor, lulia credea să distrugă tot ce nu-i convenea, să menţie numai aceea ce ar fi arătat, valabil şi esenţial, inspiraţiile ei superioare – şi pentru aceea le punea date-şi astfel să nu publice decât opera de matură construcţie. Se găsea în atmosfera scolastică, atunci când făcea acele pseudo-mărturisiri tatălui său, că nu mai scrie literatură. Cea poetică ar fi adus-o desigur, la desele intuiţii şi clarviziuni, care-âr fi făcut-o mai circumspectă…

Tot în acea scrisoare, după ce Iulia dă alte veşti despre cursuri şi profesori, îi scrie lui Haşdeu şi despre Broşteanu „qui est un idiot comme on en voit rarement…” şi pe care-1 arată într'un cadru, specific multor studenţi de la Paris, feciori de bani gata, gata la ori ce, afară de cursuri. Intre altele, erudita studentă, pe care junele Broşteanu n'o cunoştea câtuşi de puţin sub acest aspect, arată cum 1-a prins cu un odios plagiat. Insul se tot lăuda cu un discurs ţinut la moartea unui bătrân profesor al său, Caloianu, discurs care ar fi făcut furori în ţară, reprodus de ziare. Iulia, voind să-şi dea seama cum se poate ca un asemenea specimen, să ţie o atare cuvântare, îl roagă să i-o arate şi ei. Ceea ce Broşteanul execută. Care este uimirea, dar şi revolta copilei, când vede că în adevăr discursul e minunat, cu o singură constatare: că începutul este peroraţia funebră a lui Bossuet? la moartea Henrietei de Angletera, iar finalul pur şi simplu un pasagiu din Pascal?! Cât despre Caloianu, defunctul, nici un cuvânt!

Iulia trimite pe tatăl său la ziarul însuşi „Amicul poporului” din Crai ova 1S85, unde discursul e publicat. Şi dânsa se întreabă cu drept cuvânt: „. Oů en sommes nous en Roumanie? N'y lit-on plus que les romans de Gyp et de Georges Ohnet? Belle civilisation moderne… Belle civilisation, vraiment!

Intru cât noi am retezat fraza întreagă din precedentul pasaj ca o delicateţa faţă de cultura… fiefului politic al lui Haşdeu, ne simţim acum, obligaţi de a o reda întreagă, când Iulia uimită descrie pe Broşteanu: „qui est un idiot comme on en voit rarement, męme en Roumanie, j'aime ŕ croire!1* într'o alta scrisoare din 4 April, Iulia Haşdeu scrie tatălui cu prilejul vacanţei de Paşti şi-i împărtăşeşte o sumă de întâmplări, unele banale, altele foarte semnificative, din Paris, dar mai ales calda ei dorinţă de a merge în vara ce se apropie, când va reveni în ţară, să vadă minunata catedrală a Curţii de Argeş al cărei album de curând apărut, tatăl ei i-1 trimisese, „ŕ la quelle désormais s'attachera le souvenir gracieux et mélancolique de trois femmes, de trois mčres, l'une légendaire, l'épouse de maâtre Manole, et les deux autres bien reelles et non moins touchantes, Despina et Elisabeth…”

Intre alte veşti, comunică părintelui, repetatele ei dureri de cap, oarecari plimbări în trăsură, la Bois de Boulogne, unde a văzut „Ies jolies mondaines fardées, des femmes de demi monde qui se distinguent ŕ peine de celles du vrai monde”. Ţi exclamă: „… Et c'est ça qu'on appelle le beau monde! Ah, bien, il n'est pas mon idéal ce beau-monde lŕ! Je n en donnerais pas deux ans, et je préfčre une de nos belles paysannes ŕ la joue hâlée et fraâche, allaitant un robuste enfant, rouge comme une pomme d'api. Voilŕ que j'appelle du beau monde!”

Minunată profesiune de austeritate, de amărăciune pentru viaţa stearpă, precum şi mişcător omagiu pentru ţăranca română! Toate bune! Dar un singur lucru nu mărturiseşte copila părintelui său de departe: starea sănătăţii sale fizice şi psichice. Nici un cuvânt mereu miştificatului tată, despre aceste aspecte, cele mai scumpe sufletului lui, robit de muncă şi de dragostea aprinsă pentru odorul cel nepreţuit.

Asta îl şi face să nu cunoască nici acum realităţile adevărate, să stee pe puful moale şi înşelător al succeselor ei universitare şi al aspectului de persică, pe care în vacanţă obrajii Lilicăi îl îmbracă. Evident, copila singură voeşte asta: se izolează în sine însăşi, ca în eternitate.

Şi realmente lulia Haşdeu agonisează sufleteşte:

Je voudrais ętre morte et dormir sous la terre Dans l'éternel silence et l'éternel mystčre, Couchée en un cercueil, dans la nuit des tombeaux, Lŕ, pour l'éternité, je serais sans alarmes, Et de sa froide main la Mort séchant mes larmes, Enfin me rendrait le repos!

Je suis bien jeune encore, et j'aimerais la vie; Pourtant je vois les morts avec un oeil denvie S'endormir doucement de leur fatal sommeil.

Si j'aime cette voie de la Mort qui m'appelle C'est que je souffre, et que je n'ai personne au monde

Personne qui sur la terre ŕ mes sanglots réponde Et qui m'accorde sa pitié!

Qui croirait que l'enfant aux papillons semblable, Cache au fond de son îme un deuil inconsolable? Qui ŕ tout moment son coeur meurtri se sent brisé Qu'elle appelle ŕ grands cris la Mort, sa délivrance Et qu'elle attend toujours, pour calmer sa souffrance, Ce don par le ciel refusé!

Hélas! n'espérons pas qu'une moin tendre et sűre

Avec précaution ferme notre blessure, Car nul ne doit jamais savoir notre tourment

La pudeur le commande: il faut cacher nos larmes

Et rire, et n'étaler au monde que nos charmes, Et, comme Polyxęne, expirer décemment l -

(Jours d'angoisse. April 1885 – Chevalerie)

E poate mai mult decât o mărturisire supremă: un testament!

Nimeni să nu-i tulbure amara izolare de lume, de lumea care a făcut-o să sufere atât de cumplit încât, tânără şi fermecătoare, vrea să moară, fără ca nimeni să nu-i cunoască durerea şi lacrimile, şi aceasta fiindcă „pudoarea o comandă!” (?)

O astfel de inimă tânjeşte oare după moarte, numai din acel vag presentiment, pe care sănătatea ei şubredă în fond, dar aparent rezistentă, i-1 sădeşte? Să nu fie aceea ce întreaga ei melancolie, o va fi sporit zi cu zi? Să nu fie cumva tocmai reversul refulării: Candoarea ei excesivă şi pudoarea aceea, inexplicabilă alminteri, dacă setea de iubire n'ar fi argumentul peremptoriu?

Haşdeu lucrează mereu la volumul al doilea din marele lui dicţionar, care va apare în curând. Străin în întregime de acele amare frământări din adâncul inimii copilei, marele om şi părinte stă învălit, aş spune cu un cuvânt poate impropriu, stă împachetat zilnic, în man-tea tristei fatalităţi, de a nu putea sări în ajutorul copilei lui scumpe, atât de prigonitor singură, singură!

Mămiţa ce face atunci? Mamitei să nu-i cerem prea mult. Sonda privirilor şi înţelegerilor ei e de suprafaţă. întreg devotamentul ei matern, de zi, de ceas, toată generozitatea şi urnanitarismul revărsat tuturor, stau deopotrivă de neputincioase pentru aceasta.

În scrisorile Lilicăi către tatăl ei, dânsa recurge, silnică şi ea în aceasta, la micile banalităţi dela Paris, ori Bucureşti. Ce face căţelul cutare, pisica neagră, ce face baba Anica, ori fiica ei, ce fac florile? etc.

Generozităţii materne scrie Haşdeu acea epistolă, din jumătatea a doua a lui Februar 1887, ca un îndemn ocult parcă, de a face să-şi restrângă solicitudea numai în jurul fetei: „Negreşit umanitatea e foarte bună; dar începutul umanităţii este propria familie şi numai după ce ai mijloace să satisfaci pe deplin propria familie, ' numai atunci poţi să dai altora. Aşa a spus însuşi Domnul Hristos, pe care nimeni nu 1-a întrecut în umanitate; şi o spusese atunci cânt naţiunile nu aveau încă pretutindeni câte-o ambasadă, care aceea – iar nu d-na Haşdeu cea săracă – este datoare în străinătate a veni în ajutorul victimelor, dacă victimele merită ajutor. Pentru familia mea nu există un om care să nu recunoască că-mi îndeplinesc datoriile chiar peste măsura mijloacelor mele; dar pentru străini, chiar să vreau, nu pot, n'am de unde.

Păcat că soţia mea na citeşte Evanghelia: eu o ştiu pe dinafară; numai acolo învaţă cineva adevărata umanitate: „să nu dai câinilor ceea ce este a fiilor tăi”.

Cât pentru familia mea, voiu face orice sacrificiu, şi nu eu vă voiu refuza vreodată doftori, birje etc., régime thoniqae al D-rului Damaskino şi orice alta; dar am dreptul de a nu munci pentru străini, pentru cari să muncească neamurile lor şi pe care în străinătate săi ajute Legaţiunea. Dacă Lega-ţiunea nu are bani de prisos, apoi de unde să aibă d. Haşdeu sau dna Haşdeu.

Cât sufăr eu, ştiind pe Lilicuţa bolnavă, nu vă pot spune,.”

Din această scrisoere, al cărei început zice: „La 16 Febuarie trecut am împlinit 51 de ani.” se desprind două lucruri clare: întâiu vârsta lui adevărată, aşa cum Haşdeu şi-o mărturiseşte, că deci ar fi născut la 1838, iar nu la 1836, cum s'a arătat de unii şi al doilea o contradicţie a lui proprie: In rândurile scrise de dânsul în 1889, pentru Angel o de Gubernatis, care va proslăvi fiinţa şi activitatea luliei, Haşdeu scrie că: „… bien que trčs saine et męme robuste jusqu'ŕ l'année passée…” adică până în 1888,. 1 Or, iată că încă din începutul lui 1887, el mărturiseşte dureros, aproape, strigătul lui, despre sănătatea Lilicăi: „cât sufăr eu, ştiind pe Lilicuţa bolnavă, nu vă pot spune.”.

Aceeaşi confuzie asupra acestei sănătăţi de acum o produce şi apologetul poetei, Ionescu Gion, care în „Revista nouă”, ce urma să apară în curând, scrie pe deoparte că sfârşitul lui 1886 şi începutul lui 1887, o găsiră şi o lăsară mai gata de cât totdeauna de luptă„, iar câteva rânduri mai jos, că: „începu să verse sânge. Era după începutul anului 1887”.

Şi adevărul este că nu la începutul lui 1887 se declanşase ftizia, ci cu mult înainte, după bronşita de acum doi ani. Siropurile, ceaiurile amânaseră hemopftizia, dar copila îşi dădea seama mai dinainte, în tusa ce-o înneca adesea că era candidata neertătoarei boale. Sămânţa acesteia i se inoculase încă delŕ acel pojar necăutat cu atenţie şi numai robusteţa copilei făcuse să întârzie evoluţia mai rapid. „Ce-mi pasă! zise fecioara, şi'n faţa eroicei sale nepăsări toţi crezură în inocuitatea acestor prime emoptisii11 exclamă Gion.

Nepăsare? Nici de cum! De fapt este posibil ca Gion, la data panegiricului său pregnant şi jalnic, să nu fi pătruns suficient activitatea poetică a Iuliei Haşdeu, mărturisirile ei totdeauna datate! Iar dacă şi acum, când primul semnal peremptoriu al ftiziei se arată, încă se mai crede în inocuitatea boalei, când aceasta e dublată de desamăgirile sentimentale şi de surmenajul cu dureri de cap repetate, „clopote de alarmă” destul de grave, ce este de zis alta, de cât că fatalitatea, ce se zice a fi oarbă, orbise de fapt pe toţi cei din jurul fecioarei?!

Acea ascunsă otravă, pe care io aduse, prin desfătările ei amoroase, Elli Scott complectase de bună seamă opera ofilirei lăuntrice, find-că dacă senzaţiile directe, impresiile încercate „propriis sensibus” sunt de natură adeseori a sdruncina o inimă stingheră, apoi contrastele cu acele fericiri, streine, cu exuberanţele mărturisite şi mai ales constatate, sunt totdeauna decizive. Ceea ce este adevărat în versurile marelui florentin Dante:

Nessun maggior dolore

Che ricordarsi del tempi felice

Nella miseria… este peremptoriu şi pentru contrastele venite din afară, stabilite între profunda ta tristeţă, mai ales necunoscută altora, nemărturisită şi între bucuriile altora, tocmai pe tema suferinţelor proprii.

Aparent Iulia Haşdeu înfruntă viaţa şi deopotrivă moartea. Pe când pregăteşte diverse lucrări seminariale sau de clasă, pentru care citeşte zi şi noapte, cu înfrigurare, ea îşi adună, materialul necesar pentru acea probă pe care în curând o va desvolta, după propria ei sugestie, însuşită de Larroumet: „Logica ipotezei” îndră-sneaţă problemă, controversată şi subtilă, care va fi o deplină afirmare a posibilităţilor ei intelectuale, îşi cumpără diverse cărţi, între care (Le fondement de la morale) de Schopenhauer şi „Logique de Port Royal” a lui Ch. Jourdain, care comentează lucrarea lui A. Arnould şi Nicole, stă ore întregi în biblioteca facultăţii de litere şi-şi îmbogăţeşte mintea cu tot ce s'a scris despre logică pe de o parte, despre ipoteză pe de alta! Copernic, Kepler, Huygens, Newton, Hume, Leibnitz, Cuvier, Bacon, Platon, Äristot, Socrat, Thomas Reid, Descartes, Schopenhauer, etc., vin toţi să încredinţeze rodul cugetării lor, acestei copile, sdrobite în trupul şi sufletul ei, dar care stoarce ultima energie pe care Nemesis i-o mai îngăduie, spre a da vieţii înaltul ei tribut.

În această lucrare, Iulia combate sistemul şcoalei scoţiene, în ce priveşte „înţelegerea umană* reprezentată prin Thomas Reid, care statorniceşte vre-o unsprezece „adevăruri con-tigente”, unde se arată că totul este tangibil, că înţelegerea umană poartă în sine întrebările şi răspunsurile pe care evenimentele şi judecăţile ni le pun, că nimic nu stă în metafizic, că scepticismul lui Descartes e nefondat şi afirmă absoluta libertate de gândire şi voinţă a omului. Iulia se alătură lui Maine de Bir an, Edgar d Quinet şi altor adversari ai şcoalei scoţiene, care susţin că elementele ipotezei se impun totdeauna înţelegerei logice şi verificete, şi că ipoteza este indispensabilă mai totdeauna în fenomenele ce scapă experienţii şi inducţiei.

În susţinerea lucrării, Iulia, comentând pe marii filosofi, des voltă părerile acestora prin critica sa proprie, şi conchide că logica ipotezei este tot aşa de valabilă, în orice caz, necesară, ca însăşi demonstraţia experimentală.

Profesorul Larroumet, când Iulia îşi trece lucrarea în faţa lui şi a studenţilor, rămâne uimit de docta pregătire a studentei române şi o felicită din toată inima.

Desigur, în acest răstimp de ambiţie ce înfruntă, de sbor spre lunină, a scris Iulia acea simbolică poezie „Le cavalier nocturne”, care n'ar fi decât ea însăşi, însufleţită de transcendent, atrasă de mirajul veţnicului au delŕ, ce-o străjue în tot locul, o pândeşte, ca pe-o pradă, iar la sfatul cuiva de a se feri de „moelleux accords”, în jurul cărora dansează „Ies morts sortis du noir Tartare! îi răspunde:

Je passe, en mon chemin Affrontant la tempęte: Guidé par le Destin Nul danger ne m'arręte.

Je ne crains pas la mort, Car ma route est bénie. Je suis l'élu de la sort: Mon arme est le génie.

Plus haut! Plus haut toujours! Plus haut! c'est ma dévise. Arričre les amours Que le vulgaire prise/

Tu veux savoir mon nom, Mon nom et mon histoire? Je suis ambition A cheval sur la gloire!

(13 Mars 1887 – Chevalerie)

Şi desigur, tot în această primăvară, când încă în gura copilei mai stărue izul amar al cupei pe care prietena ei involuntar ia golit-o, scrie ea acea diatribă pentru perfidia şi minciuna femeii: „La femme”, cu motto din Tibul: „Ah, crudele genus, nec fidum femina nomen”!

O coeur de femme! énigme insondable et profonde! Pétri du feu divin męlé de fange immonde, Protée inexplicable et qu'on ne peut saisir, ' Coeur ville, indifférent, ou gouffre de désir!

Ah! tes yeux sont pervers, ton sourire est perfide, Tout, tout est faux chez toi, faux clingnant et dure: Ta parole, ton air, et jusqu 'ŕ ta figure! Ce qui n'est pas mensonge est par toi détesté: Le mensonge, voilŕ ta seule vérité!

Oui, la coquetterie est tout ton caractčre

Vous vivez pour cela, de cela; pauvres femmes, Dans un noeud de ruban vous enfermez-vos îmes!

Săparea aceasta în cremene a părerilor ei despre femee, nu este de altfel accidentală, ocazională. Cum a putut ea studia sufletul femeii „pe viu”, e greu de înţeles! Desigur că la geniala ei intuiţie a cauzelor şi manifestărilor, s'a adăugit şi rapida observaţiuue, dar nu mai puţin sinteza operelor citite cu pătrunzătoare atenţie.

Una din însemnările ei despre femei zice: „II est des femmes dont le sourire est exquis; męme lorsqu'elles sont laides, leur sourire éclaire leur figure d'un rayon de beauté.

Il en est d'autres, belles męme, qui ont un sourire hideux, repoussant, écoeurant. Elles relčvent leur lčvre supérieure, rétrécissant leur nez et faisant faire ŕ leur joue un pli profond et disgracieux. Ces femmes-lŕ, leur sourire les dévoile; elles sont jalouses, intrigantes, acariâtres, insu-portables. On connaât la femme ŕ son sourire, quand ce sourire lui-męme n'est pas étudié ŕ l'avance, comme dirait un sourire de convention„… (Ionescu-Gion: Iulia Haţ” deu)

Care dintre cunoştinţele, sau „prietenele”, ori „colegele” Iuliei s'ar recunoaşte aci?

Iar într'o altă cugetare, poeta consemnează: „La femme a dans le coeur des qualités exquises, męlées ŕ tant de défauts, que les qualités en sont paralysées, étoufées; – elle a les impressions vives et fortes; mais elles ne se gravent pas profondément dans son coeur; elle est capricieuse et inconstante; – elle est bonne et généreuse, mais elle est jalouse: d'oů la cruauté, son amour pour l'intrigue; – elle est sincčre, franche męme, mains elle est faible et lâche, d'oů son hypocrisie, sa perfidie.

ses éternels mensonges; – enfin, ses qualités et ses défauts sont comme les corps en chimie: les défauts s'y combinent avec les qualités, mais ils sont les bases des combinaisons et ont le pouvoir de changer les qualités en vices.” – (I. G. loc. cit.)

E ceva obiectivism în această gândire, dar este şi acea veşnică amărăciune a prieteniei sale sincere şi devotate, atât desamăgită. Iar ca o escapadă din această lume de artificial, de urât, de perfidie, în care nici copiii nu mai sunt copii, nu mai au sinceritate şi candoare, fiindcă nu le mai place „Ies contes bleus”, lulia cheamă zâna poveştilor, pe Azurina, s'o iee în lumea ei, în edenul auriu:

O fée, allonsnous-en, laissant-lŕ nos misčres: Au pays éthérés, au pays des chimčres: Conduis-moi vers des lieux inconnus et sacrés.

Paleta cu culori e aproape uitată. Două-trei pensoane, azi, alte două-trei mâne, dar nici pasta n'o mai ascultă. Efectele de lumină, dure şi masive, se aştern pe pânză, dar nuanţele rămân în suflet. Pianul o primeşte cu dinţi albi, râzători, dar manele ei luuecă pe clapele negre… Acorduri triste, solemne, ca de orgă, se fărâmă capricios, în ritmuri inegale. „Mondschein sonate” a lui Beethoven nu-i mai place decât în prima ei parte, în care notele picură tainic ca razele lunei, cu basul încet, întunecos. Marşul funebru din simfonia a IlI-a „eroica”, a nefericitului geniu surd, îi vorbeşte mai pe înţeles decât oricând; e doar dedicat altui geniu nefericit, deopotrivă de scump poetei: Napoleon I.

Într'o seară cântă celălalt marş funebru al lui Chopin, scris de acesta ca o binecuvântare parcă a celor ce se pregătesc pentru mormânt şi al cărui conţinut armonic şi melodic, înfrăţit cu precedentul, în esenţele lor divine, par tot ce poate fi mai sublim în… moarte. Maica Iuliei cearcă o apreciere.

— Lilicuţo, parcă-i un cântec de mort; mai dă-le ciorilor fetiţa mamei, că-mi vin lacrimile… aşa… ca la o bocitoare.

— Cu dreptate, mamă. Pentru lacrimi a şi fost scrisă sonata care cuprinde acest marş funebru. Chopin a fost un geniu nefericit, ca aţâţi alţii, sortit morţii încă din tinereţe…

— Lasă-1 încolo, dragă. Cântă ceva mai pentru vârsta ta, aşa să-mi placă şi mie…

— Pentru vârsta mea? Hm! Ei, dar pentru plăcerea ta iată: am să cânt ceva ardelenesc…

Şi Iulia îi trage o „bănăţeancă”, o melodie sburdalnică, svăpăiată ca şi când ar fi ieşit din degetele unui muzicant ameţit.

— Ei, da, Lilico! Asta zic şi eu muzică! Ţi se potriveşte, dragă!

Se potrivea Lilicăi, cum se potrivea ţambala-giul, delŕ care o auzise ea cândva, cu Chopin…

Astfel trece Pastele, şi primăvara cu bujori cu myosotis, aceste lacrimi ale primăverii trecătoare, şi cu narcişi candizi; dar trandafirii n'au mai venit în glastra, ce stă acum goală, ca un sicriu ce-şi aşteaptă locatarul, ori din care cel vechiu, s'a risipit şi a fost dus în ţarini străine…

După examenele anului întâiu, parţiale, pregătite cu osârdie, luliile se pregătesc pentru

Bucureşti. Haşdeu renunţase la Elveţia care n'adusese mare lucru în sănătatea Lilicăi, deşi doctorii Damaschinos şi Percheron, o recomandaseră din nou. Şi copila se bucură din toată inima să-şi revadă ţara, mai ales să stea la bunul părinte Ghenadie-episcopul, care le invitase să petreacă o parte din vară la Curtea de Argeş.

Drumul, ca niciodată, îi pare Lilicăi, lung morocănos, mai ales copleşitor; cu zăduf şi călători plicticoşi şi răi.

În sfârşit, iată Bucureştiul, iată iarăşi parcul dimprejurul Arhivelor, clopotniţa şi poarta de intrare de sub ea, sălciile cu cosiţe despletite, poate logodnicele moarte, chiparoşii şi în sfârşit Agrippa cel voinic, cu Agripina lui, care latră de bucurie, şi bunica şi Svârleasca şi Florica şi Matilda. Flori peste tot, în jurul bisericii, pe straturi „pe ceardacuri, pe morminte”.

Iulie şi parte din August petrec la o altă; acolo, ori la prietene, în Cişmigiu, ori la şosea cu trăsura sau plecând câteva zile la Sinaia cu toţii. Intre timp, doctorii Măldărescu şi Calinr deru, consultaţi pe rând, nu găsesc, în afară de o oarecare debilitate, inerentă studenţilor harnici, nimic alarmant la plămâni, deşi copila, manifestase accesele de hemoptisie cunoscute… Ea singură ştie realitatea aspră. Ea singură, şi pentru sine, surâde amar la seninătatea constatărilor medicale. Şi de câteori se retrage tot singură sub pomii stufoşi şi mulţi, îşi dă consolarea supremă în acelaş infinit refugiu „dincolo”.

Unde sunt ochii de peruzea?

Poetul şi-a părăsit ciobăniţele scoţiene şi se va fi făcut desigur un cântăreţ al saloanelor din Calcutta, ori Londra, cine ştie?!

În poezia „La muse et le počte'1, dedicată poetului S. Prudhoune, versuri pe care le scrie în acest timp, Iulia Haşdeu cântă pe marii, pe autenticii, pe divinii poeţi, care erau altă dată „Dieux sur la terre”, nu ca acei copii cari se născocesc poeţi astăzi:

A la table des rois on les voyait reçus Dans la Grčce riante, aux bords de l'Hyssus

A Rome, un vil esclave, pourvu qu'il tut počte

Du coup s'affranchissait; Aujourd'hui, tout gamin d'école versifie Les počtes, sont gens innutiles sur terre

Tous versificateurs, et pas un seul počte

Şi după o lungă lecţie dată poeţilor tineri de această bătrână, Iulia ia puţin în zeflemea şi pe oamenii de ştiinţă care socot pe poeţi nebuni, şi geniul demenţă, iar corpul şi sufletul uman îl privesc cu al lor „lorgnon sur le nez” chimiceste… doar.

Tot în Iulie, sub chiparoşii din parc, în preajma lespedelör cu inscripţii de iubire, pe morminte, scrie Iulia Haşdeu aceea semnificativă simbolică legendă „Le chevalier et la mort”, în care sub masca unui cavaler, Eude, călare pe un cursier, asemeni aceluia al lui Bayard, poetâ îşi întruchipează propriul ei vis. Călăreţul goneşte prin ceaţă noaptea, după ce-a luptat eroic şi aproape cade de pe cal de oboseală. Deodată, în întunerecul fără nici o stea pe cer, calul lui se opreşte brusc şi spune stăpânului că un spectru îi taie calea. Eude trage spada, gata de luptă, dar o voce îi strigă „ Tu veux lutter contre la Mort, passant?” Cavalerul anunţă cine este el, şi întreabă cine e spectrul. – „FUß de la terre.

Je* suis la Mort” – O, moarte, vrai să mă iei? întrebă cavalerul. Fie! Dar vreau să mă bat cu tine. Ştiu că ai să mă învingi, dar vreau să mor luptând. Moartea acceptă, dar îi strigă.

Jusqu'ici pour l'amour tu n'eus que du dédain

Ignorait-ta, guerrier farouche, mais pieux Que l'amour ouvre seul le royaume des deux?

Tu te repentirais de ton sombre passé, Regretant de n'avoir, ŕ ton heure supręme, Le baiser d'une femme adorée et qui t'aime Mais ton orgeuil et ta folle témérité On perdu ton salut par Dieu męme tenté… et soudain, sous la lune blafarde

Une femme paraât: le comte la regarde

Blanche, elle a la condeur des anges radieux

et des larmes amer es

Pour la premičre fois brillent sur ses paupičres

Vers elle il tend ses bras, et tombant ŕ genoux

Il lui parle, et sa voix prend un ton triste et doux: „Ta m'étais destinée, helas! beauté céleste Et puisque je te perds, que m'importe le reste. Mais elle disparaât bientôt ŕ son regard, Le comte vers la Mort se tourne alors, hagard „ O mort! Saisis ta proie, allons! prends ta victime:

N'avoir personne aimé, c'est le comble du crime!

Şi moartea îşi ia prada.

În această legendă, cavalerul Eude, poartă un nume eroic, cu adevărat legendar, amintind pe acel autentic conte Eudes, ajuns rege al Franţei în secolul întâiu, pe vremea carlovingieni-lor, a căror istorie a preocupat-o stăruitor. Iulia şi-1 împrumută pentru propria ei legendă, pentru propria ei pedeapsă, de a fi fost mereu, chemată la iubire şi totuşi de a nu se deda acelui „sărut al unei femei adorate care iubeşte” deci, iubirei cele mari şi depline, de care, în adevăr, Iulia s'a îndepărtat mereu.

Peste câteva zile, iată-i pe tustrei pornind spre Curtea de Argeş, unde stau o săptămână, găzduiţi de episcopul Ghenadie Petrescu: Acolo, upă ce Haşdeu le instalează confortabil, Iulia începe să se simtă bine, deşi tusa se menţine. De data asta, cărţile au însoţit-o necontrolate şi totuşi poate, ca niciodată, ele ar fi trebuit să stee departe, pentru odihna ei completă. Dar mai vin ţărani şi ţărance, în costume înflorite şi cu chipuri rumene; dinspre culmi şi poene se aud fluere şi cavaluri, iar clopoţeii de argint ai Mânăstirei, cântă cu zefirul la olaltă arii serafice. Este prilej de rustică desfătare. După două trei zile dela sosire, după vizitarea cuprinsului acestei mistice mănăstiri a Meşterului Manole, câţiva prieteni din Bucureşti, vin şi ei pentru câteva ceasuri, între care şi Ionescu Gion.

„Cel care scrie aceste rânduri – zice Ionescu Gion, în panegiricul lui – a văzut-o în Iulie „1887, la Curtea de Argeş.

Era rumenă, frumoasă, veselă, sveltă în talia-subţire şi mlădioasă, ca ochii umezi de sglobie fei ricire, prietenoasă şi glumeaţă, fără umbră de cochetărie, înflăcărânduse în orice discuţiune în care

Idealul şi Arta erau în joc; rămânând pe părintele său în glume şi'n săgeţi curtene, cunoscând toate cestiunile ce se ridicau în conversaţiune. – şi în toate, cu toate şi din toate respirând viaţo şi puterea minţii, în cea mai splendidă a lor arătare”.

Ce va fi fost în sufletul lui Gion pentru copila astfel descrisă, nu e prea dificil de închipuit. „Na e prea” zicem, fiindcă puţintel dificil tot este. Că el va fi nutrit o simpatie reală, neconturată sub cadrul iubirii încă, o admiraţie sinceră pentru învăţata studentă, o stimă chiar pentru fiica magistrului, este foarte probabil. Că însuşi Haşdeu vedea în el un cărturar şi un om serios, ce-ar fi fost demn de fiica sa, e tot aşa de posibil, iar unii intimi ai bătrânului au şi confirmat-o. Dar că Iulia, cu visurile ei de proporţie legendară, ar fi putut să tse adape din această admirativă atenţie a profesorului Gion, a aceluia pe care ea adesea îl ironizează, care era cu aproape doisprezece ani mai mare, şi între inimele lor nu era nici un fel de consonanţă, iată ceva în adevăr cu totul strident.

După o săptămână de odihnă, între cerdacuri cu muşcate şi garoafe, ce sângerează în crepuscul, între zumzet de albine şi cântece de călugări la utrenie, Lilica pleacă iarăşi la Bucureşti, spre finele lui August, iar în primele zile ale lui Septembrie, face cu părintele ei, o călătorie la Iaşi, care a surprins-o şi fermecat-o cu poezia priveliştelor lui, „întrecând Bucureştul.”

Sănătatea, aparent satisfăcătoare, n'o opreşte din aceste călătorii, care în fond o scutură, o obosesc lăuntric.

Întoarsă din Iaşi, ea scrie prietenei sale Ga-brielle, din Paris, cum a precut vara. Nimic din surpările ei intime, nimic din fulgerile pe care Moartea i le scapără repetat în suflet, spre a-i arăta mirajul de „dincolo”, nimic din versurile ei de spovăduire supremă. Ci că se simte bine şi a petrecut agreabil vacanţa.

Despre versurile sale însă, află abia acum părintele său, într'o seară, pe ceardacul larg delŕ Arhive. lulia în sfârţit, mărturiseşte lui Haşdeu că are un teanc de lucruri, versuri proză, schiţe de teatru, etc. La insistenţa părintelui, cu mare greutate copila îi citeşte câteva. Haşdeu ascultă cu ochii umezi, peste care se aşterne acea expresie spirituală ori de câteori orgoliul său e flatat, şi îmbrăţişează pe tânăra poetă.

— Bravo, Lilicuţo dragă! De ce nu mi-ai spus-o până acum? Ştii că ai un talent desăvârşit?! Bravo!

Ia mai citeşte!

— Deocamdată, atât! Trebue să revăd totul.

— Dar trebue să publici, fetiţa tatei. Să mi le dai mie…

— Asta nu! încă nu! Măi târziu, după ce voiu revedea totul. De altfel, sunt prea tânără. Mai pot aştepta!

Dar Haşdeu – cum o declară singur în „Bourgeons d'avril” – văzând rezistenţa fetei, dar şi lucrurile frumoase ce-a produs: sustrage patru poezii: Les Contes bleus, Larmes d'enfance, Dédain şi Le souhait d'une vilaine şi le dă lui Clavel, directorul ziarului „Etoile roumaine”, care le şi publică, însoţite de elogioase note. Surprinsă astfel, lulia scrie lui Clavel, între altele: „.,. şi quelque chose a pu me faire oublier le regret que j'ai ressenti de voir publiées ces premičres et humbles productions de ma plume, c'est la façon dont vous les avez comprises et interprétées. Vous avez bien vu qu'en tout et partout je déteste l'affectation et la pose, que j'aime pardessus tout la franchise et la vérité, deux choses qu'aujourd'hui on ne trauve plus gučre que chez 1 enfant; et c'est pourquoi, en dépit de tous et autant que posible, je veux rester enfant par le coeur, bien enfant. Vous avez compris cela, monsieur, vous l'avez dit et d'une maničre charmante; je vous en remercie sincčrement.

„/. H. Bue. le 9 Sept. 2887

Noi cunoaştem însă şi opere care nu mai sunt de copil, mai ales cele filosofice, deceptio-niste, pe care le scrie chiar în toamna acestui an, dureroase ca un tăiuş ce scrâşneşte şi mai ales, cele pe care le va scrie în anul următor, de înaltă resemnare fatalistă.

Sfârşitul lui Septembrie, în cortegiul lui de păsări călătoare, poartă şi pe Iulia îndărăt, spre ţara lui Soare-apune, unde apusul cu tot ce cuprinde el mai tragic, o cheamă şi o strânge ireductibil, mereu!

Acum, după ce şi-au reluat căminul – care după o însemnare a iuliei ar fi în „Rue des St Peres No. 76”, regăsind Parisul cu toată svăpă-iata lui vieaţa mondenă şi desgustătoare pentru un suflet care caută veşnic „le beau courage antique”, ori devotamentul pentru cauzele mari, în timp ce numai interesul este singurul zeu (II est passé, sonnet, Chevalerie 164), acuma, Iulia Haşdeu, scârbită de acest Paris, scrie amintita poezie „Paris d'anton”, în care glorifică vieaţa lui frumoasă de odinioară, cu marchizi, oameni de onoare, cu studenţi săraci, nourris de haricots et chantant des cruelles, sur la paille dormir, de Virgile enivrés”, cu cavaleri, cu catedrale pline de credincioşi.

Veşnica nostalgie a Iuliei după trecut, mirajul acela, atât de comun şi lui Eminescu, ca şi tuturor liricilor şi epicilor, care-şi plasează dorurile şi iubirile în lumea de văl a perspectivelor ce dispar îndărăt sub secolel! Lumi poetizate şi în timpurile noastre de azi, când frumosul e încă „în toate minţele”, iar doctrinele sociale încă mai cochetează cu morala umană. Ce va fi cândva…?

După o seară petrecută la logodna uneia din prietenele sale, Iulia scrie „La chimčre”', persiflând, cu o explicabilă amărăciune, pe cei care se cred fericiţi, fiindcă mai cred în himera dragostei

Sil est vrai que les amoureux Sont partout et toujours heureux, En germinal comme au Brumaire, C'est qu'il n'est pas cf éfroi pour eux Car ils ont foi dans la Chimčre

Şi adnotează versurile, arătând că le-a scris la acea logdnă, în care logodnicii „. avaient l'air şi joyeux. Moi qui me moque sincčrement de l'amour ne l'ayant pas encore éprouvé, je me dis, en les regardant: Décidément ils sont heureux”! Ils sont fous, mais ils sont heureux. -”

Că Iulia îşi bate joc de dragostea pe care n'a gustat-o încă, ne dăm seama după frământările trecute ale acestui biet suflet candid şi totuşi încercat, ce sens pune ea în rândurile de faţă. Despre rest, este de văzut în studiile ftiziologilor care este în genere psichologia fizicilor. Şi Iulia Haşdeu are, la epoca aceasta, câte ceva din psichologia lor, care în genere e plină de sarcasm pentru efluviile de sănătate debordantă ale altora şi pentru conceperea unei noi vieţi, desgust de lume, personalism şi maliţie până la răutate francă uneori. Este linia neagră pe care solii morţii o trag peste aspectele din urmă ale vieţii; este pregătirea pentru dincolo…, este aclimatizarea la negura eternă…

În faţa ei, natura ia aspect de catacombă, arborii de schelet. In Noembrie, puţin după ce împlineşte optsprezece ani, scrie poezia amară „La feuille”, cu un motto din Heine:

Vois, les arbres ont pris des formes de squelette. Plus de feuilles…

Pâle, sčche, on te foule aux pieds; feuille tombé, Pauvre feuille perdue! Ah, ton sort nous retrace Notre propre destin, notre propre disgrâce: Nous naissons, sans savoir oů Dieu nous jettera. Que sommes-nous?

— Secret. Oů courons-nous?

Mystčre!

Et que deviendrons en quittant cette terre?

Oh! nul jamais ne le saura!

O grand Dieu! L'infini!

— Philosophes sublimes, Comprenez vous ceci: les deux n'ont pas de cimes Et les mondes géants, par mille millions, Roulent autour de vous, éternels, immuables Et la terre pour eux, le grain dans les sables Que sur la grčve nous foulons.

Ame, corps, esprit pur, sens, coeur, intelligence Que voulez vous dire? Toute votre science Grands hommes, n'aboutie quŕ nous désespérer

Nous n'y comprenons rien, vous non plus, /imagine L'homme est-il un esprit, n est-il qu'une machine

Qu 'importe! puisqu'il sait aimer et pleurer.

(Bourgeons 179)

Amărăciune, strigăt, panică! De ce această deşărtăciune? De ce atâta desamăgire? Şi po-eta, care din când în când, revoltată pe iubirea ale cărei delicii nu i s'au oferit, explică totuşi rostul vieţei! Omule maşină? Spirit? „Ceare-a face, de vreme ce ştie să iubească şi să plângă?!

Şi tot astfel, în gustarea acestei ultime toamne din viaţa ei, comparând primăvara cu anotimpul frunzelor uscate, Iulia Haşdeu dă omului dreptul să acorde farmec toamnei, pentrucă „.en automne, il sent le besoin d'ętre aimé” (Printemps et automne, Bourgons 92). Şi mereu simte Iulia nevoea de a fi iubită, tot mai mult o simte, în toate fibrele trupului ce se distramă, o cheamă… dar… iubirea aparţine firilor ce-o preţuiesc şi care n'o zeflemisesc, n'o astupă ca pe un duh de hârcă! De aceea ea este grăbită să plece din această lume, care-o vitregeşte, în trupul şi sufletul ei; vrea să ajungă mai degrabă în edenul alb al îngerilor. Intr'una din cugetările ei, citată şi de Angel o de Gubernâ-tis, Iulia îşi destăinue acest sentiment de grabă a plecării, pentru a ajunge la singura fericire ce-i este rezervată ei: „La vie c'est une rivičre qu'on traverse ŕ ŕ la nage; ceux qui arrivent le plus tôt ŕ l'autre bord, sont les plus heureux.'1

Intre aceste frământări din 1887, Iulia tine a. doua comunicare a sa la Sorbonne, despre Herodote fCartea a II-a) în pregătirea căreia a utilizat toţi istoricii clasici şi pe cei moderni.

Ea prezintă pe halicarnasianul istoric, de origină nobilă şi de fire independentă, ca pe un glorificator al vitejiei Heladei, pe care o descrie în cartea I-a şi deopotrivă un cunoscător al Egiptului, pe care-1 vizitase pe la 459-56 înainte de Hristos, şi-1 descrie în această carte a Il-a. Arată lulia cum este impresionat Hérodote de cele ce vede în ţara lui Osiris, plină de înţelepciuni şi taine, cunoscute doar preoţilor, care refuză a-şi da pe faţă cele ce cunosc prin tradiţie orală, despre trecutul şi divinităţile egiptene. şi e interesant comen-tarul studentei asupra modului cum Herodot scrie despre faraonul Psametic, care, încercând să cunoască dacă Egiptul e cea mai veche ţară din lume, a luat doi copii, noi născuţi, i-a dus la un cioban care săi crească, izolaţi de lume, spre a vedea care cuvânt va fi primul rostit de aceştia. Şi acel cuvânt a fos „becos” = pâne, la fenicieni; de aci Psametic a tras concluzia că fenicienii au fost cea mai veche naţie din lume.

lulia desvoltă capitol cu capitol, cum Herodot descrie Egiptul, cu minunatul Nil, cu revărsările acestea, şi cum istoricul grec atribue fenomenul acesta Soarelui; apoi moravurile lui bizare, cu cultul vacei (însăşi Isis e o femee cu coarne de vacă, întocmai ca Io a grecilor), cu obiceiurile familiare, cu scrisul lor delŕ dreapta la stânga, ca evreii, cu comentarii simple, dar pregnante.

Prezentată cu erudiţia recunoscută, lucrarea luliei produce aceeaşi admiraţie profesorului şi studenţilor, care-i atrag laude şi renume. Glasul ei, puţin mai slăbit şi întrerupt de tusă stăpânită, măresc ecoul omagial. Se ştie ceva despre suferinţa româncei geniale, i se cunosc grijile ei, dar nimeni nu cunoaşte cu ce preţ a plătit ea studiul acesta doct.

Veni acasă istovită. Mama nu era în odae. Se trânti pe pat cu faţa în sus, fixându-şi ochii într'un decor al tavanului şi strângând fălcile puternic. Voia să se ţie bine. Dar barba începu să tremure, pleoapele se aprinseră şi deodată isbucni în plâns deslănţuit cu hohot, cu spasmuri, care clătinau şi trupul ei plinuţ şi patul… Vru să ducă batista la ochi, batista cu care adineaori, la eşirea dela Sorbona, îşi astupase chinta unei tuse, dar batista avea o pată roşie, încă jilavă. Deodată aude paşii mamitei. Lilica se stăpâneşte, se răsuceşte pe dreapta spre perete, aşa ca mama să nu-i vadă faţa şi stă aşa nemişcată, sub aparenţa somnului. Mama vine încet, se apropie în vârful picioarelor, de pat. Se apleacă, vede ochii închişi şi cearcă s'o lase pe copilă să se odihnească, mai ales c'o ştia de unde vine.

Dar ochii ei se opresc pe batista, pe care Lilica n'avusese timp s'o ascundă. Un strigăt surd, oprit în gâtlej, face pe Lilica să se ridice. Ochii lor se întâlnesc… şi copila se repede de gâtul mamei, înlănţuindu-şi braţele într'o încleştare salvatoare, svâcnită din desnădejde…

— Iarăşi? Face mama încet, muşcându-şi buzele.

— Iarăşi, mămiţă… Adinioarea… la eşirea din Sorbona. Am tuşit rău. Nu mai scap eu din asta, mămiţă! Ai să vezi I…

— Ce tot spui, Lilico dragă! Asta-i de la aprinderea aceea de-atunci… Dar are să treacă. Uite chiar mâne mergem din nou la Percheron. Să vezi, fata mamei, că trece… Eşti tânără doar şi voinică. Ei, cum ai eşit la lucrare?

— Foarte bine, mamă! M'a felicitat Girard… dar ce folos! Dacă sunt bolnavă! Foarte bolnavă! Visul meu de-acum un an…

— Ei dă-le pustiilor de visuri, alungă mămiţa cu mâna o umbră imaginară, aducându-şi şi ea în minte câte visuri toate. Acela de demult, de când purta pe Lilica, era abea reamintit şi-1 amintise mai înainte, dar parcă se ştergea încet… altul mai dăunăzi… dar de ce să le mai spuie?! Zi-i vis şi pace! Ce tot spun babele că se arată omului în vis?! Nerozii!

Şi astfel vine Crăciunul 1887. Mamita face tot ce-i cu putinţă să distragă copila de la gânduri, delŕ învăţătură, mai ales că Iulia, în orele libere asistă şi la Şcoala de Haute sčtudes, în special la cursurile profesorului Jules Soury, profesor ţi Director al Bibliotecei naţionale din Paris, care inaugurase cel dintâi curs la acea înaltă şcoala, de psychologie physiologică.

Astfel mama organizează de sărbători mici distracţii familiare, invitând pe noile ei colege şi prietene universitare, între care M. Lantz şi Lucia, vechea prietenă din ţară, fiica marelui August Treboniu Laurian, sau făcând vizite soţilor Leger, Carraa, Maillart, Lantz, ca şi cântăreţului profesor Lauwers. In ziua de anul nou 1888, împreună merg şi fac vizita obligatorie, lui Vasile Alecsandri şi soţiei, cu care prilej îi vorbeşte despre versurile ei, apoi scriitorului Bengescu şi soţiei, vechilor prieteni Albert, şi în altă zi lui Gasthon Paris, cărturar, prieten al lui Haşdeu.

Tot în acest timp, Iulia ia o hotărâre pe care n'o manifestase până acum. In vacanţa mare a lui 1887 trecut, prin August, când Iulia mărturisise părintelui său că are mai multe poezii scrise şi când tatăl său i le laudă, ba, cum s'a văzut, îi şi publică din ele, abea atunci poetâ îşi dă seama de valoarea operei sale. Şi cu toate că imputase, atât părintelui său cât şi ziaristului Clavel, că-i publicase cele 4 poezii, acum ia însăşi ea hotărârea să le publice pe toate, pe rând, sub egida acelui vechiu profesor şi prieten Maarice Albert, care trebuia să le revadă, ca limbă şi prozodie, şi mai ales să le facă o prefaţă. Ce va fi schimbat aşa de complect decizia poetei, care cu 4-5 luni în urmă spunea tatălui că e prea tânără şi că „mai are timp?” Desigur cele două determinante: primul recunoaşterea, oarecum publică, a talentului ei, dar desigur, nu mai puţin acel fatum, care-i şoptea mereu că „nu mai are timp”!