CAP. XII

AETERNUM VALE…

După Crăciun Iulia primise întâiul număr din „Revista nouă”, publicaţie literară lunară întemeiată din iniţiativa lui Delavrancea, cu colaborarea lui A. Vlahuţă, V. Bilciurescu, D. D. Raco-viţă, Ionescu Gion, I. Bianu şi T. K. Speranţia. Aceşti tineri poeţi şi prozatori, la acea vreme, se adresează lui Haşdeu pentru a lua direcţia revistei, ceea ce magistrul primeşte şi astfel primul număr apare la 15 Decembrie 1887. Şi în „Un cuvânt înainte”, Haşdeu, arătând cum a cedat acestei „cete de tineri” care l-au rugat, să-i călăuzească, scrie: „… Şi bine au cugetat tinerii, atât de bine, încât îmi muşc degetele că nu cugetasem şi eu tot aşa la începutul alergăturei mele, căci cine ştie de câte ispite, de câte poticneli, de câte păreri de rău n'aş fi scăpat cu faţa curată, dacă mă puneam atunci cu încredere la adăpostul unui cărturar vechiu de zile, rece la crier şi cald la inimă.

Şi socialist am fost odată, adecă un fel de DonQuijote…

Fost-am ţi realist ŕ-la-Zola, ba chiar înainte de Zola, visând că omenirea cea sănătoasă se apără de molimă, dacă – ceva ca în teoria lui Pasteur – dacă-i vom altoi, într'o meşteşugită quintessenţă, toate gunoaiele omenirii celei stricate…

Şi prin gongorism am trecut oarecând, crezând că o vorbă umflată poate să ridice goliciunea unei cugetări fără miez…

Şi… şi… ce să mai zic?

În acest prim număr colaborează: Mai întâi Minazio un pseudonim, pe care lulia nu-1 simte încă cine-i, dar care scrie un serios articol despre Gheorghe Asachi, apoi Delavrancea care publică „Hagi Tudose”, nuvela; Vlahuţă cu poezia „Iertare”, Ionesca Gion, cu un articol despre „fanarioţi”, V. Bilciurescu cu poezia Plâns de clopot, de esenţă eminească, P. Ispiresca, cu povestea „Sarea în bucate”, D. D. Racoviţă, cu o lungă cronică dramatică, şi unele ilustraţiuni, datorite sculptorului/. Georgcscu, autorul sta-tuei lui Gh. Asachi din Iaşi.

lulia Haşdeu citeşte revista şi, la rugămintea părintelui ei, îi comunică impresiile, la 8 Ia-nuar., că articolul despre Asaki e bun şi interesant, nuvela lui Delavrancea a amuzat-o, fiind una „des meilleures qu'il ait faites”…, articolul lui Gion despre fanarioţi „m'a compensée du temps que j'ai perdu ŕ lire son article sur Razvan qui ne vaut pas la peine d'ętre écrit…”, că „Racovitza m'a charmée avec sa chronique théâtrale: il a des idées trčs justes ce Racovitza…” ţi în fine, ceva despre Vlähufä: în comparaţie cu Alecsandri „… je ne peux pas partager ton admiration pour Vlăhufă. Il est vrai que je ne connais que bien peu de ses vers. Mais ce n'est pas le manque de talent que je lui reproche; il en a peut-ętre, il en a sűrement et je regrette d'autant plus de lui voir prendre une route şi funeste ŕ tout progrčs littéraire. Que la vieille France, qui a, littérairement parlant, au moins quinze cents ans d'existence, se permette de produire des Zola, ou des Goncourt, cela passe encore: sa viellese, et sa fécondité passée excusent son épuisement et son avortement (pour parler, dans le style Zoliste) mais vraiment, notre pauvre petite Littérature est encore trop jeune pour avoir le droit d'ętre déjŕ décadente. Il est bien ŕ plaindre, le pays ŕ peine sorti d'une longue enfance, d'un long et douleureux martyre, et dont les jeunes počtes ne trouvent d'autre thčme ŕ leurs chants que les ręves érothiques, dont est hanté le cerveau rempli de fadaises, d'une jeune femme énervée par le luxe et la molesse. Vlahuţă supérieur a Alecsandri! Mais c'est un sacrilčge, que ce mot-lŕ! Alecsandri est le počte de notre armée et de nos paysans. Alecsandri a chanté les exploits et les glorieuses tortures de nos aďeux; Alecsandri a célébré nos soldats combattant et mourant pour l'indépendance; Alecsandri a montré la sentinelle Roumaine, soutenant ŕ travers les tempętes et élevant bien haut le drapeau tricolore; Alecsandri a toujours cherché peindre l'amour dans ce qu'il a de plus noble et de plus élevé; et jamais il n'a chanté que de grandes, de pures et belles choses.

Je ne dis pas qu'on ne puisse les chanter beaucoup mieux qu'il ne l'a fait, et je souhaite et j'espčre qu'il ne sera pas le dernier de son espčce dans notre pays; je ne dis pas non plus que ses oeuvres, depuis quelque temps ne soient de beaucoup inférieures ŕ ce qu' il a écrit jusqu'ici, mais on excuse le lion vielli en souvenir de sa glorieuse jeunesse et on ne permet pas que de jeunes étournaux comme ce V.

puissent se comparer ŕ lui. Ah, le jour ou nous aurons encore un Alecsandri, l'Alecsandri de „nos soldats”, des „Lăcrămioare” et de la „Fontaine de Blanduzie” ce jour lŕ, şi j'étais roi, comme dit l'autre, je ferais tirer le canon et sonner le carillon a toute volée, comme pour la naissance d'un prince…”

Şi iată cum Iulia Haşdeu ne arată un Vlă-huţă „decadent”, care în „Revista nouă, publicase Iertare, acea poezie cântec pentru svăpă-iarea unei copile, a unei doamne, cu „mersu-i leneş„ cu trupul plin de „forme rotunde„, cu ritmul maestos molatec, ca al unui val de mare”, cu chipul care e „răsărirea unui astru” şi care valsează strânsă, în sbor, alături de un tânăr pe potrivă, iar acasă? acasă, pradă dulcilor amintiri, vede apropiindu-se de patul ei „un bătrân pleşuv şi gârbov”. „O ce crudă ironie!” exclamă poetul Vlahuţă, care totuşi înţelege, ca orice poet, ca Iulia Haşdeu însăşi, s'o erte: „… ale tale dulci păcate, negreşit că şi de oameni şi de sfinţi îţi sunt ertate”, închee Vlahuţă.

Şi Iulia Haşdeu ar fi iertat-o, zicem noi, pentru că ea însăşi, în poezia „Magdeleine” iartă pe fecioara rătăcită, pe curtezana frumoasă, care căzuse de atâtea ori şi totuşi: „/suffit, pour que je pardonne Ce que les hommes ont blâmé – Ainsi mon pčre me l'ordonne – Que l'on ait une fois aimé”.

Aşa cum Mântuitorul lumii preconizase. Că în locul unui Bavard, ori Roland, s'a înfăţişat lui Vlahuţă, un biet bătrânel, din aceia pe care şi Iulia îi descrie în poezia citată „Certain age”, acel „messire” cu părul alb, oare nu este o simplă coincidenţă de situaţii şi persoane; şi doar o variaţie de medii?

Că Iulia se revoltă pe aprecierile lui Haşdeu pentru Vlahuţă, şi ia apărarea acelui lion vieilli, care e Alecsandri, este foarte explicabil; întâiu, cum singură mărturiseşte, ea nu prea citise pe Vlahuţă, şi apoi Alecsandri o legănase cu minorele lui „lăcrămioare”, pasteluri, sau ode eroice, consonante intim cu însuşi sufletul Iuliei. Cât despre „decadentismul” lui Vlahuţă avea numai viitorul să vorbească…

Scrisoarea în chestiune, din 8 Ianuar 1888, porneşte însă în clipe din cele mai dramatice, pentru sufletul terorizat de spectrul groaznicei boale. Humoarea copilei este un fel de vaiet stăpânit, o amărăciune de cucută… şi iată cum le desvălueşte ea părintelui: „… Hier soir, Samedi, je devais aller en soirée chez les Maillart, pour clore mes jours de congé.

Mais je suis assez sérieusement malade, depuis quelques jours. Oui, je suis malade: tu ne t'en doute pas, n'est-ce pas? Ma poitrine est oppressée et me fait trčs mal ainsi que mon dos; je tousse d'une toux sčche qui me déchire et me suffoque par moments. Je ne sors pas, je ne chante pas, je prends des sirops, je me fais teindre d'iode le dos et la poitrine, je me lčve a 6 heures, au lieu de me lever ŕ 4, comme de coutume et je ne m'en porte pas beaucoup mieux. C'est que le temps ici est déplorable. Aprčs un froid de 8 degrés, une chaleur de 5 ŕ 7 degrés, et maintenaut un dégel assez froid avec un air imbibé d'humidité; tant que ça durera je ne puis gučre espérer d'amélioration ŕ mon état, qui est, je l'avoue pénible…

Părintele său îi răspunde alarmat, o roagă să se cruţe, să lase osteneala studiilor, să urmeze riguros medicaţia recomandată… şi mai ales să cugete la o reîntoarcere în ţară…

Doctorii francezi însă nu sunt de această părere – cum nici Lilica nu este – ci recomandă iarăşi Elveţia cu Montreaux, Terttet sau Glion. Iulia e sdrobită sufleteşte, mai mult de cât trupeşte. Ce rămâne acum din idealurile, din elanurile ei? Unde şi când va mai putea trece licenţa şi mai ales doctoratul pentru care alesese deja subiectul, de acord cu tatăl ei: Filosofia şi literatura nescrisă a poporului român, teodiceea, metafizica, logica, psihologia, eticau, şi pentru care adunase material, mult material procurat în mare marte şi de Haşdeu?! Cum? Viaţa ei şi-a încheiat socotelile? Vedeniile, visurile, şoaptele eterice, n'au minţit? Cum? In primăvara celui de-al optsprezecelea an, când toate colegele şi prietenele abundă de tinereţe şi sorb din plin seva vieţii, când ele cântă, râd, iubesc, ea să abdice dela tot, dela tot? Are ea ură pentru această viaţă, sau cel puţin se teme de moarte? Oh nu!

Je ne hais point la vie et ne crains pas la mort, Car la mort est féconde et source de lumičre, Ce n'est pas cf un sommeil éternel que s'endort Le mourant qui s'afaisse en fermant la paupičre.

Iulia se vede purtându-şi ramura acestei vieţi, dincolo, în acel „isvor de lumină”, şi astfel se consolează că sufletul ei se va reintegra într'un corp nou, poate mai compatibil cu esenţa lui.

Ainsi le corps mortel que la fange recouvre N'a pas encor fini se tâche d'ici bas: La terre s'en nourrit, puis, fertile, s'entrouvre Pour qu'un nouvel enfant s'échappe de ses bras…

(La Mort, Paris Mars 1888 – Bourgeons)

Cine a văzut castelul delŕ Câmpina, a observat la intrare, cum aceste versuri, vizionare în lumile de mister din care şi în care cu toţii trecem, s'au concretizat în desvăluirile bătrânului mag, că Iulia este a nu ştiu câtea reîncarnare a acelui suflet care odată a fost – dacă ne amintim bine – Jeanne d'Arc şi altă dată Charlotte Cordey. Cuprinsă în volbura misterelor ce trâmbiţează surde, dincolo de zidurile vieţii, Iulia se lasă dusă iarăşi spre lumea basmelor, care o hrăniseră în anii copilăriei cu tot farmecul blând şi parfumat al minunilor. Era un refugiu, o recreaţie, din orele de preocupare a suferinţelor ce-şi dispută trupul copilei.

Şi cum, cu puţin în urmă, în anul trecut, murise marele povestitor Ispirescu, pentru care Iulia păstra o mare preţuire, copila îşi aminteşte despre una din poveştile acestuia, una din cele mai frumoase, prin fantasticul dar şi parabola, ce-o cuprinde: „Tinereţă fără bă-trâneţă şi viaţa, fără moarte” şi amintirea acesteia este provocată de lectura unui studiu asupra tradiţiilor populare din Irlanda. şi Scoţia, în care Iulia descoperea o poveste asemănătoare celeia româneşti a lui Ispirescu, cu acel Făt-Frumos care caută împărăţia veşnicei tinereţi şi a nemuritoarei vieţi. Şi astfel, poeta traduce în franţuzeşte povestea cu pricina, arătând apropierea. Studiul se cheamă: „Un conte celtique chez les roumains”. Evident, nici Iulia nu vrea să arate vre-o influenţă celtică asupra poveştilor româneşti, ştiut fiindcă la mai toate popoarele poveştile au aceeaşi origine, aceeaşi mitologie, cu fantasticul şi irealul lor, variind doar personagiile şi mai ales numele.

Dar povestea în cauză, venită la rând acum în această epocă, în care tinereţa copilei prinde să dispară fără bătrâneţe, are şi o tainică semnificaţie.

— La 10 Martie, lulia, în aceeaşi stare scrie din nou lui Haşdeu o scrisoare mai scurtă, dar tristă, desnădăjduită şi cu un sarcastic final:

Cher pčre.

Je te prie de ne pas t'éffaroucher en me voyant prendre la plume: désormais, mes lettres seront courtes.

Depuis quelques jours, j'ai eu une rechute dans ma bronchitte et je suis maintenant plus mal que ja mais et condamnée ŕ rester dans ma chambre encore une semaine au moins. Le temps i'ci est affreux; aprčs la pluie, une neige comme je n'en ai jamais vu ŕ Paris. Le medicin qui vient me voir tous les deux jours (il m'ausculte chaque fois qu'il vient) m'a dit que l'air de la Mediteranée pouvait seul me guérir mais qu'il espérait que bientôt le beau temps va revenir et qu'en tout cas alors j'irais beaucoup mieux, sinon tout-ŕ-fait bien. Malgré tout cela, je travaille toujours tout ce que je peux; mais ces deux derniers jours j'ai été forcée de garder le lit. Voilŕ tout ce que j'ai ŕ te dire, şi toutefois cela t'intéresse. şi je puis encore formuler un voeu c'est qu'on ne laisse pas périr Agrippa et Sultan, quoiqu'ils ne soient pas de notre famille…

Ta fille respectueuse et aimante Julie”.

Finalul care va muşca crud din inima părintelui, este – precum se vede – muiat în amărăciune şi chiar maliţie. Mai întâiu, acel „si toutefois cela t'intéresse”. Nu se putea o săgeată mai sfâşietoare pentru bătrânul Haşdeu, pasional iubitor al copilei sale şi care tremură de spaimă, pentru acea sănătate prăbuşită a ei. Şi apoi „… cu toate că ei nu-s din familia noastră” vorbind despre cei doi câini, pe care Lilica roagă, să nu-i lase să piară… desigur aşa cum… simte ea… despre dânsa…

Şi în adevăr, Haşdeu răspunde: „Dragele mele Iulii

Ieri am primit scrisoarea Lilicuţei. Deşi bolnavă, totuşi satirică: „ Agrippa et Sultan, quoiqu'ils ne soient pas de notre famille.” – Aceasta vrea să zică: „ŕ bon entendeur, salut”, şi eu sunt în orice caz „bon entendeur”. Zilele trecute trimisei pe baba Anica cu Sultan şi Agripa la Mandy ca să-i facă împreună într'o fotografie; baba şi Agripa şedeau bine. Sultan – imposibil: din cauza lui pozarea a rămas pe altă dată. Oricum, vă asigur, câte trei sunt sănătoşi şi bine.

Aţi văzut consultaţiunea lui Măldarescu. Tot aşa mi-a spus şi Calenderu: în două luni cel mult, D-şoara va fi deplin sănătoasă, dacă se va păzi de răceală, va mânca bine, va bea vin bun, nu va abuza de muncă. Prin urmare, lucrul este terminat; despre licenţă în anul acesta nici vorbă, dacă Lilicuţa este, după cum se iscăleşte în ultima scrisoare „ fille respectueuse et obéissante.

Îmi scrieţi că doftorul (negreşit Percheron) vă recomandă Mediterana. Dar unde anume? şi când? La Nizza ştiţi bine, din propria voastră experienţă ca vara e nesuferit. La Genova? Unde?

Iulia nu ştie nici ea mai mult. „In două luni cel mult, d-şoarajva fî deplin sănătoasă?” Hm! Deocamdată stă în casă. Sufere, sufere, sufere pentru ea, pentru visurile ei, pentru părinţi. Doctorii, untură de peşte badijonaje, repaos. Zadarnic! Bacilul lui Koch, e o gânganie oare care, ca s'o stârpeşti aşa cu un praf, ori o licoare? El stă crampon, aşezat unde nu-1 atinge nimeni şi nimic. E mai ales harnic şi persistent. Hemoptiziile o confirmă.

— Mămiţa, cu batista mereu la ochi, pe sală, în ascuns telegra-fiază lui Haşdeu „De două zile mai răul”

Haşdeu primeşte teribila misivă, plânge, se frământă, se închină şi scrie cu lacrimi, cu urlet: „Telegrama: „de două zile mai rău„, pe care o primesc în acest moment, mă îngrijeşte într'un mod teribil. M'am sculat din pat şi am făcut o caldă rugă către Dumnezeu, în care am crezut totdeauna şi care nu m'a lăsat niciodată. Am plâns, am plâns şi plâng. M'am gândit după aceea; „de două zile”, prin urmare de Vineri; dar Vineri trebuia să vă fi venit scrisoarea mea, nu cumva ea a supărat pe Lilicuţa şi i s'a făcut mai rău? Nu ştiu ce mai zic.

A doua mişcare a inimei mele a fost: să plec imediat la Paris. Dâr poate nu e trebuinţă. Dacă ar fi pericol sunt sigur că nevasta mi-ar fi telegrafiat îndată să viu; şi aş veni ca fulgerul; a treia zi aş fi acolo.

Lilicuţă ştie deja destulă şi prea multă carte. Lucrul cel mai bun ar Łi să vă întoarceţi în România, unde aerul de ţară şi chiar undeva la ţară, fără muncă, fără grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puţin nu însemnează nimic. Eu n'am nici o diplomă.

Scriu foarte descusut, căci mă sbuciumă gândurile. Cât timp va ţine boala, tele-grafiaţi-mi mereu ca să fiu în curent. Să viu eu? Să vă întoarceţi voi? O Lilicuţă, Lilicuţă!

Sfâţietoare slove, delŕ un om ca Haţdeu: Plânge ţi se închină! Scrie şi urlă de durere î „O Lilicuţă, Lilicuţă!”

În aceste două strigăte se recapitulează tot ce-a fost cândva încordat în sufletului lui, tot ce-a pretins el dela copilă, tot ce-i-a imputat de atâtea ori, toate ameninţările!

Dela „Eşti fata lui Haşdeu.” şi până la *. O Lilicuţă, Lilicuţă! ce cărare! Atunci se impunea doctoratul. Acuma durerea îl face să desconsidere toate învăţăturile, toate silinţele, toate diplomele. Nici el nu are diplomă. Şi totuşi avea una dela Petersburg, alta dela societatea lingvistică din Paris, membru al Societăţilor academice din Belgrad şi Sofia, dela Constantinopol, fără a adaugi celelalte titluri româneşti. Nimic! Acuma nimic sunt toate! Cum netezeşte sentimentui morţii toate cărările! Cum unifică spectrul nefiinţei toate acele piscuri spre care năzuiesc vanităţile omeneşti! Vanitas vanitatum! Omnia vana!

Lilica, văzând toată alarma şi sfâşierea cruntă a părintelui, cearcă să-i arate că exagerează, că nu-i nimic grav, că ea „nu varsă sânge, ci numai scuipă”. Ii arată că atâti prieteni se ocupă de dânsa, pe lângă mămiţa; între aceştia profesorul Leger şi soţia lui. Că regretă ca n'a putut participa la examenele de licenţă din acea seziune, dar că va studia în pat, unde e silită a sta, subiectele date. Că nici nu gândeşte a renunţa la studii. Nu ţine la diplome… „mais un fois la lutte engagée, ce n'est pas moi qui me retirerai au front de la męlée; et puis j'aime ce travail, et en un mot, je n'y renoncerai jamais pour rien au monde.” „Pentru nimic în lume!” Şi asemeni cavalerilor cântaţi de dânsa, care nu dau înapoi nici în faţa morţii, Iulia Haşdeu se ţine de cuvânt.

Haşdeu însă îşi sfărâmă inima şi mâinele, cetind această eroică epistolă, dar nici el nu renunţă. Adună toate silogismele pe care logica lui strânsă i le pure la dispoziţie, într'o misivă de răspuns: „Nimic mai filosofic şi mai adevărat ca următorul raţionament;

1) Fiecare om şi chiar orice fiinţă se iubeşte foarte mult pe sine însuşi, de unde vine şi principiul de conservaţiune.

2) Singura femee pe care am iubit-o serios în viaţa mea este nevasta mea.

3) Deci în Lilicuţa, eu mă iubesc pe mine, pe nevastă-mea şi o iubesc pe dânsa, adică trei iubiri concentrate.

Este de mirare că starea în care se află ea mă arde şi mă frige?

Apoi mai este a patra iubire. Iubesc până la nebunie neamul românesc şi viitorul Românilor. Pentru a fi Român, deşi nu ştiam bine româneşte, îmi sacrificasem tot. Ei bine, eu cred că Lilica mea va deveni

— una din gloriile cele mai pure ale României; şi această glorie cutează a avea bronşită?

Nimeni la Paris nu face licenţa în doi ani. Prin urmare, în urma vindecării radicale, e foarte onorific de a face licenţa în anul viitor. Iată ce cer eu în modul cel mai imperios, cu toată autoritatea unui tată, mai ales a unui tată ca mine…

Lilica citeşte dogmaticul adevăr, se cutremură de logica lui, şovăeşte o clipă, dar revirimentul ultimelor energii stoarse din această tinereţă ce se clatină, o ţin tot pe poziţie.

În această luptă dârză şi fatală, care-o istoveşte încă mai mult, îi vin în minte ecourile iubirii celei mari, negustate de dânsa, dar savurate de aţâţi alţii, pretutindeni, mai ales acum, în primăvara ce soseşte aţâţătoare cu două îndepărtate reflexe de… peruzea. La biserica pe câre a vizitat-o cândva, ea văzuse doi tineri sosiţi pentru o rugă, sau o gratitudine:

Ces jeunes et joyeux amants Se juraient par mille serments Un amour loyal et fidčle.

le monastčre

L'eut réchauffé de son coup d'aile. Pour que le passé, triste et vieux Saluât le plus gai des dieux Dont la jeunesse est éternčleL.

(Sous les arceaux-Paris 1888, aprčs Avril)

Bourgeons „Trecutul… trist şi bătrân”, al cui? Al tuturor! Dar mai ales al ei, căreia Cupidon, „cel mai vesel dintre zei”, nu i-a dat niciuna din aromele lui de nectar şi ambrozie!

Şi tot acum scrie ea acea poezie, penultima, afară de unele schiţări în proză, şi în care poeta pare a-şi pregăti bagajele pentru lunga călătorie, în care se simte deja pornită. Cea mai dureroasă, mai plină de fluidul mistic al veşnicului au delŕ.

O poezie de sinteză a celor mai intime credinţe, pe care surâsul acelei zâne, din visul de acum doi ani, i le-a deschis ca pe o nouă religie, singura religie a tuturor lumilor cu oameni.

Solitude „Spiritus astra petit”

Viens, mon îme, allons bien loin Allons dans l'invisible espace Par oů nul souffle humain ne passe Oů n'atteint pas humain besoin; Allons-nous-en, mon îme loin Et du monde perdons la trace!

Tâchons de scruter l'infini

Et de ne plus voir les abâmes!

O, mon îme, esprit noble et pur Dégage-toi de la matičre

Et puis lŕ-haut, nous goűterons Le silence et la solitude.

Et nous sourirons de dédain Aux vains systčmes de la terre.

Helas! Ineffable tourment! Ame qui te sais immortelle Tu voudrais bien ouvrir ton aile

Et {élancer au firmament.

Mais tu ne peux-cruel tourment!

Te délivrer du corps rebelle.

Mais patience! Il vient un jour Oů l'ame n'est plus prisonničre

O mon îme! ayons bon espoir Dieu sans doute a marqué notre heure; Jamais l'éternité ne leurre; Un beau jour amčne un beau soir; O mon îme! ayons bon espoir Car şi tout passe, Dieu demeure.

Paris, le 16 Avril 1888

După aceste două poezii, care sunt cele din urmă, muzele se depanează de patul suferindei. In acestea sta desigur culminaţia talentului acestei poete a fanteziei romantice şi a durerilor reale, singurul realism de care ea s'a alipit, sau mai exact, care i s'a alipit până la moarte.

Cum starea ei se înrăutăţeşte pe zi ce trece, cu toate vezicătoarele şi cauterizările cu foc roşu pe spinare, doctorii obişnuite Percheron şi Damaschinos, propun să aducă în consult pe marele Landouzy, atunci în plină celelebritate, specialist în bolile plămânilor.

Toţi constată realitatea crudă, interzic orice muncă, cu toată încăpăţânarea Lilicăi de a se prepara de licenţă, şi ordonă ducerea neapărată a suferindei în Elveţia, la Teritet, pe unde mai fusese, de altminteri, în anii trecuţi.

lulia mama, dă de veste lui Haşdeu despre cele hotărâte în consult şi-1 cheamă să vie neapărat la Paris. De altfel, Haşdeu mai primise veşti de-acolo, între care şi delŕ Lazăr Şăineanu, aflat încă la Paris pentru studii şi care, întrebând pe Percheron, acesta-i spusese întreaga realitate. Şăineanu vizitase în câteva rânduri pe cele două Iulii, care-1 primiră corect, dar Lilica nu-1 avea la suflet, nu numai fiindcă era evreu, precum singură scrie, dar şi pentru că nu avea bune maniere şi nici inteligentă şi fiindcă, în ce priveşte literatrra, poeta avea cu totul alte idei decât filologul în devenire. Vestea dată de Percherou fu comunicată de Şăineanu lui Haşdeu, care-i mulţumeşte.

Şi iatăl din nou pe bătrânul şi frământatul tată, lăsând gospodăria singură, căci Svârlescu plecase, iată-1 călătorind în trenul care se târăşte ca un crustaceu. Priveliştile ce gonesc sunt şterse. Peste toate se întinde una singură: groaza. Oare cum o găseşte pe Lilicuţa? O mai găseşte oare? Trupuşorul ei cel gingaş, ochişorii ei, sufletul ei, geniul ei?

Şi coboară la Paris cu tremur în picioare. La gară nimeni. Cine să fie? Ce-1 aşteaptă acasă, ce-are să vadă? Trăsura, spre deosebire de tren, goneşte ca trasă de nişte smei. Goneşte prea repede. Ce semn să fie acesta? Ori e numai o părere? Tic tac, tic-tac! lica-taca… tica-taca… bat copitele pe caldarâm. Ritmul e obişnuit… şi totuşi parcă aleargă.

Ceva tainic l-ar sfătui să nu ajungă aşa repede acasă, tocmai acum, când străzile se deapănă sul şi locuinţa se apropie, locuinţa în care Lilicuţa lui stă, poate,. Dumnezeule! Zăreşte clădirea, lată uşa!

— Merci, Monsieur!

Cum? i-a zis „Merci Monsieur” birjarul acela? Asta pentru un vizitiu parisian înseamnă că i s'a plătit preţul dublu; Bătrânul habar n'are! In fine, urcă scările. E linişte. Ajunge în faţa uşei. Linişte! Oare n'a greşit etajul? Nu! Cartea de vizită o confirmă: „M-me et M-elle Haşdeu!” Bătrânul lipeşte urechea de uşă. Nici o vorbă, nici un sgomot. Răsuflă. Nici un alt semn care să-i puie sufletul „pe jar. Bate; se aud paşi; Iulia soţia deschide; se îmbrăţişează muţi; pe mână simt jilăveala lacrimilor.

— Doarme! face şoptit soţia.

— Cum e? întreabă pe nerăsuflate Haşdeu.

— Cum să fie? Rău! Trebue să o ducem îndată la Montreux sau Territet.

— S'o ducem. Plecăm imediat, mâine, poimâine.

A doua zi Haşdeu fuge la Percheron. Acesta nu-i mai ascunde nimic. Tuberculoza” la ambii plămâni. Caverne, hemoptizii! Situaţie foarte grea. Copila n'a urmat riguros tratamentul. In loc de repaos, surmena'ul! In loc de aer în parc, camera cu lampa de gaz şi orele târzii. Somn puţin, lectură prea multă…

În trei zile sunt gata de plecare. Obrajii cei bucălaţi şi trandafirii ai copilei, aşa cum îi văzuse Haşdeu la Curtea de Argeş, sunt acum de cridă şi subţi. Ochii par încă mai mari, în umbra lor violetă. Buzele se mişcă subţiri şi clorotice. Zâmbetul forţat şi trist.

Pornesc încet. Caii bat rar din copite, de data aceasta, mai rar ca oricând. La gară, tata face scut din trupul său, ca nimeni să nu-i atingă copila, care abia calcă. Trenul e gata. biletele şi paşaportul la fel. Iată i sburând. Aceleaşi privelişti, pe fereastră, şterse, lâncede; podoabele albe ale primăverii par linţolii.

Stau o săptămână la Territet, în „Hotel des Alpes”, la malul lacului Genevei, pe terasă cu soare, în început de Mai. Priveliştile albastre, care se pierd în negurile dantelate ale munţilor îi zâmbesc prietenos. Undeva, într'un reflex capricios de soare, mai zăreşte departe cele două lumini şterse de peruzea, deopotrivă per-dute în negură…

Drumul o obosise peste măsură şi aci nu simte nici o odihnă, nici o putere nouă, ca altădată. Doctorul Carrard le recomandă să se mute într'o localitate mai dinspre munte, la Gliom Iau funicularul şi se mută acolo, într'o vilă frumoasă, „cu terasă, grădini îmbălsămate de lilieci şi brazi, cu vedere splendidă spre lac şi munţi” şi despre aceasta scrie Iulia, din greu, obositor, bunei Doamne Léger, care se interesa foarte mult de sănătatea ei.

Aceasta e ultima scrisoare pe care Iulia o mai scrie.

Haşdeu le lasă şi pleacă îndurerat la Bucureşti. Aci, la Glion, Lilica, urmând cura de soare, medicaţia arsenicală, cu toate că fe re-citează mereu, totuşi se simte mai bine, face mici plimbări întâiu cu mămiţa, apoi singură, şi o geană de speranţă jilăveşte ochii materni.

„… il y a une prescription moins agréable – scrie ea D-nei Léger-c'est ma cure d'arsenic: non pas désagréable en elle-męme, mais par ses conséquences. Figurez-vous, madame, que pendant toute sa durée (douze mois au moins) je ne dois manger rien de vinaigré, ou de piquant, aucun fruit, ni fraises, ni cerises, ni pommes, ni… enfin aucum végétal qui ne soit cuit et recuit, et pas de glaces! Et ŕ l'hôtel on nous en sert tous les soirs! je le dis sans modestie, il me faut un grain d'héroďsme pour regarder maman déguster ces excellentes choses… et résister ŕ la tentation! Car, je suis un peu gourmande, je l'avoue, et cela augmente mon mérite. N'est-ce pas, madame, que je dois ętre „contente de moi” comme le marquis du Misanthrope?

Terminând cura recomandată, poate şi banii, după o uşoară reîntremare, iau din no. u drumul Parisului. Aci reîncep studiile, dar numai la masa de lucru. Percheron nu permite examene şi lucrări. Dar sunt deajuns câteva sforţări, pentru ca tusa şi petele roşii pe batistă să reînceapă. Nu mai e nimic de făcut, decât reîntoarcerea în ţară. Nu sunt aţâţi bani cât ar cere o cură prelungită la munte, între străini.

Şi vara se apropie. Pornesc astfel spre Bucureşti. Lilica e abătută. Nu mai ştie să zâmbească. Glasul ascuns, care-i biciuise toată tinereţă, cu zor şi îndemnuri, acum a tăcut.

Ea intueşte precis totul. E ultimul drum spre ţară, iar pentru Paris, nu mai e niciunul Parisul! Parisul ei… rămâne acolo pentru totdeuna: mormântul tinereţelor şi visurilor sale.

La Bucureşti vin la rând Măldărescu şi Ca-linderu, cu prescripţiile medicale. Curtea Arhivelor, în plină floare şi rod, acum pare mută şi pustie; prietenele vin furiş, întreabă şi pleacă. Florica singură intră, la două zile, şi zâmbeşte Lilicăi, asigurând-o mereu, c'o găseşte bine; îi spune mici nimicuri, din oraş, din familia ei proprie, îi aduce lăcrămioare, narcişi şi trandafiri, iar Ionescu Gion vizitează destul de des pe magistrul sdrobit.

Trupul copilei scade. Tusa singură sporeşte, din plin, distrugător.

Doctorii impun din nou plecarea la munte, Iarăş? Unde? Sinaia? Predeal? Nu Ď O climă de munte mai potolită, la Agapia de pildă.

— Iarăş plecarea? se întrebă, ca într'un scâncet de copil, bolnava.

— Da Lilicuţa tatei, trebue să mergem la munte. Ai nevoie de aer ozonat, de brad… şi la Mănăstirea Agapia e frumos, o alintă Haşdeu.

— Crezi că-mi mai poate, folosi la ceva, papa?

— Cum „cred”? Sunt singur. Ne asigură şi doctorii. Trebue!

— Inutil! Dar o fac pentru voi, dragă tată. Numai pentru voi. Eu mi-am ratat viaţa. Am urcat prea în piept piscul ei.

Urcuş aspru, sfâşietor. Asta e! Acum… dobânda!

— Nu, Lilicuţo, n'ai dreptate. Suferinţa te face pesimistă. Tu uiţi însă că eşti tânără şi porţi în tine vigoarea a trei generaţii de oameni sdraveni. E un accident trecător.

— E o fatalitate, papa dragă! Eu nu mă tem de moarte, dar nici viaţa n'o uresc, ca să cred în una mai mult decât în cealaltă. Cred în amândouă. Care mă va voi, mă va avea. Poate că „dincolo” e ceva mai multă viaţă, de cât aici… Vom vedea! vom vedea cu toţii, şi ne vom comunica părerile, acolo. Crezi în asta, tată?

— Asta e altceva, s'o lăsăm pentru altă dată. Când vei fi bătrână… vei avea dreptul să-ţi unifici aceste două vieţi, între care moartea e doar o punte. Acum însă să vorbim de flori, de cireşi… Ştii că cireşele au început să se pârguiască…

— Ca obrajii ţărancelor noastre. Singurii obraji frumoşi!

— In adevăr, Lilica, singurii…

— Şi sănătoşi…

Iarăşi pregătiri de plecare. Zdruncin nou pentru toţi, pentru Lilica mai ales. Iulia mama adună narnică tot ce trebue, Haşdeu adună banii. De unde are şi de unde n'are. Dar

Mircuş evreul, e un bun patriot. Nu lasă el la ananghie pe marele Haşdeu, care mâine poimâine are să fie şi ministru! Şi mă rog, de ce nu?

Gara, prietenii, trenul! Drang-drang! Tranc-tranc! Şi iată Paşcanii. Acolo ţărani vizitei, voioşi, cu biciul drept drapel, primesc festiv pe 1 oaspeţi. Bondele, cămeşoaele înflorite se leagănă pe capră, iar zurgălăii mângâe pe surata lor cu ape şoptitoare, care e Ozana lui Creangă. Trec Humuleştii, de lângă Târgul Neamţ, ai povestitorului diacon, care n'are de cât un singur cusur, că e „Junimist” (jumulist, cum îi porecleşte Haşdeu), trec pe cale lungă şi iată turlele Aga-piei din deal şi acelei din vale, mari.

Călugăreţile aleargă negre şi sprintene. Maica stareţă iese înainte, casa cu cerdac şi muşcate însângerate, stă gata, văruită eri. Se instalează bine. Aerul din munte trimite boare nouă, aromată. E linişte cucernică.

Împărăţia lui Dumnezeu e prietenoasă, e generoasă. Din când în când doar clopetele sporesc armoniile ce coboară din păduri şi din neguri.

Dar drumul a fost peste puterile bolnavei. E sfârşită. Nu este loc în plămânii ei pentru ozonul de-acolo. Plămânii ustură, sunt storşi; Plâng valurile de sânge…

Acasă Haşdeu, întors pentru treburile lui, aşteaptă mereu veşti. Veşti bune, dar acestea nu vin. El citeşte între timp, toate tratatele ce-i cad sub ochi despre boalele de piept. Ale lui Landouzy, în special; toate revistele medicale, de specialitate şi trimite, pe lângă reco-mandaţiile stereotipe, empirice, ale doctorilor de casă, pe cele ale sale, culese şi interpretate de el însuşi.

Hemoptiziile însă revin des, aproape zi după zi. Nici un aer nu le poate opri. Şi acolo lipsesc atâtea, din câte se cer pentru un copil aproape muribund. Nu-s injecţii, nu-s tratamente puternice, hemostatice cel puţin.

Haşdeu se vede iarăş chemat. Vara se călă toreşte pe încetul. August pune munţilor epi-trahirul de aur vechi şi părintele Lilicăi îi găseşte întunecaţi, iar pe dânsa cu obrajii prăbuşiţi.

Îndărăt la Bucureşti! Iarăşi trăsură, zurgălăi acum cu lacrimi în clincătul lor, tren şi iarăş. patul delŕ Arhive. Patul… Septembre ciocăneşte cu degete de os la poarta Clopotniţei. A intrat! Curăţă pomii şi dă ofrandă pământului…

Mama şi tatăl străjuesc pe rând culcuşul durerei. Agonia se îmbulzeşte furioasă în tru-puşorul drept, umil, şi aproape uscat. Ochii sunt tot mai mari, încă mai catifelaţi; mai umbriţi. Stau peste ei visuri topite şi mistere ce sporesc.

Din când în când, prietenele credincioase* călcând uşurel, intră cu un surâs din greu alcătuit, şi ies iarăş cu plânsul năvălitor. Iulia le zâmbeşte dulce, din ultima sevă a sufletului ei, calmă senină. Ştie ce urmează.

Cu părintele său, când tusa n'o înnăbuşă, discută medicină, filosofie, metafizică.

— Nu fii mâhnit, tată dragă! Mai ales tu” Cel puţin tu! Tu care ai înţeles legile universale şi gândirile transmise nouă de Dumnezeu.

— Dar nu's mâhnit, Lilicuţo dragă. Sunt plictisit că sănătatea revine aşa de greu. De revenit, revine sigur… însă…

— Ce e sigur pe lume? Numai moartea! Orice ocol, orice fugă ne readuce la dânsa. Ii plătim dajdia, cu sau fără voie. Oh, nu stimez materia vieţii. Nici nu merită stimă. Uite ce-a rămas din mine… Sunt hidoasă… Şi totuşi… to^-tuşi…

— Oh, Lilicuto… cum poţi vorbi aşa… frumuseţea tatii?

— Vezi tată? Cunosc ce înseamnă spiritul, din ce în ce îl cunosc mai bine. Dar am greşit faţă de materia care-1 conţine, căreia el îi este tributar… greşim toţi. Şi cerem prea mult… prea mult… Unilateralitatea este marele defect al taturor sistemelor! Singur Spencer a rezolvat convenabil problema. Dualismul lui…

Dar se opreşte într'o isbucnire roşie… cu greu jugulată.

Peste două clipe, când pieptul ei îşi recâştigă puţin calmul, lulia uitându-se cu ochii tulburi, în care dorinţa de consolare a altora, se îmbină cu desnădejdea ei proprie, ea continuă:

— Să ai grijă de mămiţa, tată dragă; ea are nevoe de mult, mult sprijin… Tu ai şi alte refugii, superioare… care te vor… consola… ea însă nu are nimic… decât pe Lilica ei… ea nu ştie ce este calea în care Lilica are să intre acuşi… da, da, papa dragă, acuşi – acuşi – ea ştie că avea o fetiţă… Şi nici ea nu e voinică acum… Oh, papa nu neglijaţi materia…

— Lilicuto dar eu n'am neglijat nimic.

— Ştiu, tăticule, ştiu… Nu eu am să-ţi reproşez ceva… deşi poate te-ai ocupat prea mult de intelectul meu şi foarte puţin de sufletul din mine… Nu! Nu, nu te supăra! am fost şi eu de vină. Prea am închis totul colea… aici… unde coace moartea… şi nu m'am arătat lumei, nici ţie, aşa… aşa cum sunt- adică aşa cum am fost.

— Dar eu te-am cunoscut, copila mea, destul de bine… Aşa e omul; oricare; crede că nu spune totul… dar eu am înţeles… atât cât mi-a dat voie depărtarea…

— Ah, depărtarea! face Lilica ducând mâna la frunte; poate la ochi… ce crudă e depărtarea! Era mai bine să n'o fi cunoscut… Ştiu, tu n'ai nici o vină, papa. Numai eu… numai eu… şi fata volunt…

Şi Haşdeu se face că are a căuta ceva, ca să iasă de sub jarul ce-i se urcă din piept către pleoape…

Alteori muribunda îşi găseşte refugiu în poveştile lui Ispirescu. Când nu mai poate citi, roagă pe mama să-i citească, iar când manele o ascultă docile, începe să traducă în franţuzeşte câte una. Crâmpee, fraze, cuvinte… Totul e frânt… întretăiat de spasmul dinăuntru. Uneori, în singurătate, plânge… Oh, dacă ar fi cunoscut măcar o uşoară senzaţie a iubirii celei mari, visate… Cum poate primi moartea pe cineva care n'a iubit încă? „Cest le comble du crime!”

Pe la jumătatea lui Septembre se pare că o rază cerească a coborât de-adreptul pe chipul copilei. Se milostiveşte oare Dumnezeu?! Ce este fără putinţă la A-toate-Creatorul? Fie şi o minune! Haşdeu e dispus să creadă într'o minune.

A crede şi-a iubi, atâta Ne cere Dumnezeu.

P. B. Haşdeu – „Aşteptând”.

Şi Haşdeu crede, se închină şi se roagă, în toate serile, în toate clipele ce prisosesc peste preocupările lui ştiinţifice şi literare pe care le continuă. In special, cele din „Revista nouă” ce apare regulat. In afară de aceste preocupări, reduse voit, părintele veghează zi şi noapte, alături de soţie, la stângerea făcliei aprinsă de dânşii.

Pentrucă raza, ca orice rază, dispare grabnic. Obrajii sunt iarăşi de ceară.

Într'o seară isbucneşte o nouă hemoptizie. Mama, în lipsa lui Haşdeu, trimite repede după doctorul Calinderu. Acesta nu era acasă, ci la o vânătoare. Spre seară însă, întorcându-se, puţin cam aşa, cum şade unui ins, care la medicină face vânătoare, şi la vânătoare medicină, apare şi Calinderu, în chiar costumul respectiv, cu tolba goală. Haşdeu tocmai se întorsese din oraş, şi când îl vede aşa candriu, în atmosfera atât de sumbră din acest altar al durerii, puţin s'a oprit să nu-1 dee afară, mai ales că întreaga lui atitudine, şi când era treaz, era a unui profesionist… diletant. îndureratul cărturar a avut şi convingerea aceasta peste cruda lui încercare, de a-1 crede pe Calinderu într'o mare măsură vinovat! A şi scris acea strofă, anume pentru dânsul în poezia „Aşteptând!”

Când vrei să mori la doftori aleargă mai în grabă! A lor e să omoare: aceasta-i steaua lor. hi-i drag să curme-o viaţă; şi fie chiar degiaba Ei spintecă şi taie c'un aer zâmbitor: Nici că simţeşti tortura! călăi ertaţi de lege D'a pedepsi cu moartea pe cel nevinovat, Ei sunt în omenire mai regi decât un rege: Regi fără nici o frică, regi făr' nici un soldat! Un doftor, cel mai gâde, nui greu a mi-l alege:

Ea vi l-am arătat.

Şi 1-a arătat în acrostihul acestei strofe, pe cel care vine la patul unei muribunde, de delicateţea şi suavitatea Iuliei Haşdeu, aşa cum mi-a relatat-o un martor al scenei… Vânător, brutal şi râzător.

Cu şi fără, venirea lui, ceasurile încep să fie numărate. Nu e nimic de salvat.

Mama iese în balconul pe care trandafirii acăţători îşi seamănă sgura, urlă înnăbuşit către biserică şi ceruri, către prietenele care stau mute; îşi frânge mâinile.

Haşdeu deopotrivă au cunoaşte somn. Stă transfigurat la căpătâiul ultimelor sbateri, ori la masa de lucru, cu ochii peste pleoapele străvezii, ori, când ele se ridică, şi-i adânceşte în acei ochi care prind a se contopi cu infinitul eteric… Aude ceva, un glas parcă, tot mai stins… A vorbit Lilica?

— Ce mare… operă… „Istoria Critică”… „Răs-van…! dar „duduca Mămuca”, oh nu!

— Ai zis ceva, Lilica tatii? Sau mi s'a părut?

Chipul copilei încearcă o clătinare, peste care se furişează un zâmbet dulce, cald, ce se stinge uşor şi trist… ca o enigmă.

Şi mintea bătrânului se clatină deopotrivă… Ce-a fost asta? Un bilanţ? Supremul bilanţ! Viaţa aceasta mică, diafană ca o petală de crin, capul acela cu învăţătură multă, scufundat între perne… Acolo! A vorbit, sau i s'a părut? Nu! a fost o părere; poate nu o părere, ci o opinie… Cu capul între palmele ce-i frig, Haşdeu recapitulează totul, totul… Iar muza neagră îi dictează acum o poveste: „Povestea crinului”, cu viaţa a doi părinţi smintiţi care vor să facă dintr'o fată un băiat.

Şi pe când povestea se'nfiripă, se destramă şi iar se'ncheagă, bătrânul urmăreşte chipul mucenicei, îi numără respiraţiile, aci calme, aci spasmodice, le culege una câte una, şi le însuşeşte, le reintegrează în marele lui suflu, ca pe o nemeritată danie, şi trăeşte mereu, mereu lângă cea care se călătoreşte încet, încet…

E 29 Septembrie. Vântul se sbate afară de turle, de cruci, de stâlpi, de crengi şi plânge în foi de sălcii peste morminte. Respiraţiile Iuliei se răresc. Fantoma morţii păşeşte lângă dânsa, şi-şi întoarce aceste respiraţii asupră-şi, una câte una, tot mai rare… Ultima!

Ceasul arată 1,30. Iulia se lasă în braţele fantomei şi trece „dincolo”, în „imnul solemn al îngerilor care-i celebrează sosirea”.