PARTEA I-a COPILĂRIA

M’am născut la Eastwell, în Kent, în 1875. [1]

O casă mare de piatră cenușie, într’un imens și frumos parc englezesc — o pădure, cu largi pajiști de iarbă, vaste zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde, liniștite, nobile — un cămin englezesc.

Eram a doua la părinți. Primul copil era băiat și fusese numit Alfred, după tatăl meu, care era al doilea fiu al reginei Victoria, și ofițer în marina britanică.

Mama fu încântată să aibă o fetiță; spunea că-i sunt mai dragi fetele decât băeții, și-mi puse numele Maria, care era numele ei și al mamei ei. Iubea și cinstea pe maică-sa din toate puterile sufletului ei.

In 1873, Maria Alexandrowna, singura fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, se căsătorise cu Alfred, duce de Edinburg, și venise din depărtata Rusie să-și trăiască viața în Anglia. Multă lume își va închipui, poate, că era un mare noroc și o fericire a veni din Rusia în Anglia. Dar mama mea își iubea din inimă pământul natal și niciodată nu s’a simțit deplin fericită în Anglia, cu toate că a avut acolo mulți prieteni scumpi.

Noi, copiii ei, din potrivă: născuți în Anglia, o iubeam adânc și am păstrat toată viața, săpată în inimă, această iubire. A fost o întristare pentru noi, copiii, să aflăm, mai târziu, că niciodată, în fundul inimii, mama noastră nu socotise Anglia ca adevăratul ei cămin, căminul mai presus de toate căminurile, pe care îl iubește omul cu patimă.

Aceasta este una din durerile mamelor cari sunt „exportate” sau mai bine ași zice „importate”. Chiar atunci când copiii ajung, la rândul lor, patrioți înfocați, aceștia nu pot înțelege pe deplin că și mamele lor rămân cu sufletul legat de țara în care s’au născut. Mama — cred dânșii — e a lor și a țării în care i s’au născut copiii; ei nu-și pot închipui trăind vreo altă iubire în inima părinților lor. Unele lucruri rămân întotdeauna greu de înțeles; de aceea, fiecare generație ar trebui să fie îngăduitoare față de cealaltă, părinții față de copii, dar și copiii față de părinți, căci cine poate măsura adâncurile, dorurile, sbuciumul și desamăgirile inimii omenești, — iar mamele nu trebue să-și închipuie că-și pot trece năzuințele, iubirile și patimile în sufletele celor cărora le-au dat viață.

Vremurile, circumstanțele, ambianța, înrâuririle, toate se îmbină pentru a face pe copii să se deosebească de părinți; și apoi, adesea, mama uită, când un copil o uimește sau o desamăgește, că nu ea singură a plămădit acel copil.

Intr’un copil curg totdeauna două izvoare de sânge; un lung șir de străbuni — iluștri sau nu, aceasta nu importă — sunt părtași la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei, fără doar și poate, căci nu l-a purtat ea nouă luni, și la urmă, nu i-a dat ea viață, cu prețul chinului ei?

Părinții mei mai aveau trei fiice, Victoria Melita, născută la Malta în 1876, Alexandra Victoria, născută la Coburg doi ani mai târziu și în sfârșit Beatrice, care se născu și dânsa la Eastwell în 1883. Ea era „copilul preferat” al familiei și se pricepea foarte bine să se întărească în această situație de invidiat.

Copilăria noastră a fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.

Mama ținea în viața noastră un loc mai mare decât tata, — el fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaștri, și, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, — cu toate că mai târziu am băgat de seamă în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât se părea ochilor mei de copil.

Aveam noi, oarecare teamă de el? Poate că da, puțintel; orișicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit și zilele în cari ne băga în seamă, erau zile de sărbătoare pentru noi; dar „Mama” era marea realitate a vieții noastre.

Mama era aceea care hotăra despre toate, mama era aceea la care alergam, mama, care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, și care ne spunea ce trebue să facem și ce nu.

Ne iubea cu patimă. Intreaga-i viață era dăruită copiilor ei: noi îi eram grija de căpetenie și însuși miezul existenței sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra severității și niciodată n’a admis vreun amestec între generații. N’a fost niciodată tovarășa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care întruchipează autoritatea și totodată dragostea — suverana, stăpână în căminul ei, aceea care ține sceptrul și te face să simți că puterea asupra binelui și a răului, este a ei.

Tata era marinar — și era și sportsman, trăgaci de seamă și, ca orice englez, aștepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor. Toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, domni și doamne cu nume strălucite și de felurite naționalități.

La asemenea prilejuri, noi, copiii, înainte de a merge la culcare, eram îmbrăcați în hainele cele mai frumoase și trimiși jos, în biblioteca mare, ca să zicem „noapte bună” musafirilor părinților noștri.

Imi amintesc și acuma senzația netezirii părului meu cu peria; aveam un belșug de păr pe care surorile mele îl numeau „galben”, dar pe care mie îmi plăcea să mi-l închipuesc „auriu”, păr de care nursa noastră Pitcathly, o neprețuită bătrână scoțiană, era grozav de mândră. Bine pieptănat, se desfășura în toată frumusețea lui. Și cu drept cuvânt, „Nana” ne îngrijea, ne lustruia, ne sclivisea ca pe niște călușei răsfățați. Mai simt și acum, în umeri, ușoara sucire cu care mă întorceam pentru a arunca o privire coamei mele strălucitoare. Dar bătrâna Nana iubea mai mult pe Ducky, cum era poreclită Victoria Melita în familie, și datorită acestei preferințe,  Imagine: Mama mea pe vremea când locuia la Eastwell  Ducky se văzu împodobită cu zulufi, pe cari Nana îi încolăcea în jurul degetului cu ajutorul unui pieptene.

Ducky era prietena mea cea mai intimă; eram nedespărțite, deși foarte deosebite și ca înfățișare și ca fire.

Ducky era oacheșă, și cu toate că avea un an mai puțin, fiind mai înaltă decât mine, era totdeauna luată drept cea mai mare, ceeace ne necăjea pe amândouă. Era și mai posomorâtă și gata să poarte pică dacă era mustrată; iubea pătimaș, cu gelozie și era, ceeace mai marii noștri numeau, un copil greu de strunit. Eu, mai zâmbitoare, cu părul „auriu”, primeam toate ale vieții mai ușor decât Ducky și mă împrieteneam mai repede; dar Nana iubea mai mult pe Ducky pentrucă își închipuia că pătimașa copilă era adesea rău înțeleasă, și poate că nu se înșela.

Ducky și cu mine ne judecam cu cea mai desăvârșită dreptate; eram leale una față de alta, niciodată nu năzuiam spre vreo izbândă personală și nu ne puteam închipui o viață în care să nu fim alături.

Mai târziu, mama ne spuse că niciodată nu-i plăcuseră acele mari petreceri vânătorești; ne spuse că domnii se întorc acasă somnoroși și fără chef de vorbă după o zi lungă,

petrecută cu pușca în mână.

Mamei nu-i plăcuseră niciodată sporturile; avea o cultură aleasă și-i plăcea să stea de vorbă cu oameni deștepți și sfătoși, și-mi amintesc de mirarea mea când, într’o zi, ne spuse că prețuia mai mult pe diplomați și pe oamenii politici, decât pe militari, marinari și pe sportsmeni — ceeace în copilărie, mai pe urmă ca fată și apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârșire de neînțeles; căci și eu și surorile mele aveam o preferință, cu totul feminină, pentru uniforme și pentru omul trăit în aer liber, voinic și pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!

Dar aceste petreceri de vânătoare, cari plictiseau pe mama, erau pentru noi, pline de însuflețire și surescitare. Îndată așezam în gând, — așa cum fac copiii, după simpatiile și antipatiile lor, — pe fiecare musafir la locul său. De sigur locul de căpetenie îl aveau după înfățișarea lor, dar și după modul cum se purtau cu noi. Unii „oameni mari” știu mai bine decât alții să se facă iubiți de copii.

Dela vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumusețea, sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână.

La una din aceste petreceri de vânătoare la Eastwell, îmi aduc aminte că am văzut pentru prima oară pe frumoasa prințesă de Wales. Apăru într’o zi la ora ceaiului într’o minunată rochie de catifea roșie cu o trenă lungă, în falduri largi. Fui cu totul buimăcită de admirație; rămăsei fără cuvânt, cuprinsă de adorare, și-și poate oricine închipui încântarea mea când această arătare în vestmânt de catifea roșie, care se numea tanti Alix, propuse să vie sus în camera copiilor să asiste la baia noastră!

Se așezase acolo în strălucitul ei vestmânt de purpură, și eu, fascinată, o priveam lung pe deasupra buretelui, încremenită și temândumă să nu se mistue deodată încântătoarea vedenie.

Totdeauna am fost ciudat mișcată de orice era frumos. Orice întruchipare a frumuseții, fie o femeie, o floare, o casă, un cal, fie o minunată priveliște a naturii sau o zugrăveală, de câte ori s’a apropiat de mine frumusețea, am simțit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl ursise ca să mi-l însușesc, cel puțin cu ochii dacă nu și cu mâinile. Iar bucuria mea se desăvârșea prin faptul că știam să gust frumosul și în întreg și tot atât de bine în amănunte. Măreția unei largi priveliști a mării sau a munților nu mă împiedeca de a zări și de a iubi cea mai umilă floricică dintr’un șanț.

Darul de a mă îmbăta de frumusețe în întreg și în amănunt m’a însoțit dealungul vieții. Linii, culori, contururi, sunetele și miresmele legate de fiece priveliște mi-au făcut viața nespus de bogată, și împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se ivește în mine un sentiment de recunoștință pentru fiecare formă a frumuseții desvăluită sufletului meu.

Astăzi încă sunt recunoscătoare iubitei regine Alexandra, pentru întruchiparea frumuseții ce mi-a înfățișat-o în acea seară, în rochia ei de catifea roșie ca rubinul. Îmi aduc aminte, de asemenea, cum mai târziu altă femeie frumoasă din familia mea, m’a încântat până la așa un grad, încât îmi veni să cad în genunchi în fața ei și s’o slăvesc, așa cum în vremea de demult păgânii își slăveau zeii. 

A avut o soartă tragică și îngrozitoare; era marea ducesă Elisabeta a Rusiei, vară cu mine și sora ultimei țarine. Se căsătorise cu unul din frații mai mici ai mamei, marele duce Sergiu, ucis de o bombă a nihiliștilor, mult, mult înaintea revoluției, pe când era guvernator al Moscovei. Soția sa intră atunci în viața religioasă și clădi o mănăstire în care se retrase,

dar viața ei sfântă nu găsi milă în fața bolșevicilor: a fost măcelărită îngrozitor în Siberia; însă, lucru ciudat, trupul ei a fost găsit și transportat la Ierusalim, în Pământul Sfânt, unde se odihnește acum.

Era căsătorită de foarte scurt timp, când se lumină în fața mea frumusețea ei ca o minunată arătare. Frumusețea ei era din cele ce se numesc de obiceiu „îngerești”. Ochii, buzele, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care-ți vorbea, în care se mișca, toate erau de o desăvârșire care întrece cuvintele; îți veneau lacrimile în ochi — numai privind-o, și-ți venea să exclami ca poetul Heine:

Dar mi se pare că m’am rătăcit de subiect; să mi se ierte digresiunea, căci — trebue s’o spun dinainte — vor mai fi multe dealungul drumului nostru.

Viața noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să pălească puțin. Lunile de iarnă, mai ales, le petreceam acolo. Cred că adesea era frig și umed, dar pentru mine amintirea acelui timp e de o desăvârșită frumusețe. Sunt imagini și senzații, cari au rămas întipărite în mintea mea, în mod deosebit. Le voi purta cu mine până la sfârșitul vieții, laolaltă cu toate amintirile cari îmi sunt scumpe.

Unele miresme sunt legate în mod special de Eastwell. Oricât ași înainta în vârstă, mirosul de frunze veștede și umede, va deștepta în fața ochilor mei imaginea bătrânului cămin englez, cu fiecare pom plantat la distanța cuvenită de vecinul său, ca să se poată desvolta în nestânjenită frumusețe; fiecare părând un uriaș, la poalele căruia, noi copiii, ne târâm picioarele prin foile uscate și adulmecam mirosul pătrunzător, care ne umplea de bucurie, în timp ce fâșii de ceață, ca fumul, se jucau printre ramuri, deasupra capului nostru.

Acest miros de foi de toamnă, oriunde ași fi, îmi redeșteaptă totdeauna imaginea parcului dela Eastwell și cărările din pădure, călcate odinioară de pașii noștri de copii. Iar în grădina de zarzavat, era acel parfum al foilor de toporași, amestecat cu izul muced al cartofilor și al sacilor vechi, păstrați în șopronul de alături, și ceva mai încolo mirosul amărui al înaltelor garduri vii de dafin, prin cari aveam obiceiul să ne strecurăm și cari ni se păreau o întunecată și misterioasă trecătoare spre locașurile visurilor, la cari trebuia odată și odată să ajungem.

Oh! Dar imensul cedru, pe pajiștea din fața casei, cu ramurile cele de jos măturând pământul și sub cari ne furișam! 

Acest arbore era un minunat locaș în chip de catedrală, în care noi copiii stăpâneam fiecare câte o încăpere.

Niște curpeni, făcându-și loc sub umbra pomului, se cățăraseră pe ramurile lui aplecate, și atârnau în jos în lungi perdele. Acești lujeri agățători dădeau locuințelor noastre tainice o înfățișare de junglă, și eu îmi închipuiam că erau frânghii de clopot întrebuințate de zâne la lumina lunii, în acele ore încântătoare, în cari Nana nu dădea niciodată voie să ne furișăm din pat, ca să cercetăm nemărginirea lumii!

Această ciudată senzație de mister e foarte caracteristică în copilărie. Copiii văd lucrurile într’un chip deosebit și în alte proporții decât oamenii mari; în fiecare lucru văd forme stranii, culori, secrete, prilejuri de descoperiri, de cari nici nu-și dau seama cei mari.

Sunt chipuri cuprinse în chipuri, adâncimi cuprinse în alte adâncimi și în fiecare lucru sunt posibilități, cari mereu depășesc avântul spre ele.

Eu aveam o închipuire bogată. Puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu și surorile mele; darul de a romanța îmi umplea sufletul și în toate lucrurile vedeam mai mult decât ceeace percepe ochiul singur.

Această însușire m’a însoțit toată viața; și acum la cincizeci și doi de ani, deslușesc încă vedenii și frumuseți în toate câte văd.

La Eastwell se afla, lângă lacul cel mare, un înfricoșător și netălmăcit mister.

Guvernanta și bonele noastre ne duceau rar pe acel drum, căci era un drum lung pentru picioarele noastre mici, dar uneori ne rugam de ele până obțineam să ne treacă pe acea cărare neștiută de cei mari, care avea pentru noi o ademenire plină de fiori.

Ascuns printre tufișuri, la capătul cel mai îndepărtat al lacului, se găsea un puț, și de acolo pornea un sgomot extraordinar, un sunet adânc, cavernos, ca de stafii, ca și când niște mâini disperate ar fi isbit fără sfârșit în porțile unei închisori.

„E cineva, acolo, în fund!” ne șopteam noi unul altuia. „O stafie, un prizonier? Sau un uriaș îngrozitor, sau cine știe ce ființă spăimântătoare care a fost zidită acolo? Dar niciodată nu îndrăzneam să întrebăm cine era închis în puț! Nici nu cred că doream s’o aflăm. Splendida teroare a acestei taine preferam să o lăsăm netălmăcită.

Bum, bum, bum! Și inima ni se sbătea în mod chinuitor, ne apucam de mână și ne sileam să nu grăbim pașii și nici să părem înfricoșați. Bum, bum! Ce putea să fie? Astăzi știu tot atât de puțin ca atunci, ce pricină făcea ca acel puț sau rezervor să producă sunetul înspăimântător, și găsesc o plăcere să-mi reamintesc iar acei minunați fiori pe cari-i simțeam când, pășind în vârful picioarelor, ne furișam pe lângă locul de groază.

Mai era un colț, care ne umplea de un sentiment de întunecat mister, dar acesta era în interiorul casei.

Nu știu dacă Eastwell House era atât de mare cât ni se părea nouă, copiilor, dar cuprindea multe părți neexplorate și încăperi în cari niciodată nu pătrunsesem. Din hallul pardosit cu marmoră, se ridica o scară principală, lată, cu trepte line, dintr’un lemn de culoare închisă; dar mai era și scara de din dos!

„Nu e un loc pentru fetițe”, declarase guvernanta, transformând instantaneu scara de din dos în ceva plin de un interes arzător, o țară de descoperiri și de misterioase posibilități, pe cari ardeam de dorul să le explorăm.

Acea scară de din dos era un loc, care te umplea de teroare, te înfiora la fel ca puțul de lângă lac, pentrucă se adâncea în gol, părând că se coboară până în măruntaele pământului. Privind peste balustradă sau, mai bine zis, pentru statura mea de atunci, furișând o privire printre stâlpi, te apuca amețeala și simțeai nevoia să te tragi deoparte.

Insă îndată ce te îndepărtai, ceva mai puternic decât frica, te împingea să te uiți iar și să mai arunci o privire, pentrucă la jumătatea coborâșului se afla un colț misterios, pe care servitorii îl numeau „Firida Gloriei” și dintre toate locurile, acesta era un loc „nu pentru fetițe”. După câte îmi aduc aminte, „Firida Gloriei” avea în față o perdea în loc de ușă. Această perdea era mereu fluturată de vânt înainte și înapoi, și totdeauna ardea o lumină în dosul ei, așa dar trebue să fi fost un loc foarte întunecos... Ca și despre puțul de lângă lac, până în ziua de azi nu am o idee limpede despre ceremoniile ce s’or fi desfășurat în acel colț tăinuit. Să fi fost un fel de cămară? N’aș putea spune; însă, pentru închipuirea noastră de copii era un fel de iad fără asemănare, propriu scărilor de din dos și despre care ne închipuiam că are un miros al lui. 

Probabil că-l și avea! Dar venea prea de jos ca să ajungă până la nasurile noastre iscoditoare!

Am fost surprinse de cei mari furișând priviri peste balustrada scării de din dos, spre „Firida Gloriei” și repede am fost gonite către regiuni mai potrivite pentru „fetițe cuminți”, după cum ni se spuse cu mustrare.

Ah, dar sunt atâtea lucruri de cari îmi amintesc, cu toate că e așa de mult de atunci!

Bunăoară, vacile scoțiene, cu coarne uriașe, cu ochi mari, trecând domol pe cărarea ce ducea, prin parc, la biserică. Frumoase erau, cu părul lor creț de culoarea nisipului, castaniu ori negru, și atât de lung, încât le atârna pe frunte ca niște canafuri, ceeace le dădea o înfățișare ciufulită și aproape copilărească; și nu știu cum, tocmai aceste canafuri învoalte îți insuflau încredere; făceau să pară animalele atât de blajine încât uitai oarecum nemaipomenita mărime a coarnelor lor. Stăteau în loc nemișcate, ca niște statui; aveau capul ridicat și priveau cu ochi blânzi procesiunea noastră de mici mironosițe, pășind Dumineca, cu cartea de rugăciuni în mână, dealungul drumului spre Casa Domnului.

Și ce frumoși erau cerbii! — cirezi întregi păscând iarbă, sau, speriați deodată, luând-o la fugă prin pădure. Nimic nu era mai minunat pentru noi decât a culege, în plimbările noastre, bucățele căzute din coarnele lor, pălite de soare și de vânt, pe cari le duceam acasă socotindu-le adevărate comori.

Iar într’o zi am descoperit un pom, în care era o gaură mare, mare. Trebue să fi fost un pom de proporțiuni în adevăr neasemănate, căci noi câteși trei, surorile mai mari și cu fratele nostru, aveam loc în scorbura lui. Bine înțeles trebuia să ne strecurăm înăuntru deabușile. Acest pom a fost pentru multă vreme adevăratul centru al jocurilor noastre. Nenumărate și minunate întâmplări neașteptate se iviseră în viețile noastre, datorită acestui ascunziș fără seamăn. Eram, când Robinson Crusoe, când Robin Hood cu tovarășii lui; mai eram și Piei Roșii, sau pirați, sau Dumnezeu mai știe ce!

In mijlocul ascunzătorii noastre rotunde și cam întunecoase, atârna un ciot de lemn care ne stânjenea, și hotărâsem ca, pentru a scăpa de dânsul, să întrebuințăm barda sau fierăstrăul. Astfel de unelte, însă, nu puteam să căpătăm ușor, așa încât a trebuit să ne rugăm de tata ca să ne facă rost de ele; și-mi aduc bine aminte cum ne-a răspuns că, putem să luăm un fierăstrău dacă vrem, dar că nu ne dă voie cu niciun chip să umblăm cu barda. „O bardă poate să-ți reteze un deget dintr’o lovitură, spuse el, dar repede te vei opri din mânuirea fierăstrăului dacă ar începe să-ți tae degetul!” Cât de bine îmi aduc aminte de vorba asta; unele fraze îți rămân în minte dealungul întregii vieți.

Tata era o ființă „rară”, în sensul că nu se ocupa în mod activ de copiii săi; aceasta o lăsa pe seama mamei, însă, la ocazii, se pomenea descoperindu-ne, ca să zic așa, și atunci născocea câte un joc sau o petrecere în care părea că găsește tot atâta plăcere ca și noi.

Scornise pentru serile de iarnă un joc care ne umplea de fiori: se stingeau toate lămpile, iar dânsul se ascundea într’un colț întunecos, prefăcându-se că e un căpcăun. Niciodată nu știam în care odaie se afla. Tremurând de frică, ne strecuram prin bezna camerelor, și deodată, când părea că orice primejdie a trecut, se repezea din vreun colț și ne înșfăca, iar noi sbieram ca și când în adevăr era să ne înghită: joc plin de groază, care ne umplea de acea adevărată înfiorare pe care primejdia o dă aventurilor.

Intr’o zi, întâmplare rară, a căzut o ninsoare neobișnuit de mare, și papa ne-a luat să ne dea în săniuță, pe movila de lângă lăptărie. A fost ceva minunat! Mi se pare că era prima zăpadă ce văzusem vreodată. Care copil rămâne indiferent la farmecul zăpezii! Dar în Anglia zăpada nu ține mult — se ivise și pierise ca un vis abea închegat! Imi amintesc de asemenea de patinajul pe lacul cel mare, și cu toate că eram încă novici,

mititei și șovăitori, simt încă ce îmbătătoare fu bucuria de-a te avânta tot înainte pe luciul strălucitor. Aerul tăios de iarnă făcea să-ți lăcrămeze ochii, îți vopsea cu roșu înfocat obrajii și nasul, dar era încântător, mai presus de orice cuvânt. Și acum îmi amintesc de mlădioasele căciulite de catifea neagră, împodobite cu un samur rusesc de culoare închisă, pe cari le purtam la aceste memorabile ocaziuni; aceste căciulițe așa de cochete măreau încă plăcerea patinajului, precum o făcea și păhărelul de vin roșu fiert, parfumat cu scorțișoare, ce ni se dădea când scobora soarele la asfințit.

Tot din amintirile frumoase face parte și căsuța perelor și a merelor; parcă simt si acuma aromatica savoare a perelor de aur, pe cari grădinarul le alegea pentru mine pe polițele, unde fructele erau așezate în ispititoare șiruri, verzi, roșii și galbene. Și bucurie mai presus de toate, sosea și înfrigurarea Crăciunului!

Pomul de Crăciun era așezat în marea bibliotecă, iar darurile erau înșirate pe mese, acoperite cu alb, dealungul zidurilor camerei. Dar ce zile pline de mister înaintea serbării lui! Tata mai ales căpăta, în acest timp, o deosebită însemnătate; îi plăcea uneori să dea directive în asemenea ocaziuni, și atunci ajungea și el tot așa de nerăbdător ca și un copil. Dar ca orice bărbat, fiind și foarte meticulos, se întâmpla să se supere rău dacă un cât de mic amănunt, din cele plănuite de dânsul, nu era împlinit cu evlavie.

Una din plăcutele îndeletniciri premergătoare era plămădirea Plum-puddingului servitorilor! Această ceremonie se desfășura în sufrageria lor, precum și în partea principală a grajdurilor, căci casa și grajdurile erau două domenii deosebite și niciunul nu trebuia să se amestece cu celălalt.

Protocolul pentru personalul de serviciu, al unui cămin englez bine organizat, e de mare importanță.

0 tingire enormă era așezată în mijlocul mesei și fiecare copil, pe rând, avea dreptul la câteva învârtituri cu lingura, ceeace era o muncă grea dar cu urmări destul de însemnate.

In sfârșit sosea și ajunul Crăciunului!

Timp de mulți, mulți ani freamătul de bucurie al Crăciunului mi-a rămas viu în minte. Zilele de tainice pregătiri, misterul, șoaptele, tăcerea în fața ușilor închise și apoi, deodată, oficierea covârșitoare într’o izbucnire de lumină, însoțită de plăcutul miros al firelor de brad pârlite, toate sunt atât de strâns legate în amintirea mea de sărbătoarea Crăciunului.

Și noi cam sfioși, ținându-ne de mână, înaintam spre acea revărsare de lumină până ajungeam în miezul ei... făcând și noi parte dintr’însa.

Mai târziu grija de a pregăti, de a potrivi, și de a orândui totul, trecu asupra noastră, gustând și noi, generația mai tânără înfrigurarea, fericita uimire a împlinirii; iar în toți anii vieții mele, în depărtata mea țară de adopțiune, m’am străduit ca sărbătorile Crăciunului, rânduite de mine, să semene pe cât se putea, cu cele dela Eastwell și cu cele trăite mai târziu la Malta, căci acele seri de Crăciun au rămas pentru mine deapururi neuitate.

Simt că nu îndrăznesc să mă opresc prea mult aici, unde amintirile îmi sunt învăluite ca în bruma unei minunate vrăji, datorită în mare parte depărtării, și mai ales lumii de basm în care numai copiii știu să trăiască.

Dar ceva din darul copilăriei de a desluși vedenii în alte vedenii, adâncimi în alte adâncimi, taine și închipuiri în zilnica realitate, a rămas în mine în toată calea vieții. Este o binecuvântată însușire, de a înfrumuseța orice, de a face mai atrăgătoare întâmplările și ființele și de a scoate la iveală mai mult lumina decât umbra. Aceasta este atitudinea optimistă,

neînțeleasă întrucâtva pentru pesimiști, sau cel puțin așa mi s’a spus; dar cu toate că fac parte din acei ce văd realitatea cu ochi limpezi, totuși deslușesc în orice lucru o frumusețe latentă, în locul întunecimii în care par a se desfăta oamenii de azi. Eu văd, în oameni, binele mai degrabă decât răul; mila și durerea, în răutate și în păcat, mai de grabă decât greșala; și mult mai drag mi-ar fi să ajut cu vorbe milostive, decât să pedepsesc cu varga!

Slăbiciune, vor zice unii; dar eu aș numi-o mai de grabă putere, severitate, — da — când este neapărată nevoie, căci de șapte ori cel puțin, dacă nu de șaptezeci de ori ași da vinovatului îngăduiala unei îndoieli!

Dacă această ciudățenie a mea va supăra pe cititori, atunci să pună jos cartea, chiar dela început, căci vor întâlni acest duh de optimistă iertare dealungul tuturor filelor ei.... până la capăt, — așa cel puțin o nădăjduesc.

De curând am cunoscut un American foarte simpatic, trecut de șaptezeci de ani și venit în România să mă vadă, pentrucă se simțea de departe în apropiere sufletească cu mine și cu atitudinea mea față de viață; fam întrebat cu ce se îndeletnicește și mi-a răspuns: „Călătoresc dintr’o țară într’alta pentru a cunoaște oamenii, pentrucă toți oameni, fie ei Englezi, Americani, Chinezi, Unguri, Hotentoți sau Zuluși, sunt vrednici de iubire dacă îi cunoști în adevăr; am de gând sa-mi petrec zilele ce-mi mai rămân, încercând sa fac pe oameni măcar să se îngădue între ei, dacă să se iubească li-i lucru greu”.

Și bătrânul domn și cu mine ne strânserăm mâinile. „Mulțumesc lui Dumnezeu, zisei, pentrucă mi-a trimis pe cineva care a pus în cuvinte și în fapte gândurile mele”. 

Și acum să ne întoarcem iarăși la copilăria mea, căci va trebui să mă urmați cu răbdare dealungul multor cărări încă, și cred că ar fi bine să vă fac cunoștință cu alți câțiva membri ai familiei mele, dacă aceasta e sa fie povestirea vieții mele.

Bine înțeles, cea mai de seamă personalitate, care reducea la proporțiuni minime pe toate celelalte, era bunica, regina Victoria; bunica-regină, așa îi ziceam, pentru a o deosebi de bunica-împărăteasă, mama mamei mele, după al cărei nume fusesem eu botezată, pe când Ducky purta pe acela al bunicii-regine, și apoi i se adăogase numele de Melita, pentrucă Ducky se născuse în încântătoarea insulă Malta; dar despre Malta, voiu vorbi mai târziu....

Cred că bunica-regină se aștepta ca eu, cea mai mare fată din familie, să fiu botezată cu numele ei, dar mama simțise că trebue să mă cheme Maria, nume care îi era mai scump decât toate, pentrucă era al mamei ei; și trebue să spun că mi-e drag numele meu: Mary ori Maria, are într’însul ceva de vecinicie, căci nu este el numele Maicii Domnului?

Mi se pare că n’a fost totdeauna ușor pentru mama să fie nora reginei Victoria, cu toate că-și purtau, una alteia, mult respect.

Mama fusese crescută la curtea cea mai autocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decât de cei ce au văzut-o. Unică fiică a Țarului, importanța ei fusese cu totul excepțională. Acum era soția fiului al doilea al reginei Victoria, și toate cumnatele ei, chiar cele nemăritate, îi treceau înainte, ca având drept la tronul Angliei. Îmi închipui că mama considera aceasta oarecum ca o jignire, dar eram atunci prea de tot copilă pentru a înțelege ceva din astfel de lucruri, cari încurcau sau nelinișteau pe mai marii mei. Mama ne ferea de orice grijă și de orice vrajbă, așa încât trăiam într’un adevărat rai al neștiutorilor. Poate că nu era cea mai potrivită pregătire pentru viitoarele lupte ale vieții, totuși îi mulțumesc, din fiecare fibră a inimii mele; îi mulțumesc, pentrucă prin viața ce ne-a făcut s’o trăim, mi-a sădit în suflet o sămânță de idealism, pe care nimic, nici conflicte, nici desamăgiri, nici desiluzii, nici aspra realitate n’au fost în stare, vreodată, să-l desrădăcineze cu totul.

Mama fusese crescută cu multă severitate și ea însăși avea păreri foarte rigide asupra educației și a bunei purtări, dar în același timp era dăruită cu o lărgime de idei care făcea dintr’însa o ființă cu totul aleasă; și mai presus de toate era de o nespusă dărnicie. Bine înțeles, era foarte avută, totuși dăruia mai presus de ceeace se cuvenea să dea; dădea și mereu dădea, la mari și la mici, la bogați și la săraci; adevăratul temeiu al vieții ei era plăcerea de a putea dărui.

Ne făcea fericiți cu desăvârșire — de aceea noi copiii ne închipuiam că și dânsa împărtășea fericirea noastră. Dar mai târziu înțelesei că niciodată nu fusese cu adevărat prea fericită, sau în pace cu ea însăși; multe lucruri o chinuiau și nu privea cu ușurință întâmplările vieții. Creșterea nespus de severă pe care o primise, grija cu care fusese înconjurată, pentru ca educația și instrucțiunea ei să fie desăvârșite în toate privințele, marea înrâurire, întrucâtva apăsătoare, ce o avea asupra-i religia ei, ortodoxă, toate se îmbinau pentru a o face să se judece pe ea însăși cu asprime și nemulțumire. In aparență poate că părea trufașă, prea exigentă în amănuntele purtării și mândră de rangul ei, dar în suflet era smerită, totdeauna îngrijorată și chinuită de gândul că niciodată nu atinsese idealul, pe care i-l fluturaseră pe dinainte părinții și educatorii ei.

Dar noi, ca copii, nu ne dam seamă de nimic din toate acestea; mai târziu însă, când viața, încetul cu încetul, îmi deschise ochii asupra multor lucruri, începui să pătrund adevărata fire a mamei, luptele ei sufletești, și faptul că niciodată nu fusese împăcată cu ea însăși.

Era strâns legată de biserica ei, din adâncul inimii; în orice casă ar fi trăit, totdeauna rânduia în vreun colț un mic paraclis ortodox, având în serviciul ei un preot rus și doi cântăreți, cari o urmau oriunde mergea.

Noi, copiii, am fost crescuți în religia anglicană, și cred că pentru mama, faptul că eram protestanți, a fost o durere care a dăinuit cât și viața ei. Câteodată, totuși, ne lua cu dânsa în micul ei paraclis, unde cucernic uimiți de taina unui rit străin pentru noi, priveam ca vrăjiți la neprețuitele icoane, la minunata catapeteasmă cu trei uși, care ne despărțea de altar; ni se umplea pieptul cu puternica mireasmă a tămâiei și ascultam cu inima svâcnind minunatele coruri, căci limba rusească este în cântări mai presus de orice altă limbă, iar Rusia este țara celor mai impresionante voci de bas.

Atmosfera mistică a acestor mici sanctuare mă mișca adânc, și chiar dacă niciodată n’am simțit imboldul de a-mi schimba religia pentru a mamei, totuși, în picioare lângă dânsa, pe când se închina și își făcea cruce cu evlavie în micul ei paraclis, mă simțeam mai aproape de Sfânta Sfintelor; iar întipărirea celei mai arzătoare credințe pe fața mamei, în timpul acestor slujbe, mă atingea într’un chip greu de descris.

Faptul că slăvea pe Domnul altfel decât noi, o înconjura, în mintea mea, cu un nimb deosebit; mi se părea oarecum mai neapropiată, mai stranie, ca nefăcând parte din realitatea zilnică.

Mama având un respect temeinic pentru credința în care eram crescuți, se ferea de a vorbi despre religie cu noi, temându-se, poate, că ar avea vreo înrâurire asupra noastră. Cred că era la dânsa și gândul că nu vom pricepe frumusețea cultului ei, și că nu ne vom apropia cu destulă cucernicie de ceeace era chiar temeiul vieții ei. Astfel că exista totdeauna între noi o oarecare sfială când se discutau sau se atingeau chestiuni religioase.

Lucru ciudat, soarta avea să mă pună mai târziu în fața aceleiași probleme, însă în mod invers. Am rămas totdeauna o neclintită protestantă, însă cei șase copii ai mei au fost toți botezați în religiunea mamei mele, deoarece e religia oficială a țării lor; a fost una din cele mai chinuitoare îngrijorări a mamei, faptul de a se îndoi dacă fiica ei va fi la înălțimea acestei grele situații, și s’a temut necontenit că nu voi simți destulă evlavie față de Biserica ei, pe care a privit-o întotdeauna ca mai presus de a mea. 

Voiu reveni mai târziu asupra acestor lucruri, căci am gândit mult asupra lor și am ajuns la propriile mele concluzii; tot ce vreau să spun aici este că, nici eu, nici copiii mei, n’am simțit, în discutarea chestiunilor religioase, sfiala ce se ivea între mama și mine, căci copiii de astăzi se destăinuesc mai ușor părinților lor.

Mama fusese crescută în părerea că fiecare generație trebue să fie ținută cu strictețe despărțită de cealaltă, și orice atitudine mai familiară, dela copil la părinți, i se părea o lipsă de cinstire.

Astăzi încă, una din cele mai adânci dureri ale mele este faptul că, fiind fiica ei, niciodată n’a încuviințat, chiar după ce am împlinit patruzeci ani, să pot sta la sfat cu dânsa, ca și cum am fi fost de o seamă. Ea nu vroia să dureze o punte între generații.

Și, totuși, simt că amândouă am fi gustat o nespusă bucurie stând de vorbă împreună asupra problemelor vieții, mărturisindu-ne una alteia ceeace găsisem greu sau încâlcit în deosebitele noastre căi, căci și una și alta ne căsătorisem în țări străine.

Din pricina acestei atitudini a ei, foarte rar am îndrăznit să-i cer o povață, și am fost nevoită să păstrez întrucâtva o mască, de câte ori eram cu dânsa, deoarece ea niciodată n’o ridica pe a ei.

Multe, mici și nefolositoare comedii ne-am jucat una alteia! Ea se prefăcea că nu știa unele lucruri, pe cari le cunoștea tot atât de bine ca și mine, și ceeace era mai rău, își dădea foarte bine seama că nu-mi este străin faptul că știe! Iar măștile rămâneau neclintite pe fețele noastre. 

Avea oare și dânsa, ca și mine, dorința de a le smulge? întrebarea aceasta a rămas fără răspuns!

Totuși, îndrăznesc să spun că dacă i-ar fi stat în putință să se poarte cu mine ca și cu o femeie, uitând că-i sunt fiică, ași fi putut uneori să-i fiu de ajutor, căci ucenicia mea, nu tocmai ușoară, într’o țară străină, mă învățase multe; însă până la sfârșit n’a vrut să creadă că ar putea ieși adevăr din gura pruncilor cărora le dăduse viață!

In ziua de azi vorbim deschis cu copiii noștri, îi lăsăm să aibă propriile lor idei, ba chiar uneori îi lăsăm să ne arate ei calea, și nu întărim prea mult drepturile noastre de mai bătrâni, luând mai multă parte la necazurile lor, la luptele și dorințele lor.

Mă întreb: oare în chipul acesta pregătim o generație mai puternică și mai destoinică? Uneori mi se pare că trecem prea departe granița în partea cealaltă, că le îngăduim prea multe drepturi, prea multă libertate; cauza este, poate, că părinții nu îmbătrânesc atât de repede în ziua de azi și astfel se simt timp mai îndelungat, decât altă dată, în chiar miezul lucrurilor.

Asupra tuturor acestor probleme am felul meu de a gândi: pentrucă am trăit, am văzut, am simțit și am ajuns la multe concluziuni; nu voi putea însă în această singură carte, să povestesc, să lămuresc și să discut tot ce am gândit și am învățat.

Dar să ne întoarcem la regina Victoria!

Mulți până acuma au scris despre această „mare” micuță femeie; s’a descris, s’a analizat caracterul, domnia și valoarea ei personală. 

Imagine: Marea ducesă Serge, sora împărătesei Alexandra

Departe de mine dorința de a zugrăvi în altă imagine, — decât aceea care s’a întipărit la locul ei, în viața mea, — imaginea ei așa cum au văzut-o ochii mei de copil, și mai târziu ochii unei femei tinere și departe de țara ei natală. In acele timpuri ea îmi urmărea propășirea în viață cu o dragoste de bunică, dar totodată cu severitatea îngrijorată a reginei ce dorea ca orice vlăstar al Casei ei să-i facă cinste, în orice loc s’ar fi aflat.

Dragă bătrână bunică! Cu rochiile ei de mătase neagră ca puse pe malacof, cu boneta ei albă de văduvă, ce minunată și neuitată mică lady era ea!

Tăcerea în jurul ușii mamei mari, te umplea de evlavie; ți se părea că te apropii de taina vreunui sanctuar.

Săli lungi, acoperite de covoare, duceau până la ușa mamei mari; erau apartamente de cari nu te apropiai decât dela distanță, iar cei ce te conduceau până la ele, servitori, doamne sau cameriste, vorbeau în șoapte și călcau tăcut ca pe tălpi de pâslă.

Ușă după ușă se deschidea fără sgomot, parcă ai fi trecut prin pridvoarele unui templu, înainte de a te apropia de misterul final, unde nu se puteau înfățișa decât cei inițiați.

Minunata și mica mamă mare, care, cu toate că la prima vedere era o atât de scundă și neimpozantă făptură, știa atât de bine să insufle un soiu de cucernică teamă.

Dădacele noastre ne împingeau înainte ca pe un cârd de gâsculițe cuminți, și se făceau și ele deodată domoale la cuvânt, astfel încât pierea orice asprime din glasul lor și mustrările păreau vorbe șoptite printr’o broboadă.

In sfârșit, se deschidea ușa și ne apărea bunica pe scaunul ei, nicidecum ca un idol, nicidecum spăimântătoare, zâmbind blând, aproape tot atât de sfioasă ca și noi copiii, astfel încât conversația nu prea era curgătoare nici de o parte, nici de alta.

Intrebări asupra purtării noastre și al caracterului nostru moral, alcătuiau cea mai mare parte din convorbiri, și-mi amintesc foarte bine micile strigăte de indignare, întrucâtva comice ale bunicii, când i se mărturisea că una sau alta dintre noi nu fusese cuminte.

Am credința că bunica, întocmai ca și noi, se simțea ușurată, când lua sfârșit audiența.

Era însă un farmec deosebit în camerele bunicii.

Intâi, miroseau nespus de dulce a flori de portocali, chiar când nu se putea zări în casă nicio astfel de floare, și al doilea erau încântător de pline cu cele mai neînchipuite comori, dela globul de sticlă în care se vedeau atâtea culori, până la luminoasele tablouri ale lui Landseer, înfățișând câini, ponei și cerbi.

Pe urmă, atâtea fotografii! Printre ele, acelea ale multor ființe încetate din viață, chiar copilași morți, spre cari — cu toate că ne înfiorau — ne furișam mereu privirile.

Dar, stăpânul acestor locuri, și cinstit ca zeul templului, era bunicul, principele consort, înfățișat la toate vârstele și in toate chipurile: statui, figurine, busturi, plachete, portrete în ulei și aquarele, pastele, miniaturi și fotografii reproducând efigia principelui Albert; principele Albert în uniformă sau în haine civile, în costum de interior sau în ținută de gală, ca highlander, călăreț sau vânător, ca simplu particular sau învestmântat în mantia ordinului Jarrètierei, principele Albert mânând caii, principele Albert și câinii lui, principele Albert grădinărind sau plimbându-se în pădure, principele Albert în mijlocul copiilor săi, Principele Albert scriind la masa sa de lucru, principele Albert om de stat, în marile săli de ceremonie, înconjurat de colaboratorii lui și ținând în mână documente însemnate. Oriunde îți întorceai privirea, ochii bunicului te urmăreau, pătrunzători și înțelepți.

Mai erau o mulțime de minunate și ciudate lucrușoare făcute din granit scoțian și din roce scoțiene de preț, numite „cairngorm”. Și mai presus de toate era botgrosul bunicii, o mică lighioană foarte arțăgoasă care se sgribulea de furie și scârțâia din gâtlej dacă-ți vârai degetul printre gratiile coliviei, dar când îi plăcea cineva, se umfla până ce se făcea rotund ca o minge de puf și atunci fluera încetinel și încântător o mică melodie veselă pe care o învățase.

Odată, demult, am avut și eu un botgros ca al bunicii, dar mult mai târziu, și povestea lui e tristă... oh! atât de tristă... Cercetările noastre în jurul camerii bunicii, nu puteau avea loc decât când ne ducea mama la dânsa — căci atunci bunica vorbea cu mama iar nu cu noi, și convorbirile lor mai lungi și mai de seamă ne dădeau vreme pentru călătoriile noastre de explorare.

Amintirile mele se leagă în special de camerele dela Windsor; la Osborne și Balmoral, întâlneam pe bunica de obiceiu’ pe afară. 

Ca orice ființă obosită de muncă, bunica simțea nevoia să scape, timp de câteva ore pe zi, de tăcerea „regalității” apartamentelor ei. De aceea de câte ori vremea îngăduia, își lua dejunul de dimineața și ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore și la Osborne, o văd sorbindu-și cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pământ, de mătase „ecrue”, cu căptușeală și franjuri verzi. Și aci, oricine se apropia de dânsa trebuia să pășească ușor; dar pe pajiștile verzi ca smaragdul, cari țineau loc de covoare, și în aerul liber, fiecare se temea mai puțin de răsunetul propriului său glas.

Ceeace caracteriza breakfastul bunicii, era desfătătoarea mireasmă a cafelii și a unui fel de pesmeți, cari soseau din Germania, în cutii de tinichea rotunde și scunde.

Năsucurile noastre pofticioase le miroseau cu jind, dar nu prea des ni se întâmpla să fim poftiți a gusta din ei!

„Highlanderi” cu fustanelă de stofă cadrilată, cenușiu cu verde, sau Hinduși cu turban, erau de obiceiu rânduiți să îngrijească de serviciul bunicii. Imi mai amintesc că-și aveau locul în acest tablou și lachei monumentali, precum și o mulțime de câini: ogari, skyteri-eri, unii scoțieni și alții pletoși, și mai presus de orice încântătorul poney „Isabelle” cu botul trandafiriu și ochii ca rubinul, copia exactă, în mic, a imenșilor cai înhămați la trăsura de gală, poleită, a bunicii, cu care mergea la Parlament sau la Catedrala din Westminster, în zile de mari evenimente.

Ah! acel poney Isabelle! Imi apărea în multe închipuiri ale copilăriei mele. In țara visurilor era al meu, ba chiar am colindat călare pe el minunate meleaguri, trecând peste tradiționalele șapte dealuri și șapte văi până în țara zânelor! Repede ca vântul îi era galopul, copitele-i nu făceau niciun sgomot, iar coama și coada îi străluceau în adevăr ca șuvoaie de lumină...

Osborne!

Nume care, singur, e — până azi — o bucurie pentru mine. Căci el însemna vacanța de vară, marea și plaja, minunate scoici ce se găseau în timpul refluxului, scoici de toate culorile și de toate formele. Insemna nespus de plăcute băi și plimbări în lunga „vagonetă” -— astfel numeam noi breackul nostru — prin pădurile pline de miresme, dealungul gardurilor vii încărcate de caprifolio. Și însemna să vedem pe scumpa noastră bunică-regină dejunând sub umbrela „ecrue” cu canaturi verzi, înconjurată de câini, Hinduși, Highlanderi, de câte una sau două mătuși servind-o cu sfială, și de câte o damă de onoare făcând mereu la reverențe, în costum negru corect, mereu zâmbitoare și cu vocea potolită a celor ce aveau în grija lor pe marea mică doamnă.

Și mai însemna și priveliștea splendidelor terase din fața castelului din Osborne, unde înaltele magnolii creșteau dealungul zidurilor; aceste uriașe magnolii cu o mireasmă asemănătoare lămâiei, în cari îți puteai îngropa întreg obrazul, nu îndrăznea nimeni să le culeagă, căci erau mult prea prețioase și exotice ca să fie îngăduit unei mâini de copil să le smulgă.

Chiar când se veștejeau și petalele li se făceau ca o piele cafenie, ele tot își păstrau mireasma îmbătătoare, iar ciudatul lor mijloc tare și ascuțit, eșea și mai mult la iveală. Erau în adevăr flori de mister, și tot astfel erau și pasiflorele cu crucea din inima lor și nume-roaselor lor stamine culcate împrejur, într’un cerc perfect, ca roțile unui ceasornic. Apoi mai era și iasomie pe acele terase, și iasomia m’a vrăjit totdeauna, dându-mi un fel de extaz.

Acest extaz pricinuit de flori a fost mereu una din desfătările vieții mele; îl simt acuma ca și atunci. E un fel de răpire, un fel de recunoștință, asemenea unei rugi, care încântă sufletul și totodată trupul, ochii și inima.

Trebue să mă opresc asupra acestui sentiment de extaz, pe care mi l-au dăruit unele lucruri.

Odată, mult mai târziu, vorbind despre el cu sora mea Ducky, aflai că și dânsa simțise totdeauna aceeași senzație de răpire a simțurilor ca și mine, și cu prilejul acelorași lucruri.

Era ceva ca o strângere a coardelor inimii, ceva care îți aducea lacrimi în ochi și totodată te făcea să strigi de bucurie, sau să cazi în genunchi și să te închini, ori să cânți imnuri de slăvire și de mulțumire.

Cauzele acestor extazuri erau multe și felurite.

Unele erau pricinuite de forme și culori, altele de miresme, altele de sunete, și numai unele aveau drept cauză vreun sentiment. Aceste din urmă erau mai misterioase și mai greu de pătruns. Când ași începe să înșir extazurile mele de copil, multe v’ar face să zâmbiți, dar ele erau atât de puternice încât chiar în ziua de azi e de ajuns să închid ochii ca să simt cum mă cuprind iar, cu aceeași putere de odinioară!

Era, bunăoară, nespusa înfiorare de fericire de a ajunge la malul mării, la Osborne, după ce se retrăsese marea; coborârea din „vagonetă” dinaintea micului castel al paznicului și posibilitatea, totdeauna reînoită, de a găsi minunate scoici!

Nisipul se întindea argintiu, umed și luciu sub picioarele noastre goale; iar pe jumătate îngropate, se aflau comorile, cari nu așteptau decât să le descoperim.

Ducky și cu mine împărtășeam același extaz.

Inimile ne băteau, ochii ne străluceau; fiece pas putea însemna o minunată descoperire. Mai ales scoicile în formă de eventai erau căutate de noi, și într’o zi am descoperit una lată, trandafirie, ca o delicată petală de roză, cu crestături mari adânci, și mult mai mare decât cele găsite de obiceiu pe plaja dela Osborne, semănând mai mult cu scoicile ce se găsesc în țările tropicale. Era un nemaipomenit noroc!

Ducky și cu mine privirăm această descoperire aproape ca pe o minune, iar ceilalți îmi invidiau norocul; acea zi fu o sărbătoare, o zi de pomenit în veci.

Dar acuma veți putea zâmbi când vă voiu pomeni de alta din numeroasele mele bucurii extatice, sau înfiorări de fericire.

Mama avea două perechi de splendizi troteuri Orloff, negri ca tăciunele, pe cari însuși prințul Orloff îi oferise în dar, când era în Rusia. 

Părul lor era nespus de lucios, ca marmora șlefuită, și când se mișcau, lumini albastre jucau pe trupurile lor lucitoare.

Pe vizitiul nostru îl chema Robert. Era un omuleț sfrijit, cu obrazul slab și aspru și cu un zâmbet înghețat la un colț al gurii. Mâna cu o impecabilă corectitudine engleză, cu toate că întotdeauna sta cam aplecat într’o parte, ceeace era caracteristica lui. Bine înțeles, noi copiii, îl iubeam pe Robert.

Cel mai frumos din troterii Orloff avea numele de Vice-Roi, dar la grajd purta porecla de Skitty (Cârcotă) căci era cârcotaș și greu de strunit. Skitty ne insufla nouă cea mai adâncă adorare. In el totul era desăvârșit: chipul cum își ridica genunchii, minunata linie rotunjită a coastelor, și mai ales — ceeace mă extazia — avea o unduire a coamei, când își încovoia gâtul, neîntrecută, un fel de tremurare de val care-i luneca dealungul părului când alerga la trap, pe care puteam s’o zăresc numai când mă aplecam mai tare, afară din „vagonetă”, anume ca s’o pândesc. Oricât de primejdios ar fi fost să mă aplec în afară, nu-mi păsa, dacă puteam măcar să prind în treacăt cu o privire gâtul încovoiat al lui Skitty și unda din coama lui când alerga în trap. Era pentru mine răpirea desăvârșită, o înfiorare ce se putea simți din creștetul capului până în vârful picioarelor. Da, extaz, acesta este singurul cuvânt ce se potrivește acelei stări.

Puteți să râdeți oricât veți vrea, îmi dau bine seama că e ceva absurd, dar linia încovoiată a gâtului negru-albastru al lui Skitty, a fost și mi-a rămas în amintire, ca un extaz din cele mai îmbătătoare. 

Mai era și adânca, atotcuprinzătoarea răpire a sufletului, pricinuită de floarea de răsură, trandafirie și fragedă, cu o mireasmă atât de delicată încât părea a fi fost distilată de însăși regina zânelor. De fapt floarea de răsură a fost totdeauna pentru mine o zână și a rămas așa până în ziua de azi; de asemenea și primula de prin crânguri — acele mănunchiuri rotunde de flori de un limoniu deschis, pitulate printre foile anului trecut veștede și ruginii.

Nu sunt asemenea primule în România, însă acum câțiva ani, când se căsători fiica mea și plecă în Serbia, le-am găsit în toate pădurile din jurul Belgradului.

Incântarea mea a fost atât de mare, încât copiii mei mă invită la dânșii întotdeauna în anotimpul primulelor, și acele mănunchiuri delicate și palide, răsărind dintre frunzele ruginii, mă umplu de aceeași plăcere ca în zilele depărtate din Eastwell, Windsor și Devonport, cele trei locuri de căpetenie unde de obiceiu le culegeam.

Fie binecuvântat, și iarăși binecuvântat, darul hărăzit mie de Dumnezeu, de a putea să mă înfior de bucurie în fiecare strop de sânge, în inimă, în suflet și în toate simțurile mele; de a putea simți, slăvi, tresări de fericire și mulțumire!

Acum, o smerită mărturisire: cu toate că vă va părea ceva vulgar, am cunoscut și extazul gustului!

N’am fost niciodată un copil deosebit de mâncăcios, totuși unele senzațiuni ale gustului îmi dădeau același extaz ca miresmele, sunetele și priveliștile, și acele senzațiuni au rămas și ele neuitate.

Bunăoară, erau unele mici bomboane, cari nu se puteau găsi decât la Curtea Rusiei. Erau niște „fondante” mititele, duble, făcute din fragi proaspeți și servite în mici coșulețe de hârtie. Culoarea lor era tot atât de desfătătoare ca și gustul.

Clipa când le luai din farfuria cea mare, ca să le pui într’a ta, era ea însăși o încântare; îți venea apa la gură chiar înainte de a le gusta. „Presimțirea plăcerii” cum s’ar exprima un German, era aproape tot atât de minunată ca însăși degustarea dulciului. Era o hrană vrednică de zâne, și de câte ori născoceam pentru mine sau surorile mele câte un basm, personagiile închipuite de mine, mâncau totdeauna aceste minunate bomboane. Alte două „gusturi” mi-au rămas neuitate, ca o amintire, delicioasă. Unul l-am cunoscut la masa reginei Victoria.

Aproape în fiece Duminică, se servea bunicii acelaș „menu” care cuprindea ca „fel de căpetenie” un rostbeaf, și ca desert deliciosul „Mehlbrei”.

Când era vorba însă să i se dea un nume elegant, bucătarii îl botezau „bouillie de farine à la vanilie”. Dar bunica fiind cam sentimentală în tot ceeace privea Germania, admitea numele german pe „menu”-ul ei; așa dar budinca rămânea simplu „Mehlbrei”.

Deliciul acestui Mehlbrei era mărit de micile bucățele de coajă cafenii, în formă de romburi cari pluteau pe deasupra. Gustul acestor pătrățele de coajă cari nu erau decât partea superioară a budincii, puțin rumenită, făcea parte din acele lucruri, cari, nu știu din ce pricină, dădeau cerului gurii o nespusă desfătare.

Inchideam ochii și lăsam bucățica o clipă așezată pe limbă, ca să-i simt gustul până la ultima posibilitate. Dar nenorocirea era că se găseau foarte puține din acele pătrățele plutitoare în fiecare farfurie, și pentrucă eram foarte mică, eram de bună seamă servită printre cei din urmă.

S’a întâmplat de mai multe ori ca atunci când îmi venea însfârșit rândul, pătrățelele să fi fost deacum toate pradă celor mai norocoși și mai privilegiați decât mine.

De fapt, ca să fiu precisă, cred că o singură dată am gustat din această hrană ambroziană, dar amintirea mi-a rămas neștearsă; de aceea cred că trebue să fi fost ceva nespus de bun!

Și mai este încă alt „gust” de care trebue să pomenesc.

La Coburg, aveam la apartamentul copiilor, un lacheu numit Wiener. Wiener era tot atât de bun pe cât era de nearătos; avea inima caldă și ne iubea din tot sufletul, și ca toți cei ce au slăbiciune pentru copii, îi plăcea să ne trateze cu lucruri bune.

Wiener avea un văr care ținea un restaurant la Kalenberg (Kalenberg era unul din castelele regale afară din oraș). Cum se cuvine oricărui castel german, Kalenbergul se afla sus pe un deal, iar la piciorul dealului, potrivit tradițiunii teutone, era un restaurant unde se veseleau cinstiții burghezi la „zile mari” și de sărbători, — iar vărul lui Wiener, care stăpânea această plebeiană „ cafenea” cum i se mai zicea, făcea un fel special de prăjitură.

Dacă n’ați gustat niciodată o prăjitură dela Kalenberg,

degeaba asi încerca sa va fac să pricepeți desăvârșita ei bunătate! Era delicioasă cum nu se poate descrie și faptul că o gustam atât de rar îi mărea cu mult prețul, căci numai când și când se întâmpla ca vărul lui Wiener să trimeată „micilor prințese” vreuna din aceste prăjituri de vis. La vedere, prăjitura din Kalenberg nu avea nimic minunat. Era o simplă prăjitură rumenită, exact ca acele ce se văd în toate pozele din cărțile nemțești pentru copii, de exemplu „Struwwelpeter”! O prăjitură ca aceea pe care neastâmpăratul drăcușor o trage de pe masă rostogolindu-se pe jos împreună cu dânsa, pe când mamă-sa înspăimântată privește dezastrul prin sticlele unui „Lorgnon”.

Prăjitura dela Kalenberg nu avea stafide nici înăuntru, nici pe dinafară și i se zicea, mi se pare, „Gesundheitskuchen”, ceeace ar fi trebuit să-i răpească orice farmec, dar coaja ei avea ceva care o făcea să ți se topească în gură ca nicio altă prăjitură de pe lume.

Eu îmi mâneam felia încet, cu o încetineală, care mă dovedea mult mai mâncăcioasă decât dacă aș fi înghițit-o cu lăcomie, și o rodeam treptat, treptat până la capăt, unde se afla „summum bonum” al gustului ei.

Îmbucătura ultimei fărâme a prăjiturii din Kalenberg face parte din aceeași categorie de bucurii gustative, ca și „fondantele” cu fragi și pătrățelele de coajă rumenită de pe Mehlbreiul de Duminecă al bunicii. Găseam într’însele ceva din aceeași plăcere, oarecum mai materială, o mărturisesc, pe care mi-o dădeau primulele, florile de răsură și coama lui Skitty, Skitty care pe dreptate se numea Vice-Roi, după cum arăta placa smălțuită așezată deasupra boxei sale.

Cei ce au amintiri asemănătoare din copilăria lor vor înțelege ce vreau să zic; cei ce nu le au, vor trebui să-mi ierte vulgara digresiune și să deschidă cartea la altă pagină!

Dar n’am terminat încă cu Osborne, și e un adevărat farmec a readuce la lumină acele scumpe amintiri îngropate, cari alcătuesc un fond atât de fericit pentru o viață ursită să fie trăită într’o țară atât de departe de aceea în care m’am născut.

Noi locuiam la Osborne-Cottage — o încântătoare căsuță la porțile parcului regal, pe care bunica-regină ne-o ceda, din când în când, în lunile de vară.

Mamei îi plăcea insula Wight, iar alți membri ai familiei regale susțineau că la Osborne clima nu era destul de „relaxing”. Imi aduc aminte precis cuvântul de „relaxing”, care nu-mi plăcea pentrucă îmi amintea de hapuri, doctorii, poțiuni pe cari ni le dădea Nana seara, când nu ne simțeam bine.

Dar se vedea limpede că mamei îi plăcea clima aceasta, și spunea că nu are poftă să fie pălmuită de vânturi în localități pe cari Englejii le numesc „înviorătoare”, localități unde nu puteai să-ți ții pălăria în cap.

Mama era cam ciudată în ceeace privea pălăriile ei. De fapt, avea idei curioase în privința îmbrăcăminții și trebue să mărturisesc, că era puțintel în opoziție cu timpurile. Părea că pentru dânsa era o oarecare mulțumire în a socoti pe „eri” mult mai bun decât pe „azi”; ba chiar am văzut-o regretând dureros o modă de „eri” pe care o criticase când ajunsese moda zilei.

Mama avea bunăoară ciudata idee că nu-și poate înfige acul în pălărie decât în partea dreaptă. Spunea cum că niciodată în tinerețea ei nu învățase să înfigă acul cu mâna stângă; nu făcuse aceasta în Rusia și n’avea de gând s’o încerce în Anglia, Germania sau Malta. Căci astfel era mama mea, și nimeni nu se ținea mai neclintit legat de convingerile sau de principiile sale ca dânsa, chiar când îi prilejuiau adevărate neajunsuri.

Mai târziu aceste mici idiosincrazii îi îngustară treptat viața fără vreun folos, până când ajunse chiar să fie cam ciudată.

Oricum, pentrucă mama nu învățase în Rusia să-și pună două ace în pălărie, ura vântul cu acea îndârjire sănătoasă pe care toată viața ei a știut s’o pună în orice ură.

Nu era nimic înjumătățit în modul ei de a simți: ce-i plăcea, îi plăcea, inovațiunile le detesta și prefera locurile unde nu era nevoită să se ocupe de toaleta ei.

Purta foi, jachete și pălării practice, nerenunțând niciodată la niște ghete foarte ciudate cu bucățele de piele în vârf, ghete cari erau comandate la Petersburg; și ținea în special ca ele să fie la fel pentru amândouă picioarele, declarând că este o prostie să-și închipue cineva că există o croială pentru piciorul drept și o alta pentru piciorul stâng; găsea că e mult mai potrivit să fie amândouă pe același calapod.

De abia mai târziu înțelesei că mama era întrucâtva ceeace se cheamă un „caracter”, ca să întrebuințez expresia literară. Copil fiind, îmi închipuiam că toată lumea are aceleași idei, aceleași puternice simpatii și antipatii, cari adeseori o despărțeau pe mama de lumea care o înconjura.

Nimeni nu știa să spună mai frumos un basm decât mama; avea un neîntrecut dar al vorbirii și știa să însuflețească și să înveselească o masă întreagă de musafiri.

Ne îmboldea să vorbim cu lumea și să ne obișnuim a conversa; întotdeauna afirma că nu-i nimic mai nepotrivit decât o prințesă care nu știe să deschidă gura; „afară de aceasta, adăuga ea, e foarte nepoliticos, și vă rog, dragi copii, să nu uitați aceasta”.

Vorbele ei m’au întovărășit dealungul vieții.

Un alt principiu asupra căruia insista cu severitate, era că invitat la un prânz, nu trebue să refuzi nicio mâncare ce ți-se oferă, chiar dacă nu-ți place, căci, adăuga ea, nimic nu-i mai jignitor pentru stăpâna casei, decât să nu mănânci din bunătățile ce-ți pune dinainte.

— „Dar dacă nu sunt bune, mamă?”

— „Faci exact ca și când ar fi bune”.

— „Dar dacă te fac să-ți vie rău?”

— „Atunci lasă să-ți fie rău, draga mea, dar așteaptă până ajungi acasă! Ar fi o mare ofensă să-ți vie rău chiar acolo!”

Astfel era buna povață a mamei. Fiind ea însăși cam spartană, se aștepta ca și copiii ei să-i urmeze pilda.

Mamei îi displăcea foarte mult să fie cineva bolnav! 

Ea însăși avea o sănătate minunată pe care mi-a transmis-o, și pentru care îi mulțumesc în fiece zi din viața mea, ca pentru cea mai mare binecuvântare.

Potrivit codului promulgat de mama, omul nu trebue niciodată să se tângue. Nu trebue niciodată să mărturisească cuiva o durere de cap, sau să se lase învins de dânsa; pentru o răceală nu trebue să stai închis în casă, pentru un acces de friguri nu trebue să stai în pat. Totuși nimeni nu avea ochi ca ai mamei: ghicea cea mai ușoară indispoziție și era totdeauna gata să-ți dea hapuri sau poțiuni.

Afirma că medicamentele englezești sunt mult mai tari decât cele de pe continent și le numea: „doctorii bune pentru cai”.

Mama vorbea la perfecție limba engleză, dar prefera pe cea franceză, zicând că le întrece pe toate cu mult, în eleganță, și că o scrisoare frumoasă nu poate fi scrisă decât în franțuzește. Totuși, nu avea o deosebită preferință pentru Francezi ca popor, și prețuia înaintea lor pe Ruși, Englezi și Germani.

Noi copiii nu puteam suferi să vorbim franțuzește; priveam această limbă ca afectată, ca o limbă pentru „cei mari” nu pentru copii, și înadins lăsam să se piardă toate bunele ocaziuni de a ne perfecționa în cunoașterea ei. Aceasta exaspera pe mama, care declară că suntem niște prostuțe; ceeace eram în adevăr, dar nu ne plăcea să ni se spună.

„Copii, zicea mama, când ne dădea vreunul din sfaturile ei spartane: să nu lăsați pe Englezi să vă bage în cap că unele mâncări sunt indigeste; orice lucru se poate digera de un stomac bun, dar Englezii își strică digestia  Imagine: Portretul meu la vârsta de zece ani  din cea mai fragedă copilărie închipuindu-și că felul cutare sau cutare nu le priește.

Eu în Husia mâncam orice; nimenea nu vorbea vreodată de „digestie”; este un subiect de conversație foarte displăcut și cu totul nepotrivit pentru un salon”.

Toate acestea dovedeau că mama însăși se bucura de o excelentă „digestie” rusească.

Intr’o zi declară, cu cea mai mare mulțumire: „Missy” (adică eu) e ca mine; poate mânca pietre și să n’aibă habar”.

Fără îndoială, această însușire rusească, moștenită din strămoși, a fost pentru mine în tot decursul vieții, un însemnat privilegiu.

Mama avea o cameristă bătrână, numită Fanny Renwick, care era o personalitate foarte deosebită. Era foarte oacheșă, avea mustăți și-i plăcea să-și închipue că, în vinele ei curge sânge spaniol. Mă îndoiesc că strămoșii ei să fi venit din Spania, dar se prea poate să fi fost printre dânșii un Irlandez.

Fanny guverna cu o vargă de fier. Uneori o iubeam și alteori ne era nesuferită. Schimbăcioasă ca și vremea, în zilele cu soare era cât se poate de plăcută.

Fanny avea în grija ei garderoba mamei și punea la păstrare toate lucrurile de cari ar fi putut avea mama nevoie. Aceste nevoi păreau să aibă dimensiuni rusești.

Era pentru noi o zi minunată când prindeam pe Fanny inspectându-și comorile: se înșirau dulapuri peste dulapuri și toate aveau un miros încântător.

Conțineau nesfârșite șiruri de sticle de parfum, cutii pline cu „sacheuri”, creme, săpunuri, apă de trandafir, dar nimic care să semene a fard, lucru pe care mama îl ura cu o violență asemănătoare cu aceea a profeților de demult, când înfierau pe Jezebelele acelor vremuri.

Erau și nemaipomenite previziuni de hapuri, în special de ricină, semănând a boabe de struguri străvezii, în cari tremura lichidul galben.

Acestea erau, nu se știe din ce motive, comandate la Petersburg, poate de teama că, preparate în Anglia, să nu fie cumva „doctorii pentru cai”.

Eu cred că aceste hapuri de ricină mai adesea se uscau în cutiile lor, căci sănătatea rusească a mamei nu prea justifica aprovizionarea cu așa enorme cantități. Dar având a străbate o cale atât de lungă din Rusia încoace, era mai practic să se trimeată dintr’o dată o cantitate însemnată.

Eu cred că mama nici nu-și dădea seama de nesfârșitele provizii ce se aflau în dulapurile ei. Fanny era stăpână în transmiterea comenzilor. Ce ni se părea mai încântător în comorile Fanny-ei erau feluritele pastile pentru fumători: unele mititele și de toate culorile curcubeului, altele trandafirii și în formă de semilună, așezate în cutiuțe mici și plate cari purtau un nume oriental pe capac, și o gazelă. Mai erau și niște pastile viorii în formă de inimă, cu gust de toporași; acestea îmi plăceau mai mult, și în zilele de vreme bună, mustăcioasa Fanny cu chip de spaniolă, era foarte darnică din proviziunile Alteței Sale Imperiale.

Sașeurile mari ca niște salteluțe; albastre sau trandafirii, atârnate sau așezate printre toate rochiile și rufele mamei, erau pline de pudră de iris și veneau totdeauna dela Florența unde se fabricau.

Fanny Renwick era un adevărat tiran. Orice cameristă regală devine tiran, oricât de umilă ar fi obârșia ei. A ajuns să fie o datină ca ele să dojenească și chiar să asuprească pe cei ce ocupă un post inferior și sunt la cheremul lor.

Mai târziu când eu nu mai eram acasă, mama avu o altă cameristă numită Jolly.

Ceva mai puțin „jolly” decât Jolly [2]  nu se poate închipui. Dar când eși la pensie Fanny, Jolly ajunsese la rândul ei tiranul celorlalți și îi chinui cum fusese ea chinuită; însă nici această înaintare în grad nu izbuti să facă pe Jolly ceva mai „jolly” decât fusese vreodată.

Strămoșii spanioli ai Fanny-ei erau poate pricina unui simț al umorului pe care-l avea; uneori trecea câte un fulger de strălucire în ochii bătrânei Fanny, ceeace-ți înlesnea, cu ajutorul imaginației, s’o vezi purtând o mantilă neagră, o floare roșie la ureche, și zâmbind unui hidalgo.

Dar cu Jolly altfel stăteau lucrurile! Severitatea ei avea ceva de Quaker [3] , de Hughenot, și cred că niciun cavaler n’ar fi îndrăznit vreodată să-i zâmbească.

Mai târziu Jolly se împrieteni cu copiii mei; dar pe sora mea, Baby (Beatrice), o muștruluia sever și desaproba în totul pe fiica cea mai mică a Ducesei care rămase mai mult acasă decât toate celelalte.

Osborne-Cottage era o casă tipic engleză, umbrită de tei și de barba caprei, care se legăna în jurul ferestrelor. Aceste două miresme erau și ele din cele ce revărsau asupra mea desfătare. Intotdeauna, oriunde m’aș fi găsit mai târziu, mireasma teiului în plină înflorire mi-a mânat sufletul înapoi spre casa din Osborne, precum mirosul umed al frunzelor veștede de toamnă readuce în fața mea, ca printr’o vrajă, imaginea pădurii dela Eastwell.

Mergeam întotdeauna în insula Wight, în anotimpul când înfloreau teii și barba caprei.

Sala de intrare din Osborne-Cottage era totdeauna plină de crini albi cu pete trandafirii, având o mireasmă care mă pătrundea cu fiori de încântare.

Erau așezați în vase înalte, la piciorul scării, și primul lucru ce-l făceam la sosire era să ne înfundăm nasurile în mănunchiurile lor și să ne mânjim obrazul cu polenul castaniu până semănăm ca niște mici Indieni.

Guvernanta noastră franceză M-lle X, Alsaciană, lua vacanță în timpul lunilor de vară.

„Mademoiselle” fusese de față la asediul Strassbourgului în 1870 și nutrea în contra Germanilor o puternică ură, pe care o sădi pentru mulți ani în sufletul nostru.

Știa cum să ne aprindă imaginația și povestea deosebit de bine. Uneori o iubeam și alteori nu. Avea nasul cam mare și când zâmbea i se întindeau parcă buzele peste tot obrazul. Era un zâmbet foarte urât. Și părul ei sărăcăcios avea o culoare urâtă. Ne citea câteodată ceasuri dearândul, — mare însușire în ochii noștri, căci eram foarte lacome de orice fel de povești. Ea ne făcu să gustăm farmecul cărților din „Bibliothèque Rose” dintre cari „Les Memoires d’un Ane” era volumul nostru preferat, precum și „Sans Familie”, „Robinson Suisse”, iar mai târziu ne prilejui bucurie cu „Les Enfants du Capitaine Grant”.

Se credea că este bine pentru desvoltarea spatelui nostru să stăm culcate pe podele aproape un ceas în fiece zi. „Mademoiselle” avea obiceiul să ne citească pe când ne supuneam la această zilnică încercare, și împletea la ciorap pe când citea. Mi-aduc aminte cum o priveam de jos și cum încercam să-i întorc deandoaselea obrazul, făcând din nas o bărbie și din bărbie un nas; dar oricum o învârteam rămânea tot „urâțică”, oricât aș fi vrut să îmblânzesc cuvântul „urâtă”.

A împleti ciorapi era privit, nu știu pentru ce, ca o îndeletnicire foarte virtuoasă pentru o fetiță regală.

Rotunjirea călcâiului, adăugirile și scăderile ochiurilor, le asemănăm cu geografia Elveției și a Alpilor, cu acele lacuri plicticoase, de pe ambele părți ale munților.

Nu știu pentruce, dar a fost totdeauna în mintea mea o legătură între aceste două lucruri! Mai târziu regina Victoria comandă pictorului Millais portretul meu împletind un ciorap verde; acest tablou se află și acuma atârnat nu știu unde la Windsor...

„Mademoiselle” avea o comoară de lucrușoare, la cari ne plăcea foarte mult să ne uităm. Unul din acestea era un mic medalion de cristal, pe care se afla aplicată un soi de pasăre făcută din mici diamante negricioase cu o perlă care îi atârna din cioc; altul era o mică pecetie de ametist, în care era gravată o melancolică pansea. Insemna o mare favoare când ne lăsa să ne pecetluim scrisorile cu aceste armorii înflorite. Mai erau și un fel de pesmeți, comandați la Strassbourg, chintesență a tot ce era mai bun.

Mademoiselle avea de sigur în ochii noștri un oarecare farmec, dar nu era destul de leală față de mama noastră și noi o judecam în privința asta cu simțul de dreptate al copilăriei. Prea era adesea pornită să critice pe „la Duchesse” față de proprii ei copii. Era așa dar o mare plăcere de a fi fără guvernantă la Osborne. Mama și cu „nursele” copiilor se ocupau de noi și ne luau la plimbare, ajutate din când în când de Mr. de Morsier, preceptorul francez al fratelui meu Alfred.

Era vorba să ne desăvârșească el cunoștințele de limba franceză, în timpul vacanțelor, și nenorocitul om rotunjor, zâmbitor și cu ochi albaștri, cunoștea nespuse chinuri când încerca să ne facă lecții de dictando în grădină, pe când noi mereu fugeam de lângă dânsul, ca să ne urcăm în pomii dintre ramurile cărora ne uitam în jos la el, jucându-i nenumărate farse. Insă Mr. Eduard de Morsier niciodată nu ne trăda; se purta cavalerește, și am impresia că, în taină, făcea haz de nebuniile noastre.

Cam pe la acea vreme îmi amintesc de o vizită ce ne făcu Winston Churchil, pe atunci un băețaș. Avea părul roșu, pistrui, era obraznic și arăta un desăvârșit dispreț pentru autoritate. Amândoi aveam unul pentru altul o simpatie ascunsă. La început nu îndrăzneam s’o arătăm deschis, dar încetul cu încetul roșcovanul nostru musafir lepădă orice prefăcătorie și își declară cu îndrăzneală preferința pentru mine, afirmând de față cu martori că se va căsători cu mine când va fi mare!

Nu cred că mama găsi purtarea noastră prea bună, în timpul șederii lui, dar eu una am păstrat o foarte bună amintire de scurta vizită ce ne făcu tânărul Winston, și zâmbesc și azi încă de câte ori revăd în minte lucirea șireată din ochii lui, între cari era așezat un năsuc îndrăzneț, și privirea lui obraznică de câte ori era mustrat.

Imi plăcea foarte mult să fiu tot atât de îndemânatică, de iute, de ușoară, de neobosită ca și băeții, dar în ceeace privea sentimentele mele față de dânșii și ale lor față de mine, eram o adevărată fetiță.

Imi aduc aminte că odată în palatul Clarence, fratele meu a poftit câțiva băeți să se joace cu dânsul. Aceasta nu se întâmpla foarte des, dar în acea zi neuitată, văd în minte pe un băiat pentru care simții o nemărginită admirație. Era îmbrăcat ca un Gordon Highlander [4]  era oacheș, extraordinar de frumos și se numea Stephen, Stephen Hastings mi se pare, dar nu sunt de loc sigură de numele de familie.

Băeții erau foarte neastâmpărați și se fugăreau dealungul sălilor, iar bonele noastre socoteau că jocurile lor sunt prea sălbatice pentru fetițe. Ii priveam din ușa apartamentului nostru, cu mare dorință de a ne amesteca în joc. Eu nu aveam ochi decât pentru Stephen.

Printre alte jocuri minunate, iată ce scorniră: să se dea de-a lunecușul, jos pe scara de din dos, șezând pe o tavă mare.

Minunată născocire! Călcând peste orice sfială și lăsând de o parte cele, mai stricte legi, eu mă furișai lângă frumosul Stephen, rugându-l să mă lase să alunec în jos pe tavă odată cu dânsul. Stephen era un adevărat cavaler și fu foarte mulțumit să conducă cu vitejie pe o fetiță bălaie, care era mult mai sfioasă decât dorea să se arate, N’am o amintire prea limpede de modul cum se petrecu această aventură: țiu minte numai chipul lui Stephen și stofa cadrilată verde închis, negru, galben a costumului său.

De sigur Stephen ar fi putut refuza să ia cu dânsul o fetiță, dar n’a refuzat și pentru aceasta îi sunt și acum recunoscătoare.

Gândiți-vă ce dureroasă umilire ar fi fost dacă ar fi zis: „nu”.

N’am mai văzut de atunci niciodată pe Stephen; nu știu nici al cui fiu era și cum s’a întâmplat să fie în acea zi invitat la Clarence-House. Dar cu toate acestea el este una din amintirile mele plăcute.

Alături de parcul din Osborne era alt parc. Porțile de intrare ale ambelor mari propretăți se aflau, după câte îmi amintesc, una în fața alteia sau una lângă alta, dar poate că mă înșel.

Castelul acela se numea Norris Castle. Intr’un an împărăteasa Fredericka, sora mai mare a tatei și mama Kaiserului, o închiriă pentru timpul verii. 

Castelul Norris era mai impunător decât Osborne-Cottage; era o clădire mare de piatră cenușie, zidită mi se pare în același stil ca și castelul Windsor. Insă amintirile mele sunt nelămurite; tot ce mai știu e că-l găseam nemaipomenit de frumos, și că, pe terase, păuni pășeau agale în toată minunăția lor. Atunci pentru întâia oară i-am auzit chemându-se unul pe altul, și de atunci de câte ori am auzit glas de păuni mi se redeștepta în minte castelul Norris.

O revăd parcă pe împărăteasa Fredericka, îmbrăcată în negru și înconjurată de câteva din fetele ei.

Avea ochi neînchipuit de albaștri, vocea încântătoare și un zâmbet cu desăvârșire răpitor. Era deplină armonie între ochii și zâmbetul ei, deopotrivă strălucitori și vii. Deosebit de dulce față de noi copiii, ne punea multe întrebări. Vorbea englezește cu un netăgăduit accent străin, dar glasul ei semăna cu al tatei; un grai dulce în care amândoi pronunțau pe „r” foarte înăbușit. Ceeace nu pot statornici deloc e momentul acestor întâmplări, dacă s’au ivit înainte sau după moartea împăratului Frederick și dacă ea era atunci văduvă sau nu.

Totuși, îmi aduc aminte de împăratul Frederick pe plaja dela Osborne, încă principe moștenitor; era anul Jubileului și de pe atunci pierduse glasul.

Inalt și frumos, cu o bogată barbă castanie, nu putea vorbi cu noi, dar se prefăcea că ne împroașcă cu nisip și cu iarbă de mare uscată. Era vesel, însă orișicum simțeam că se joacă din condescendență, ceeace ne făcea cam sfioase.

Imi amintesc că am mai văzut odată pe principele moștenitor Frederick și pe mătușa mea Vicky în palatul cel nou din Potsdam. Nu e decât o reminiscență ștearsă — nu mi-au rămas decât două trei imagini foarte nedeslușite, nici nu mai știu în ce an am fost acolo, și nici pentru ce; trebue să fi fost numai în treacăt, în drum spre vreun alt loc, dar, văd încă minunatul zâmbet al mătușii mele Vicky. Insă lucru ciudat, cu toate că-i lumina toată fața și ochii ca o rază de soare, era în acel zâmbet o oarecare răceală.

Mătușa mea, Elisabeta a României (Carmen Sylva), avea același fel de zâmbet. Era nespus de luminos, minunat, dar era mai mult luminos decât călduros, dacă vă puteți da seama de ceeace vreau să spun. Era ceva „voit” în zâmbetul amândurora, era ca să zic așa „scos la poruncă”, cum dai drumul luminii electrice. Când arătau că fac mult haz de ceva, nu te simțeai pe deplin încredințat că în adevăr făceau haz; era în acel zâmbet ceva puțin teatral, parcă prea le sta la îndemână, ajungând ca să zic așa un fel de manierism.

Poate că mă înșel; am cunoscut-o puțin pe împărăteasă, dar așa a rămas zâmbetul ei în amintirea mea pe jumătate ștearsă.

Pot să adaug aici că regina Elisabeta a României și împărăteasa Fredericka, cu toată asemănarea zâmbetelor lor, nu se simpatizau deloc.

Amândouă erau femei cu o înaltă cultură, cu oarecare aplecare spre pedantism, și totdeauna gata să-și arate superioritatea față de muritorii mai simpli. Amândouă erau ambițioase și „tatkräftig”, — aceasta este singura expresie de care mă pot servi pentru a le descrie, — adică erau energice, tăioase și pătrunzătoare.

O amintire mai materială decât zâmbetul mătușii Vicky, rămasă din trecerea mea prin „Neue Palais”, este o ciorbă ce ni s’a servit, albă, dulce și cu stafide. Ni s’a spus că este o ciorbă obișnuită în Germania de Nord, numită, nu știu de ce, ciorbă de bere, care nu ne păru prea plăcută. Și apoi mai era și „Baumkuchen” tot un produs al Germaniei de Nord; o prăjitură înaltă și rotundă în forma unui trunchiu de copac, cu mici protuberante pe toată suprafața lui, pe cari noi le numeam „nasuri”. Era acoperit cu un strat alb și gros de zahăr, dar înăuntru era cafeniu închis și de o bunătate fără seamăn.

Aici înc’odată mi se ivește în minte luminosul zâmbet al mătușii Vicky, pe când tăia mari felii din această prăjitură pentru fiecare dintre noi.

Tanti Vicky era foarte drăguță cu lumea.

Zâmbetul ei avea ceva asemănător cu lumina soarelui când timpul nu e cu adevărat cald. Românii au un cuvânt foarte nemerit pentru o astfel de căldură: O numesc „soare cu dinți”.

Dar trebue să mă opresc asupra faptului că nu am niciun cuvânt pentru a judeca astfel zâmbetul mătușii Vicky, nimic alt decât impresia unui copil, impresie care nu s’a șters.

Dar, după cum am mai spus odată, am avut toată viața, un ciudat instinct sau o intuiție a adâncurilor de sub adâncuri, a motivelor cuprinse în motive, — un fel de al șaptelea simț, ca să zic așa.

Unele după-prânzuri la Osborne le petreceam la „Swiss-Cottage”, un loc de desfătare fără seamăn, și una din cele mai scumpe amintiri ale mele. Era o căsuță de lemn de culoare închisă, clădită în stil rustic de „Châlet elvețian”. Avea un acoperiș foarte povârnit cu pietre pe creștet, și un balcon de jur împrejurul catului de sus. Fusese căsuța de joacă a celor nouă copii ai reginei Victoria.

In jurul ei era o întindere mare de pământ în care, tata, unchii și mătușile mele își aveau fiecare câte un petec de grădină, și mergea vorba că o îngrijeau ei singuri; erau niște răzoare lungi, dreptunghiulare, în cari creșteau și flori și zarzavat. Aceste grădinițe erau credincios păstrate, așa cum se aflau în timpul când au fost locul de joacă al unei generații trecute, astăzi eșită de mult din „veacul de aur”, — și de sigur că acum, grădinițele sunt mult mai bine îngrijite.

Pentru noi, copiii, aceste răzoare înfățișau sinteza tuturor năzuințelor noastre; și-mi aduc aminte cum am întrebat în repețite rânduri pe păzitori, care era răzorul lui papa, și acel răzor, cu toate că semăna cu celelalte, ni se părea nouă deosebit.

Aici, în grădina căsuței elvețiene, am descoperit eu pentru întâia oară, înaltul crin al Maicii Domnului (Lilium Candidum). Pentru mine, a fost o revelație!

Niciodată nu văzusem o floare mai desăvârșită în frumusețe, nobilă, falnică, având în ea ceva aproape sacru, poate pentrucă amintește picturile religiei. Și apoi mirosul ei! De o dulceață pătrunzătoare, mai presus de orice cuvânt, o mireasmă care ți se urcă la cap, aproape amețitoare și moleșitoare uneori. E o lume întreagă în mirosul crinului Maicii Domnului, ceva biblic, ceva legendar, ireal de frumos, aproape. Afară de aceasta, e atât de înalt și de mlădios, atât de strălucitor, încât pare că din petalele lui izvorăște lumină.

Din ziua în care am descoperit minunea acestor crini albi, în grădina căsuței elvețiene, m’am străduit să-i sădesc oriunde mi-am făcut grădină. Uneori, mi-a mers în plin, alteori nu.

Acum de curând, am izbutit mai presus de cele mai scumpe așteptări ale mele; aceasta s’a întâmplat la Balcic, pe o terasă deasupra Mării Negre.

Aici, spre nemărginita mea bucurie, au răsărit strălucitori, albe minuni de lumină. Dar cu toate că întregul drum al vieții desparte aleea mea de crini din depărtata Dobroge, de primii crini ce i-am văzut în grădinița tatălui meu, mirosul crinului Maicii Domnului mă poartă totdeauna înapoi, spre căsuța elvețiană din insula Wight.

Cât de minunată e puterea amintirii! Mereu și mereu pomenesc de ea, căci mă urmărește strania vrajă ce au miresmele — ca o baghetă magică — de a reînvia imagini de mult uitate. Imagini ce amintesc locuri, chipuri omenești, cuvinte rostite, gânduri gândite. Visuri, frumuseți, încântare... Vraja amintirii!...

Dar și mâhnirea ei și dorul de tot ce-a trecut... s’a dus, pare-se, pentru totdeauna și nu se va mai întoarce, și totuși, e vie în inimă, de neuitat, comoara cu care trăim în toate „zilele vieții noastre.

Mai era și o mică cetățue clădită în grădina căsuței elvețiene. O micuță cetățue de cărămidă roșie, cu tranșee de jur împrejur, înfățișând un șanț de apărare.

Ce ne mai jucam noi în această cetățue! Fratele meu Alfred, era vestitul căpitan. Alfred avea mare însemnătate pentru noi în timpul vacanțelor dela Osborne; el era conducătorul și născocitorul celor mai multe jocuri. In timpul lunilor de studiu, nu prea îl vedeam.

In partea de jos a căsuței, se afla un muzeu, în care câteși nouă copiii reginei Victoria își adunaseră felurite colecții, aduse acasă de prin călătoriile lor în jurul lumii. Acest muzeu era un izvor de nețărmurit interes; Ducky și cu mine descoperirăm în el cele mai minunate scoici. Ne lăsa gura apă, când ne gândeam ce nespusă fericire ar fi fost dacă am fi găsit astfel de scoici, pe plaja dela Osborne. Dar vai! toate erau închise după uși de sticlă, și nu puteau fi atinse, ceeace era o foarte înțeleaptă măsură, căci altfel, degetele noastre copilărești ar fi mânuit cu prea mare înfrigurare, toate acele comori.

Dar păzitorul, când era în toane bune, ca și Fanny Renwick în zilele ei de „vreme bună”, ne deschidea câte una din ușile de sticlă și ne dădea în mână, pentru o clipă, cele mai admirate dintre ele. Astfel, ținui eu odată pe palma mea grăsuță, cea mai frumoasă dintre scoici; era de o misterioasă culoare roșie închisă, cu pete, ca bagaua, și mai minunat decât orice, era dublă și avea broboane ascuțite pe toată suprafața ei. Era o fericire fără seamăn, de a putea ținea câteva clipe, o astfel de comoară.

Tot aici, am văzut pentru întâia oară, frumoșii fluturi albaștri brazilieni, cu aripile ca de sidef azuriu. Totdeauna mi-au apărut ca adevărata chintesență a albastrului, ca și când ei ar fi expresiunea supremă și desăvârșită a acestei culori, care cuprinde cerul și marea în toată perfecțiunea lor.

Visul meu, dealungul vieții, a fost să am fluturi albaștri de acest soiu, vii și sburând prin odaie. Fluturi azurii domesticiți, ca niște luminițe albastre! îmi închipuiam că i-aș păstra vii, punând largi cupe pline cu trandafiri albi, pe mese, pe podele, pe marginea ferestrelor, uriași trandafiri albi acoperiți cu rouă, cari să le fie hrană. In basmele minunate pe cari mi le făuream și pe cari chiar și acum le pot născoci cu toată căldura de altădată, mai întotdeauna se aflau fluturi albaștri din aceștia, plutind prin camerele mele, sorbind viață din trandafirii mei albi ca zăpada, așezați în lumina soarelui!

Una din cele mai rare comori ale căsuței elvețiene era o piatră mlădioasă, în patru colțuri și de culoarea nisipului, ca o bucată de turtă dulce; se îndoia ușor în sus și în jos, când o țineai de un capăt. Bine înțeles, niciodată nu aveam voie să ținem în mână acest neprețuit mineral; îmi închipuesc că o mânuire ceva mai brutală l-ar fi frânt.

Dar nicio vizită la muzeu nu era deplină, dacă nu ridicam această minunată piatră, pentru o clipă, dela locul unde se odihnea. 

Aș vrea să știu dacă piatra flexibilă se mai află în căsuța elvețiană, și dacă crinii Maicii Domnului mai cresc în micile răzoare ale grădiniței, odinioară bucuria a nouă frați și surori, dintre cari numai trei mai sunt în viață?

Mama, căreia nu-i prea plăcea găteala, nu făcea mare caz de săptămâna regatelor dela Cowes. Dar noi o socoteam ca nespus de încântătoare, și ne plăcea să fim poftiți pe yachtul regal „Victoria și Albert”, pe care locuiau, în această săptămână, unchiul Bertie și tanti Alix, după câte țiu minte.

Nimic în lume nu-i mai minunat ca un vapor englez. Cuirasat sau yacht, sunt deopotrivă de fermecătoare, și nici un marinar, în toată larga lume, nu poate sta alături de un marinar englez. Toți marinarii sunt bine, dar „Britanicul Blue-Jacket” are într’însul nu știu ce anume care-l deosebește de alții, făcându-l să fie „marinarul englez”.

„Britanicul Blue-Jacket” face parte din amintirile cele mai vii ale copilăriei mele, și va apare într’un chip sau altul, în multe din aceste file.

Cowes era un prea frumos orășel-port, cu străzi înguste, case cu fațade de lemn, și după cât îmi aduc aminte, cu prăvălii încântătoare.

Trebuie să nu uităm, că aceste amintiri sunt de acum vreo patruzeci de ani. Și nu știu deloc, dacă și astăzi Cowes e încă ce era atunci, sau dacă „progresele moderne” i-au schimbat înfățișarea. Una din marile atracțiuni ale drumului spre Cowes, era faptul că trebuia să treci apa pe un pod-plutitor. In timpul 

Imagine: Tatăl meu, Alfred, duce de Edinburgh, mai târziu duce de Saxa-Coburg-Gotha fluxului, era totdeauna multă apă între țărm și pod. Caii, și mai ales frumosul Vice-Roi, numit Skitty, făceau mare tămbălău când era vorba să treacă micul braț de mare, și parcă aud și acum împroșcarea apei, când în sfârșit caii se înduplecau să-l treacă, precum și scârțâitul pietrișului luciu sub roți și duduitul podului a gol sub copitele cailor. Trăsura făcea un salt, care ne arunca unii peste alții, cu țipete de bucurie. Apoi venea sgomotul lanțului strâns încolăcit, când începea podul să se urnească, tropăitul nervos al copitelor, nerăbdarea răsvrătită a lui Skitty, zângănitul zăbalelor și glasul împăciuitor al lui Robert: „huo-huo! mătușica, stai binișor fetică”. Dar trebue s’o spun, Skitty nu era nicidecum o fetică, ci cu adevărat un „Vice-Roi”, adică ceeace bătrânul șef al grajdurilor regale numea „un cal întreg”.

Coborârea de pe podul plutitor era repetarea urcării pe dânsul: un tropăit de copite, un hop al trăsurii, un scârțâit de roți pe pietriș, o împroșcătură de apă, și iată-ne dincolo!

Tanti Alix pe „Victoria și Albert” era tot atât de răpitoare ca și în rochia ei ca rubinul, din timpul petrecerilor vânătorești dela Eastwell, însă pe yacht ni se înfățișa de obiceiu ca o viziune albă. Ținea totdeauna în brațe un cățeluș pekinez, iar cele trei verișoare ale mele: Luisa, Victoria și Maud erau totdeauna în preajma ei, puțin mai departe, și ele îmbrăcate în alb, de o prospețime neatinsă, cu pălăriile zise „de marinar” socotite ca mai potrivite pe bordul unui yacht. Nu țiu minte cum ne îmbrăca mama în asemenea împrejurări, dar, de sigur, nu în alb, căci avea o ciudată aversiune în contra rochiilor albe pentru fiicele ei, și poate tocmai de aceea dorința mea cea mai vie, era o rochie albă. 

Mă vedeam în vis cu o rochie albă, și-mi închipuiam că mi-ar ședea mai bine, decât orice altă culoare. Eram o fetiță cam cochetă, și hainele aveau pentru mine multă însemnătate. Dar mama, ale cărei păreri în privința îmbrăcăminții sale erau ciudate, le avea și în privința noastră. Albul, nu știu din ce pricină, era lucru oprit.

Aceasta mărise într’atât prețul culorii emblematice a nevinovăției, încât pizmuiam chiar și pe școlărițele din Coburg, când în zilele de sărbători școlare, defilau dealungul pieței în sunetul fanfarei, gătite cu rochii de tulpan alb scrobit, cu ciorapi albi de bumbac și mănuși albe, tot de bumbac. In adevăr, mare trebue să fi fost dorul meu de o rochie albă, ca să fi putut pizmui pe micile mele vecine, în astfel de podoabe!

Dar să ne întoarcem la săptămâna regatelor dela Cowes: unchiul Bertie, pe frumosul lui yacht, era o strălucită întrupare a râsului și a voiei bune. In costumu-i desăvârșit, potrivit cu împrejurarea, arăta o glumeață bună voie regală față de nepoțelele lui; ne ciupea de bărbie, ne trăgea de urechi în chip prietenesc, făcea glume pe socoteala noastră și apoi râdea în felul lui, pe care din nenorocire, nu-l pot reda pe hârtie. Râsul lui era o explozie de voioșie, care-i încreția toată fața într’o sută de cute mici. Nu prea eram sigure dacă ne plăcea sau nu unchiul Bertie, prea ne lua de sus, prea părea că domnește peste toată lumea și nu eram încă destul de mari, ca să fim înrâurite de farmecul lui. 

Cele trei verișoare erau foarte bune, dar și ele se purtau cu noi, ca și cu niște copii ce eram, ceeace ne făcea să simțim dureros inferioritatea noastră față de cei cinci până la zece ani cu cât ele ne întreceau.

Aveau obiceiul să-mi zică „drăguță mică Missy”, și într’o zi, vară-mea Luisa (mai târziu ducesă de Fife) îmi dărui nu știu ce animal mic de porțelan, după care mă înnebuneam. Un moment plin de încântare era acela, când verișoarele ne duceau în cabinele lor pline de toate comorile ce-și poate cineva închipui, căci în acele vremuri era o nebunie cu moda de a colecționa orice fel de „bibelou”.

„Familia de Wales”, cum o numeam ca s’o deosebim de verii noștri de Connaught, Albany și Battenberg, avea un talent special pentru colecționarea „comorilor”.

Noi rămâneam cu gura căscată în fața bogăției acestor colecții: animale de bronz, de porțelan, de piatră, șiruri întregi de mici vaze, micuțe rame de fotografii, minunate aquarele înfățișând grădini sau femei cu chip frumos, sau câmpii pline de zarnacadele galbene, sau castelul Windsor zărit prin ceață; portretele cailor favoriți, ale câinilor preferați și ale celor mai scumpi prieteni, și peste tot, zâmbind deasupra tuturor celorlalte ființe și lucruri, frumosul chip al mătușii Alix, care chiar în fotografie triumfa și domnea ca lumina soarelui!

Verișoarele noastre de Wales aveau obiceiul special de a adăoga „dragă mititică” sau „biată mititică” la fiece frază, când vorbeau de cineva. Vorba lor era totdeauna în ton minor și în surdină, dacă mă pot exprima astfel. 

Aceasta dădea o însușire deosebită tuturor convorbirilor cu ele, și pe mine mă făcea să simt în chip ciudat că viața ar fi minunată, dacă n’ar fi așa de tristă.

De ce să fi fost triste verișoarele noastre de Wales, aceasta nu mi-o pot lămuri. Tanti Alix niciodată nu mă făcea să simt așa ceva; până la sfârșit, a fost în tanti Alix ceva neînvins, ceva fermecător care o asemăna cu o floare. Te umplea de aceeași bucurie ca un trandafir frumos, ca o orchidee rară, sau o garoafă neîntrecută. Era ca o floare îngrijită de un grădinar cunoscător al tuturor tainelor meșteșugului lui.

Imi aduc aminte în deosebi de mâinile ei, lungi, de o formă desăvârșită, mâini cari au rămas tot așa de tinere ca și obrazul ei; purta totdeauna o brățară în chip de șarpe de aur, încolăcit de mai multe ori în jurul brațului stâng, mi se pare. Șarpele avea în cap o piatră scumpă colorată. Această brățară părea într’atât că face parte din ființa mătușii Alix, încât ai fi crezut că crescuse chiar în carnea ei. Surzenia de care suferea, părea că adaogă ceva farmecului ei, așa cum ușoara ei șchiopătare, felul cum intra pe ușă, era ceva fără seamăn, iar zâmbetul de buna primire, lumina totul împrejur.

Toți ochii se îndreptau spre ea, și duioșia ei era tot atât de mare ca și frumusețea. Era statornică și iubitoare, iubea pe tineri ca și pe bătrâni. Toată lumea pe lângă ea se simțea fericită. Era izvor de lumină!

Frumoasă, frumoasă regină Alexandra! fie pe veci binecuvântată amintirea ta, pentru nespusa fericire ce o hărăzea chipul tău și ființa ta lumii, care pare mai săracă de când ai părăsit-o.

Imi pare că va trebui să părăsesc în curând Osborne și să mă îndrept spre alte locuri, dar vreau mai înainte să pomenesc de un minunat cal de muncă, premiat, un armăsar pe care l-am văzut într’o fermă a bunicii.

De o mărime nemaipomenită, gâtul lui era neînchipuit de gros și copitele păreau ca patru stânci. Avea ochii blajini, și o șuviță din coamă, ce-i atârna pe frunte, îi dădea o înfățișare încântătoare. Era o splendidă făptură. Eu îl iubeam cu un sentiment de pătimașă admirație.

Mi-aduc aminte cum mă apropiam de el și-i sărutam umărul mătăsos la care abia puteam ajunge.

Ba îi știu încă și numele: îl chema „împăratul Hitching”, nume pe care îl socoteam cu totul nevrednic de frumusețea lui, mai ales, pentrucă cei ce prezentau admiratorilor pe frumosul animal, nu pronunțau litera H, astfel încât numele rămânea cu atât mai nedemn de el. [5]  Impăratul Hitching și poney-ul „Isabelle”, înhămat la trăsurica bunicii, s’au ivit mereu în visurile mele timp îndelungat și născoceam nesfârșite întâmplări, în cari rolul principal era jucat de încântătoarea ființă elefantină.

Un alt mare prilej de admirație în ferma dela Osborne: taurul spaniol, splendid specimen, cenușiu ca piatra, cu coarne uriașe, își purta capul sus ca un monarh, și te privea cu un neasemănat dispreț, în care se amesteca și mânie. Această făptură împărătească nu putea fi văzută decât de departe, fapt care mărea înfiorarea ce-o pricinuia.

Inc’o amintire dela Osborne: o alee de conifere care ducea către castel; unele din ele, dacă nu mă înșel, erau de un albastru argintiu. Nu știu din ce specie făceau parte, mi se pare că niciodată nu mi s’a spus numele lor; pe semne pe vremea aceea nici nu întrebam. Dar ce mi-a rămas pe veci neuitate, sunt micile conuri de un roșu strălucitor, cari creșteau pe ramurile cele de sus, așezate în șiruri, ca soldații la paradă. N’am văzut niciodată ceva mai frumos decât contrastul acela între roșul aprins și albastrul argintiu.

Nicăeri n’am mai întâlnit astfel de conifere; mă duceam să mă uit la ele de câte ori puteam, mă atrăgeau într’un chip de nedescris. Dar când voiu putea vreodată pomeni de toate lucrurile fermecătoare, cari făceau din copilăria mea ceva așa de neasemănat, și din fiecare zi, prilejul unei minunate întâmplări?

Fiece lucru era o descoperire, o bucurie, o desfătare; dar câteodată era și durere și amară desamăgire!

Intotdeauna faptul de a zice „adio” unui loc sau unei ființe, a fost pentru mine un adevărat chin. Sunt din fire statornică și mă leg adânc de ceeace iubesc; rădăcinile mele se întind departe, și smulgerea lor e o nemiloasă durere. Imi place să mă duc de colo-colo, dar să nu părăsesc nimic.

Imi pare rău să plec chiar din locuri pe cari nu le iubesc cu adevărat; nu știu de ce, și aceasta mă doare. E o durere de a părăsi orice; aș vrea să nu las niciodată nimic în urma mea, și totuși în viața toată, nu facem nimic alt! Orice adio cuprinde într’însul ceva din sfâșierea morții.

Oricât de mare este nădejdea și optimismul cu care privesc viața, nu mă pot împiedeca de a simți că nu ne putem întoarce înapoi și că nicio clipă nu poate fi trăită a doua oară. Timpul lunecă, te duce cu sine tot înainte, și ce a trecut, e trecut; rămâne numai amintirea; o amintire scumpă, neprețuită, adesea înfrumusețată prin depărtare, totuși, numai amintirea, umbra sau lumina unui lucru care a fost și numai e. Nu e chip să oprești în loc nici zilele, nici anotimpurile, nici anii, de asemeni nici copilăria, tinerețea sau anii maturi.

Timpul este un mare dușman, care ne împinge înainte, atunci când am vrea să ne oprim, dar tot el e marele nostru prieten și tămăduitor, când e vorba să biruim necazul și durerea. Am cunoscut și eu mai multe desrădăcinări, mai multe despărțiri și părăsiri, și toate au fost dureroase.

Gând eram de vreo 12 ani, tatăl meu fu numit comandor al flotei mediteraniene, având Malta drept cartier general; aceasta aduse o schimbare neașteptată în viețile noastre: părăsirăm Eastwell. Frumosul Eastwell cu marele castel de piatră cenușie, cu splendidul parc, cu turmele de cerbi și pitoreștile vaci scoțiene, cu lacurile, cu păduricea și grădina cu bătrânul cedru, locașul nostru năsdrăvan.

Eastwell! Casa în câre m’am născut, cu multele camere, unele cercetate, altele necercetate de noi, apartamentele noastre de copii, camera în care ne făceam lecțiile și salonașul intim al mamei, unde ne citea câte o carte uneori, seara, și ne dădea voie să umblăm cu comorile de pe mesele ei; sufrageria cea mică, salonul și draga bibliotecă, în care se așeza pomul de Crăciun și din care o galerie, în chip de seră, ducea în grădină. Această galerie conducea printr’o scară în catul de jos, la o seră mai mare, plină de ferige arborescente. Ele mi s’au întipărit parcă mai adânc în minte, precum și passiflorele roșii aprinse, de o specie nemaiîntâlnită aiurea, cățărate pe tot peretele de sticlă. Florile erau ca niște stele purpurii, atârnate de lujerele lor agățătoare, prin cotoare subțirele, puse parcă anume prea sus, ca să nu le putem atinge.

Vorbind de sufrageria cea mică dela Eastwell, îmi amintesc de două ființe cari au trecut prin viața noastră, ca două năluci.

Una din ele e unchiul Leopold, duce de Albany; cealaltă e Carlos, principe-moștenitor al Portugaliei, care mai târziu, ca rege, a fost ucis împreună cu fiul său pe când treceau în trăsură, prin străzile Lisabonei, cu prilejul unei festivități. Regina și al doilea fiu al ei se aflau în aceeași trăsură; viteaza regină Amalia, salvă pe tânărul Manuel, sculându-se dela locul ei și izbind în față pe ucigaș cu buchetul din mâna ei, înainte ca el să poată face o a treia victimă.

Noi, copiii, aveam obiceiul să luăm parte la micul dejun de dimineață, în timpul petrecerilor de vânătoare.

Mama, care se scula devreme, prezida aceste dejunuri. De fapt, ea era totdeauna cea dintâi la masă, Punctualitatea ei ajunsese un fel de manie, căci sosea totdeauna cu zece minute înainte de timpul cuvenit. Oricât ai fi încercat, nu izbuteai să ajungi înaintea mamei, și totdeauna eram mustrate pentru întârziere.

Atât de severă a fost educația ce ne-a dat-o în privința punctualității, încât toată viața mea, am păstrat un sentiment de îngrijorare și aproape de vinovăție, în privința timpului. Pierderea a cinci minute îmi pare aproape o crimă; până în ziua de azi, conștiința nu mă lasă în pace, dacă întârziu o clipă doar.

Unchiul Leopold era fiul cel mai tânăr al reginei Victoria. Se născuse foarte plăpând și suferea de hemofilie. Cred că nu a trecut mult peste vârsta de treizeci de ani. Insă se însurase și avea doi copii: o fată și un băiat care se născu după moartea lui.

Unchiul Leopold era preferatul mamei, dintre toți cumnații și cumnatele. Neputând, din pricina boalei lui, să practice sporturi, ajunsese un erudit, și era mare amator de artă.

Cred că inteligența lui îl făcea atât de drag mamei.

N’am despre dânsul decât o amintire foarte ștearsă, căci n’am păstrat nimic decât trecătoarea lui tovărășie în sufrageria dela Eastwell.

Cu toate că era mai întotdeauna pradă suferințelor, era vesel și hăzos și-i plăceau mult glumele.

In dimineața de care-mi amintesc atât de bine, veni la dejun ținându-și batista la gură, și zicând că tocmai îi căzuse un dinte din față! 

Consternare și îngrijorare printre „cei mari” așezați în jurul mesei, căci pentru unchiul Leopold, bolnav de nemiloasa hemofilie, era de cea mai mare însemnătate să nu sufere vreodată o lovitură sau o rănire, nici să cadă sau să-și facă vreun rău. Orice lovire sau sgârietură îi era primejdioasă.

Mama, gazda, era cea mai turburată. Il rugă să-i arate unde îi lipsea dintele. Unchiul Leopold își scoase dela gură batista, plină de pete roșii, și în adevăr, se vedea o mare gaură neagră; lipsea unul din cei doi dinți din față! Toți se grămădiseră în jurul lui, punând întrebări, propunând leacuri, când deodată el isbucni în râs!

Fusese o farsă copilărească: gaura neagră din gură era o bucată de plasture, iar petele de pe batistă, văpsea roșie! Fiecare se întoarse la loc, scăpat de îngrijorare. Mama însă era plină de indignare pe de o parte adevărată, pe de alta, prefăcută; îl mustră sdravăn pentru faptul de a fi pricinuit astfel de emoție rudelor cari-l iubeau, — și mama niciodată nu mustra pe jumătate.

N’am nimic deosebit de povestit despre Carlos, principele moștenitor al Portugaliei, decât că nu prea știu pentru ce, prinseserăm mare drag de dânsul. Avea părul cel mai bălai pe care-l văzusem vreodată, aproape alb și creț. Obrazul lui avea o culoare sănătoasă, trandafirie, ochii îi erau foarte albaștri; începuse de pe atuncea a se îngrașă. Glumea cu noi, copiii, și cu toate că eram foarte sfioase, când ni se spuse că este văr și că-l putem săruta, declararăm că are obrajii plăcuți și netezi ca niște „pernuțe” de înfipt ace! De ce „pernuțe de înfipt ace” era modul nostru de a ne înfățișa ceva moale, nu știu, însă faptul de a admite că obrajii lui erau ca niște astfel de „pernuțe” era un semn de aprobare, și de câte ori spunea că avea să ne arate ceva deosebit, ne grămădeam toate în jurul scaunului lui.

Intr’o zi, aplecându-se în jos, aproape până sub masă, scoase din buzunar câteva cartușe. Asta era tot. Dar noi pufnirăm de râs și eram încântate, numai și numai pentrucă ne era drag; astfel toate glumele lui, chiar cele mai nesărate, ni se păreau de toată nostimada.

E ciudat cum unele imagini din trecut rămân neclintite pe când altele se șterg cu totul ca și când n’ar fi fost; sufrageria din Eastwell însă totdeauna îmi aduce aminte fețele acestor musafiri atât de deosebiți.

O amintire tragică e legată de viața noastră la Eastwell: moartea nanei noastre Pitcathly. Mi se pare că a murit de cancer, dar e așa de mult de atunci încât nu mai știu bine și poate n’am știut niciodată adevărul. Grozav de bolnavă a rămas la postul ei, până la sfârșit.

Sora mea Beatrice, era pe atunci o copilită mică de tot, și țiu minte pe Nana, umblând cu ea în brațe noaptea, când fetița n’avea somn, de colo, colo, mereu, cântând încetișor și scăpându-i din când în când grozave gemete dureroase, pe care își închipuia că nu le auzim, pentrucă ne credea adormite.

Niciodată nu voi uita tragicul ei umblet în lung și în lat, într’o odaie în care ardea numai o candelă, cu copilul plângând în brațele ei credincioase. Sclava datoriei, nu vroi să renunțe la ea cu nicio zi înainte de a o părăsi puterile, când istovirea o sili să se lase de muncă. Acestea trebue să se fi întâmplat primăvara, căci sora-mea „Baby” se născuse în ziua de Paște.

In toamna aceluiaș an, la 15 Noembrie, Nana muri la noi în casă. Nana a fost prima ființă moartă pe care am văzut-o. Ne duseră sus în camera ei, ca să fim de față la o mică slujbă religioasă, cetită la căpătâiul ei. Revăd parcă încă chipul ei, împăcat, liniștit, dar strașnic de sever și grozav de impunător; o străină, și totuși, oarecum tot draga și bătrâna noastră Nana.

N’am nicio idee de vârsta ei de atunci; nouă ni se părea bătrână; cred însă că abia ajunsese la vârsta mijlocie. Am plâns atâta, încât au trebuit să ne scoată din odae, și multă vreme nu ne-am putut mângâia.

Pierderea Nanei era în adevăr dureroasă. Mama, de atunci, nu mai luă pentru noi o adevărată dădacă, ci numai cameriste. Aveam atunci nouă ani, mi se pare.

Soră-mea Ducky declara totdeauna că surioara Bee era un copil atât de răsfățat, numai pentrucă nu avusese niciodată o adevărată nană. Și e probabil că avea dreptate.

Baby Bee era o fetiță neobișnuit de deșteaptă, dar și neascultătoare, și mama, care își iubea peste seamă mezina, niciodată nu arătă față de ea, asprimea cu care ne crescuse pe noi, cele mai mari.

Nu mi-aduc aminte în ce anotimp ne luarăm rămas bun dela Eastwell. E cam nelămurită în mintea mea, legătura între Eastwell și Malta, și nu știu dacă s’a mai întâmplat ceva între timp; mama nu mai e pe pământ ca să-mi spună amănuntele uitate, și nu mai e nimeni în viață, care ar putea să mi-le amintească afară de surorile mele, dar ele fiind mai mici decât mine, de sigur că sunt și mai nelămurite în această privință.

Trebue să fi mers pe doisprezece ani. Ceeace îmi amintesc bine, e faptul că M-lle Heims, guvernanta noastră, ne-a hotărât să dăruim cea mai mare parte din jucării și comori, în loc de a le căra cu noi tot drumul până la Malta. Era desigur o povață înțeleaptă, dar ne pricinui mari jertfe și multă durere în suflet.

Două erau în deosebi comorile la cari țineam mai presus de orice. Prima era statueta unui cal alb ca laptele, așezată pe o scândurică presărată cu ceva, ce semăna a pulbere de oțel. Minunea asta, făcută mi se pare dintr’un fel de mucava, părea totuși în ochii noștri cea mai înaltă expresie a desăvârșirii. Modelat cu meșteșug, era tot așa de frumos ca vestitul Skitty însuși, doar că era bălan în loc de a fi negru. Avea nasul trandafiriu și ținea piciorul de dinainte, cam ridicat în sus, parcă ar fi frământat aerul iar coama și coada erau lungi și ondulate. Era o făptură fără cusur și ar fi putut în adevăr aparține reginei zânelor. Pentru a mă despărți de această minune, îmi trebuia și tărie și jertfire, și mari consfătuiri avură loc pentru a hotărâ cine era vrednic să devină stăpânul unei astfel de comori. Insfârșit, cine știe din ce pricină, fu ales fiul dulgherului nostru, Jones. Nu pot să-mi închipuesc alt motiv, pentru această alegere, decât că ne plăcea tatăl său, Jones. Era un om palid și fără sânge, cu o barbă oacheșă, obrajii subțiri și ochii triști, dar în casa noastră, el era una din autoritățile de seamă. Jones, ca toți dulgherii, era prietenul copiilor. Despre Jones junior, nu mi-amintesc nimic!

A doua comoară a mea era ceva cu totul deosebit: o mică bombonieră dintr’un metal imitând aurul, o micuță cutie rotundă în filigramă, împodobită cu imitațiuni de peruzele.

Imi închipuiesc că la drept vorbind, nu era decât un biet fleac, destul de urât, dar eu o prețuiam această cutie, parcă ar fi făcut parte din comoara Basilicii Sfântului Marcu din Veneția!

O pescuisem într’o zi la noroc, din butoiul de tărâțe, plin cu surprize [6]  la o mare petrecere de copii, dată la Londra de o doamnă, care locuia lângă Battersea Parc.

Mi-aduc aminte de această petrecere din pricina unei fraze rostite de gazdă.

La plecare ne spuse: „Dacă mai treceți vreodată pe-aici, să nu cumva să nu intrați să ne vedeți; făgăduiți-mi că o veți face!” Bine înțeles, făgăduirăm, foarte sfioase, că așa vom face, și de atunci, de câte ori treceam pe la casa ei (nu-mi aduc aminte de numele gazdei noastre, poate că niciodată, nu l-am știut), mă simțeam vinovată pentru că nu ne opream să ne ținem făgăduiala dată, și eram foarte sigură că doamna ne poftise cu tot dinadinsul să mai venim la ea. Ba chiar mă feream cât puteam să trec pe acea stradă, prin fața casei ei, de teamă să nu vadă cât eram de necredincioasă făgăduelii date.

Nu pot începe povestirea amintirilor mele din Malta, fără a vorbi mai întâi de Clarence-House din Londra, reședința ducelui de Edinburg și la care nu renunțarăm părăsind Eastwell-Park.

Trebue totdeodată să pomenesc de un lucru care lămurește ciudat dualitatea vieții noastre, petrecută după plecarea din Malta, când în Germania când în Anglia. Principele-consort, soțul reginei Victoria, era fratele mai mic al ducelui Ernest de Saxa Coburg.

De ducele Ernest voiu vorbi mai târziu, căci era o personalitate însemnată și de pe acuma aparține într’atât istoriei, încât mă voiu simți îndreptățită să povestesc despre dânsul multe și ciudate istorioare. Aci voiu pomeni numai de faptul că nu avea copii; din care pricină atât ramura engleză cât și cea germană a familiei hotărâse ca al doilea fiu al reginei Victoria, să fie moștenitorul ducelui de Coburg.

Toate acestea, bine înțeles, fuseseră stabilite de părinții tatălui meu fără a se lua părerea lui; nu-l întrebase nimeni, dacă-i era pe plac această hotărâre; se decretase doar de ambele familii că așa va fi.

Din această pricină trebuia ca singurul nostru frate, Alfred, să fie crescut în Germania, deoarece avea să fie mai târziu, principe domnitor în acea țară. Aceasta lămurește, pentru ce am fost așa de des despărțite de Alfred, care nu ne însoți în toate colindările noastre dintre Londra, Malta, Osborne, Rusia și Coburg, ceeace ar fi fost, bine înțeles dăunător unei educații regulate și sistematice.

Locuința principală a lui Alfred era Coburg unde tatăl meu clădise o casă numită Edinburg-Palace și unde fratele meu își urma în liniște studiile, sub îngrijirea unui preceptor german, despre care voiu vorbi pe lung mai încolo. Aceste hotărâri ne despărțiră multă vreme de fratele nostru, căruia i se dădu astfel putința să învețe mai temeinic decât surorilor lui, lipsindu-l însă de bucuria călătoriilor hărăzită nouă. Pot să adaog aici că educația noastră se făcea cam la noroc, datorită multelor peregrinări, deoarece trebuia mereu s’o luăm dela început cu alți profesori și cu alte metode, ba chiar în altă limbă, și niciodată multă vreme în șir. De fapt, educația mea a fost mai mult decât fărâmițată, și mă bate gândul că nimeni dintre profesorii mei sau profesoarele mele nu erau cu adevărat destoinici; de altfel nici-unul nu aprinse în mine dragoste de învățătură. Oricum ar fi, când mă căsătorii, la 17 ani, nu cântărea prea greu belșugul de cunoștințe ce mi se dăduse să mă însoțească în cale!

Insă desele călătorii ne învățară multe, care nu le am fi putut învăța pe băncile unei școli.

Când eram copile, ne displăcea adânc Londra; era totdeauna o durere pentru noi, de câte ori venea vremea să părăsim Eastwell și bucuriile vieții la țară, pentru Clarence-House, funinginea, fumul, și, mai ales, plicticoasele plimbări în Green-Park, pe care nu-l puteam suferi. 

Imagine: „Mătușa Alix”; Principesa de Wales (Regina Alexandra)  Clarence-House e lipit de palatul regal St. James și are în comun cu dânsul o largă întindere de grădini, din care priveliștea se întinde asupra Bulevardului Mall.

Una din neplăcerile Londrei era murdăria la care ne expunea funinginea. A cădea pe jos la Londra însemna mari pete negre pe rochii, pe genunchi sau pe ciorapi. Și era acea funingine atât de unsuroasă încât nu o pot uita nici acum.

Totuși ne plăcea foarte mult să ne jucăm în grădinile palatului Buckingham, în loc de a ne plimba în nesuferitul Green-Park, dar ne aduceam hainele în așa hal, încât totdeauna ni se punea un șorț pe care ni-l scotea, când trebuia să trecem drumul, la întoarcerea acasă.

Grădinile palatului regal Buckingham erau imense, pline de ascunzători tainice, și apoi mai cuprindeau și un lac mare. Locul favorit al plimbărilor noastre era partea unde se afla o mare păsărărie, așezată pe un fel de mic deal, ascuns de niște tufișuri nemaipomenit de funinginoase.

Micul deal era partea cea mai murdară, cea mai neagră din tot parcul, și mulțimea pasărilor, cari trăiau acolo, adăugau și mai mult la necurățenia lui.

Dar noi găseam un farmec fără seamăn în acest colț murdar; botezasem dealul păsărăriei Alpii și ne închipuiam cu mare încântare, că facem turism alpin, adică ne urcam pe coasta neagră a dealului, sau ne scoboram alunecând pe povârniș, astfel încât ne murdăream într’un hal de nedescris.

Afară de asta, trăiau acolo păsări de toate soiurile: păuni, fazani argintii și aurii și tot felul de rațe și de gâște, care înotau de colo colo pe lac. Pe „Alpii” noștri găseam minunate pene,

încântătoare comori cu culori nespus de frumoase, dar niciuna nu întrecea acele ale păunului, care totdeauna mi-au părut neasemănate și cu un farmec ca de basm, cu ochiul lor minunat de pe fiecare pană și culorile lor dumnezeești. Am o amintire foarte nelămurită despre jocurile noastre, dar știu că erau încântătoare și pline de mister și se împleteau într’o poveste întreagă, pe care în fiece anotimp o reluam dela capăt.

Eram copii plini de imaginație, și fiecare își avea rolul și îl juca pe cât de conștiincios putea;

Trebue să mărturisesc că niciodată nu primeam un rol neînsemnat; eram totdeauna unul din personagiile cele mai de seamă, dacă nu cel mai important, și de câte ori se întâmpla să fie o regină în joc, eu îi jucam rolul. Ne plăcea să ne costumăm, și noțiunea mea despre regine consta dintr’o rochie cu trenă lungă, atârnând după mine pe podele. Dar acolo pe „Alpi”, alte roluri erau jucate, căci o trenă nu și-ar fi avut locul: eram haiduci sau exploratori, pirați sau pionieri și câte și mai câte!...

Imi aduc aminte de indignarea mea în chestiunea trenelor, când mi se spuse că păunul care pășea atât de falnic și biruitor prin domeniul nostru funinginos, era partea bărbătească, nu cea femeiască; în închipuirea mea păunul era regina lumii păsărești, și splendida coadă, pe care o târa după dânsul, era trena regală a Majestăței Sale Regina; ce-i trebuia unui bărbat, fie el chiar regele păsărilor, o așa nemaipomenită podoabă? 

Mai târziu, când Rostand scrise celebrul lui „Chanteclair”, făcui mult haz, văzând că, împărtășea aceeași logică în privința podoabelor, și că dăruise făzăniței penajul soțului și stăpânului ei!

Grădina palatului Clarence era mult mai mică și mai puțin ispititoare decât aceea a palatului regal Buckingham. Era bine întreținută și nu cuprindea unghere tăinuite, afară de capătul cel mai depărtat, unde bătrânul principe Leiningen și fiică-sa Feo aveau un atelier de sculptură. Această parte a grădinii ținea de St. James-Palace iar nu de Clarence-House, dar nu era altă despărțire între amândouă decât vreo câțiva pomi țepoși, ce ascundeau banca de lemn a atelierului.

Aici era pentru noi lumea descoperirilor, unde puteam culege minunate fragmente de marmoră, cari semănau a polei, presărat cu zăpadă, și unde puteai să-ți turtești nasul și să ți-l înegrești pe un geamlâc, prin care furișai o privire asupra tainicelor lucrări, ce se desfășurau în dosul ferestrelor.

Aici descoperirăm noi niște nemaipomenite arătări, unele de lut, unele de teracotă roșie, altele de marmoră cu picățele negre și altele învelite în cearceafuri murdare sau în pânze ude, din pricina cărora păreau niște vedenii ce te urmăreau. Mai era și un miros de pământ ud și de gips, nu prea plăcut, însă foarte ademenitor, pentrucă bănuiam că însemnează ceva; anume ce însemna, nu știam, dar cuprindea într’însul întrucâtva creațiu-nea, amintirea „nemuritorului olar, când mânuește lutul”. Cu toate că nu înțelegeam acestea decât în chip nedeslușit, simțeam în subconștient că acel „ceva” era o parte din lutul întrebuințat dela începutul vremurilor pentru creațiune, pentru a plăzmui chipuri cuprinzând într’însele o viață tăinuită. Poate că Pygmalion ar fi putut să ne lămurească, dar din nenorocire nu trăia în timpurile noastre!

Și bătrânul conte Leiningen, stăpânul acestui locaș, cu toate că ne era unchiu în al șaptelea neam, n’avea o fire primitoare și nu ne prea îmbia să dăm târcoale împrejurul domeniului său.

Palatul Clarence House nu era cu totul lipsit de farmec, cu toate că era funinginos de sus până jos și că orice atingeai îți înegrea degetele. Avea un miros deosebit, al lui: un amestec de ceață, de lemn de stejar, de fum de tutun și un fel de parfum rusesc, pe care mama îl ardea prin odăi. Mai era și un anume parfum, special apartamentelor mamei, o mireasmă foarte plăcută de piele rusească și de lemn de cedru, legat de mobilele aduse de dânsa din depărtatul Petersburg.

Colțul cel mai ademenitor se afla în iatacul mamei, loc umbrit în care își atârnase toate icoanele.

Cu cea mai mare evlavie, în care se amesteca și curiozitate, ne apropiam de câte ori îndrăzneam, de acest tainic ungher și ne uitam lung la multele și minunatele icoane.

Trei din cele mai venerate, erau împodobite cu raze de diamante așezate deasupra capului sfinților ca un soare mititel, iar fiecare soare avea drept centru o minunată piatră nestimată, un mare safir, rubin sau smaragd. Farmecul lor cucernic era de nedescris. 

Toată nemaipomenita bogăție a Rusiei se revărsa din neasemănata strălucire a razelor de diamant, bătute deasupra capului sfinților.

Colțul icoanelor, fiind întunecos, dădea sclipirii lor și mai mult farmec. Tot acolo, ardea o candelă mică lângă portretele părinților mamei pe patul de moarte; ardea ca un ochiu statornic veghind asupra unor taine, pe care niște copile ca noi le puteam simți, însă, nu le puteam pătrunde.

In afară de icoane mai erau în iatacul mamei două tablouri cari ne vrăjeau: unul din ele înfățișa o femee frumoasă, de bună seamă o sfântă, purtând în mână o mică lampă de catacombă, a cărei lumină se resfrângea pe chipul ei, de jos în sus, făcându-l să pară nepământesc și străveziu. Celălalt, atârnat și el într’un ungher umbrit, reprezenta un colț din mănăstirea Sft. Apostol de Eremia din Palermo! Erau numai câteva coloane cu un lujer ce se încolăcea în jurul uneia din ele și un enorm dovleac așezat pe o parte din balustradă.

Strălucirea soarelui în acest tablou era înfățișată în mod măestrit, și scotea la iveală deosebirea dintre umbră și lumină, în chip uimitor. Acest tablou avea o înrâurire fermecătoare asupra noastră; cuprindea într’însul ceva tainic și deplin mulțumitor. Mi se pare că astăzi îl are sora mea Ducky.

Niciodată n’am uitat unele tablouri pe care le-am văzut în copilărie; mi-au rămas de apururi în minte.

Despre unul din ele vreau să vorbesc aici, pentru că-l văd tot atât de limpede ca și atunci când eram o copiliță. Dacă nu mă înșeală memoria, l-am văzut într’o expoziție anuală la Berlin.

Ne aflam la Berlin, unde nu prea mergeam pe atunci; n’aș putea să lămuresc mai bine, totul a rămas ca într’o ceață, nici măcar nu mi-aduc aminte cu cine eram. Imi amintesc numai de două tablouri: unul înfățișa un copil mic îmbrăcat sărăcăcios, care mângâia cu nesfârșită compătimire un cerb mort, atârnat pe un zid. Chipul copilului arăta o milă duioasă, și, nu știu cum, dar privind acel tablou, simțeam aidoma ce simțea copilul. Iar celalt tablou, cel de neuitat, era o mare aquarelă italienească, purtând titlul următor: „Mia Povera Maria”. Infățișa un fel de paraclis pustiu, clădit din piatră neșlefuită; poate era partea din față a unei biserici, în care era așezat un sicriu acoperit cu flori. 0 copilă moartă zăcea în sicriu. Chipul ei era de ceară, părul negru și abia i se zăreau printre flori, mâinile împreunate.

Un tânăr în haine țărănești era îngenunchiat lângă sicriu, cu fața ascunsă în flori, într’o mișcare ce arăta o covârșitoare desperare. In fund sta ghemuită o bătrână semănând a vrăjitoare, care își încălzea mâinile la un brazero și privea la disperarea tânărului cu ochi prea obosiți pentru a mai arăta vreo suferință.

Acest tablou puse puternic stăpânire pe mine. Nu putea nimeni să mă depărteze de el. Cuprindea o lume de durere care mă mișca până în adâncul inimii; și apoi era desigur opera unui mare artist. Această pânză m’a urmărit mereu de atunci. 

Mulți ani după aceea, i-am găsit, nu știu unde, fotografia,

dar din nenorocire, originalul nu l-am mai revăzut!

In firea mea n’a fost niciodată nimic morbid, dar orice tablou reprezentând durerea sau moartea mă mișca în mod straniu, și mai în deosebi, când înfățișa o durere mută. Totdeauna cumpăram acele tablouri, dacă se putea.

Țin minte că am luat bilete de loterie la acea expoziție, cu speranța arzătoare de a câștiga „Mia Povera Maria”; de altfel poate că nici nu făcea parte din loterie. Ani îndelungați am visat bucuria ce aș fi simțit, dacă minunata aquarelă ar fi fost a mea.

Dar să ne întoarcem acum la Clarence-House.

Deasupra scărei principale era atârnat în perete capul unui elefant împușcat de tata în India, mi se pare; trompa lui aproape te atingea când treceai, iar în vestibul, se afla un urs ridicat pe picioarele dindărăt, o fiară imensă și sălbatică ținând cu labele dinainte o tăviță pe care vizitatorii își depuneau cărțile de vizită pentru șambelanii Palatului. Toate sălile erau pline de trofee de vânătoare, din diferite țări; — mai era și un manechin în armură japoneză purtând o mască cu zâmbetul ciudat; nu ne plăcea de loc ființa aceasta slută cu orbitele deșarte.

Ceeace ne plăcea însă cu deosebire, erau cele două mari saloane oficiale, rar întrebuințate. Unul se chema salonul chinezesc și era plin de curiozități de preț aduse din China de papa: splendide arme vechi, bronzuri, sculpturi în fildeș, broderii, și după cât îmi aduc aminte, câteva neprețuite obiecte de jad. Papa era un mare colecționar de antichități și foarte bun cunoscător în artă. La moartea lui, colecțiunile sale, din nenorocire, nu ne rămaseră nouă, ci trecură nu știu din ce pricină în mâinile unchiului Bertie, pe atunci prinț de Galles.

Al doilea mare salon era plin de obiecte de preț aduse de mama din Rusia, tot felul de obiecte sculptate și ornate cu nenumărate pietre pe jumătate prețioase din Ural. Tăvi și vaze, cupe și cești, ouă de Paște și întregi servicii de birou sau de toaletă, și o colecțiune deosebit de prețioasă de obiecte de „Orletz”, o piatră extrem de dură, trandafirie închis cu vine cenușii.

Nouă ne plăcea foarte mult să mânuim aceste comori, dar trebue să adaog că n’aveam voie să le atingem; totuși nu pot afirma că țineam în totdeauna seama de această poruncă; ispita era prea mare!

Amintirile mele despre Londra se întind asupra mai multor perioade. Epoca jocurilor în grădinile palatului Buckingam s’a petrecut când eram foarte mici; se puse însă capăt pentru totdeauna acelor jocuri încântătoare, când ne fu impus să ne plimbăm în mod cuviincios în Green Park (ce se află foarte aproape de Clarence-House).

Aveam groază de aceste plimbări unde ne însoțea o guvernantă cu gândul aiurea, care se plictisea ca și noi. Și apoi ce ironie de a numi această grădină Green Park, [7]  când eram oprite de a călca iarba despărțită de noi printr’un grilaj de fier negru, înalt de vreo douăzeci și cinci centimetri.

Nu era nicio plăcere în Green Park, decât aceea de a te plimba pe alei; nicio ființă interesantă n’a străbătut vreodată cărările lui bătute, nimic nu se întâmpla vreodată și nimic nu era de văzut în acest loc de apăsătoare plictiseală, decât o singură dată când printr’un noroc neașteptat, am cules de jos un mic idol de bronz de câțiva centimetri.

Aceasta a fost o minunată descoperire și e singura amintire plăcută ce am păstrat despre anostul Green Park. Micul idol fără nicio valoare, l-am păstrat până în ziua de azi. Mă întreb cine îl va fi pierdut acolo?

Dincolo de temutele hotare ale nesuferitului parc, aproape față în față cu intrarea palatului Buckingham, se afla omul cu baloane. Pentru noi înfățișa o neîncetată nădejde!

In zilele când Mademoiselle era în toane bune, descoperea în buzunarele ei câțiva gologani, și atunci pășeam spre casă biruitoare, cu baloane de diferite culori în mână; o mică procesiune de copii fericiți încoronați cu globuri colorate. Dar aceste zile erau rare, de obiceiu, Mademoiselle avea buzunarele tot atât de lipsite de gologani, cum era și inima ei lipsită de milă pentru plictiseala noastră.

Ce bucurie de necrezut ne dădeau aceste baloane! Mie îmi plăceau mai mult cele trandafirii. Mai plutea și un miros rău, însă încântător în jurul lor, așa de ispititor încât mereu ne frecam nasul de globurile pline de aer.

Și ce ciudat de calde erau când le atingeai! Iar când frecai cu degetul suprafața lor întinsă, scoteau un sgomot ciudat, jumătate țipăt, jumătate gemăt.

Bine înțeles, totdeauna ne închipuiam că baloanele noastre vor avea viață lungă, dar erau tot atât de trecătoare ca și fluturii. Ele erau supuse la trei nenorociri deosebite: ori plesneau, ori mureau treptat, subțiindu-se, moleșindu-se și încrețindu-se, ori ne scăpau din mână și sburau în tavan, unde pluteau bătându-și joc de noi dela înălțime, ca un adevărat simbol al fericirii apropiate însă de neatins! Fie însă binecuvântată amintirea acestor baloane! Costau numai un ban, dar cuprindeau o întreagă lume de bucurie în șubredul lor înveliș. Trandafirii, albastre, verzi, portocalii, roșii, violete, erau globulețe de încântare ce închideau în ele cel mai înalt pisc al dorințelor noastre, când ne făceau semn de dincolo de porțile nesuferitului Green Park.

Tot în această perioadă își are locul o ciudată teamă de care sufeream — căci copiii cunosc ciudate temeri.

Scara din Clarence-House era foarte povârnită, aproape ca scara de din dos dela Eastwell. Tata și mama dădeau uneori mari prânzuri; multă lume de seamă venea la aceste rare serbări, prilej de mare emoție pentru autoritățile apartamentului copiilor.

Pe noi ne trimetea la culcare, iar Nana se furișa până în capul scărilor și privea în jos la cortegiul musafirilor intrând sau eșind din sufragerie, sau urcând scara în spre saloane când se sfârșea prânzul.

Frumusețea toaletelor, strălucirea juvaerelor erau un prilej de deosebit interes, și de comentarii timp de mai multe zile. Dar noi copiii, lăsați în pătucurile albe ca să adormim „ca niște fetițe, cuminți” sufeream adevărate chinuri din pricina temerii înspăimântătoare că Nana avea să cadă peste balustrată, pe când privea în jos la musafiri.

Această idee ne frământa. De fapt ajungea o adevărată panică până când, asemenea cu Willie Wincky [8] ne furișam afară din pat în cămăși de noapte, ca să ne asigurăm că îngrozitoarea nenorocire nu se întâmplase.

Când o zăream pe Nana, bună, sdravănă, privind în jos plină de interes, o luam la fugă, iar spre paturile noastre, ca niște șoareci albi speriați.

Nana era bună, însă severă. Chipul ei se apropia de tipul eroic, cu trăsături netede, cam aspre, de o croială oarecum imperială. Ca toate nursele de pe vremuri, conștiente de datoria lor — ne cârmuia cu o vargă de fier, ca să zic așa, și ne impunea o disciplină aproape militară.

Nana născocise un instrument de tortură numit „cureaua” care nu era altceva decât o fâșie de piele, tăiată la un capăt în multe capetele. Această curea servea pentru a ne bate, sau se pretindea că aceasta ar fi menirea ei, dar nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată întrebuințată; era totdeauna atârnată de patul uneia dintre noi ca o amenințare pentru cele nesupuse.

Erau două „curele”, una cafenie și una neagră, și nu știu de ce hotărâsem că cea neagră era cea mai rea; ea era spaima cea mare. 

Nana făcea parte din epoca în care doctoriile se administrau fără să încerce nimeni a le îndulci.

Trebuiau să fie primite în toată neîmblânzita lor răutate, și trei dintre ele mi-au lăsat o amintire de groază.

Mai întâi și mai presus de toate, ricina, pe care ni-o dădea într’o lingură de argint încălzită; niciodată hapurile de ricină ale mamei n’au ajuns până în apartamentul copiilor! Apoi erau prafurile lui Gregori, grunzuroase, portocalii, cuprinzând revent, pe care Nana, cu nemiloasă hotărâre, le topea într’un păhărel de vin; era un amestec desgustător și înghițirea lui o tragedie, care nu se desfășura niciodată fără scene de răsvrătire.

Al treilea medicament se numea prafurile lui Grey; era destul de rău, totuși mai puțin grozav decât celelalte două, și ni se dădea într’o lingură îndulcită cu peltea roșie de coacăze, ceeace a făcut cu neputință pentru mine să mai gust vreodată acea peltea!

Ah, dar uitam încă o îngrozitoare doctorie numită siropul lui Squills, pe care ni-l dădea cu sila când, nu știu din ce pricină, era socotit de neapărată trebuință să-ți golești stomacul.

Emeticul lui Squills nu întârzia niciodată să-și producă efectul, folositor poate, însă desigur foarte neplăcut.

Când oficia la dulapul cu medicamente. Nana era neînduplecată, ca Soarta când hotărăște destinul unui om. Cât de limpede o revăd! De asemeni revăd și „curelele”, una neagră și una cafenie, atârnate de patul nostru ca o amenințare împotriva oricărei neascultări. 

In sala din fața camerei noastre de culcare, era așezată o mare pendulă veche, în formă de dulăpior, care cânta un refren de câte ori bătea ceasul. Acest sunet împreună cu dangătul lui Big Ben [9]  umplând văzduhul noaptea, sunt două amintiri legate de timpul copilăriei noastre, de bucuriile și de temerile, de speranțele, lacrimile și răsvrătirile lui.

Iar scumpa noastră nană Pitcathly era neînduplecata zeiță a camerei de dormit, precum M-lle X era tiranul camerei de studiu; o iubeam mai mult decât pe Nana, cu toate că, privind înapoi, mi se pare că Nana era dintre amândouă, cea mai severă.

Amintirile mele despre odaia de studiu din Clarence-House sunt de diferite feluri.

Era o odaie lunguiață, cam îngustă, având la un capăt un cămin, iar ferestrele priveau spre Stafford-House, locuit atunci de ducele de Sutherland.

Nu-mi aduc aminte multe din lecțiile noastre, dar știu că în această odae anume, am făcut cunoștință cu adevărata ceață londoneză, atât de deasă, încât nici măcar nu puteai zări focul arzând la celălalt capăt al odăii, care nici nu era prea mare.

Mademoiselle purta ochelari, călca cu vârful picioarelor în afară; era cât se poate de evlavioasă și foarte prietenă cu o doamnă de onoare a mamei, Lady Emma Osborne, o aristocrată de cea mai desăvârșită distincție, necăsătorită, veșnic scandalizată, veșnic răsvrătită și înțeleasă mi se pare cu Mademoiselle pentru a găsi cusururi, obiceiurilor și ideilor străine ale Ducesei.

Două lucruri îmi amintesc despre Lady Emma: mâinile ei minunate, foarte albe, cu vârfurile degetelor subțiri, și o oarecare rochie, de catifea violetă, tivită cu puf de lebădă în aceeași culoare, care ne plăcea foarte mult. Cea mai mare însușire a Lady-ei Emma era mireasma încântătoare a unui parfum deosebit de plăcut nasului meu, care nu se împăca cu orice; mi se pare că era un fel de lămâiță.

Lady Emma fiind însă necăsătorită, găsea cusur copiilor în deobște, și mai ales nouă; mereu ieșea în sală, ca să ne certe pentrucă făceam atât sgomot. Din nenorocire, camera ei era pe acelaș coridor cu apartamentele noastre, așa încât ne putea turbura multe jocuri, fiind strâns aliată cu Mademoiselle.

Trebue să povestesc aici un mic incident trist, din camera de clasă, pentrucă atinge chestiunea educației și cuprinde și o morală.

Fiecare din noi aveam un „Caet de amintiri” în care lipeam cărțile poștale ilustrate primite de Crăciun și de Sfântul Valentin [10]  (căci în acele timpuri se mai trimeteau și se mai primeau cărți de Sfântul Valentin, din acele frumoase și lucioase pansele și nu mă uita, și cu mărgini de hârtie perforate imitând dantela). Așa dar aveam un borcănel cu clei, pentru lipirea acestor ilustrate.

Acest clei avea ceva deosebit: mai întâi, înfățișarea lui era așa de ademenitoare, încât îți venea să-l mănânci, dar mirosul lui mai ales, mă atrăgea. Era o încântătoare mireasmă de migdale amare care, nu știu de ce aducea nasului meu o nespusă mulțumire.

Borcănelul pântecos, plin cu acest clei, își avea locul într’un dulăpior.

Era o anumită oră seara, în care trebuia să ne pregătim lecțiile pentru a doua zi. Uneori, ne punea pe fiecare într’o odae deosebită, ca să nu cădem în ispita de a sta de vorbă în loc de a învăța.

Intr’o seară, mă aflam singură în clasă, reflectând asupra unei probleme plicticoase, dar gândul îmi fugea mereu spre dulăpiorul cu borcanul de clei. Ispita se făcea din ce în ce mai mare; era ca un magnet care mă atrăgea spre dulăpior. Ah! să-l miros numai odată! Și eram sigură că mi s’ar limpezi mintea; și apoi ași scăpa de gândul statornic, care nu-mi dădea pace.

Copiii au conștiința deosebit de simțitoare. La urma urmei, nu era o așa mare nelegiuire de a te scula și de a mirosi un borcan cu clei! Totuși, simțeam că era un lucru ce „nu se cuvine”.

Din nenorocire însă, după ce mă împotrivisem vitejește câtva timp, mă sculai de pe scaun; magnetul mă atrăgea cu o putere pe care nu o mai puteam înfrânge, și astfel mă apropiai tiptil, ca hoțul, de dulăpiorul fatal, deschisei ușa cu degetele ce tremurau și înfundând pensula groasă în borcanul și mai gros, o umplui cu cleiul unsuros și alb, și închizând ochii pentru a nu pierde nimic din desfătare, trăsei în piept o suflare din acel mult iubit miros care îmi umplu sufletul de mulțumire.

Pași în sală!... Mademoiselle...! 

Ca unul ce a comis o faptă rea sau un furt, pusei repede pensula jos, mă repezii pe scaun, și-mi luai, când se deschise ușa, cea mai nevinovată înfățișare. Dar îmi închipui că eram o actriță proastă; sinceritatea era însușirea mea deosebită, nu vicleșugul... Mademoiselle simți, ghici, mirosi că se întâmplase ceva. Se uită la mine, mă privi lung; simțeam că mă roșesc, dar cercai să continui lucrul început, cu toată nepăsarea și cu nasul în carte, ca și cum nu s’ar fi întâmplat nimic.

In zadar însă:

— Princesse, qu’avez-vous fait? [11]

— Rien, Mademoiselle! [12]

Dar cu Mademoiselle nu se sfârșea așa de ușor. Privirea ei cu ochelari cercetă camera, de sus în jos, podelele, tavanul, mobila.... pereții... și deodată, dintr’un salt, fu lângă dulăpior: ușa era crăpată!... O deschise, și acolo, pe hârtia albă a poliței, zăcea pensu-la revelatoare, groasă,r,unsă și lipicioasă de clei, și nicidecum în borcan cum s’ar fi cuvenit, ci pe frumoasa, curata hârtie albă! Uff! ce murdărie!

Urmă o dramă. Nu încercai să tăgăduiesc fapta mea rea: mă sculasem dela locul meu, miroseam neprețuitul clei; eu eram aceea, da, eu, care în grabă pusesem pensula pe hârtie, și nu în borcan!

Dacă mi-ar fi dat în gând la repezeală s’o bag îndărăt n’ar fi fost nicio dovadă împotriva mea.

Dar viața e plină de „dacă”. Intr’un cuvânt, crima, dintr’o pricină pe care n’o pot pătrunde nici azi, fu socotită ca foarte mare, și drept pedeapsă, trebui să stau în picioare, întinzând o palmă pe care primii trei lovituri date cu o linie de abanos, tivită cu alamă, ceeace era și dureros și umilitor.

E singura dată în toată viața mea, când mi s’a aplicat lovirea corporală ca mijloc de educație.

După părerea mea, pedeapsa nu era potrivită cu greșala și amintirea acestei corecțiuni mă ustură încă. Se vede că Mademoiselle era în toane rele în acea zi. Morală:

Guvernantele trebue să se ferească de a fi în toane rele, dar fetițelor nu trebue să le fie prea dragi miresmele plăcute, căci se ascunde în această slăbiciune sămânța pierzării, și nici nu trebue să se zăpăcească în clipa de primejdie și să depună pensule lipicioase pe hârtie albă curată, în loc de a le băga îndărăt în borcan.

Oricum e o tristă poveste și grozav de urâtă mi-e amintirea liniei negre, cu margini strălucitoare.

Mai sunt și amintiri plăcute, despre sala de studii din Clarence-House. Acolo cunoscui pentru întâia oară gustul de „toffee!”, acolo ni se cetiră „Les Malheurs de Sophie” și multe alte cărți încântătoare.

Tot din această cameră, auzeam regimentul de „gardă” sau „escadronul albastru” în trecerea lor pentru a schimba garda. Treceau cu un zăngănit de metal care se auzea chiar prin ferestrele închise. Ce chin era să stai neclintită pe scaun, în loc să sari să privești de sus neasemănata strălucire. De departe se auzea apropiindu-se tropotul cailor. Veneau! Mai aproape, tot mai aproape, acum se deslușea și zângănitul zăbalelor, sunetul metalului isbit de metal, zornăitul lanțurilor și numai din auzit parcă simțiai cât erau de strălucitoare și cum sclipeau...

Mai aproape, tot mai aproape!...

Acum erau chiar sub ferestrele noastre; strada îngustă răsuna de tropotul lor. Apoi se făcea mai slab și tot mai slab sgomotul de copite, se duceau... se tot duceau... veniseră, trecuseră și se îndepărtaseră.

Tot din ultima perioadă petrecută la Londra, fac parte și plimbările călare, în Hyde Park, pentru noi nespus de minunate.

La Eastwell aveam un singur poney, pentru câteși trele; era grăsuț și drăgălaș și-l chema Tommy. Câteși trele ne împărțeam pe Tommy, călărindu-l pe rând. Plimbările noastre cu Tommy erau complect lipsite de meșteșug, datorită lecțiilor sumare, date de câte un grăjdar sau vizitiu, cari însă ne insuflaseră dela început instinctul călăritului. Ne învățaseră să nu cunoaștem frica, și, mai presus de toate, ne băgaseră în cap că știm a călări, ceeace însemna o bătălie pe jumătate câștigată.

La Londra, fusese desgropat, nu știu de unde, un bătrân și ridicol profesor de călărie, numit Mr. Lumley, care ne desăvârși cunoștințele, mai întâi de jur împrejurul grădinii Palatului Clarence, iar mai târziu spre marea noastră fericire, ni se dădu voie să apărem în arena celor mai scumpe năzuințe ale noastre: Rotten Row! [13]

Bătrânul Lumley ne făcea rost de cai pentru aceste plimbări. Nu-mi aduc aminte tocmai bine ce vârstă aveam atunci, oricum, eram mititele de tot, și bucuria și înfrigurarea noastră erau nemăsurate.

Niciodată nu voiu uita încântarea fără seamăn ce o simțeam când porneam călare, însoțite de necăjitul Mr. Lumley, cu pălăria lui înaltă, și semănând cu o găină îngrijată de puii ei, însă o găină bătrână, cât se poate de corectă, și cu acea corectitudine la care ajung numai profesorii de călărie sau de dans.

Intâi și întâi venea deschiderea porților, la care prezida scumpul nostru portar bătrân; Mallet îl chema, mi se pare; apoi treceam prin fața sergentului nostru, care și el ne era un mare prieten; sau poate că pe sergent îl chema Mallet?

Pe urmă se auzea răsunetul copitelor pe pavelele de lemn ale străzii; din fericire pentru începătoare ca noi, era o stradă laterală foarte liniștită; apoi apucam pe aleea călăreților, care ducea peste Bulevardul Mall, dincolo de Green Park, dealungul nesuferitului său grilaj, față în față cu zidul grădinii palatului Buckingham, până ajungeam la arcada din capăt. Acum, venea partea cea mai buclucașă a întregei expediții; partea care umplea de îngrijorare pe bătrânul Lumley, trecerea fără primejdie a colțului după care intram în Hyde Park; și la urmă de tot, ajungerea în neprețuitul Row, lungă întindere de nisip, unde ți se deschidea în față un adevărat rai de nădejde, o nesfârșită făgăduință de galopuri, însoțite de un ușor tremur de neliniște, care le făcea cu atât mai ademenitoare. 

Ducky și cu mine hotărâsem, ca să ne ferim de discuții sau de ceartă, să încalece ea calul cel mai mare, deoarece era mai înaltă, iar eu pe cel mai mic, oricare ar fi fost înfățișarea lui. In chipul acesta, avea ea uneori calul cel mai bun și alteori îl aveam eu. După cât îmi aduc aminte, Sandra — așa numeam noi pe sora noastră a treia, Alexandra — în acele timpuri depărtate încăleca pe Tommy, drăgălașul, potolitul și vrednicul de încredere Tommy, care mai târziu fu luat cu noi la Malta.

Aceste plimbări în Hyde Park erau o fericire și bătrânul Lumley, uneori cu toane și totdeauna cu mintea aiurea, nu isbutea să ne strice cheful.

Avea picioarele subțiri și fața ca de mumie, iar părul lui rar și cărunt, sub pălăria înaltă, era adus spre frunte pentru a ascunde tâmplele scobite. Bătrânul Lumley avea o înfățișare întrucâtva patetică.

Cred că a dat necontenit lecții, până la adâncă bătrânețe, căci mulți ani mai târziu, când nu mai luam de mult lecții de călărie, l-am întâlnit iarăși în Rotten Row și l-am salutat cu un strigăt de recunoaștere. El s’a uitat la mine cu o privire neînsuflețită, parcă n’am fi împărtășit altădată împreună bucuriile și grijile plimbărilor.

Imi închipui că eram mai schimbată decât el: fiindcă pe vremea lui nu eram „nici pește, nici carne”, cum zice zicala germană. Totuși m’a jignit mult că nu m’a salutat bătrânul nostru profesor de călărie.

Chipul lui era și mai încrețit de griji decât oricând, era poate ceva mai slab și mai uscat, dar altfel nu se schimbase de loc! 

In aceeași perioadă a vieții noastre, se cuprind și câteva reprezentațiuni teatrale, la cari am asistat.

Foarte rar, ne era hărăzită o asemenea bucurie, dar de câte ori ni se îngăduia, era un prilej de neasemănată însuflețire. Mirosul numai al unui teatru londonez și splendidele buchete ce găseam în lojă ne umpleau de bucurie! Erau un soiu de trandafiri ca de catifea roșu-închis, foarte larg deschiși și cu petalele rotunjite, cari păreau a deosebi aceste buchete de oricare altele. La Paris, mi se oferă câteodată trandafiri de acest fel, și-mi poartă numaidecât gândul înapoi, înspre teatrele londoneze și îmbătătoarea senzație de așteptare înfrigurată, înainte de ridicarea cortinei.

Una din dramele de care îmi amintesc mai bine e „Macbeth”, jucată de Irving și Ellen Terry, o reprezentație minunată; dar apariția stafiei lui Banquo era atât de înspăimântător realizată, încât multe nopți după aceea, nu mai puteam dormi fără o lumină aprinsă în odae.

Ellen Terry, cu lungile cozi de păr roșcat, era o splendidă întrupare a fioroasei regine din „Macbeth” și mai cu deosebire în scena unde în vestmânt alb, se coboară pe scară în mers somnambulic, încercând să-și spele sângele de pe mâini...

Mama însă nu putea să sufere pe Henry Irving, și tatei îi displăcea și mai mult; încercau să ne atragă luarea aminte asupra jocului lui nefiresc, asupra mersului șchiopătat pe care-l afecta și asupra mârâitului lui în care simula mânie sau furie. In pofida acestor critici, noi copiii, aveam o tragere de inimă nemărturisită pentru Irving, cu toate cusururile lui. N’am să uit niciodată interesul însuflețit, pe care îl arată în Anglia galeria, pentru orice dramă; personagiul răufăcător era totdeauna fluerat sau huiduit, iar eroul totdeauna aplaudat, nu pentru joc, ci pentru purtarea lui.

Am mai văzut pe Irving și într’o piesă foarte sentimentală al cărei subiect era Charles I. Era scrisă toată, bine înțeles, spre lauda lui Charles I, iar noi fiind regaliste convinse, îl uram pe Cromwell din tot sufletul.

Insă eroul, mai presus de toți eroii, era pentru noi „Lord Harry”, piesă jucată de Wilson Barrett, care, după părerea noastră, întrupa tot ce era mai desăvârșit, omul și eroul amestecându-se într’una și aceeași ființă. Wilson Barrett era pentru noi Lord Harry.

Piesa era și ea dintre cele sentimentale.

Lord Harry era un „Cavalier” [14]  viteaz, virtuos, frumos, plin de jertfire, destul de minunat pentru a mulțumi cele mai înflăcărate visuri de perfecțiune. Ne fermeca până într’atât, încât ani întregi am trăit în amintirea acestei drame, și de câte ori ne întreba cineva ce piesă am vrea să vedem, întotdeauna alegeam pe „Lord Harry” până ce în sfârșit mama, cu toate că și ea era o admiratoare a lui Wilson Barrett, ne trimise să vedem în schimb „Mătușa lui Charlie”. Această farsă hazlie ne făcu să râdem de ne dureau coastele, dar tot timpul, ne părea rău după „Lord Harry”. Nici o momeală nu ne putea depărta de idealul nostru, și aceasta de sigur, plictisea pe mai marii noștri, cari știau că mai erau și alte piese de seamă afară de „Lord Harry”!

Ne plăcea cu mult mai mult drama decât comedia, și cu toate că râdeam din toată inima, când ne duceam la vreo comedie, socoteam ca o pierdere, — printre rarele și mult doritele seri, petrecute la teatru, — cele în care ne duceau să vedem o piesă comică, în loc de una eroică și în costume.

Dela început, îmbrățișarăm și admirarăm pe Shakespeare, precum mai târziu și pe Schiller la Teatrul din Coburg; în amândoi, mă tem că prețuiam mai mult subiectul și strălucirea decorurilor, decât vreo frumusețe a limbii sau a versurilor.

Mai târziu, Opera ne făcu să uităm chiar și dramele.

Inainte de a părăsi Londra, vreau să pomenesc de câțiva servitori, căci servitorii joacă totdeauna mare rol, în viața copiilor.

Mama avea ceeace se numește în casele regale „paji”. Erau în număr de doi. Unul din ei era bătrânul Hutchins, servitor după moda veche, cu bărbia rasă și cu favorite lungi. Acest Hutchins era un bătrân impunător, însă cu totul robit nouă, copiilor. Pe celalt îl chema Wiliam Smith, un om cu nasul pe sus, ras, elegant, peste măsură de frumos, însă cam prea greoi și cu obrajii prea îmbujorați; de sigur, un cuceritor de inimi în departamentul servitorilor. Aș crede că în viața lui privată avea apucături grosolane, ceeace, noi copiii, simțeam în mod instinctiv, mai ales după ce descoperisem odată un desen făcut de „William” reprezentând o doamnă care arăta ceva mai mult din picioarele ei decât era îngăduit, în acele timpuri ceremonioase și cuviincioase. Acel desen ne isbi în mod jignitor, și faptul că ajunsese în mâinile vlăstarelor regale, tulbură adânc pe William.

Majordomul — astfel se numea intendentul în casă la noi — era un om blând, cu glas domol, pe care îl chema Gardiner. Dar mi-a rămas în minte foarte nedeslușit. Nu-l văd decât apărând ici colo, ca în fundalul unui decor, palid și distins, ținând între degete șiretul dela ochelarii pe cari nu-i purta decât când citea ceva tipărit prea mic.

William cel inimos și Hutchins cel cu favorite erau în viața noastră întruchipări mult mai reale.

Când ajunserăm ceva mai măricele, veni rândul nostru să ne uităm peste balustrada scării, în zilele de mari prânzuri, și Nana era aceea care ne ținea de rochii pe la spate, de frică să nu pățim ceva.

Hutchins, din asemenea împrejurări, ocupă un mare loc în amintirea mea. După ce intrau musafirii în sala de mâncare, ne scoboram tiptil, în saloanele rar întrebuințate și mult iubite de noi, unde erau adunate toate comorile chinizești și rusești, și acolo așteptam cu mare nerăbdare pe bătrânul Hutchins, care se strecura dela slujba sa și ne aducea câte o porție delicioasă din bunătățile servite jos. Mama obișnuia cu acest prilej să servească „zacusca” rusească, foarte prețuită de toți. Firimițe foarte alese din masa bogatului își găseau drumul, mulțumită lui Hutchins, în spre gurițele noastre lacome.

Odată însă, făcu greșala de a ne aduce o bucată de pâine prăjită, unsă cu icre. Noi găsirăm că era ceva desgustător, și sunt nevoită să spun, că ne scăparăm de ea, într’un chip pe care nu îndrăznirăm să-l mărturisim nici mai târziu: o aruncarăm din vârful scării de din dos, pe un dulap așezat în vestibulul de jos! Nu știu câtă vreme a rămas acea bucată de pâine cu icre, nedescoperită și mucezind treptat pe dulap! Noi n’o puteam vedea fiind prea sus și apoi partea superioară a dulapului era cam scobită.

Minunate jocuri făceam noi în acele saloane, până să se întoarcă musafirii de jos. Era ceasul în care puteam să mă joc de-a regina cât îmi poftea inima. Găseam vreo perdea de culoare vie, sau vreo învelitoare de masă, pe care o prindeam în jurul mijlocului și atârna falnic în urma mea pe podele. Și nu știu pentru ce, îmi plăcea să mă numesc regina Spaniei. Numele acesta îmi părea că are ceva istoric și aventuros; îmi suna frumos la ureche, era semeț, măreț și mirosea a „castl în Spania”. Ducky, de obiceiu, făcea pe soțul, fiul, sau calul meu, sau pe câteși trei pe rând, după nevoile jocului. Ducky juca totdeauna rolurile de vitejie și de jertfă, și mai totdeauna, era bărbat. Era în ea ceva eroic, chiar la acea vârstă fragedă, și ceva cam melancolic; ea era aceea care lupta pentru o cauză, ea era pioniera, care desbătea și învinuia, neîngăduind nimic ușuratec și neiertând nici un neadevăr. Descoperea îndată orice era nesincer, și nu-l lăsa să treacă. Inaltă pentru vârsta ei, era voinică și nesupusă, dar, ca toți cei puternici, lua apărarea celor slabi și asupriți și uneori chiar, îmbrățișa cauzele pierdute cu o vitejie, pe care noi, mai puțin eroice, o prețuiam fără a-i putea urma pilda. 

Mie dimpotrivă, nu-mi plăcea, din fire, nici să mă bag, nici să mă amestec!

Cât despre sora noastră Sandra, era în acele timpuri, o copilă grăsuță, nevinovată, blândă și bălaie, care urma pașii surorilor mai mari, gata să ia parte la toate, dar smerită în fața oricărei mustrări. Noi cele mai mari ne purtam cu dânsa cu un fel de tiranică nepăsare, care nu cuprindea nicio răutate, dar care nesocotea sfioasele ei dorințe.

Ii propuneam în așa chip rolurile ce trebuia să le joace, încât era nevoită să le primească. Mai târziu, și-a ales singură rolurile, dar atunci nu-i venise încă vremea. Totuși, i se îngădui și ei să facă pe regina, și poate drept apărare, lua ca soț în acele seri deosebite, pe bătrânul Hutchins, ceeace-i dădea o siguranță și-o făcea să țină piept reginei Spaniei, care avea un soț, fiu și cal!

Minunate jocuri în care fiecare își juca rolul cu tot dinadinsul și i se părea că e aevea personajul întrupat.

Sandra însă trebuia foarte des să se lipsească de sprijinul soțului ei, care era nevoit să dea fuga jos ca să servească la masă.

Cu mult înainte de întoarcerea musafirilor în saloanele oficiale — doamnele întâi — noi eram trimiși în grabă la culcare.

Muzica nu juca un rol însemnat în educația noastră. Mama îmi mărturisi mai târziu, că cea mai mare dorință a ei fusese să aibă un copil-minune. Ambiția ei era ca una din noi, să aibă vreun talent de seamă, pentru muzică, pictură, canto, dans, matematici; pentru orice în fine, numai să fi fost ceva, nemaipomenit. Iar când nici una din noi nu dovedi vreo aplicare pentru a ajunge ceva deosebit, ne privi ca pe niște cauze pierdute și ca prilej de desamăgire pentru dânsa. Era așa dar, de prisos să dea vreo educație specială unor flecuștețe ca noi; deaceea nu ni se desvoltă urechea și multă vreme n’avurăm pentru muzică un gust ales.

Totuși, îmi amintesc fiorul de adâncă bucurie ce mă cuprindea uneori, când se așeza mama la pian și cânta.

Avea mâini albe, grăsuțe, cu degete scurte; atingerea clapelor era la dânsa fermecător de dulce și de catifelată. Jocul ei semăna cu șoapta apei curgătoare și mi-amintesc în deosebi o romanță de Rubinstein și un preludiu postum de Chopin, la auzul cărora mi se topea inima din mine. Așa dar, trebue să fi avut eu oarecum simțul muzicii, chiar la o vârstă foarte fragedă.

Ducky, și mai târziu mititica Bee, fură cele înzestrate cu talent muzical. Eu nu aveam talent decât la desen și pictură, talent pe care îl împărtășeau și celelalte surori, însă a fost o vreme când le întreceam în această artă.

Mama a fost aceea care ne-a descoperit bucuria basmelor lui Grimm și ale lui Andersen, presus de toate celelalte în iunie, mai ales, ale cărui povești cu zâne sunt mai

Mama citea minunat și ne citea ceasuri de-arândul, dar nu ne lăsa să stăm fără lucru în mână; totdeauna trebuia să împletim cu cârlige sau cu croșeta, sau să desenăm, pe când ne citea.

Mai mult decât oricare, ne plăcea povestea „Micii Sirene”. Plângeam râuri de lacrimi, ascultând această istorisire nesfârșit de jalnică și oricât de des ne-ar fi citit-o (căci copiilor le place să audă o istorie de nenumărate ori), de fiecare dată ne mergea la inimă deopotrivă.

Andersen a rămas pentru totdeauna idealul meu, și azi când încerc eu însumi să scriu un basm, totdeauna năzuesc să-l scriu „à la maniere d’Andersen”, care-și cunoștea meșteșugul mai bine decât oricine și știa să stoarcă lacrimi sau să scoată zâmbete din inima cea mai împietrită.

Mama întotdeauna vorbea cu noi englezește; niciodată n’a vrut să ne învețe rusește, spunând că nu vrea să audă iubita limbă a țării ei, schingiuită de proprii ei copii.

Ne iubea din suflet, ne dăruia întreaga ei viață, dar, cu toate acestea, lucru ciudat, își punea puțină nădejde în noi.

Nu eram copii-minune, și pace; de aceea mai târziu, când fiecare din noi desfășura vreun mic talent al ei, mama, cu toate că ne încuraja, o făcea totdeauna într’un chip ocrotitor, în care se cuprindea și o umbră de neîncredere. Nu prea ne lua în serios; noi eram dintr’o generație mai tânără și nici nu primisem o educație așa de desăvârșită ca a ei; și apoi, mai presus de toate, eram protestante, așa dar unele laturi ale sufletului nostru erau străine de al ei.

Iubită, mărinimoasă și generoasă mamă! Croită în linii mari, era totdeauna într’o căutare fără răgaz și cu sufletul neliniștit. Năzuind spre o desăvârșire neștirbită, uneori pierdea din vedere, chiar cu prețul unei nedreptăți, ceeace ar fi fost un izvor de bucurie, dacă nu s’ar fi străduit mereu spre un ideal, sădit în ființa ei de acei ce o crescuseră. 

Ca toate ființele omenești, era chinuită de năzuințe, dar n’ar fi fost nevoie să fie atât de singură, dacă ar fi vrut să se destăinuiască mai mult copiilor ei!

Intr’un rând, ne-am dus vara în Scoția, în loc să ne ducem la Osborne. E singura dată când am fost în Scoția și amintirile mele despre acele locuri sunt pline de încântare.

Atotputernica bunică-regină ne împrumutase o căsuță numită Abergeldie Maines, în care petrecurăm cu guvernanta noastră, începutul verii; mai târziu, spre toamnă, veni și mama și ne mutarăm într’o reședință mai mare, numită Birk Hall.

Am o amintire foarte ștearsă despre acea locuință, dar nu trebue să fi fost foarte încăpătoare, deoarece Ducky, Sandra și cu mine dormeam în acelaș pat mare. Cu toate că nu eram la largul nostru, ni se părea un lucru plin de haz. Două dormeam cu capul spre partea de sus a patului, cealaltă cu capul la picioarele patului, despărțind cu trupul ei pe celelalte două tovarășe. Nu-mi pot lămuri de ce fusesem nevoiți să ne restrângem așa; n’am în minte imaginea împărțirii acelei locuințe, afară de a marei noastre camere de dormit. Insă înfățișarea exterioară mi-a rămas limpede și luminoasă.

Ne înnebuneam după Scoția, cu dealurile ei joase și line, acoperite de tufișuri înflorite, câmpiile stufoase și pâraiele ei, ceața și lacurile ei! Plutea în acea țară o nemărginită poezie, ușor misterioasă, care atingea nu știu ce strună din inima mea.

Târziu, mult mai târziu, când descoperii cărțile lui Fiona Macleod, le îndrăgii cu aceeași înfocare cu care îndrăgisem Scoția, singura dată când o văzusem.

Era în această țară ceva brumat, ceva legendar, care mă mișca puternic, până în suflet, ceva ce se înrudea cu firea mea, aș putea zice.

E ciudat, dar simt înclinație spre lucruri extrem de deosebite: mă încântă farmecul aproape mistic al Scoției și totodată îmi plac nespus de mult țările din Miază-Noapte, cu strălucirea nețărmuritei lor îmbelșugări și uneori chiar, cu frumusețea lor aridă. Inima mi-e, ca să zic așa, împărțită între amândouă; curente diverse în firea mea sunt atrase deosebit: Scoția și Malta! Două țări pe de-antregul opuse și totuși, amândouă strânse până la durere, de sufletul meu. Pe amândouă le simt aproape, mă chinuesc prin dragostea ce-mi insuflă.

Nicio întâmplare mai de seamă nu se leagă de acea vară petrecută în Scoția; toate amintirile sunt învăluite într’o ceață asemănătoare cu negurile ei.

Nuanțe șterse: castaniu, ruginiu, vioriu, cenușiu, în toate tonurile cu putință, iar dealurile în depărtare, albastre, de acel albastru pe care numai depărtarea îl poate da, albastrul visurilor, albastrul nădejdilor, plutind în zarea conștiinței noastre. Iar în aceste semitonuri, lungi plimbări fără țel pline de descoperiri, peste dealuri, prin pârloage, dealungul văilor tăcute, sau pe țărmul pâraielor cu luciri căprii; căpriul unor ochi cari au într’înșii lumini verzui; și toate aceste pâraie erau pline de păstrăvi pătați cu roșu. Sub picioarele noastre pietre, pârloage sau mușchiu, ca niște perne mari și moi, cenușii și elastice, care vesteau apropierea locurilor băltoase.

Cât ne plăceau aceste movilite de mușchi în culoarea lichenului! Ne străduiam să le desrădăcinăm fără a le frânge, dar când izbuteam în greaua încercare, erau totdeauna prea grele ca să le ducem acasă. Era însă ceva cu totul deosebit în acel mușchi cenușiu; se întindea uneori în largi fâșii mlăștinoase, ceeace dădea pământului o înfățișare de vrajă, parcă ar fi fost acoperit cu pete mari de mucegai, iar culoarea mucegaiului se îmbina blajin cu a zării; nu era între ele nicio linie de despărțire; lumea întreagă plutea într’o ceață, nedeslușită, neguroasă; ți se părea că pășești tot înainte într’un vis cenușiu.

Dar mai presus decât orice, era bruyera [15] ... minunatele covoare ondulate, roșii-viorii, lăsând să se străvadă verdeața ruginie, care adăoga culorilor o căldură cu desăvârșire îmbătătoare pentru un suflet iubitor de frumusețe. Peste deal și vale, cât vedeai cu ochii, totul era purpuriu-vânăt; o măreață întindere viorie, o mantie regală întinsă peste lumea din miază-noapte.

Mai erau și zile de’negură, cari te acopereau cu milioane de lacrimi, îți udau genele c’o umezeală greoaie și răspândeau o brumă de rouă peste orice haină purtai. Apoi plimbări de vis, într’o lume fără margini hotărâte, nici culori definite; pâlcuri de aburi reci, în care din răstimp în răstimp, se ridica puțin vălul, descoperind nedeslușite turme de oi, năluci lunecând într’o lume de năluci, înaintea cărora pășea parcă o stafie, ce le mâna încet într’un ținut al vrăjii. Ciobanii aceștia scoțieni, înalți, înveliți în pledurile lor cenușii, cu câinii păzitori ai turmei după dânșii, erau în adevăr duhurile negurilor.

Bunica veni la Balmoral, în toamnă, după câte îmi amintesc. Aceasta era locuința cea mai pe placul inimii ei: mult îi erau dragi „Scoțienii” ei! Cunoștea aproape pe fiecare locuitor; până și apartamentele regale erau tapetate și mobilate cu postav cadrilat scoțian; covoarele, perdelele, tot era vărgat cu cenușiu, roșu și negru. Această ornamentație, mai mult patriotică decât artistică, avea darul să-ți obosească ochii și să-ți amețească creerul. Chiar și aici, cu toate că viața în Scoția era mai intimă și mai casnică, mai puțin oficială și severă, bunica răspândea atmosfera ce o deosebea; și aici se simțea în tot chipul prezența ei, chiar când nu era de față.

Regina Victoria! De pe atunci ajunsese aproape o figură de legendă. Cu cât mai mult, acum, când privim înapoi spre ea! Dăinuia de atâta vreme, încât abia își putea cineva închipui globul pământesc urmându-și rotirea fără ea! Era în oarecare măsură arbitrul soartei noastre a tuturor. Pentru toți membrii familiei, „da” sau „nu” rostite de ea aveau o greutate fără seamăn, și apoi nu-i displăcea să-și spună cuvântul chiar în chestiunile cele mai intime.

Ea era puterea centrală care cârmuia toate. Până și mama, după părerea noastră atotputernică, trebuia să țină seama de regina Victoria, să asculte de ea, și dacă nu era 

Imagine: „Regina Bunică”; Regina Victoria a Angliei chiar nevoită să i se supună, trebuia cel puțin, să discute cu ea orice părere deosebită de a ei. Având amândouă voințe puternice și firi autocratice, pot să-mi închipui că acele discuțiuni erau aspre.

Măreața mică doamnă, în capelă de văduvă și rochie de mătase neagră cu volane, foarte rar ridica glasul; însă, numai apăsând pe unele cuvinte, devenea o putere fără seamăn, uneori aproape de temut.

Până la o vârstă înaintată, fiii și fiicele ei simțeau o mare teamă în fața „mult iubitei mame”; se fereau de a-i discuta hotărârile, iar un „veto” al ei, îi făcea să tremure. Vorbeau și ei cu dânsa cu glas muiat, și chiar când nu era de față nu se pomenea de dânsa decât cu glasul pe jumătate.

Privind înapoi, în spre regina Victoria, mai ales în vremurile de astăzi, pline de negare, nu mă pot opri de a mă minuna de prestigiul cu care era înzestrată.

Avea ceva care îți amintea de un fetiș. Uneori mă întreb, dacă își dădea seama de nemărginita ei înrâurire asupra tuturor și dacă atmosfera ce se răsfrângea dintr’însa, era în adevăr datorită însușirilor ei, sau tăcerii aproape cucernice, pe care o răspândeau ceilalți în jurul ei.

E firesc ca niște copii să simtă o oarecare teamă în fața unei ființe, care era ca un glob ceresc în jurul căruia se rotesc sateliții, dar minunea e că, mari și mici, o simțeau deopotrivă.

Pricina să fi fost oare vremea îndepărtată pe care o întrupa, sau faptul că dăinuise ani atât de îndelungați? Sau traiul ei așa de departe de lume, sau atmosfera de tristă renunțare la toate bucuriile vieții, cu care se înconjura? Nu mă măgulesc cu gândul că ași putea răspunde la aceste întrebări; eram prea copil pe atunci, iar mai târziu, când mă făcui mai mare, am văzut-o prea rar.

Faptul rămâne: prezența ei, dacă nu și personalitatea ei, era covârșitoare, iar palatele ei, câtă vreme a trăit între zidurile lor, aveau ceva de sanctuar, de care nu te puteai apropia, fără o teamă îmbinată cu oarecare îngrijorare.

Un fior deosebit te pătrundea, când vedeai de departe curierul călare al bunicii, venind în trap, dealungul drumului, înaintea trăsurii ei. Bunica niciodată nu eșea în trăsură fără’un înaintaș călare.

Acest înaintaș al prezenței regale, cu fața solemnă, într’o livrea neagră, impecabilă și îngrijită ca vestmântul unui episcop, pe un strașnic sur rotat, lustruit până la neîntrecuta desăvârșire ce se poate atinge numai în-tr’un grajd englez, se ivea deodată la o cotitură a drumului: trap, trap, trap, trap; sunetul copitelor lui era de ajuns ca să-ți bată inima de așteptare. Acest călăreț în haine negre, care niciodată nu zâmbea, sau mai bine zis, nu oglindea nimic decât darul fără pereche de a insufla nemărginită încredere, alcătuia el singur ceva mai regal și impunător decât orice măreț alai de trâmbițe, sau orice escortă în strălucite haine militărești. Trap, trap, trap, trap; și iată și trăsura Majestății Sale, trasă de doi sau patru suri tot așa de strălucitori și bine struniți ca și cel ce adusese vestea sosirii lor; și în caleașca deschisă, ședea o micuță bătrână Lady, cu o minunată pălărie de modă veche și o manta antideluviană cu umeri lăsați în jos, neagră, și câte odată împodobită cu alb.

Nimic bătător la ochi, nimic care să încerce a reține privirile, întregul echipaj simplu și fără ornamente, dar ce fior te pătrundea la trecerea acestei simple trăsuri!...

Trap, trap, trap, trap; reverențe adânci, mâini și batiste fluturând în aer, zâmbete pe toate fețele, și un zâmbet ca răspuns din partea micei bătrâne doamne din trăsură—doar o privire din fugă, dar ce adânc ți se întipărea amintirea ei!...

Trap, trap... sunetul mergea scăzând. Și fiecare rămânea cu ochii țintă la trăsură, la cai, la înaintașul călare,... trap, trap, mai slab, tot mai slab.... până se stingea cu totul...

Bunica-regină!

Nu văzurăm mult pe bunica în acea toamnă; țin minte totuși o plimbare cu trăsura cu dânsa până la un lac, departe, printre dealuri, care se chema Dool-Loch.

Plimbările cu trăsura erau pentru bunica o parte esențială a vieții ei bine rânduite.

In fiecare zi eșea la plimbare, oricare ar fi fost vremea, și mai totdeauna în trăsură deschisă. Nici ploaia, nici furtuna, nici frigul n’o opreau; plimbările erau tot atât de nelipsite ca și răsăritul și apusul soarelui; nici o întâmplare bună sau rea, nici măcar o catastrofă nu puteau opri plimbările bunicii.

Erau de obicei și extrem de lungi.

In împrejurimile Balmoralului, regina Victoria, clădise căsuțe de piatră, în locurile în care îi plăcea mai mult să se plimbe și lua adesea ceaiul într’una sau alta din aceste căsute. Apoi se întorcea acasă pe alt drum, dacă era cu putință.

Singura dată, în Scoția, când avui cinstea să fiu poftită la o plimbare cu bunica, a fost în ziua ducerii la Dool-Loch și înfrigurarea mea fu mare. N’am decât o nedeslușită amintire despre drumul ce ducea spre Dool-Loch, dar lacul însuși îl văd încă lămurit. Un lac mic și întunecat, cu înfățișare aproape sinistră, ascuns adânc printre dealuri mai mult sterpe, pietroase și aspre. 0 legendă povestea că soarele niciodată nu strălucea asupra acestui lac, de aceea era atât de trist, ca un chip care niciodată nu zâmbește. Mă oprisem pe marginea apelor lui mâhnite și-l priveam lung cu temere. Mă vrăjea, căci simțeam că s’ar putea țese mulțime de basme în jurul tainicei lui întunecimi.

Dool însemnează mâhnit; de sigur, se lega de acest lac vreo poveste dureroasă, dar nimeni nu mi-a povestit-o atunci, iar acum n’am pe cine întreba; cei mari de sigur, nu-și dădeau seama cât de mult mi-ar fi plăcut să știu pentru ce nu strălucea niciodată soarele deasupra lacului Dool-Loch! Se poate prea bine să nu fi întrebat pe nimeni; copiii au adesea o ciudată sfială cu întrebările asupra lucrurilor ce stârnesc în deosebi luarea lor aminte, mai ales când au auzit o convorbire al cărui înțeles nu le-a fost lămurit cu tot dinadinsul. Se tem că ar vorbi fără noimă, nefiind tocmai siguri dacă le era sau nu îngăduit să asculte. Unchii și mătușele mele engleze aveau un dar ciudat de-a nu te băga în seamă. Se părea că numai din timp în timp se deștepta în ei conștiința că erai de față; mai aveau și obiceiul de a părea că te cuprind în convorbirea lor, iar când le răspundeai, mintea lor apucase să rătăcească departe și sfiosul tău răspuns rămânea plutind în aer, un biet lucrușor rătăcit și rușinat, lăsat deodată disprețuit și fără țel.

Nu era în aceasta vreo răutate chibzuită; însemna numai că pentru o clipă ființai alături de dânșii, iar în clipa următoare gândurile lor luau o cale atât de deosebită, încât cu adevărat nu te mai simțeau, nici nu te mai vedeau.

Copiii însă țin grozav să fie văzuți, simțiți și auziți, și cei cari te fac să pari mai străveziu decât aerul, te umilesc nespus.

Chiar și tata avea acest dar al nebăgării în seamă, special familiei lui; uneori ți se părea că privirea lui trecea dincolo de tine.

Mama avea la Balmoral o bucurie deosebită..

Se găseau acolo o mulțime de ciuperci. Rușii sunt mari cunoscători de ciuperci și în țara lor se fac din ele mâncări delicioase. Este un soi de ciupercă cu piciorul tare ca piatra și capul cafeniu-cenușiu. In Germania se numesc „ciuperci de piatră” și sunt socotite ca de o rară bunătate.

Soiul de ciuperci pe cari le culegea mama în mari cantități la Balmoral, erau un fel de veri de al doilea cu acestea, un fel de rude sărace, dar tot atât de bune, mai ales gătite cu un sos de smântână parfumat cu nu știu ce ierburi. Această specie crește mai des la piciorul mesteacănilor.

Mama aducea acasă coșuri pline cu ciuperci de acestea, însă spre marea ei umilire, bucătarii regali nu vroiau să știe decât de obișnuita, bine cunoscuta ciupercă albă, trandafirie pe dinăuntru; toate celelalte erau bănuite și cu nici un chip n’ar fi servit asemenea „buruieni rusești” la masa reginei Angliei.

Cu acest prilej, am auzit pentru întâia oară cuvântul Toadstool [16] , care era de sigur un nume foarte disprețuitor pentru neprețuitele descoperiri ale mamei. Ea făcu mare haz cu Bunica, cu acest prilej, și mi se pare că la urmă, bucătăria regală se lăsă ademenită să gătească aceste îndoelnice criptogame. Toată lumea se desfată mâncându-le, chiar membrii cei mai hotărât insulari ai Curții.

In Rusia culesul ciupercilor e o adevărată știință; se găsesc o mulțime de specii bune — le puteți numi Toodstools dacă poftiți — și mama făcuse din copiii ei adevărați experți, deși la o vârstă fragedă; noi știam, fără cea mai mică șovăire, să deosebim ciupercile rele de cele bune, cele nevinovate de cele otrăvite.

Vânătoarea după ciuperci e un joc foarte plăcut, însă nu prea m’am îndeletnicit cu el. Ducky moștenise patima mamei, iar fiica mea Elisabeta, la rândul ei, a dus mai departe această tradiție; e în stare să petreacă ceasuri întregi în căutarea lor.

Nu știu de ce, eram cam neîndemânatecă în găsirea lor, ceeace mă umilea foarte mult. Nu isbuteam s’aduc decât două, trei, pe lângă duzinele lui Ducky și aceasta mi se părea o dureroasă înfrângere, înfrângere pe care ceilalți mă făceau s’o resimt pe deplin. Vreau să reamintesc o scenă tragi-comică în legătură cu vânătorile de ciuperci, care însă s’a întâmplat la Coburg, nu la Balmoral.

Mama avea un prieten diplomat, numit contele Lamsdorff; era un tânăr extrem de distins, palid, blond și frumos, afară din cale de cuviincios și cu apucături aproape feminine.

Noi, copiii, nu prea știam dacă ne plăcea sau ne displăcea contele Lamsdorff. Era adesea musafir în casa noastră, dar bunăcuviința lui, nu se încălzea niciodată destul, încât să semene a veselie.

Intr’o zi, ne duseserăm cu toții la vânătoarea de ciuperci, într’o pădurice bine cunoscută ca potrivită pentru acest sport. Contele Lamsdorff elegant și peste fire de corect, chiar și în pădure, fusese și el înscris în rândul culegătorilor de ciuperci.

Toată lumea găsise o mulțime, afară de mine care păream că n’am ochi în cap. Era tocmai ca la Paște când se caută ouăle roșii prin iarbă, și eu una, parcă îmi pierdusem deodată vederea. Când și când, se adunau laolaltă culegătorii din diferite colțuri ale pădurii și-și arătau unul altuia descoperirile; numai coșulețul meu era todeauna gol. Incetul cu încetul se întețea în mine ciuda, dar putui până la un timp să-mi ascund desamăgirea, sub un zâmbet silit. Toată lumea începea să mă necăjească, neștiind că ajunsesem la capătul răbdării, și că mă simțeam adânc umilită.

In sfârșit se dădu semnalul de încheierea culesului și toți se strânseră la un loc pentru a cerceta cât adunase fiecare. Mie îmi mersese rău; nu aveam mai nimic de arătat și iar, începură toți să mă necăjească. Contele Lamsdorff, care avusese mult noroc, adaogă câteva cuvinte de glumă curtenitoare la ironia pe față a celorlalți.

Aceasta însă îmi păru că întrecea măsura! Cuvintele lui nevinovate făcură să dea pe dinafară paharul amărăciunii și spre groaza mamei și încremeneala surorilor mele, isbucnii în plâns ca o proastă mică ce eram.

Indignare din toate părțile!

Ba chiar isbutii să rostesc câteva cuvinte de grea mustrare, pe cari le asvârlii în fața mult rușinatului conte, ajuns, în ochii mei, nu știu de ce capul tuturor răutăților. Mi se pare chiar, că am fost foarte aspră cu dânsul, căci nu mai eram stăpână pe mine.

Mama, cu marea ei îndemânare, încercă să treacă cu vederea tulburarea nesăbuită ce pricinuisem. Musafirul, cu totul zăpăcit, plin de remușcare, rosti cuvinte de cea mai smerită căință, dar eu mă îndărătnicisem în nesocotita mea purtare de copil jignit.

La urma urmei, mama, luându-mă de umeri, mă împinse spre mult umilitul musafir:

„Va, ma chere, embrasse le Comte, et que tout soit oublie!” „Embrasse le Comte!*) Sărută-l!” Incremeneala!

Nu era nici văr, nici unchi! Nu era decât un domn ceremonios până la intimidare, cu obraji palizi și păr și mai palid, și mult prea politicos pentru a fi privit ca prieten — să-l sărut! Rămăsesem mută.

„Haide, copila mea, nu mai face atâtea mofturi!”

) Franțuzește în text. 

Și iată-mă, având ca martori întreaga pădure și pe surorile mele cu gurile căscate, însă pline de milă, nevoită să sărut pe acel domn palid și neasemuit de corect, care aproape tot atât de sfios ca și mine, își scoase pălăria (ah, cât de bine îmi aduc aminte cum și-a scos pălăria), pentru a fi la înălțimea acestei scene de împăcare.

Dar fost-a oare împăcare? Ah, aici e întrebarea. Fusese o întâmplare nemaiauzită, dar era oare împăcare?

Mi se pare că din acea zi bietul conte Lamsdorff, îmi rămase în amintire ca un spin în carne, și de câte ori mai veni în gazdă la noi, șederea lui fu un chin pentru nebunateca fetiță, care nu mai putu niciodată să uite că într’o zi, sub privirea tuturor pomilor din lume, fusese nevoită să-l sărute. Un domn de o politețe fără seamăn, care nu era nici unchi nici văr...

In copilărie, prietenii părinților noștri joacă un mare rol. Pe unii îi primești dela început; ei știu să-ți câștige încrederea, ajung să fie și prietenii tăi. Alții, nu știu pentruce, îți insuflă oarecari prejudecăți, desigur neîndreptățite, dar îți displac și nu se potrivesc cu tine.

Apoi mai sunt și acei puțini și neprețuiți, pe cari, chiar dacă nu prea te bagă în seamă, îi admiri și-i iubești cu patimă dela prima clipă; uneori, numai pentru că te uimește frumusețea lor, alte ori pentru că există între tine și ei o ciudată și nelămurită înrudire sufletească, acel magnetism care atrage o ființă către alta, fără vreun motiv vădit. Există, și atâta tot. 

Dealungul vieții mele m’am simțit atrasă de chipuri frumoase, și mi-aduc aminte de unii musafiri primiți la Eastwell, luminoși, ca strălucirea unei stele, pe cari n’am mai putut să-i uit.

Imi păreau întâmplări de mare însemnătate.

Două femei de tip foarte deosebit, făceau parte din acele stele: una era Lady Georgina Dudley și cealaltă Lady Randolph Churchill. [17]

Lady Dudley ca și Lady Hellen Vincent, au rămas totdeauna pentru mine tipul ideal al frumuseții engleze. Era în Lady Dudley o desăvârșire care mi s’a întipărit neștearsă în minte, cu toate că n’am văzut-o decât foarte rar.

Lady Randolph avea o frumusețe mai bătătoare la ochi; ar fi putut fi luată drept italiancă sau spaniolă. Ochii ei erau mari și negri, gura avea o linie încântătoare, plină de mișcare și de duh, părul îi era de un negru albăstrui și lucios; în totul semăna a creolă. Veselă și vioaie, râdea cu glas tare, arătând minunați dinți albi și părea întotdeauna fericită.

Ea și mama erau foarte bune prietene; — eram prea copilă pentru a înțelege ce le atrăgea una către alta, căci erau desigur, cât se poate de deosebite; dar le vedeam foarte des împreună și o găseam pe Lady Randolph cu totul după gustul nostru.

Mama cânta la pian la patru mâini cu dânsa în marea bibliotecă dela Estwell. Adeseori eram și noi de față, cu gândul la jocurile noastre, iar amândouă doamnele cufundate în muzică, uitau cu totul că ne aflam acolo.

Imi vine și acum să zâmbesc, când îmi aduc aminte cum, într’o zi, Ducky și cu mine, ne jucam cu o pereche de broaște mecanice, primite în dar, mici dihănii verzi, cari când le întorceai cu o cheie, șovăiau puțin, apoi făceau niște sărituri uimitoare în clipa când nu te așteptai. Aceste broaște, erau un nesecat isvor de bucurie.

Nu-mi aduc aminte căreia din noi îi dete în gând să așeze lighioanele săritoare sub scaunele celor două muzicante pătimașe, dar ah!, ce nostim ar fi!... ne-am zis amândouă.

Ne dădeam bine seama că, purtate pe aripile melodiei, ele uitaseră cu totul că ne aflam acolo. Din când în când, una din ele scotea un mic strigăt în fața greutății unui pasaj, se ivea o clipă de îndoială, un râs scurt care cerea iertare pentru greșeli, și apoi iarăși porneau, parcă le-ar fi atârnat viața de agerimea degetelor.

Noi două, mici poznașe, lunecarăm încet pe podele; tăcute ca șoarecii, nevestind prin nici un sgomot apropierea noastră, așezarăm lighioanele săltărețe sub scaunele mamei și al Lady-ei Randolph. Nici Pieile Roșii n’ar fi putut să se furișeze cu mai multă șiretenie.

Broaștele pândiră, șovăiră, apoi săriră drept pe călcâiele muzicantelor! Socoteala noastră fusese fără greș: isbânda fu neîntârziată și desăvârșită!

Țipete! Râsete! Și bine înțeles și o dojană. Dar dojana era înecată în râs, și țin minte încă dinții albi ai Lady-ei Randolph și scuzele mamei, pentru ștrengăreasca purtare a copiilor ei. 

Una din trăsăturile caracteristice ale frumoasei Lady Randolph, era un pieptene pe care îl purta la spate înfipt în coc; un pieptene de bagă de culoare deschisă, împodobit cu mici boabe rotunde. Imi plăcea peste măsură acel pieptene; de sigur, adăuga și mai mult la înfățișarea ei de spaniolă, și era anume pieptenele ce i se potrivea.

Chiar din vârsta cea mai fragedă, unele amănunte ale gătelii mă atrăgeau în deosebi și mi-au rămas întipărite în amintire, pe când alte fapte mai de seamă, s’au șters cu totul.

Bunăoară, o capelă de catifea roșie ca rubinul, ah, da, o capelă, căci pe vremea aceea, așa era moda pentru doamnele măritate. In copilăria mea se făcea mare deosebire între portul „unei fete tinere și al unei femei măritate. In ziua de azi, se poate adesea vedea o bunică, cu aceeași rochie ca și nepoțica la primul ei bal! Dacă exagerez, să mă iertați, însă cred că nu greșesc cu mult... - «

Acea capelă de catifea roșie ca rubinul o purta o oarecare Frau von Koenigseck, — despre care voi vorbi mai târziu, —

într’o zi când ieși în întâmpinarea părinților mei la gara din Coburg. Era o bazaconie turtită, cu o fundă lată pe deasupra și legată pe sub bărbie cu o panglică de catifea roșie. Regina Alexandra s’a fotografiat odată, purtând o asemenea capelă.

Frau von Koenigseck nu era nici elegantă nici frumoasă, dar capela ei, după părerea mea copilăroasă, avea ceva minunat, și mi-a rămas neuitată, până în ziua de azi.

Mi-a mai rămas în minte și o oarecare rochie purtată de o mătușă, în timpul jubileului reginei Victoria. Mătușa Luisa de Coburg, soția unchiului meu Filip de Coburg Cohari, frate cu regele Ferdinand al Bulgariei și fiica cea mai mare a regelui Leopold II al Belgiei. Trecea drept una din cele mai mari elegante, vestită în timpul ei. Dragostea ei pentru găteală, era ceeace un puritan ar fi numit un păcat; era în adevăr un prilej de ruină și făcuse dintr’însa o soție greu de suportat.

Altminteri, era o ființă bună, dar cam nesocotită; îi plăcea să fie băgată în seamă, în orice chip, fie numai în glumă sau chiar în bătaie de joc; ba părea foarte desamăgită, dacă uita cineva să facă haz pe socoteala ei. Ii plăcea să fie necăjită în privința gătelilor, a obiceiurilor, a ideilor și a „flirturilor” ei, și să treacă drept excentrică, cum și era de fapt, însă într’un chip destul de nevinovat, dacă n’ar fi fost atât de costisitor.

Noi copii, o numeam tanti Philippa, ceeace ni se părea că-i îmbină în mod iscusit numele ei cu al soțului: Philippe și Luisa. Tanti Philippa, din pricina numărului nemaipomenit de mare al rochiilor ei, era pentru noi cei mai mici, un isvor nesecat de însuflețire, parcă ne-am fi dus la teatru. Când venea la noi, chiar pentru puține zile, aducea atâtea pălării încât nici un dulap nu le încăpea, și atunci le prindea cu ace dealungul perdelelor cât de sus îi ajungeau brațele.

A fost o întâmplare de neuitat la Reinhards-brun, când două din pălăriile ei, au fost arse pe sobă, iar alta, mâncată de câini! Tanti Philippa era foarte blondă, avea ochii mici și nasul lung al tatălui ei, dar era o ființă arătoasă, cu o înfățișare isbitoare, mult înfrumusețată prin găteală. Mama bineînțeles, găsea mult cusur îmbrăcămintei ei excentrice.

Avea un râs foarte caraghios în care nasul juca un rol important și în timpul căruia ochii dispăreau aproape cu totul; era un râs tărăgănat care începea treptat și urma timp îndelungat, crescând mereu în volum, chiar după ce toată lumea încetase să râdă. S’ar putea zice că simțea o plăcere fizică în faptul de a râde.

Părinții mei nu încetau de a o necăji în glumă și aceasta o făcea să se reverse într’un soiu de veselie copilărească. Se luau în cercetare toate slăbiciunile ei, și fiecare întreba cu tot dinadinsul câte rochii, haine, mantale, pălării etc... își adusese. De fapt hainele erau adevăratul ei „raison d’etre”. [18]  La fiecare ceas al zilei își schimba găteala, și avea totdeauna un săculeț de mână la fel cu fiecare rochie; numai Dumnezeu știe cu ce erau pline aceste misterioase săculețe: pudră, roșu, o oglindă, parfum, sacheuri, pastile pentru fumători, lustru pentru unghii, țigări și câte altele! Când o căutai umbla în săculeț!

In timpul Jubileului, era găzduită de părinții mei la Clarence-House, și gătelile ei pricinuiau mare înfrigurare în întreaga casă, de la rândășoaica din bucătărie, până la doamna de onoare.

Neuitata rochie, de care am pomenit, era o uimitoare născocire, o urzeală de mici mărgele strălucitoare, nuanțate între roșu înfocat și albastru ca safirul. Niciodată nu văzusem o asemenea rochie și poate nici de atunci încoace n’am văzut!!!... Te „lăsa lat” cum ar fi zis copiii de pe stradă, te dobora; și deoarece eram în epoca rochiilor complicate, nu era numai uimitoare sub raportul culorii, dar avea și o croială ce te aiurea.

Tanti Philippa fu primită cu ovațiuni din partea tuturor, și în culmea mulțumirii, isbucni în râsul ei prelung, care creștea în volum, în timp ce ochii ei mici se strângeam atât, încât de-abia se mai zăriau.

Mai târziu, tanti Philippa dispăru din viața noastră, și o sfârși pe-a ei mai puțin strălucit și vesel decât o începuse. Biata tanti Philippa!

Inainte de a începe povestirea vieții noastre la Malta, care e cea mai fericită amintire a existenței mele, aș dori să mă urmați într’o scurtă călătorie în Rusia, măreața și misterioasa, uimitoarea Rusie a Țarilor, ajunsă în mod atât de tragic un lucru al trecutului, dar care era Rusia mamei mele.

Trebue să-mi iertați dacă la început v’o arăt așa cum am văzut-o cu ochii mei de copil, în toată nemaipomenita ei vrajă și măreție.

O nemaivăzută îmbinare de sărăcie și de strălucire, care nu se poate asemui cu nimic alt, decât poate cu Răsăritul depărtat pe care nu l-am văzut niciodată.

Rusia! Ochii mei de copil uimit, văd palate uriașe, parcuri minunate, fântâni, grădini, uimitoare întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipitoare de aur, bijuterii atât de uluitoare, încât abia poți crede că sunt adevărate; cai cu trap vijelios, cu coame și cozile fluturând în vânt și cu părul atât de lustruit, încât îți puteai oglindi fața într’însul; regimente întregi de cazaci, cu înfățișare sălbatecă, însă atât de pitorești, încât ar fi fost la locul lor în basmele cele mai fantastice. Și câțiva din acești Cazaci în lungi mantale roșii, cu înalte căciuli de blană, înarmați până în dinți, stau de pază la ușa stăpânilor lor; pe pieptul lor atârnau, ca o dungă, cartușele înfipte în galoane de argint; înaltele lor cisme negre fără tocuri se încrețesc în cute mărunte la glezne și răspândesc o mireasmă plăcută de piele de Rusia. Ochii mei mai văd și lungi coridoare, vestibuluri și saloane, de o mărime peste fire, care se deschid unele într’altele, iar picioarele noastre tropăe sfios peste largi întinderi de podele, atât de nemărginite și de lustruite încât ni-se pare că pășim pe ghiață.

Și peste tot, un miros foarte caracteristic: un amestec de terebentină, de piele de Rusia și de fum de țigară, cu un parfum, unic în felul lui, care deosebea palatele imperiale. Imperial e cuvântul potrivit, fantastic, ca în basmele celor „o mie și una de nopți”; orice superlativ e la locul lui și nimerit în acea Rusie a Țarilor, acea Rusie plină de splendoare, care azi nu mai e...

Și iată că mama ne duce de mână, pe noi fetițe engleze, ne duce în miezul acestei minuni, din care se trăgea și în care își avea încă locul; mama care face cruce în felul ei deosebit în paraclisul cu multe icoane — slabă resfrângere a strălucirii fără seamăn din bisericile rusești odinioară ale ei; căci ale ei fuseseră toate acestea, până când se sălășlui în potolita Anglie. Uriașul cu păr cărunt și favorite tunse scurt, cu chipul cam sever, însă cu ochii și gura binevoitoare, e tatăl ei, împăratul; iar ceilalți uriași mai tineri —  Imagine: „Bunicul împărat”; împăratul Alexandru  și sunt ațâți încât te zăpăcești numărându-i — sunt frații și verii ei, iar ceilalți uriași mai în vârstă, sunt unchii ei. Toți pe rând se apleacă să te sărute, trebue să se aplece mult, căci sunt înalți ca niște copaci și toți au un miros încântător, alcătuit din piele de Rusia, țigări și cel mai fin parfum.

Ii revăd în minte, totdeauna în uniformă, cu totul minunați și de neînchipuit, cu totul ca din basme; și n’ai fi crezut că pot fi aevea, până nu te aflai în Rusia, Rusia mamei, căminul din care venise ea.

Și toată lumea te iubea și te răsfăța și-ți dădea lucruri bune de mâncare, îți atârna la gât cruciulițe de toată frumusețea sau medalioane bătute cu pietre scumpe.

Servitorii îți sărutau mâna, și în fiecare colț, găseai câte o veche prietenă a mamei care se repezea la tine, te strângea în brațe, și-ți făcea pe frunte semnul crucii. Și când însfârșit, ajungeai în apartamentul tău, găseai pe masa din mijloc două tăvi, una cu bomboane și una cu pesmeți, reînoiți în fiecare zi.

Bomboanele erau foarte variate, și nicăeri în lumea largă, nu se mai găseau atât de bune. Acadele lunguețe cu gust de fruct, învelite în hârtie albă, cu marginile de franjuri albastre, roșii sau galbene, după gustul bomboanei dinăuntru; caramele pătrate cu cremă de ciocolată, nespus de delicioase, învelite și acestea în hârtie groasă albă; fondante duble cu gust de cafea și apoi coșulețele de hârtie cu bomboanele făcute din fragi proaspeți, pe cari le-am descris ca unul din „extazurile” mele. 

Ne mai aduceau și alte bomboane în cutii mari; bucăți rotunde din pastă de fructe, specialitate a Moscovei, apoi fructe uscate și boabe, păstrate într’un înveliș de zahăr ca făina, specialitate a Kievului.

Iar când te duceai să te plimbi în parc, mergeau după tine un marinar sau doi, anume însărcinați să te aibă în grija lor și să rânduiască petrecerile copiilor regali și imperiali în timpul plimbării lor. Acești marinari ajungeau să-ți fie cei mai scumpi prieteni și tovarăși.

In fiecare zi, când te coborai de pe terasă în grădină, îi găseai acolo, cu fața numai zâmbete și ținând gata pentru tine vreo plăcere neașteptată: fie o legătură de fragi de pădure, sau vreun bețișor minunat, jupuit în așa fel încât parcă s’ar fi încolăcit în jurul lui o panglică albă, sau un flueraș de lemn, un cerc, și câte toate! Cea mai mică dintre noi, care nu putea încă să umble mult, era plimbată solemn într’un cărucior în forma unei lebede de argint. In parc, erau lacuri, mormane de nisip, mici isbe rusești și miniaturi de ferme, în care locuia câte o vacă adevărată, ca pe timpul când aparțineau mamei, în copilăria ei...

Acestea sunt pentru mine primele priveliști ale Rusiei,

Rusia împăratului Alexandru al II-lea, bunicul-împărat, — tatăl mamei mele...

Dar, din mica mea copilărie, el dispare de pe scenă pentru a face loc lui Alexandru al III-lea, unchiul Sasha cum îi ziceam noi, fratele cel mai mare al mamei. 

Eram la Londra, când află mama de asasinarea tatălui ei. Mi-aduc foarte bine aminte cum ne-au dus în camera ei și ce lovitură a fost pentru noi, să găsim pe mama plângând. Mama să plângă! Cataclism covârșitor, fără seamăn! Era ceva care răsturna toate ideile noastre despre rânduiala lumei. Copiii plâng... dar oamenii mari să plângă! Ah! era cu totul nemaipomenit, ceva care clătina chiar temelia credințelor noastre. Bine înțeles, domni tulburare în casa noastră; se hotărau plecări grabnice și după câte îmi amintesc, mama ne luă cu dânsa.

Dar e mult, mult de atunci, și eram atât de mică, încât poate mă încurc în cele povestite. Totuși, e ciudat că-mi amintesc până azi că stam la o fereastră din Palatul de Iarnă, privind cum trecea un măreț alai de înmormântare; dar dacă era înmormântarea bunicului, sau a buneii, nu știu nici acum. Toate sunt ca într’o ceață.

Pe bunicul însă mi-l amintesc; mi-au rămas în minte trei scene cu privire la dânsul. Una e un dejun intim, pe o terasă din Tsarkoe-Selo; bunicul sta mi se pare, în capul mesei, iar noi ca niște ghighilici mici alergam împrejur, dela un musafir la altul, ținând pe palma întinsă câte o prăjitură, iar bunicul se prefăcea că gustă din ele.

O scenă mai limpede în mintea mea mi-a rămas din seara când a venit bunicul în camera noastră de culcare (aceasta s’a întâmplat tot la Tsarkoe-Selo), unde zăceam toate de pojar.

Eu prinsesem boala în urma celorlalte, astfel încât bunicul putut să mă sărute. Și parcă văd încă prin negura așternută de vreme asupra acestei scene, cum se plecă bunicul spre mine,

bărbatul înalt, nespus de înalt, spre micuța fetiță așa de mândră că putea încă fi sărutată.

In a treia scenă, îl văd într’o trăsurică mânând un minunat „trotteur” negru ca tăciunele și lucios ca un scut. Mama stă lângă el și eu sunt în picioare între genunchii lui. Atâta e tot ce știu! — și amintirea e așa de ștearsă, încât parcă ar fi fost numai un vis.

Despre bunica-împărăteasă, amintirile-mi sunt și mai nedeslușite. Nu știu în timpul cărei călătorii am fost duse în vagonul ei: era culcată pe un pat foarte jos, împodobit în întregime cu mătase albastră ca cerul. Am păstrat imaginea ștearsă a unei femei palide, de o nespusă slăbiciune, cu chipul ca de ceară și lungi mâini frumoase și albe. Mi-aduc aminte că ne sculaseră de la ceai, lucru care nu prea ne plăcuse, și stam privind lung și fără a înțelege, la trista femee în patul cu perdele albastre.

Mi se pare că era în drum spre Sudul Franței. Bolnavă de mai mulți ani, avea, după câte am auzit mai târziu, și alte pricini decât boala, pentru a fi atât de tristă.

Aceasta e singura mea amintire despre bunica-împărăteasă, mama mamei mele.

Alte amintiri despre Rusia sunt mai limpezi, totuși sunt atât de neguroase și învăluite într’o strălucire atât de mare, încât, privind înapoi, totul mi se pare un vis, aproape nereal, și trebue să fac o sforțare ca să-mi dau seama că în adevăr am fost acolo, c’am trăit toate acestea și că n’au fost doar o închipuire. 

Tsarskoe, Peterhof, Kraznoe, Petersburg... acestea sunt numai cadrul; dar tablourile, pe cari le văd, sunt răzlețe, se amestecă unele într’altele și se perindă fărâmițate în mintea mea. Data, întâmplarea, prilejul pentru care și cum, toate sunt șterse, cu totul nedeslușite.

Familia noastră era numeroasă. Mama avea cinci frați în viață: Alexandru, Vladimir, Alexis, Sergiu și Paul. Fratele ei cel mai mare, Nicolae, murise tânăr de tot la Nisa, de tuberculoză, după câte mi s’a spus. Patru dintre frați erau căsătoriți în timpul de care vorbesc; în afară de ei, mai era un număr nesfârșit de unchi, de mătușe și de veri, atât de numeroși, încât niciodată n’am putut să descurc lămurit cine erau, mai ales pentrucă făceau parte din generațiuni deosebite, iar mama avea vreo trei unchi și mătușe încă în viață. Unii erau de mai puțină însemnătate, unchi, mătușe și veri de al doilea, sau coborâtori din spițe colaterale; dar în orice împrejurări mai de seamă, sărbători, părăzi, sau ceremonii religioase, toate neamurile se strângeau laolaltă și se făceau mari adunări de familie, adevărată defilare de unchi, mătușe și veri, rude de aproape sau mai depărtate, și numeroși, ca arborii în codru.

Era ceva fermecător dar care te uluia, deoarece soseam aproape ca străine în această mare adunare de rude, cari se mirau cu toatele cât de mult crescusem etc... etc... Nu se poate închipui o deosebire mai mare decât aceea dintre unchii și mătușele din Rusia și cei din Anglia. Trebue să mărturisesc că, în copilăria mea, cei din Rusia îmi păreau înconjurați de o mult mai mare strălucire. 

Admirația noastră era amestecată întrucâtva și cu teamă, căci toți erau nemaipomenit de înalți, de voinici și de splendizi; și apoi aveau obiceiul de a ne necăji în glumă.

Unchii din Anglia nu ne băgau în seamă; rudele din Rusia nu priveau deasupra capetelor noastre, dimpotrivă, ne dădeau prea multă atenție și ne necăjeau fără milă, întotdeauna, cu orice prilej, fie singuri cu noi, fie în public.

Ași întârzia prea mult dacă ași vrea să-i descriu pe toți; dar câteva din chipurile lor, sunt încă așa de limpezi, așa de pline de înțeles, pentru mine cel puțin, încât trebue să încerc a zugrăvi aici pe câțiva dintre ei și să-i fac să trăiască încăodată, așa cum i-am văzut.

Mai întâi, pe unchiul Sasha, împăratul Alexandru III, o namilă de om, spătos, puternic, bun, blajin, mai puțin impunător decât unii dintre unchi, cu toate că purta coroana și că era de o mărime peste fire.

Avea barbă blondă și ochi albaștri, blânzi; purtarea lui cu noi, copiii, era veselă, îngăduitoare, și-mi aduc aminte de el, mai în deosebi, cu prilejul unui joc, ce-l născocise pentru plăcerea tuturor, mari și mici: în grădină se afla un catarg, pe atunci parte însemnată a corbăiilor pe care învățau fiii lui să se urce și să mânuiască funii și pânze. Ca pază împotriva căzăturilor primejdioase, se întinsese o plasă mare dedesubt. Unchiului Sasha îi plăceau glumele, așadar îi trăsnise prin minte ideea încântător de poznașă de a-și pofti musafirii, după dejun, să alerge și să sară în plasă. Nu-mi aduc aminte de vreun joc care să ne fi făcut să râdem atâta, și hazul ajungea la culme, când uriașul unchiul Sasha, a cărui greutate era nemaipomenită, se urca și el în plasă. Aceasta era clipa de neasemănată însuflețire pe care noi, copiii, o așteptam cu o bucurie amestecată cu oarecare teamă. Unchiul Sasha fugea după noi în lungul și în latul plasei, și când ne prindea într’un colț, începea să sară în sus și în jos, și greutatea lui ne sălta ca pe niște mingi. Te pomeneai asvârlită din ce în ce mai sus, parcă n’ai mai fi avut greutate, și deabia căzuseși în picioare; că iar te pomeneai în aer, când sus, când jos, când jos când sus, țipând și râzând, spăimântată și încântată; un joc vrednic de zei.

Astfel vedeam noi pe unchiul Sasha. Las istoriei sarcina de a-l zugrăvi în orice alt chip va vrea.

Soția lui, tanti Minny era sora reginei Alexandra. Fără a avea frumusețea mătușei Alix, avea tot atât farmec. Era încântătoare, apropiată și foarte iubită de toți, dar nu ține mult loc în amintirile mele, cu toate că din marele număr de rude din Rusia, e singura care mai trăește în clipa când scriu aceste rânduri. Era o mamă și o soție mult iubitoare, și știa să țină locul în lumea ei, fie ca femee, fie ca împărăteasă.

Pe acea vreme, aveam cinci veri și vere: Nicky, Georgie, Xenia, Misha și Olga care era mică de tot.

Pe Nicky totdeauna l-am iubit și l-am admirat cu toatele, măcar că fiind mai mare, nu era de o seamă cu noi. Chiar de atunci, tânăr de tot, avea blândețea și ochii mângâioși, cari au fost farmecul lui în tot timpul vieții, până la tragicul sfârșit. Blând și iubitor de pace, nu părea să fie menit unei soarte atât de grozave. Georgie, ca și fratele mai mare al mamei, muri foarte tânăr de tuberculoză, nu știu unde, în Caucaz mi se pare. Xenia ne era o foarte dragă tovarășă, fiind întocmai de vârsta lui Ducky; ceilalți doi, Misha și Olga erau mai mici decât noi. Eram însă și mai prietene cu ceilalți veri, copiii unchiului Vladimir și ai lui tanti Miechen.

Unchiul Vladimir, al doilea frate al mamei, era singurul oacheș din familie, de o rară frumusețe, dar ceva mai puțin înalt decât frații lui. Soția lui, tanti Miechen, născută prințesă de Mecklemburg, cu toate că nu avea o frumusețe regulată, era una din cele mai fermecătoare ființe ce am întâlnit vreodată.

Mi se pare că exista o oarecare întrecere între tanti Miechen și tanti Minny, și mai puțină prietenie și bună înțelegere decât se străduiau să arate în timpul marilor adunări ale familiei, de cari îmi amintesc atât de limpede.

Cei patru veri ai noștri, trei băeți, Kirill, Boris, Andre și o fată, Ellen, erau cei mai frumoși copii ce-și poate cineva închipui și prietenia dintre noi se prelungi și după tinerețe. Mult mai târziu, sora mea Ducky se căsători cu Kirill — dar despre aceasta voi vorbi la locul cuvenit.

Unchiul Alexis, al treilea frate al mamei, burlacul familiei, avea o înfățișare asemănătoare cu a unui Viking, și ar fi întruchipat pe Lohengrin așa cum l-a visat Wagner. Cu părul blond, cu ochii albaștri, de o înălțime peste fire, era o strălucită întruchipare a bărbăției; iar culme, era marinar și avea dragostea marinarilor pentru tot ce e bun în viață, și în deosebi pentru femeile frumoase.

A iubit mulți ani pe o mătușă depărtată a noastră, cu toate că nu era liberă. Numele ei era Zina și era plină de un farmec primejdios. Avea ochi de o mărime rară, purta juvaere splendide, pielea ei era albă ca smântână, buzele roșii ca cireșile, iar cearcănele negre din jurul minunaților ei ochi orientali, le dădeau o duioșie și mai plină de vrajă.

Se afla în odaia lui papa o fotografie a Zinei, în toaletă de gală rusească cu „cacoșnic” pe cap. Mă simțeam necontenit atrasă de acest portret al frumoasei tanti Zina, cu ochii plini de mister și niciodată nu putui hotărî, dacă ce mă vrăjea mai mult erau ochii ei sau uimitoarele ei juvaere. Făcea și ea parte din strălucirea Rusiei — produs caracteristic al lumii în care trăia. Tanti Zina era sora vestitului general Scobelew, și niciodată n’a fost privită ca făcând cu adevărat parte din familia imperială.

Ar fi putut să ajungă vestită pe ecran ca „femee fatală” și mi se pare că era ceeace unchiul Paul numea în chip hazliu „svăpăiată și nesocotită”, dar bunătatea ei desmințea cu totul înfățișarea ei de „femee fatală”.

Dela unchiul meu marinar, am primit cel dintâi compliment și vă asigur că niciodată nu l-am uitat.

La Peterhof într’o zi, noi copiii, ne repezeam în fugă peste pajiștea verde, spre locul unde mama sta de vorbă în soare, cu unchiul Alexis. Eu eram în capul iureșului, și când ne apropiarăm, unchiul Alexis strigă: 

„Ah! voici la jolie petite!”. „La jolie petite” [19]  eram eu și de atunci n’am mai uitat-o niciodată.

Dar perechea care mă încânta mai mult, era unchiul Serge și tanti Ella, ființă de o îngerească frumusețe despre care am mai vorbit. Se căsătoriseră de curând și frumusețea și dulceața ei aveau ceva de vis.

Unchiul Serge era dintre toți frații, cel mai apropiat în vârstă cu mama, care fusese crescută împreună cu el și cu unchiul Paul. Ca deosebire de ceilalți trei frați mai mari, vânjoși și spătoși, cu toată înălțimea lor, acest unchi era înalt și subțire ca bradul din zicătoare. Cu mult mai impunător decât toți unchii era totuși alesul, favoritul nostru. Poate datorită neasemănatului farmec al soției sale, unchiul Sergiu avea în viața noastră o mare însemnătate.

Numele lui în istorie, mă tem că va rămâne ca al unui fanatic și al unui reacționar; moartea-i fu năpraznică și îngrozitoare. Dar eu nu vorbesc despre marele duce Sergiu, guvernatorul Moscovei, ucis de o bombă a nihiliști-lor; unchiul Serge despre care vorbesc, era sever și impunător, dar iubea copiii, el care era menit să nu aibă. Ne dojenea și nu trecea cu vederea nici o greșală, dar de câte ori putea, venea să ne vadă în timpul băii, (lucru pe care nu știu de ce, toți copiii încearcă să-l obțină dela mai marii lor), sau venea să ne înfășoare cu plapoma în pat, și să ne sărute, urându-ne noapte bună.

Unchiul Sergiu avea barba scurtă și blondă, buzele îi erau subțiri și strânse într’o linie fără mlădiere, neînduplecată. 

Mai ales în tunica verde închis, pantalonii creți, cizmele înalte și căciula mică de astrahan alb a uniformei lui de paradă, avea o înfățișare nespus de măreață, însă cam aspră. Era scurt la mișcări, rar la cuvinte și avea un fel deosebit de a-și ține mâinile încrucișate, cu degetele dela o mână în jurul pumnului celeilalte, sunând neîncetat o brățară de lanț pe care o lovea necontenit de manșetă. Avea ochii cenușii ca oțelul, și lumina ochilor i se îngusta ca a unei pisici, până ajungea cât un vârf de ac și atunci, era într’însul ceva amenințător. Ah! dar cât era de frumos! așa nemaipomenit de drept, o arătare de neasemănată măreție, cu toate că în chipul lui se ghicea fanatismul inimii sale.

Dar când mă uitam în sus la el, cu ochii plini de încredere și de adorare ai unei copilite ce nu știa nimic din lucrurile aspre, răutăcioase și nemiloase ale vieții, ochii lui de oțel se îmblânzeau o clipă, nu avea însă niciodată o privire călduroasă și mângâietoare, căci trebue să mărturisesc că, până și în ceasurile lui cele mai blajine, nu era în unchiul Sergiu nimic binevoitor sau ademenitor.

In el trăia tiranul, gata în orice moment să isbucneascâ; era în firea lui ceva neînduplecat, nemilos; simțeai fără voe că dinții îi sunt încleștați.

Aspru, nerăbdător, scurt la vorbă, poruncitor, n’avea într’însul nimic din firea veselă și cam nepăsătoare a celor trei frați mai mari; de fapt era un om cu totul deosebit de ei. Totuși noi îl iubeam, ne simțeam fără voe puternic atrase spre dânsul, cu toate că știa să fie aspru. 

Puțină lume poate păstrează despre unchiul Sergiu o amintire duioasă, eu însă așa i-o păstrez.

Cu deosebire de asprul ei domn și stăpân (și aici cuvântul se poate lua în sensul lui literal) mătușa sau verișoara Ella era toată numai blândețe și farmec feminin.

Deși cu mulți ani mai mare decât noi, era vară primară, fiind fiica surorii a doua a tatălui nostru, răposata Marea Ducesă de Hessa; iar prin căsătoria ei se făcu mătușa noastră. Dar anii ce ne despărțeau în clipele când deosebirile de vârstă sunt foarte simțite, ne făcură să alegem pentru ea demnitatea de mătușă. Unchiul Sergiu cu toate că adesea poruncitor și aspru față de ea, cum era față de toată lumea, era în adorație în fața frumuseții sale. Fiind foarte tânără și nevinovată, când se căsătorise cu el, unchiul Serge luase față de ea, apucături de dascăl; parcă văd și acum încântătoarea rumeneală ce i se răspândea pe obraji, când o mustra soțul ei și o mustra cam des, fără să-i peste unde se aflau și cine era de față.

„Mis Serge!” [20]  striga ea atunci, și chipul ei lua expresia unei copile de școală dojenită. E deajuns să-mi amintesc de dânsa ca să mi se topească inima din mine.

Și ea avea minunate juvaere, iar unchiul Serge care o iubea cu patimă, cu toate că o dojenea, născocea tot soiul de prilejuri pentru a o încărca cu splendide podoabe; și apoi tanti Ella avea darul de a-și purta hainele într’un fel cu totul deosebit și numai al ei.

Bineînțeles, o prindea orice, căci era înaltă, subțire și nespus de mlădioasă, și nici o răsură n’ar fi putut fi asemănată cu frăgezimea pieliței ei.

Nu știu ce într’însa aducea și cu un crin; neprihănirea ei era fără seamăn; nu-ți puteai lua ochii dela ea și când te despărțeai de ea seara, te bucurai dinainte, de ceasul de a doua zi, când urma s’o vezi iarăși.

Costumul de gală al Curții rusești era cât se poate de pitoresc. Era alcătuit din largi rochii de catifea ce se deschideau pe foaia din față de atlaz alb; croiala lor cu trenă lungă și largi mâneci ce atârnau foarte jos, avea ceva medieval. Bogat înflorate cu argint și aur, se purtau în toate culorile curcubeului; cele mai bogate fiind dintr’o țesătură de aur sau de argint. Un „cacoșnic” în formă de nimb, dela care atârna un văl, însoțea neapărat acest costum, încât orice femee părea a fi încoronată.

Asemănarea costumelor făcea din orice serbare la Curtea rusească, o priveliște fără pereche prin pitorescul ei, prin bogăția culorilor și nemaipomenita lor strălucire. Adevărate arătări din „O mie și una de nopți”, de o splendoare bizantină, și pline de toată misterioasa vrajă a Răsăritului. Pe acea vreme, intrarea, în procesiune, a familiei imperiale rusești în vreo sală de serbare sau în vreo biserică împodobită cu chipuri sfinte, alcătuia un tablou pe care nu-l mai putea uita cine-l văzuse odată.

Tanti Ella, în astfel de împrejurări, semăna atât de bine cu o arătare din basme, încât aș vrea să-mi moi pana în culori, ca s’o fac să trăiască iarăși, fie numai o clipă, — căci ochii cari n’au văzut-o nu-și vor putea niciodată închipui ce era ea pe atunci.

Iat-o, se apropie: un zâmbet divin flutură pe buzele ei de o nespusă frumusețe, rumeneala din obrajii săi e asemănată cu floarea de migdal, și are o privire aproape sfioasă în ochii lungi, senini ca cerul.

In mână ține câteva fire de lăcrămioare, floarea ei preferată; rochia ei bogat înflorată cu argint, e de o culoare nici albastră, nici verde, culoarea ghețarilor sau a pietrei aqua-marină.

„Cacoșnicul” de smaragde și diamante, e un adevărat nimb în jurul chipului îngeresc, și sclipitoarele nestimate care îi împodobesc gâtul și brațele par, mai degrabă, purtate de ea, niște pioase daruri aduse prinos unei mult iubite sfinte.

Inaltă, sveltă, mlădioasă și de o nemărginită blândețe, — o viziune, o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Da, o viziune. Iți venea să îngenunchezi când trecea, ca să-i atingi, numai o clipă, tivul rochiei.

Tanti Ella! Frumoasă, frumoasă făptură, fie ca ceva din iubirea ce o simțeam pentru desăvârșirea ta, să ajungă până la tine în țara depărtată, unde zaci în mormântul tău de martiră! Acum odihnești în pace în Pământul Sfânt, victimă a unei lumi prea întunecate pentru o ființă de lumină ca tine. Invingătoare totuși deapururi, căci nimic nu-ți poate umbri amintirea; numai frumusețea ta trupească au putut-o nărui, dar amintirea bunătății tale, a farmecului tău și a blândeții tale trăește în noi pentru totdeauna, ca o stea în noapte.

Eram doar o copilă când te iubeam cu atâta, evlavie, dar chipul tău a fost pentru mine o revelație; imaginea ce am păstrat-o, nu o poate șterge nici o urâțenie a vieții. Sfârșitul tău a fost tragic, înfiorător, mintea nu-l poate cuprinde — e o pată pe istoria omenirii; dar ai trăit odată aevea și nici o vărsare de sânge nu poate șterge imaginea ta, când treceai în fața mea ca o nălucă binecuvântată, cu rochia ta în culoarea ghețarilor, culoarea aquamarinei....

Adunări ale familiei, părăzi, ospețe, slujbe religioase, acestea sunt amintirile Rusiei în sărbătoare, cari sclipesc în fața ochilor uimiți ai copilăriei mele, când privesc înapoi.

Largi câmpii în cari stau, în șiruri nesfârșite, trupele, steaguri fâlfâind, muzici, trâmbițe — și Țarul trecând încet călare în fața lor. In treacăt, spune fiecărui regiment câte un cuvânt ce cuprinde o putere de vraja, și drept răspuns, mii și mii de glasuri se înalță spre cer, în strigăte de slavă.

După dânsul vin nenumărați mari duci, generali și suita militară. Uniforme în toate culorile, și mai isbitoare la ochi decât toate, caftanele stacojii, galoanele de argint și înnaltele căciuli de blană ale Cazacilor gardei imperiale.

Minunat regiment cu cai mici păroși, de o înfățișare sălbatecă, și cu capul ținut foarte sus de către călăreții ce stau pe șea ca pe un tron. Fără îndoială, întrec cu mult, prin pitorescul lor, toate celelalte trupe, și prin înfățișarea lor, parcă aduc cu ei amintirea stepelor. Au în ei ceva fioros și tot odată cavaleresc, care se potrivește cu legendele meleagurilor sterpe și a munților stâncoși dela capătul pământului.

Urmând de aproape pe împărat și suita sa, venea împărăteasa, în trăsură deschisă, înhămată cu patru cai „à la Daumont”. Toată în alb, zâmbește blajin, răspunzând la strigătele ce se înalță în parte și pentru ea. Lângă ea șade o mare ducesă sau o musafiră mult prețuită. Am văzut două împărătese, la rândul lor, trecând astfel în trăsură în fața trupelor....

Soarele sclipește auriu pe strălucitorul lor alai. Se deșteaptă în mintea mea imaginea puterii, a splendorii, a măreției și a slavei, năruite deapururea.

Și când închid ochii, parcă aud notele adânci și răscolitoare de suflete ale imnului rusesc, înălțându-se spre cer tot mai amplu, ca un cântec prodigios. Din toate imnurile naționale, cel rusesc, era cel mai solemn, cel mai impunător, cel mai mișcător; te făcea să tresalți, te înfiora până în rădăcinile ființei tale, te străbătea cu o adâncă însuflețire din creștet până în tălpi....

Și iată-mă în biserică, o mititică copiliță, țintind cu ochii mari deschiși, fantastica splendoare a sanctuarului unde familia imperială a venit să-și închine rugăciunile Domnului, sau să-i aducă prinos mulțumirile sale.

Peste tot, aur, sute de făclii aprinse, iar în fața mea misteriosul prag, peste care nu poate călca picior de femee. Sfânta Sfintelor e  Imagine: „Impărăteasa Bunică” și fratele meu Alfred  rit, care ascunde ochilor mei neinițiați, taine în cari nu am nici o parte. Mă simt plină de evlavie, însă atât de mică și fără însemnătate, aproape fără noimă aici; toți ceilalți sunt la locul lor, numai eu sunt o mică străină, pentru care nimic din toate acestea nu-i ceva obișnuit. Și nori de tămâie, parcă ar vrea să întindă în fața mea un văl, plutesc ca o ceață între mine și tot ce privesc.

Pe când mă uit vrăjită la atâta strălucire, răpită într’o lume fermecată, voci uimitoare umplu bolțile cu cântări de o așa frumusețe și măreție, încât mă fac să tremur de o înfrigurare necunoscută; în deosebi, un bas atât de puternic și de răsunător, încât fără voe îți ții răsuflarea ascultându-l. E cu putință ca glasul omenesc să atingă o asemenea măreție! Sună ca un dangăt adânc de clopot, biserica pare prea mică pentru a cuprinde vibrarea lui, ți se pare că vor să se surpe pereții pentru a lăsa cerul să privească înăuntru!

Mă uit pe furiș în jurul meu, să văd ce simt ceilalți, cei de aici, cei pentru cari această strălucire ca din basme, nu-i nimic nou. Ochii mei cercetează sfios fiecare chip. S’a văzut vreodată o adunare mai impunătoare, mai de seamă, bărbați mai falnici, femei mai frumoase, și în vestminte mai sclipitoare? Și unde în toată larga lume s’au mai văzut vreodată asemenea juvaere?

La locurile de onoare stau unchiul Sasha și tanti Minny, pe acea vreme împărat și împărăteasă. Rochia ei de aur e pe deantregul acoperită cu flori de argint; poartă o tiară bătută cu safire atât de mari, încât par niște ochi enormi; cascade” de diamante și de mărgăritare atârnă în jurul gâtului ei, până la mijloc. E singura dintre doamnele de viță regală, a cărei rochie e dungată de lenta albastră a ordinului Sfântului Andrei, pe când marile ducese poartă lenta roșie a Sfintei Ecaterina.

Chiar în spatele împărătesei stă tanti Miechen. Mai orbitoare decât soarele în apus e rochia ei portocalie, cusută cu flori de aur. De câte ori se mișcă, perlele în chip de pară a diademei, se leagănă, încoace și încolo. Nu e destul de sveltă pentru a avea contururi clasice, dar prin chipul cum își poartă podoabele, întrece pe toate femeile de față, iar umerii ei de o frumusețe desăvârșită sunt albi ca laptele; în ființa ei este o eleganță, la Care nu poate ajunge nimeni altul. Iar lângă ea, stă mama mea și, lucru ciudat, atât de bine se potrivește cu această strălucită adunare, încât pare mai la locul ei aici decât la Londra sau Windsor. Rochia ei e de un albastru de gențiană, tivită cu samur, iar rubinele, pe cari le poartă, par că sunt mari picături de sânge.

Tanti Ella, cu chip de înger, e îmbrăcată în trandafiriu închis, înflorat cu argint, și capul ei de neasemănată frumusețe e încununat cu diamante ca niște fulgere de lumină.

Mai sunt mulțime de unchi, mătușe și veri. unii tineri, alții în vârstă; alții fetițe și băeți de vârsta mea, dar chipurile acestora din urmă sunt mai șterse în mintea mea decât a rudelor mai mari.

Printre cei mai în vârstă, mătușa Sani, vlăstar din bătrânul trunchi, stă dreaptă ca un mândru stâlp al vechei generații. E mama Olgăi, regina Greciei. Toată îmbrăcată în argint, dreaptă ca un copac, e înaltă și impunătoare, vârsta nu i-a încovoiat umerii, nici nu i-a plecat capul. Diamantele din părul ei alb, parcă sunt chiciură pe zăpadă, și poartă pe dânsa mai multe mărgăritare decât toate cele de față; șiragurile cad în grele cascade peste lenta roșie a decorației; știe fără greș ce-i șade bine, și în adevăr, răsare ca o mândră străbună printre cei mult mai tineri cari o înconjoară.

Dar ce mai alai de uniforme! Cât de înalți sunt toți unchii și verii mei! Parcă mă tem să mă uit în sus la ei, dar cât de frumoși și de falnici sunt unii dintre ei! Trebue să mărturisesc însă că se aflau printre ei și câțiva bătrâni, urâți deabinele, dar se pierd printre cei chipeși; nu sunt decât niște umbre cari fac să reiasă strălucirea celorlalți; ochii mei îi părăsesc îndată pentru a se ținti cu lăcomie asupra celor cari mă vrăjesc, ca niște arătări dintr’un vis de necrezut.

Cât sunt de cucernici toți, ce plini de evlavie, ce cuvioși! Pentru dânșii, Dumnezeu e o realitate. Ori cât de încoronate sunt capetele lor, ei se pleacă cu smerenie în fața Puterii recunoscute ca mai mare decât a lor.

Se trag perdelele dela ușa altarului; un șir de preoți bătrâni și tineri scoboară treptele.

Oacheși, blonzi sau cărunți, au părul lung și neînchipuit de lucios, deasemenea și bărbile. Sunt tot atât de străluciți ca și toți cei de față, odăjdiile lor sunt de aur și de argint, măestrit țesute în izvoade străvechi, și crucile bătute în nestimate de pe pieptul lor, fulgeră ca niște lumini vii, iar chipurile lor au o stranie asemănare cu icoanele în fața cărora se închină: Sft. Nicolae, Sft. Andrei, Sft. Ioan… 

Biserica e plină de fumul tămâiei, mă simt puțin amețită; neobișnuită să stau atâta în picioare, încep să mă doară tălpile. Prind o privire a mamei, îmi zâmbește pentru a mă îmbărbăta și își pune un deget pe buze: „răbdare” pare că-mi șoptește; eu, mica protestantă, nu trebue s’o fac de rușine; apoi întorcându-se iar spre preoți, ca răpită de vreo mare destăinuire, își face cu sfințenie cruce. Mama se simte aici la locul ei, mama face parte dintre dânșii, sufletul ei e al lor, mama e o fărâmă din Rusia, mama...

Și într’o noapte de vară a trecut în fața ochilor mei un vis. Atât de minunată era frumusețea lui, încât pe când îl scriu, mi se pare că născocesc unul din basmele mele de altădată: e sărbătorirea zilei onomastice a împărătesei. Ziua onomastică are (sau mai degrabă trebue să zic avea) o mare însemnătate în Rusia.

Adevăratul nume al lui tanti Minny era ca al mamei și al meu, Marie, adică îi fusese dat, când se făcuse ortodoxă. La început, ca principesă a Danemarcei, fusese botezată Dagmar, în religia protestantă.

Ziua Sfintei Maria Magdalena, patroana noastră, cade din fericire în mijlocul verii, așa dar se puteau face mari serbări sub cerul liber.

Ziua se începea cu o slujbă religioasă, ca acea descrisă; pe urmă, după câte îmi amintesc, venea defilarea trupelor, iar seara, lacurile și fântânele din Peterhof se luminau și într’una din insule se reprezenta un balet. Acesta de fapt fu programul zilei patronimice, de care îmi amintesc după atâția ani. 

Ceeace face amintirile mele și mai puțin limpezi e faptul că festivitățile serii se desfășurau la ora când deobicei, pe noi ne culca, astfel încât, în ochii mei uimiți totul părea o scenă din basme, o noapte care nu avea nici o legătură cu adevărurile vieții zilnice.

Familia imperială nu locuia în marele palat din Peterhof, ci în case mai mici, clădite pentru ea, dintre cari cea mai de seamă era numită „Ferma”.

Marele palat din Peterhof e o clădire falnică din timpul Caterinei celei Mari; cea mai de seamă frumusețe a ei e datorită grădinilor și fântânilor care se coboară, în largi terase, până la marginea apei, și sunt întocmite în același stil ca la Versailles.

Palatul își are fațada spre un mare lac ce nu e, de fapt, decât un braț al Mării Baltice.

In acea noapte neuitată, fântânile fură luminate în culori deosebite, dintre care auriul și rubiniul fură o priveliște de vrajă; dar punctul culminant al seratei a fost baletul pe una din insule.

Mi-aduc aminte cum ne îmbarcarăm pentru a porni spre insula fermecată și în adevăr, parcă porneam spre Cythera, clasica insulă a iubirii. Liniștită și limpede era noaptea, aproape luminoasă, cum sunt nopțile din țările nordice, în mijlocul verii.

Neted ca o oglndă uriașă se răsfrângea luminile fântânilor, precum și umbrele bărcilor ce lunecau pe luciul imensului lac, care părea o mare misterioasă. Parcă plecai în sbor pe aripele unui vis, un vis nedeslușit și dulce, în care toate glasurile și fețele omenești, păreau năluciri blajine — fețe fericite, pline de bunătate, și glasuri ce nu puteau rosti decât cuvinte blânde sau nu puteau cânta decât cântări de dragoste.

Sunetul molcom al vâslelor tulbura singur tăcerea. Noi copiii, unul lângă altul, ne țineam răsuflarea, ca să nu ne deșteptăm din farmecul ce ne încremenea. Am fi vrut să rămână toate așa în veci de veci.

In sfârșit, ajunserăm în insula fermecată; o oază de arbori, și în fața acestui minunat fond verde, o feerie ușoară, încântătoare, ireală; dansuri plutind încoace și încolo, zâne, elfi, nimfe. Culori măestrit îmbinate, mișcări ritmice legănate de acordurile unei muzici de dans a cărei dulceață îți topea inima. Umbre eterice, năluci, naiade, pâlpâeli de flacără, făpturi ca de vis, fără trup, fără suflet... născociri ale creerului...

Le-am văzut eu toate acestea oare, sau nu?

Amintirile îmi sunt atât de aburite, încât s’ar putea să fi fost numai părere — dar nu, au fost aevea! Și aceasta era o parte din Rusia — din acea Rusie de odinioară, din acea falnică și minunată Rusie, aproape asiatică în splendoare, cu nesfârșitul ei alai de măreție și de putere.... Un vis, o clădire de nisip, ceva care a trăit și s’a năruit și nu mai e....

Să trecem acum la ceva cu totul deosebit, la amintirea unei ființe de o fire mai substanțială care nu are nimica asemănător cu nălucile, cu naiadele și cu pâlpâiala de flăcări. E vorba de contesa Alexandrine Tolstoi, vara renumitului scriitor, pe vremuri guvernanta mamei, și care a fost una din spaimele copilăriei noastre.

O impunătoare bătrână era Contesa Alexandrine Tolstoi. Fusese impunătoare pe vremea când era mamă tânără și rămăsese tot așa și în timpul nostru. Ciudățenia înfățișării sale se datora unei serii de bărbii, cari ajunseseră cu vârsta, moi și fleșcăite, ca niște saci de piele, deșerți. Avea obrazul mare, și nasul, cu nările largi deschise, era prea mic pentru acel chip. Pierduse, într’un accident degetul mijlociu dela mâna dreaptă. Din această pricină căpătase un tic nervos și nu înceta de a freca unul de altul degetul al doilea și al patrulea peste rămășița degetului ce-i lipsea, și apoi își trecea mâna peste obraz și nas, parcă ar fi gonit o muscă. Această mișcare nervoasă o repeta necontenit.

„Bătrâna contesă” cum o numeam noi, avusese o nemărginită autoritate în copilăria mamei, și o păstrase neschimbată chiar după ce mama se făcuse mare și ajunsese însăși mamă de copii. Bătrâna contesă își urma rolul de autocrat și cu noua generație. Puternica ei personalitate se simțea în toată casa când venea să stea câtva timp la fosta ei elevă, iar noi, copiii, eram mereu muștruluiți ca să-i fim pe plac, sau mai bine zis, ca să nu-i fim pe plac, căci în adevăr exigența educatoare, era greu de mulțumit. Dela ea, în mare parte, se trăgea acel sentiment de neliniște, de care nu s’a putut desbăra mama toată viața; neliniștea pomenită mai sus, sentimentul că nu dobândise deplina desăvârșire pe care o așteptau alții dela dânsa.

Când bătrâna contesă se purta aspru cu noi copiii, sau măsura până unde ne mergea ignoranța, sau descoperea vreo lipsă în buna creștere a noastră, întregea de fapt educația mamei, apăsând cu mână grea asupra fostei eleve, și prelungind în jurul lipsurilor marei ducese, aceeași atmosferă de mâhnită desaprobare. Ivirea ei printre noi, în Rusia sau aiurea, era ca un bucium, ce ne chema la datorie. In timpul „ocupației” casei noastre (căci nici un alt cuvânt nu exprimă întocmai purtarea ei față de noi) toată lumea își vedea de treabă cu mare osârdie; cu dânsa nu mergea să fie cineva câtuși de puțin lăsător. Când era de față, ne făcea să stăm drepți ca la paradă, cu purtarea fără greș din zilele mari; când era pe-aproape bătrâna Alexandrina Tolstoi, nu mergea să tragi la fit. Totuși, cred că mama, cu toată teama de ea, iubea din inimă pe bătrâna ei guvernantă; în ochii ei era o puternică legătură cu trecutul și cu mult iubitul cămin de odinioară. Era și ca „o așchie din vechiul trunchi”, o rămășiță din frumoasele zile de demult, un veteran din vechea gardă. Neînduplecată, nesatisfăcută cu nimic, niciodată nu se mulțumea cu ceva ce nu era pe deantregul desăvârșit. Principiile ei erau înalte; erau principii imperiale; pentru nimeni pe lume nu s’ar fi clintit cu nici o fărâmă din felul ei de a fi.

Desăvârșit nu era nimic afară de ceeace numea ea astfel; părerea altuia, a orcui, era osândită de dânsa la tăcere, nici un glas nea-vând răsunet când vorbea ea. Stând ca pe un tron în cel mai bun jilț din camera mamei, revărsându-și înțelepciunea peste tineri și bătrâni, avea într’însa ceva care îți amintea de un Papă.

Totdeauna îmbrăcată în negru, cu o fundă legată peste multele bărbii pentru a le ascunde revărsarea, fuma nenumărate țigări, pe când degetele dela mâna stângă se frământau. 

Avea și o deosebită înclinare pentru plăcerea de a mânca; de sigur că avea și dânsa „digestie rusească”, și în timpul șederii sale la noi, bucătarul, ca și toți din casă, se simțea nevoit să-și ridice destoinicia până la cel mai înalt nivel.

Cred că avea o inimă de aur; ne iubea din suflet; îmi amintesc și astăzi cum mă simțeam îngropată, ca să zic așa, în amplele ei bărbii, când ne strângea la piept, într’o îmbrățișare de bunică.

Ca toți copiii, prindeam cu mare plăcere fluturi, și-mi aduc aminte de indignarea ei, când ne-a văzut trăgând în țeapă, cu niște ace, în vârful pălăriilor noastre de paie, pe bieții prizonieri. Ne asigură că erau încă vii și că-i vedea cum se svârcolesc în tot felul, pe țeapă în care erau prinși. Ne numi barbari cum și eram, dacă spusele ei erau adevărate.

Bătrâna contesă Tolstoi, trăi până la o vârstă foarte înaintată, lucru ce se potrivea de minune cu firea ei încăpățânată!...

Voi vorbi încă odată, mai încolo, despre Rusia sub domnia lui Alexandru al III-lea, și apoi la curtea lui Nicolae al II-lea, dar acum, pentru a păstra oarecare șir și a-mi urma povestea potrivit cu trecerea anilor, trebue să ajung la Malta, raiul copilăriei noastre.

Ne îmbarcarăm spre Malta la Marsilia în Octombrie, 18... Bunica regină ne pusese la dispoziție pentru această călătorie yachtul ei „Osborne” foarte frumos, însă nu prea de ispravă pe o mare sbuciumată. Avurăm vreme rea în tot timpul călătoriei, de trei-patru zile dacă nu mă înșel; ceeace-mi amintesc foarte bine, e că aproape toată lumea suferi de răul de mare!

Mama, cu toate că nu-i plăcea marea, îndura de minune drumurile pe apă. Pe vremea aceea, sufeream uneori foarte rău, dar niciodată nu eram cu totul abătută; erau și ceasuri printre clipele grele, în care mă simțeam minunat de sănătoasă și de fericită. Ducky, nedespărțita mea tovarășă, era dimpotrivă foarte bolnavă, pe când mica Sandra nu se lăsa doborâtă.

Nu-mi amintesc multe despre soră-mea Beatrice; în acele timpuri, era un mic „Bebe”, și trăia într’un apartament cu totul al ei. Pentru noi trei surori, Baby a rămas Baby și cu toate că e mama a trei băeți mari, o numim astfel și astăzi.

Ziua mea de naștere a fost prăznuită pe yachtul „Osborne” la 29 Octombrie, iar sosirea noastră era hotărâtă pentru a doua zi. Fui foarte mândră să-mi serbez aniversarea pe mare și să pot lua parte fără incident neplăcut, la ceaiul ce-mi fu oferit de ofițeri, cu acest prilej. Nu-mi amintesc de vreo altă întâmplare în timpul acestei călătorii decât plăcerea de a vedea valurile revărsându-se deasupra punții; lucru ciudat, nu mai știu măcar cine comanda vasul în acel timp.

Dar ceeace-mi amintesc, parcă ar fi fost eri, e sosirea noastră la Malta.

E una din acele priveliști întipărite în mintea mea pe vecie, o minunată viziune păstrată cu evlavie în suflet până la sfârșitul zilelor mele.

Se lăsa amurgul când intrarăm în bătrânul și frumosul port-cetățuie Valetta. Sub ochii noștri se desfășură un măreț tablou: în fund falnicele întăriri, în mare parte cioplite chiar în stâncă, și la picioarele lor întreaga flotă mediteraneană în podoabe de sărbătoare. In vremea aceea, vasele mai aveau catarguri, cari adăogau la frumusețea siluetei lor, și pe acele catarguri se înșirau unul peste altul, marinarii în albastru, strigând urale cât le ținea gura. Toate steagurile fâlfâiau și, pe când „Osborne” înainta încet printr’un îndoit șir de vase de război, fiecare fanfară pe rând, intona imnul „God save the Queen”.

Cerul era de un roșu aprins, ca de jăratec și apa precum și stâncile portului se luminau la focul lui. Pământul, marea și cerul, erau de purpură; firea orânduise o uimitoare iluminație cu prilej ul acestei sărbători: sosirea a patru fetițe cu mama lor în fermecata insulă Malta, în care aveau să trăiască timp de trei ani, zile de neînchipuită încântare.

Văzduhul și apa, o minune de culori, pământul aprins ca para, muzică, steaguri, urale, iar când ancorarăm, papa care ne aștepta! Papa ajuns la cei mai înalt punct al carierii sale, și la cel mai înalt punct al frumuseții lui, papa cu fața pârlită în care străluceau nespus de fermecători ochii lui albaștri, marinar în adâncul înțeles al cuvântului, marinar, englez și prinț!

Pe chei, înconjurat de casa sa militară și însoțit de o gardă de onoare în uniformă roșie, se afla bătrânul Sir Linden Simons, guvernatorul Maltei, vicerege al insulei, suveran în locul Maiestății Sale.

Bătrânul Sir Linden întruchipa englezul tipic, așa cum și-l închipuesc străinii: roșu la față, voinic, cu favoriți albi, abea încăpând într’o uniformă roșie strâmtă, purtând bicornul cu penaj alb; un gentilom vesel, cordial, privind viața cu optimism.

Amurgul lăsându-se repede, stinsese strălucirea portocalie a cerului, a pământului și a mării și se coborâseră treptat umbrele serii, când străbăturăm în falnic alai străzile Valettei pe cari stau înșirate trupele. Tot în sus pe drumul încolăcit și fortificat ce duce dela port spre partea interioară a orașului, trecurăm peste podețul cu lanțuri, pe sub mărețele porticuri, și apoi dealungul străzii Regale, strada principală a capitalei. De partea cealaltă, alte podețe, alte porticuri, căci Valetta e un oraș fortificat, și în tot lungul drumului mulțimea aclamând, balcoane pline de lume... Se apropia însă noaptea și toate păreau nedeslușite.

Se întunecase deabinelea când ajunserăm la San Antonio, palatul de vară al guvernatorului care ne fusese cedat pe tot timpul șederii noastre la Malta.

San Antonio! locaș iubit!

Ah! nespusa bucurie de a te deștepta a doua zi de dimineață într’o lume nouă! In ajun, toate fuseseră nedeslușite, ca într’un vis, lungul drum dela oraș până la castelul de vară, trecerea cu trăsura pe cea din urmă alee, intrarea în marea curte împrejmuită cu ziduri, oprirea la ușa din față, treptele largi și marile camere cu podele de lespezi. Noaptea învăluise toate aceste prime întipăriri, la cari se adăogau oboseala lungei călătorii și înfrigurarea strălucitei primiri. 

Podelele parcă se legănau sub picioarele noastre, după atâtea zile de mare furtunoasă, încât ni se părea că tot călcam pe o punte ce se clătina sub noi. Capul ne era amețit și pleoapele parcă țepene, din lipsă de somn.

Dar ziua a doua, fu o adevărată revelație, deșteptarea într’o lume feerică. In fiece lucru era încântare. Era prima noastră întâlnire cu lumea de Miază-Zi, de fapt, aproape lumea Răsăritului, căci Malta seamănă mai mult cu Palestina decât cu orice alt.

Odaia noastră de culcare se deschidea asupra unei mici scări de piatră, care ducea în grădină. La mijlocul scării, se afla un mic acoperiș lat, pe care puteai să te lași.

Cea dintâi priveliște de pe acoperiș, în grădinile de la San Antonio, e una din acele încântări pe cari nu le pot uita.

O oază între ziduri, având ceva tainic și asiatic, un belșug de pomi de specii în mare parte necunoscute, și printre toate acestea, isvodul încâlcit al unor cărărui lucios pietruite. Dincolo de zidurile înconjurătoare, alți pomi, altă lume de descoperit.

Aici nu se găseau răzoare bine orânduite ca în grădinile ce ne erau obișnuite, nimic decât mari bucăți de pământ întretăiate de cărări, unde toate creșteau în voia întâmplării; minunate pete colorate, ce îmbătau tot locul cu o mireasmă desfătătoare. Peste acest amestec de flori, pluteau mii de albine și de fluturi, zumzet ușor însuflețind văzduhul care părea viu, în milioanele de aripioare.

Iasomia înflorea din belșug; erau mușcate înalte cât un pom, verbine, trandafiri și smocuri mari de crizanteme albe ca fulgii, revărsându-se în cascade luminoase peste cărărue, și așternândule cu mii de petale albe; erau și micșunele, narcise, anemone, afară de o mulțime de alte flori necunoscute în clima nordică.

O lume fermecată! Țară de basm! In adevăr.

Mână în mână, Ducky și cu mine, stam privind în jur, uimite, fără cuvânt. Era o revelație; nemaipomenită frumusețe care făcea să ni se umple ochii de lacrimi.

Incet, cucernic aproape, ne coborârăm în acel rai, luându-l treptat în stăpânire, rătăcind în frumusețea lui ca într’un vis.

Portocale! Da, adevărate portocale! Nu de tot coapte, dar atârnau la umbra frunzelor lucioase, mingi rotunde, mititele, vestind dulceața lor viitoare.

Descoperirăm că o mică, smerită floricică albă, umplea văzduhul cu o nespus de dulce mireasmă; creștea peste tot în tufe, iar pe toată înălțimea zidurilor, se cățărau o mulțime de trandafiri, unii mari, galben deschis, cu multe foi, parcă râdeau la noi din înălțime, știind că sunt prea sus pentru mâinile noastre lacome.

Mai era și „bougainvilla” o minunată plantă cu flori purpurii, nemaiîntâlnită până atunci, și care acoperea zidul ca un covor.

Ah, câtă dulceață, câtă frumusețe, cât farmec! Și alte grădini mai departe, ce parcă îți făceau semn de după înaltele lor ziduri. Trecând treptat prin cărări înguste, pășeai tot mai înainte în fericire, și peste tot flori, parfum, soare și zumzetul a mii de aripi. Lumi necunoscute de descoperit. Mister. Crânguri umbroase, și pârâiașe de apă curgătoare pe sub ramuri vecinie verzi, și apoi ce micșunele! Unele albastru deschis, învoalte. mari, cum nu mai văzuserăm până atunci, altele violet închis, jumătate ascunse sub foile lor mirositoare. O! Ce fericire, ce fericire, ce fericire!

Dincolo de grădini, se afla marea curte pe care o zăriserăm nedeslușit la sosirea noastră în ajun. Dealungul zidurilor, neobișnuit de înalte ale curții, creșteau pomi de piper, semănând întrucâtva a sălcii cu frunziș subțire; iar partea de sus a zidurilor, pe două părți, forma o îngustă alee de piatră pe care te puteai plimba. Una din aceste alei despărțea curtea de grădinile publice, cari erau mari, frumoase și deschise oricui dorea să se bucure de umbra lor.

Față în față cu acel zid, se întindeau grajdurile; aveau o mare însemnătate în viața noastră, căci eram pătimaș iubitoare de cai și de călărie și ieșiserăm cu totul acum de sub supravegherea bătrânului Lumley. Skitty și tovarășii săi, bine lustruiți, fuseseră rânduiți în grajduri, înainte de sosirea noastră, precum și Tommy care acuma aparține deabinelea Sandrei.

Alt zid înalt tăiat de două largi arcade, despărțea curtea cea mare de una mai mică, în fața ușii de intrare.

Și-aicea se aflau pomi de piper argintii cu ciorchine resfirate, trandafiriu deschis, atârnând în mănunchiuri subțiri și ușoare, legănate de orice adiere de vânt.

Fie ce lucru însemna o noutate, o descoperire. Casa însăși era foarte mare cu nenumărate lungi încăperi, podite cu lespezi și lungi ceardace ce se sfârșeau în terase prelungite în capătul de sus al zidurilor ce despărțeau grădinile una de alta. Planul arhitectural era minunat și foarte potrivit cu clima caldă. Găseam mereu prilej pentru noi expediții, căci acoperișurile erau late și pe niveluri deosebite, astfel încât erau un încântător domeniu de explorat. Puteam să ne și plimbăm pe ele și să umblăm când sus, când jos, cercetând toate grădinile de sub noi și căpătând astfel din înălțimi, priveliștea întreagă a topografiei lui St. Antonio. Totul alcătuia o lume aparte, încâlcită, ademenitoare, un nesecat isvor de descoperiri.

Iatacul mamei era o cameră lunguiață, încântător de răcoroasă, din care o scăriță cobora într’una din grădini, cea mai mică și mai umbroasă din toate.

Prin mijlocul ei, trecea o cărare de lespezi lucioase, la al cărei capăt se afla un pom care nu semăna cu nici un altul ce am mai văzut vreodată. Era un pom cu trunchiul gros, cu ramuri larg întinse, semănând puțin cu un stejar, și florile lui se învoltau portocalii ca focul, înainte de a-i da frunzișul. Aceste flori înflăcărate și mari semănau întrucâtva ca formă, cu floarea de salcie.

Când era înflorit deabinelea, ți se părea cu adevărat că arde în flăcări; minunată priveliște! Mai avea și alt dar ciudat: dacă îi scuturai ramurile, pica asupra ta o adevărată ploae de miere.

Mama îngăduise grădinarului să facă în această grădină, pentru fiecare dintre noi câte-o mică grotă dintr’o piatră ușoară ca buretele, ce se găsește numai în insula Malta. Maltezii au un meșteșug al lor în clădirea acestor mici grote, cari au aproape forma obișnuiților stupi, dar sunt mai scunde și cu o deschizătură în față.

Aceste mici grote caraghioase erau ceva de nedescris; noi le socoteam drept adevărate opere de artă. Erau locașuri pline de umbră tăinuită. Ca să mai întețim fiorul de mister c ne cuprindea, așezam în mijlocul fiecăreia o strachină plină de apă, ce ținea loc de iaz vrăjit, cu peștișori auriți, din cei mai mici ce se puteau găsi, cari înotau în apa străchinilor.  Imagine: „Unchiul Sergiu”, marele duce Sergiu al patrulea fiu al lui Alexandru al II-lea

Peștișorul meu favorit nemaipomenit de mic, stropit cu roșu și negru, îl botezasem pompos Mefisto. Mefisto îmi era foarte drag, îl iubeam cu adevărată încântare sufletească și țeseam tot soiul de povești în jurul plăpândei lui ființe. Timp de o zi sau două, Mefisto se arătă destul de mulțumit în mica lui strachină, dar pe urmă, începu să stea cu coada în sus și cu nasul în jos, și rămânea astfel cu o îndărătnicie îngrijorătoare încetând cu totul de a înota, până ce într’o dimineață îl găsii mort!

Bietul Mefisto negru cu roșu și cu zile așa de scurte!

Ca orice copil, făcui o adevărată tragedie din pierderea prea timpurie a lui Mefisto, căci moartea unei vietăți scumpe, nu e oare pentru un copil o jalnică întâmplare?

Câte tragedii de felul acesta n’am întâmpinat în viața mea! Și totuși oricare nou animal era primit cu aceeași însuflețire și nădejde de veșnicie!

Fiecare grădină dela St. Antonio, avea însemnătatea ei deosebită, farmecul ei deosebit, povestea ei deosebită, și erau cinci în afară de grădina de zarzavat și de grădina publică. 

Când m’am întors la Malta, după vreo patruzeci de ani, fiul grădinarului de odinioară îmi arătă cu multă mândrie violetele rusești pe cari Alteța Sa Imperială, ducesa de Edinburg, le sădise în timpul șederii sale în mult iubitul St. Antonio.

Mama și Tata erau foarte iubiți la Malta, și St. Antonio ajunsese un locaș mereu plin cu musafiri.

Mulți se perindau prin casa noastră și noi, copiii, primeam o bună parte din luarea lor aminte. Ne făcurăm nenumărați prieteni, mai ales printre ofițerii de marină; toată flota era, ca să zic așa, la cheremul nostru; vizitam când un vas când altul, iar vaporul „Alexandra” vasul amiralității era favoritul nostru, și ofițerii lui, tovarășii noștri preferați.

Dar însemnătatea de căpetenie în viața noastră, o aveau plimbările călare.

Mama știa să fie neînduplecată și unele greșeli nu ne erau niciodată ertate, însă tot odată ne dădea multă libertate, când era vorba de plăceri nevinovate. Ingăduise cu resemnare, „patima nebună” — cum zicea ea — ce o aveam pentru călărie și fiecare din noi primise în dar un cal.

Caii erau la mare preț în Malta; bine înțeles, toate acestea se întâmplau cu mult, foarte mult înainte de vremea automobilelor. Aproape fiecare om în Malta avea un cal. Se juca polo, se făceau curse și nenumărate excursii călare, în părțile cele mai depărtate ale insulei.

Calul special al Maltei era calul arab din Parbaria. Mic, de soiu curat, frumos și focos, îl vedeai uneori înhămat la cele mai săracăcioase căruțe. In Malta se întrebuințează o căruță mică cu două roate, în care se pune o saltea sau o scoarță, căci n’are capră; roțile sunt foarte înalte, iar căruțașul e așezat sau culcat pe saltea, dacă nu stă deadreptul pe hulube, când e încărcată căruța. Căruțașii maltezi mână cu mare iuțeală și sunt foarte mândri de caii și chiar de hamurile lor.

Trăsurile mai de seamă aveau patru roți și patru locuri și erau umbrite de o pânză albă cu canafuri, ce se clătina și te lovea în cap, după hopurile drumului. Aceste trăsuri sunt înhămate cu doi cai, iar căruțele obișnuite numai cu unul.

Căruțele cele mari țărănești cu două roate, sunt vopsite în roșu cărămiziu aprins, acoperite pe deantregul cu isvoade bătătoare la ochi, foarte pitorești și pline de culoare. Sunt trase de catâri înalți și voinici.

Catârii din Malta sunt cei mai mari ce i-am văzut vreodată; blânzi și liniștiți, ei nu se tulbură de nimic, pe când caii sunt mici și focoși.

Mama dărui câte un cal arab din Parbaria fiecăreia dintre noi, surorile mai mari, pe când Sandra rămase singură în stăpânirea potolitului Tommy, foarte potrivit cu dânsa ca mărime.

Cei dintâi cai aleși pentru noi, nu fuseseră bine nimeriți, căci erau vicleni, nestatornici sau aveau alte cusururi. Unul era sur și-l chema Gordon, și avea urâtul nărav să încerce a-ți strivi picioarele de înaltele ziduri de piatră, ce se întind dealungul tuturor drumurilor din Malta. Nu e nici un drum în Malta care să nu fie însoțit de ziduri pe amândouă părțile. Noi, bineînțeles, ne înebuneam după orice cal ni se aducea, dar după câteva încercări greșite, Robert, vizitiul, găsi un roib încântător plin de foc, care de atunci înainte rămase în deplina mea stăpânire.

Avea coama și coada albe ca laptele, ochiul răutăcios, iar picioarele cu toate că erau subțiri ca fusul, aveau tăria fierului. Uneori era cam îndrăcit, fiind armăsar, dar îl iubeam cu o dragoste geloasă și-l botezasem Rubin.

Viața la Malta era încântătoare, dar Malta cu Rubin, fu un adevărat rai. Rubin însemna pentru mine culmea desfătărilor insulei binecuvântate.

Ducky, după ce avusese un sur numit Sutart și apoi un roib auriu numit Scout, foarte frumos dar nesigur, primi un murg minunat, căruia îi puse numele de „Viteazul”.

Rubin și Tearless ajunseră adevăratul miez al vieții noastre. Dragostea noastră pentru dânșii, era un adevărat extaz, care nemulțumea însă pe cei ce socoteau că patima noastră întrecea marginile. Cu greu ne putea ținea cineva departe de grajduri, ba adesea, ne găseau pline până la coate de tărâțe, ajutând băeților dela grajd să amestece cu apă deliciosul terci pentru favoriții noștri.

Groomul care ne însoțea în toate explorările, purta numele vesel de Hobbs, ceeace se potrivea de minune cu fața lui rotundă și îmbujorată. Hobbs zâmbea întotdeauna, niciodată nu ne strica cheful și nu se supăra de nebuniile noastre.

Părerile ce le aveam despre călărie nu respectau nici o regulă. Nu cunoșteam câtuși de puțin ce e frica și pasul nostru cel mai obișnuit era galopul, oricare ar fi fost starea drumurilor. 

Singurul pământ moale la Malta era hipodromul, numit Massa; acolo ne plimbam aproape în fiecare zi, afară de Sâmbătă, ziua excursiilor. Acești mici și voinici cai arabi aveau picioare de oțel, și nu mi-aduc aminte să fi fost vreodată bolnav Rubin, afară de ziua când l-am mânat printr’o groapă plină de var nestins, cu totul neștiutoare de însușirile diabolice ale acelui ademenitor noroi alb.

Din nenorocire, aveam pe acea vreme mare predilecție pentru noroi! Foarte rar ploua la Malta, dar când ploua, era un adevărat potop și Massa se preschimba într’o mocirlă. Cu părere de rău trebue să mărturisesc că, atunci ne plăcea mai mult. Atunci puneam la cale în hipodrom alergări și întreceri cu adevărat înfiorătoare, împreună cu prietenii noștri aspiranți de marină, și chiar cu câțiva mai înaintați în grad, însă destul de sglobii pentru a intra în jocurile noastre nebunatece, la cari lua parte și Hobbs cel vesel. Scopul întrecerii era de a rasbate ca fulgerul prin băltoacele de noroi, și de a vedea cine putea împroșca mai tare pe celalt. Iși poate oricine închipui rezultatul! După un înconjur al hipodromului, eram cu toții de nerecunoscut! Din fericire, după cum am spus mai sus, ploua foarte rar la Malta.

Eram svăpăiate, însă fără gânduri rele; jocurile noastre erau cât se poate de nevinovate, chiar când nu ne feream de noroi, iar mama era foarte înțeleaptă când ne lăsa, cu oarecari îngrădiri, bineînțeles, să petrecem după pofta noastră. In viața dela Malta ne bucuram de o binecuvântată și încântătoare libertate; o libertate ce părea că ține de strălucirea soarelui și de bunăvoia tuturor oamenilor, cari erau tineri și fericiți și fără gânduri ascunse.

Dar omul nu poate rămâne netulburat nici măcar în Rai,

așa se iscă un glas de protestare împotriva prea marei libertăți ce ne-o lăsa mama. Cum era cu putință să ne dea voe să călărim singure în hipodrom, în tovărășia unei duzini de tineri? Glasul era al unei doamne în vârstă, din familia noastră, una care din nenorocire privea toate printr’un geam negru și, care nemai fiind ea însăși nevinovată, nu putea recunoaște nevinovăția altora, nepăsându-i de mâhnirea ce ne-o pricinuia. Mama nu împărtășea părerile ei, dar acea voce era prea puternică pentru a fi nesocotită, și mama se simți nevoită să-și trimeată de aci înainte copiii să se plimbe în tovărășia unei guvernante. Hotărârea aceasta pricinui de amândouă părțile mult necaz.

Mademoiselle nu știa să călărească (asta cel puțin era un noroc pentru noi), și hipodromul era în plină arșiță fără pic de umbră. Mademoiselle era totuși nevoită să ne plictisească cu nedorita ei tovărășie, și să se ciocnească de noi la fiece hop, într’o trăsurică localnică, până ajungeam la Massa, unde se așeza cum putea mai bine, sub o umbrelă de cit roșu, în vreun colț de unde supraveghea toate mișcările, dacă nu chiar privirile și convorbirile noastre.

Nu pot spune că ne urmărea cu multă luare aminte; ghemuită sub apărătoarea stacojie, care, după spusele noastre, ne speria caii, se cufunda îndată într’o carte și uita de toate din jurul ei. Ne părea rău de un singur lucru, anume că ședea prea departe ca să putem stropi cu noroi nesuferita umbrelă, când treceam în vijelios galop! Mânia noastră cea mare o aveam împotriva doamnei din Anglia, împotriva acelui glas atât de supărător, ivit în grădina raiului nostru. Fusese o faptă vrednică de însăși bătrâna Alexandrina Tolstoi.

După cum s’a putut băga de seamă, lecțiile nu aveau vreo mare însemnătate în planul vieții noastre, cu toate că unele ore erau menite studiului; ore cari, după părerea noastră, ne întrerupeau în chip neplăcut deplina libertate.

In anul dintâi M-lle X fu cerberul sălii noastre de studiu.

Ea supraveghea această parte puțin ademenitoare a vieții, și tot ea ne dădea lecțiile. Dar în anul al doilea, din cauza sănătății ei șubrede și din lipsa de sinceritate față de mama, fu înlocuită de o doamnă germană mult mai tânără, de familie bună, care părea foarte plăcută, dar care mai târziu jucă în viața noastră un rol destul de nefericit.

Din nenorocire, dobândi un loc prea mare în favoarea mamei, care de data asta, spre mâhnirea noastră, își dărui încrederea în mod nechibzuit.

Ne bucurarăm însă de un prea fericit interimat, când se sfârși cu vechea autoritate, iar cea nouă nu-i luase încă locul. Aceasta fu o epocă de fericire, pe care Ducky și cu mine, o rânduirăm după pofta inimii noastre.

Trebue să pomenesc de o desfătătoare personalitate din timpul nostru de școlărițe: Profesoara noastră de muzică, Miss Butler, care venea să ne dea lecții de trei ori pe săptămână. 

Miss Butler cu toate că era englezoaică, după cum dovedește numele ei, ajunsese cu timpul aproape malteză, și modul cum se îmbrăca, se potrivea în totul cu ideile de eleganță, așa cum sunt concepute în țările de miazăzi. Culorile vii și penele alcătuiau o mare parte din găteala ei. Era grasă și blajină, iar rochia ei de Duminică, foarte strânsă pe corset, era de pluș în culoarea muștarului, cu pene de struț trandafirii, și fiindcă toată persoana lui Miss Butler umplea mult loc în spațiu, aceste podoabe erau bătătoare la ochi, ca să nu zic mai mult. Era și bună catolică, cea-ce se făcea simțit, în mod neplăcut, Vinerea, din pricina mirosului de usturoi ce se răspândea din toată ființa ei.

Usturoiul era de fapt singurul punct neplăcut în mult iubita Malta, și o adunare de Maltezi, când te aflai în mijlocul ei, aproape te asfixia cu puternica-i duhneală.

Miss Butler era prea îngăduitoare și ne iubea prea mult, ca învățămintele ei să fie de folos unui trio de fetițe neascultătoare și nu prea înzestrate cu darul muzicii. Miss Butler ca și drăguța bătrână Miss Duget, care venea la Birkhall în Scoția, să ne dea lecții de clavir, nu se putea făli, mi se pare, cu vreun strălucit rezultat artistic, dar am rămas în legătură cu amândouă, chiar după ce fuseserăm câteși trele măritate și mame de copii.

Nu-mi aduc aminte să fi supraveghiat cineva programele noastre, așa încât înaintam târâș, grăpiș, printre lecțiile ce ni se dădeau în salonul de primire, ale cărui mari uși de sticlă se deschideau în grădinile ispititoare.

Buna bătrână Miss Butler! Era o adevărată prietenă, cu toate că nu făcea din niciuna dintre noi un Paderevski, sau un Rubinstein!...

Ducky și cu mine, ca mai mari și cu firi hotărâte, stăpâneam cu totul pe Sandra, care rar avea voe să-și dea părerea și pe care o rânduisem să-și ia lecția de piano tocmai în orele când noi două aveam o deosebită poftă de a fi libere.

Zile fără grijă, când lumina soarelui din Malta făcea pe oricare om îngăduitor, și când puteam, în timpul binecuvântatului interimat să ne așezăm lecțiile după cheful nostru!

Singură, doamna din Anglia, intonase o notă discordantă, dar nu era destul de puternică, pentru a tulbura din temelii armonia traiului nostru casnic.

„Mademoiselle” era friguroasă și aceasta era una din pricinile de neînțelegere între ea și mama. Mama, fiind grăsuță și cu sânge cald, avea nevoe de aer liber și de ferestre deschise, pe când Mademoiselle uscată, anemică totdeauna, tremura de frig.

Papa era din epoca în care englezii și francezii nu scorniseră încă „Entente Cordiale” și nu îngăduia câtuș de puțin pe biata Mademoiselle, care la drept vorbind, nu prea avea cu ce fermeca sexul tare.

Se potrivește să amintesc aici un mic incident hazliu.

Guvernatorul, Sir Linden Simons, dădea un bal costumat în palatul său din Valeta. Mare înfrigurare în toată insula; toată lumea avea să meargă la bal, chiar și Mademoiselle fusese invitată.

— „Mademoiselle, quel costume mettrez vous?” 

— „Ah! mes enfants c’est un grand secret

— „Oh! Mademoiselle, dites, dites!”

— „Non, non, mes enfants, ca sera une surprise, une belle surprise. Je puis seulement vous dire que je serai une dame tres importante”.*) Și cu atâta trebui să ne mulțumim, cu toate că ne întrebam neîncetat ce costum ar prinde pe uscățiva Mademoiselle.

In sfârșit, sosi seara cea mare, și noi copiii, ne adunarăm în hall împreună cu servitorii înfrigurați și cu gurile căscate, furișând priviri prin toate deschizăturile, pentru a prinde cu ochiul vreun costum.

Papa era strălucitor într’un costum al vechei Rusii pe care îl purtase odată la un bal în Petersburg. Era de catifea safirie, împodobit cu cel mai prețios samur al mamei, și cu căciula la fel; avea pe piept, cusută în fir de aur, acvila cu două capete; până și mânușa era bogat lucrată în fir și purta un colan împodobit cu pietre scumpe.

Mama, căreia nu-i plăcea niciodată găteala, se mulțumise să-și pudreze părul, iar marea ei prietenă, Lady Mary Fitzwilliam, o nostimă irlandeză, căruntă din prima ei tinerețe, și cu părul scurt când așa ceva era foarte neobișnuit pe vremea aceea, purta o rochie de tafta cenușie ca turturica, pe un malacof Ludovic al XVI, încântător de potrivit cu felul frumuseții ei.

Dar Mademoiselle, unde era?

) Franțuzește în text.

Ah! iat-o, vine!

Ah! Dumnezeule!

Inchipuiți-vă, pe Mademoiselle osoasa, cu ochelarii pe nas, într’o rochie scurtuță ce lăsa să se vadă cam prea mult din picioarele ei subțiri, o rochiță vărgată roșu, alb și albastru, înfățișând steagul francez, și drept culme, purtând pe cap bonetul frigian!

O clipă rămaseră toți încremeniți; nimeni nu știa ce să spună! Papa se încruntă, nemulțumirea lui era vădită, aproape se ghiceau pe rând gândurile ce-i treceau prin minte; papa când se supăra nu-și putea niciodată stăpâni mânia, nici să-și ascundă necazul.

Mademoiselle, arătându-se deodată sglobie, poate din pricina rochiei neobișnuit de scurtă, se învârtea de colo, colo, îngâmfându-se.

— „Mais Mademoiselle vous avez dit que vous seriez une dame très importante!” o întrebam încremenite de mirare.

— „Et bien mes enfants je suiș la République Francaise, je suis la France! à bas les chapeaux!*)

Incruntarea lui Papa semăna a nori de furtună, dar mama, dându-și seama de latura hazlie a întâmplării, însenină atmosfera lăudând pe Mademoiselle pentru ideea nimerită, — „si nouvelle, si symbolique, si patriotique”, — de-a grăbi plecarea lui papa înainte de a isbucni furtuna, iar noi ramaserăm singure să ne mărturisim dezamăgirea.

Ce păcăleală! Auzi, o doamnă importantă!” Noi ne închipuisem pe Maria Stuart, regina Scoției, pe Cleopatra, pe regina Isabeau, pe Charlotte Corday, sau regina de cupă și altele, dar Republica Franceză!

Ce desamăgire! Și apoi ce picioare subțiri avea... și ochelari sub caraghioasa și nepotrivita căciulă! Nu o prindea chiar de loc! Cu totul fără chef, furăm însfârșit, trimise la culcare.

) Franțuzește în text.

Descriind ceva mai sus diferitele costume, am pomenit de Lady Mary Fitzwilliam. Era cea mai scumpă prietenă a mamei și a rămas neschimbată până la sfârșitul vieții. Ea a fost una din puținele prietene ale ei, care i-a supraviețuit.

Din naștere, Irlandeză, din familia Butler, avea spiritul și vioiciunea națiunii ei, precum și ceva din firescul ei antagonism față de tot ce era prea cu deosebire britanic. Fără a fi o adevărată frumusețe, era plină de farmec, foarte deșteaptă, încântătoare ca tovarășă, hazlie, veselă, foarte citită, totdeauna în mișcare, cu toate că de o sănătate șubredă.

Bărbații se simțeau atrași spre ea și avea întotdeauna doi-trei adoratori, cari oftau pentru ea — dar erau de obicei bărbați din cei ce nu ne plăceau nouă, copiilor: intelectuali „les beaux parleurs, les grands mondain”*) și cei ce aveau în firea lor o umbră de cinism.

Se îmbrăca într’un fel cu totul al ei, potrivit de minune cu înfățișarea-i de marchiză. Părul scurt și cărunt o deosebea mai vădit decât orice, de celelalte doamne.

Mama îi dădea adesea atribuțiunea unei doamne de onoare, cu toate că n’a avut niciodată în mod oficial această funcție.

Mademoiselle nu putea suferi pe Lady Mary, și afirma că avea asupra mamei o înrâurire prea mare și nu prea bună. Ura farmecul, afectările și ciudățeniile ei, și în totdeauna le judeca, în sala de studii, într’un fel foarte puțin potrivit cu principiile de iubire creștină ce căuta să ni le insufle.

De fapt, avea urâcioasa pornire de a ne învenina mintea împotriva marei prietene a mamei, zugrăvind-o în ochii noștri ca pe o ființă hrăpăreață, lacomă de dărniciile mamei și care întrebuința spre rău bunătatea ei.

Sunt sigură că părerea ei era foarte nedreaptă despre acea ființă, plină de vioiciune și de haz, totuși Mademoiselle isbuti să sădească în inimile noastre, sămânța neîncrederii.

) Franțuzește în text.

Lady Mary avea un soț, om de ispravă, dar foarte plicticos și cam surd, pe care de obiceiu îl lăsa acasă, și trei fetițe drăguțe: Mab, Elsie și Ema, una de fiecare dintre noi și aproape întocmai de vârsta noastră.

Mab era o adevărată frumusețe. Elsie slabă și deșirată cu ochi negri, exagerat de mari. Ena o copilită grăsulie, bălaie, cu ochi albaștri și cam adormită.

Lady Mary, precum și fetele ei, aveau ciudățenia de a nu pronunța litera „r” și de a o înlocui prin „w” sau „v”. Toate lucrurile erau foavte fvumoase, sau foavte vidicole”.

Fetițele Lady-ei Mary fură poftite să stea o iarnă la St. Antonio. Ce mai petrecere pe noi!

Prietenele noastre, mai șubrede decât noi, - care eram voinice ca adevărați copii ai naturei, — iubeau totuși ca orice copil englez, sportul, viața în aer liber, și jocurile ne erau svăpăiate și nebunatece.

Mie și lui Ducky ne plăcea la nebunie să ne suim în copaci. Niciunul nu ni se părea prea înalt, sau prea anevoios, ne urcam în toți și punând stăpânire pe ramurile lor, ni se părea că domnim asupra întregului pământ, privind cu fală la bieții muritori de dedesubt.

Scorniserăm un joc, nesecat isvor de veselie: Mab și Elsie, erau maimuțele noastre, animale exotice pe cari le cumpăraserăm în vreo piață răsăriteană, și concursurile de suire în pom, erau minunate prilejuri pentru a ne arăta îndemânarea. Fericirea de a trona pe craca cea mai de sus a celui mai înalt pom, prea departe pentru a fi la cheremul vreunei autorități, ne umplea de desfătarea unei libertăți împărătești.

Maimuțele noastre erau foarte ascultătoare, ceeace întărea încă minunata părere de a fi stăpânii lumei. Ne făcuserăm și cămine mai umile, din câțiva portocali, unde aveam și așa zisele „bucătării”. Printre alte lucruri, căpătaserăm câteva vechi săculețe parfumate de ale mamei, din cari umpluserăm niște ulcelușe de pământ, încântătoare ulcele țărănești malteze, rotunde, aspre și strâmbe. Praful parfumat din săculețe amestecat cu apă, făcea un terci foarte ispititor, iar ulcelele le agățăm în ramurile cele mai potrivite și lăsam să se usuce terciul. Nu știu cum căpăta o prea frumoasă culoare viorie, dar mai târziu, spre marea noastră desamăgire, se acrea și se mucegăia și nu puteam să-l păstrăm cât am fi dorit.

Era și o căsuță cu acoperământul neted, în care se țineau uneltele, într’un colț mai îndepărtat al grădinii, unde creștea un mare ricin. 

Ne cățăram pe acoperișul ei, iar semințele ricinului alcăuiau partea cea mai de seamă a prânzurilor noastre imaginare.

Fructul ricinului crește în mănunchiuri cu coaja trandafirie, cam la fel cu al castanelor. Ricinul e un pom foarte decorativ cu foi mari în formă de stea, uneori frumos stropite cu roșu. Din ele ne făceam farfurii, iar cel mai însemnat musafir, era o drăguță șopârlă mică cu lăbuțe late... care se cobora în zigzag dealungul zidului cald al căsuței cu unelte, când flueram ca s’o poftesc. Mi se pare că aceste șopârle cu labe lătărețe se numesc în știință gecko. Aceasta era cu totul îmblânzită și chiar asculta de sunetul muzicii, cum se crede că fac cele din speța ei.

Dar într’o zi, spre groaza mea, când vrusei să prind pe micul meu prieten târâtor, îmi rămase între degete o bucată din coada lui, ceeace confirma vorba că au cozi care se desprind! Dar cu toate că mica gecko își pierduse coada, tot venia când o flueram și adesea era sfioasa spectatoare a praznicelor noastre cu semințe de ricin.

Binecuvântate zile, când orice era bucurie și totul era cu putință; zile, totuși, așa de pline de taine ciudate și de nebănuite descoperiri.

Sâmbătă era ziua excursiunilor, a marilor plimbări călare, în câte un colț depărtat al insulei: Golful lui St. Paul, Verdala, palatul Inchizitorului și alte locuri ale căror nume din nefericire le-am uitat. Mama ne însoțea în trăsură, cu vreuna din prietenele ei.

Plecarea în excursie ne umplea de o nespusă înfrigurare și era însoțită de mult tropăit și de sgomot. Caii erau odihniți, săltăreți, gata s’o ia la goană și greu de strunit.

Iar noi, cu o lipsă de teamă ce ajungea până la inconștiență, ne bucuram de neastâmpărul lor, care ar fi îngrozit pe bătrânul Lumley și pe oricare călăreț cunoscând toate regulile; iar primul nostru galop dealungul aleii mărginite cu ziduri, ce străbătea curtea cea mare, era o adevărată învălmășeală. Semănăm mai mult cu un iureș de Piei-Roșii, decât cu plimbarea unor fetițe civilizate. Caii noștri fiind armăsari, erau gata să muște, și uneori apucau fiecare în dinți coada celuilalt și astfel înșirați, ne repezeam dealungul șoselei de piatră, țipând și râzând, cu prietenii noștri ofițerii de marină tropăind după noi, pe când caii făceau tot ce puteau ca să ne asvârle din șea.

Și ei aveau cai tot atât de svăpăiați ca ai noștri, dar călăreau cu mai multă știință și mai cuviincios. Nu ne dădeam niciodată seama, că felul nostru de a călări era cam sălbatec. Ne lăsam în voia nebuniilor noastre, iar tovarășii noștri ne întețeau și mai mult cutezanța; dar din fericire e un zeu care păzește pe nevinovați!

Din banda tovarășilor noștri navali, făcea parte și un oarecare locotenent Allenby, un tânăr cu obrazul rotund, tot numai în zâmbete, plin de voie bună și îndrăzneală. Cu toate că număra mai mulți ani decât noi, nu părea cu o zi măcar mai copt la minte, în ceeace privea gusturile și obiceiurile; era în el „multă sănătate, dar înțelepciune puțină”. 

Când făcea Allenby parte din excursie, mergeam la sigur că va fi o zi plină de întâmplări, de veselie, de nebunii, dar și de îngrijorare, 

Imagine: Eu și surorile mele, călărind, la Malta pentru mai marii noștri. Nu ne era îngăduit să-l vedem decât arareori, căci tovărășia noastră cu el, nu era deloc „de tout repos”*)

Mi-aduc aminte cum, într’o zi, după un șir de năzbâtii mai svăpăiate decât de obicei, calul lui și al meu luară vânt și o porniră la fugă, pe drumul mare, mă rog!

Un răstimp alergarăm unul rangă altul dar dela o vreme, o apucarăm când eu înainte, când el, și de câte ori ne ajungeam, strigam: „Nu-ți poți opri calul?” „Nu pot”, și iarăși unul din noi o pornea înainte. A fost o alergare primejdioasă și obositoare, care luă sfârșit numai când caii se opriră fără suflare. Nu pot să spun că această întâmplare nu mi-a insuflat oarecare spaimă.

Noi poreclisem pe Allenby „Lună plină” din pricina rotunjimii desăvârșite a veselului său chip.

Printre prietenii noștri mai apropiați, erau și Colin Keppel, Nevile, Colville, Anson; Streatfield, Erick Back, Rumbold și David Beatty; acești patru din urmă erau pe acea vreme angajați pe vasul „Alexandra”. Beatty, în deosebi prietenul meu, era de pe atunci, un minunat călăreț și jucător de polo. S’a spus mai în urmă, că eu i-am purtat noroc.

Colin Keppel, locotenentul-aghiotant al lui papa, se muia ca ceara în mâinile noastre; fiind socotit ca un tovarăș demn de încredere, eram lăsate adesea în grija lui. Era credincios ca un câine și cu totul pe placul nostru. Colville, plin de haz, cam făcea însă pe grozavul. Cel mai serios și potolit era Anson, prea serios, poate deaceea îl porecliserăm „ Old Anson”, punând o oarecare milă în acest epitet.

Plimbările călări cu „Old Anson” erau cu totul deosebite de acelea cu Allenby, și le priveam mai mult ca un fel de pedeapsă.

) Franțuzește în text.

Colin Keppel făcu odată o plimbare foarte neplăcută, pe un cal din grajdurile noastre, numit Zulu. Zulu luă vânt și făcu mulțime de alte năzbâtii. Colin își pierdu pălăria, își rupse hainele, dar primi toate cu neclintită bună voie, pe când noi, micele sălbatece, ne prăpădeam de râs.

Tânărul Rumbold era bun muzicant, dar pe vremea aceea eram cu totul nevrednice de muzică bună, și mi-aduc aminte, cum îl batjocoream când ne propunea să ne cânte muzică clasică. „Nu ne trebue nouă muzică clasică!” Și întotdeauna ceream stăruitor un oarecare „marș turcesc”, care pentrucă era vesel, era pe placul nostru. Mi se pare, că-l chinuiam pe bietul Rumbold cu acel nesărat „marș turcesc”.

Printre ofițerii armatei de uscat ne împrieteniserăm cu colonelul Slade, o cunoștință ceva mai așezată, căci era însurat. Avea un prea frumos cal, numit Tulba, pe care-l adoram, și pe care în urmă, l-a luat cu dânsul în Anglia. L-am regăsit mai târziu la Hampton Court, unde se statornicise colonelul când eșise la pensie.

Cel mai scump dintre prieteni, ași putea zice eroul nostru, era Maurice Bourke, pe atunci comandant al yachtului tatei „Surprise”. Pentru Căpitanul Bourke trebue o pagină deosebită! 

Căpitanul Bourke! Cât ne era de drag! Avea toate însușirile necesare pentru a ajunge eroul a trei fetițe pline de însuflețire și de dorința de a slăvi un erou. Mai întâ era Irlandez, în cel mai bun înțeles al cuvântului; oacheș, cu ochi albaștri, vesel, hazliu, nostim, cu un zâmbet încântător ce descoperea dinți nemaipomenit de albi, un zâmbet care strâmba puțin un colț al gurii în chip fermecător; părea că-i ridică sprincenele până la părul negru ca pana corbului și cu unduiri pe cari le-ar fi pizmuit orice femee.

Era tot așa de pârlit de soare ca și papa, și avea ochii de un albastru tot atât de isbitor. Ochii albaștri într’o față pârguită de marinar au ceva deosebit de luminos: ca lacurile când sunt pătrunse de soare.

Maurice Bourke era un om cu minte largă, cu suflet cald și generos, și cu darul plin de voie bună, de a vedea binele în aproapele său, căutând să acopere răul. Era mărinimos, plin de duh, știa să dea fiecăruia ce i se cuvenea și să ia apărarea vinovatului; și apoi cine se putea împotrivi acelui zâmbet în colțul gurii, cu dinții nemaipomenit de albi!

In ochii noștri, căpitanul Bourke era nespus de impunător; deștepta în noi o desăvârșită și neprecupețită ascultare. Eu una, îl iubeam, după cum spune un poet, în cuvinte eterne: „Cu patima ce pusesem în vechile mele dureri și cu încrederea copilăriei mele”. Neam fi aruncat în foc sau în apă pentru dânsul; el ne făcea să ascultăm, să ne potolim și să ne supunem, ca nimeni altul. Un cuvânt al lui ne vrăjea. Orice răsvrătire putea fi reprimată de căpitanul Bourke; ne făcea să ne închinăm în fața oricărei legi și să primim chiar lucrurile cărora ne împotriveam mai strașnic.

Mi-aduc aminte o scenă tragi-comică în ziua când fu delegat căpitanul Bourke, a ne convinge să ne lungim rochiile, pentrucă ne împotrivisem hotărârii ce se luase! Simțeam că e o cursă și o primejdie!

N’aveam poftă să fim mari. Viața era prea încântătoare așa cum era; ne temeam de orice schimbare, de orice ar fi putut știrbi minunata noastră libertate și independență.

Simțeam, în subconștientul nostru, siguranța că înapoi nu ne vom mai putea întoarce. A ne lungi rochiile, era semnalul unor stavile puse nebuniilor; amintea întrucâtva tăierea aripilor și punerea în lanțuri. Ne băgasem în cap să ne împotrivim acestei noutăți, din toată puterea voinței noastre, care se făcea de oțel, când se deștepta în noi spiritul de revoltă.

Mama nemai știind ce să facă, ne trimise pe iubitul nostru căpitan Bourke, ca să ne convingă. A fost adevărat un pas iscusit din partea ei; nu și-ar fi putut alege un sol mai nimerit.

Nu-mi aduc aminte ce argumente întrebuința Maurice Bourke și în ce chip ne ademeni să ne supunem, dar el rămase învingător, și de atunci înainte purtarăm rochiile lungite cu câțiva centimetri, așa cum se credea potrivit cu lungirea picioarelor noastre.

De câte ori se presimțea o răsvrătire, Maurice Bourke era trimis să ne îmbuneze și așa de mare ne era dragostea pentru dânsul, încât dobândea dela noi lucrurile cele mai grele.

De câte ori era departe de noi, căpitanul Bourke ne scria lungi scrisori hazlii, la cari răspundeam cu sfințenie și astfel se legă între noi, o corespondență foarte regulată, corespondență care nu încetă decât la moartea lui, cu mulți ani mai târziu, dar mult prea devreme pentru cei ce-l iubeam.

Cu hazul lui fără pereche, își zugrăvea dinainte portretul viitor, când avea să fie un amiral bătrân, roșu la față, cu părul alb, des și creț și cu zâmbetul vesel. Din nenorocire, nu trăi destul ca să ajungă amiral! Și partea din urmă a carierei lui a fost întunecată de un groaznic dezastru naval: pierderea vasului „Victoria”.

Ce vie mi-a rămas în suflet clipa când am primit vestea dezastrului, câteva luni după căsătoria mea, pe când mă luptam cu greutățile primelor începuturi, într’o țară străină.

Mama îmi telegrafia naufragiul vasului „Victoria” și arătă că mulțumită lui Dumnezeu, Maurice Bourke era printre cei salvați. Lovitura ce primeam era grozavă, dar mi-aduc aminte de lacrimile mele de recunoștință, pentrucă nu se întâmplase nimic „căpitanului drag” cum îi ziceam iubitului nostru prieten.

Nici-o inimă britanică nu va uita vreodată, naufragiul vasului „Victoria” falnicul vas de răsboi al amiralului Tryon, și primul dreandnought din acele vremuri. întreaga flotă a Mediteranei făcea manevre lângă Tripolis în ziua de 22 Iunie 1893; Maurice Bourke era căpitanul „Victoriei”, iar amiralul care comanda flota, Sir George Tryon, se afla pe bord. Tryon dădu un ordin, după spusele lui Maurice Bourke, cu neputință de îndeplinit. Bourke se împotrivi, încercă să arate că nu se putea executa manevra, din pricina lipsei de spațiu; Tryon se încăpățână și execută mișcarea, în urma căreia, cel mai mic dintre ambele vase de răsboi, Camperdonn, descriind o curbă, se ciocni de „Victoria” și o tăe drept în două.

In cinci minute mărețul vas, sub ochii întregii flote, se scufundă, dându-se peste cap, cu prora în jos, și înecând cu el întregul echipaj. Din pricina cumplitei fierberi a valurilor și a atracțiunii produse de vasul în scufundare, prea puține bărci se putură apropia, pentru a salva pe cei ce se înecau. Bourke fu printre puținii salvați. Se scufundase împreună cu ceilalți, dar marea, printr’un ciudat noroc, îl asvârli iarăși la suprafață, pe când amiralul Tryon și sute de oameni fură înecați. Din cauza pierderii amiralului său, Bourke nu putu niciodată să se desvinovățească cu totul, căci acel care dăduse ordinul fatal nu mai era de față ca să poată vorbi și să-și poarte răspunderea, iar buzele „căpitanului drag” erau pecetluite, — căci cine poate acuza un mort? Cumplită soartă, soartă ce frânse inima viteazului nostru căpitan.

Maurice Bourke nu se mai întremă sufletește după această groaznică tragedie; de-atunci, n’a mai fost acelaș om. Inima i se sfâșiase și muri în plină tinerețe.

Păstrez încă scrisorile lui, atât de pline de viață, de bună voe și de haz, și în zilele când ceasul de față îmi pare apăsător și când vreau să reînviez trecutul mult iubit, iau dela locul lor de odihnă acele neprețuite scrisori, și le recitesc una câte una. Pot să spun cu toată hotărârea, că Maurice Bourke a fost prima mea iubire!... 

Intrupa în ochii mei pe erou, ba chiar am cunoscut datorită lui, clipe de chinuitoare gelozie, când îmi închipuiam că ar fi putut iubi pe una din surorile mele, mai mult decât pe mine.

In ochii lui, nu eram decât o fetiță drăguță, cu păr bălai și cu multă vioiciune; el nu făcea deosebire între noi surorile, dar pentru mine, era în adevăr un fel de zeu, coborât printre noi. „Căpitan drag”, neprețuit prieten al copilăriei noastre! nu mai ești pe lumea asta, dar amintirea ta e proaspătă în inima mea și gândul meu se va întoarce totdeauna spre tine cu dragoste și recunoștință!

Amintirea ta e o bucurie fără amestec; mă desfătez redeșteptându-mi în minte chipul tău, zâmbetul tău, încântătorul tău duh, bunătatea ta darnică și larga ta înțelegere; toate sunt comori pe cari vremea nu mi le poate răpi. Ai fost în adevăr eroul a trei fetițe în pragul vieții. Fie, pe veci, binecuvântată amintirea ta! de o mie de ori binecuvântată.

Un ciudat incident e legat de scufundarea vasului „Victoria”, pe care ași vrea să-l povestesc. E una din acele mici fapte minunate și fără lămurire, ce se întâmplă uneori.

Căpitanul Bourke păstra toate scrisorile ce i le scriam noi copiii, într’o anumită cutie a vasului „Victoria”, pe care ași vrea să-l odihnească însfârșit marea. După deplina dispariție a falnicului cuirasat, fură scăpate din apă diferite epave și între altele se găsi plutind la suprafață cutia cu scrisorile noastre. Fundul cutiei dispăruse, dar ea se întoarse cu capacul în jos și nu lipsea nici una din scrisori; iar plutind alături de cutie, se găsiră două lucruri dăruite lui de mama: o ceașcă de argint și, lucru de necrezut, un baston având drept capăt, un ou cioplit într’o piatră din Rusia. Ciudată întâmplare, să se fi păstrat aceste trei lucruri, scumpe amintiri ale vieții noastre în Malta; noi o privirăm ca un semn, că nimic nu putea învinge desăvârșita prietenie care ne lega.

Scrisorile de demult, au un farmec al lor. Reînvie trecutul ca nimic alt; de aceea cred că n’ar fi rău, să adaug aci aceste vechi scrisori. Trei dintre ele sunt dela scumpul nostru căpitan, lungi și pline de haz; ași putea chiar zice că sunt pline de miez, scrise în cel mai bun stil familiar al lui; iar una e de la mama.

Yachtul „Surprise” era pus la dispoziția comandantului. Mama adesea întovărășea pe papa în călătoriile pe mare ce le făcea cu flota sa. Astfel, văzu multe locuri interesante. Am ales scrisoarea în care descrie o vizită a ei în Muntenegru. Avea un deosebit dar de a scrie și sunt sigură, că descrierea acelor regiuni, cari acuma și-au schimbat stăpânul — va fi vrednică de luare aminte pentru oricine o va ceti.

Toate acestea, după cum se vede din data scrisorii, s’au întâmplat foarte de demult...

Cettinié-Muntenegru, Octombrie, 3.

— 1887 —

Drăguțele mele,

Iată-ne în Muntenegru, și această țară ciudată e așa de neasemănată cu oricare alta, încât mi se pare că trăesc un vis. Trebue însă să vă povestesc, ce-am făcut după ce-am părăsit Zara. In ajunul plecării de acolo a fost un bal la guvernator.

Eu n’am dansat, deoarece nu cunoșteam pe nimeni; dar a trebuit să stau de vorbă cu câteva doamne, cari nu știau decât italienește. Am plecat după un prânz ce nu se mai sfârșia, și a doua zi am pornit-o disdedimineață spre Spalato, luându-ne rămas bun dela escadră, care pleca deadreptul la Cattaro.

Ne veni poftă să ne oprim, înainte de Spalato în alt orășel frumos, numit Trau și ancorarăm toată noaptea acolo. Vizitarăm o biserică foarte veche, vrednică de luare aminte și un orășel cât se poate de ciudat. Seara, se ivi o furtună îngrozitoare, dar ne-am cam obișnuit cu ele, cu toate că fac un sgomot înspăimântător.

Acum, Mrs. Manson, face lectură căpitanului Bourke și mie când avem vreme, iar el lipește în cartea noastră de amintiri, tot ce se leagă de această călătorie. Cartea e din ce în ce mai interesantă și căpitanul Bourke e foarte îndemânatic: fotografii, menu-uri, invitații, jurnale, schițe toate sunt păstrate, iar bunul nostru căpitan e foarte mulțumit cu această îndeletnicire, în ceasurile lui de răgaz.

E un om cât se poate de bun și de chibzuit, se gândește la toate și ne face viața foarte plăcută și fără griji. La Spalato, am vizitat ruinele foarte interesante ale palatului lui Dioclețian, în mijlocul cărora e clădit orașul. Catedrala e un vechiu templu roman.

După prânz, merserăm să vizităm ruinele vechiului oraș Salona, în care se fac chiar acum săpături, dar începu o strașnică ploae și până să ajungem acasă eram uzi learcă. Când trebui să trecem dela mal la vapor, ploua atât de tare, încât abea puteam desluși yachtul și ajunserăm în sfârșit pe bord, cu apa curgând de pe noi.

Vremea fiind atât de rea, hotărârăm să nu plecăm până a doua zi. Vântul era puternic, dar findcă trebuia mereu să ne croim calea printre insule, nu-l prea simțeam și seara ancorarăm iarăși într’un mic golf, pentru a sosi la Cattaro a doua zi de dimineață, iar nu când se face noapte.

Mă sculai mai devreme de 6, ca să fiu gata înainte de a începe să fim clătinați pe mare și trecurăm câteva ore foarte neplăcute, până să intrăm în minunatul golf dela Cattaro. E tocmai ca un mare lac, înconjurat de munți foarte înalți. Ne trebui un ceas și jumătate ca să ajungem la capătul lui, unde se află micul oraș Cattaro. Am găsit acolo întreaga escadră. A doua zi, Sâmbătă, merserăm la un picnic organizat de ofițerii vasului „Alexandra”, pe malul unui mic golf. S’a petrecut de minune; se făcură o mulțime de jocuri, alergări, sărituri prin apă și erau toți foarte încălziți și murdari. Unii chiar cântau din diferite instrumente, de parcă erau o gloată de copii. Eri dimineață, am părăsit Cattaro la ora 8 și am făcut o minunată plimbare cu trăsura timp de 6 ore, peste munți. De când sunteți n’ați văzut așa o priveliște și un drum atât de minunat... George [21]  venise cu noi și afară de el mai erau Mrs. Manson, Căpitanul Bourke și Mr. Keppel; din nenorocire, furăm prinși într’o ceață și nu mai puturăm vedea din vârf peisagiul nespus de frumos. La granița Muntenegrului, ne ieși în întâmpinare prințul Nikita, ceeace a fost o mare bucurie pentru noi, căci e un vechiu prieten și un om cât se poate de plăcut.

Pregătise un dejun într’o căsuță a lui, și ne era foarte foame după lunga noastră plimbare — Prințul însuși și toată lumea în țara lui, poartă frumosul costum național. Sunt bărbați de o mare frumusețe, chiar printre țărani; sunt deosebit de prietenoși și de cuviincioși.

Se poartă toți foarte curtenitori, aleargă până la marginea șoselei ca să ți se închine și Prințul e ca un adevărat tată printre ei. Dar ni se părea curios, că nu întâlnim niciodată vreo femeie pe străzi. Sunt foarte sfioase și stau în casă, iar bărbații se plimbă de colo, colo, și seara, dansează un foarte ciudat dans răsboinic — mult mai sălbatec decât danțul național scoțian; în acelaș timp, cântă un cântec vijelios, care sună foarte straniu în liniștea serii. Inainte de a ajunge la Cettinié, ne ieși în întâmpinare fiul mai mare al Prințului, un băiat foarte frumos de 16 ani, înalt și oacheș, cât se poate de curtenitor și cu o înfățișare foarte deșteaptă și vioae. Călărea în fruntea unei escorte de călăreți, având toți niște poney mici și vânjoși. Ne însoțiră tropăind în jurul nostru, unii luând-o la galop nebunește peste pietre și drumuri desfundate. Acasă, ne ieșiră înainte Prințesa cu fiicele ei, toate în costum național. Eu cunoscusem două dintre fete, pe când eram în Rusia, dar acum s’au făcut mari, și sunt foarte drăguțe și vioae. Ii plac foarte mult lui George, care s’a împrietenit de tot cu ele. Ele râd și vorbesc, iar el le ține isonul pe franțuzește. Mai e și un drăguț băețel de opt ani, îmbrăcat în prea frumos costum: intră făcând cel mai nostim salut și sărută mâna fiecăruia. Il cheamă Mirko și tatăl său e nebun după dânsul; însă nu răsfață pe nici unul din copii. Ba chiar e foarte sever și toată lumea îl ascultă, fără cea mai mică șovăire și cu multă dragoste. Inchipuiți-vă că toți umblă cu revolvere încărcate, chiar și servitorii, când servesc la masă.

Marți am fost într’o excursie la lacul Scutari; foarte frumos peisaj. Intâi merserăm pe șosea și apoi într’un mic vapor pe râu și în sfârșit pe lac, cu o minunată priveliște pe munți. Prințul își clădește o casă pe o mică peninsulă; debarcarăm printre stânci și trebui să urcăm un deal foarte povârnit, ceeace nu prea îmi plăcea pe așa căldură; dar tovarășii mei mă trăgeau în sus așa de sdravăn, încât trebuia să merg fără a mă opri. Am dejunat afară.

Pe când ne întorceam, Prințul omorî un șarpe foarte veninos, care avea poftă să se ridice pe coadă. Eri ne-am întors la Gattaro pentru prânz, împreună cu Prințul și fiul său, care vizitară mai toate vapoarele, apoi papa dădu un mare prânz pe „Alexandra” și azi dimineață am plecat.

Mi-a făcut mare bucurie să primesc aici vești dela voi. Sper că Sandra a fost la dentist, deoarece trebue să-i scoată în curând aparatul. 

Să organizați o frumoasă serbare de aniversarea lui Alfred. Dar ce mâhnită sunt să fiu departe de voi de ziua mea.

Vă trimet la toate multe sărutări.

Bătrâna voastră

Mama

Imi pare bine că i-au plăcut lui Mademoiselle, cadourile.

Tenedos, Luni

Septembrie 3, 1887

Scumpa mea Prințesă Marie,

Iată că la urma urmei, n’am avut vreme cât eram la Constantinopol să-ți scriu despre toate întâmplările noastre, căci — n’are să-ți vie să crezi — n’am fost lăsați în pace nici cinci minute. Ne-am îmbarcat buni sdraveni pe „Surprise” cu o întreagă gloată pe bord, căci n’aveam numai pasagerii ce vreau să viziteze Constantinopole, ci și o echipă de jucători de cricket, care se duceau să concureze cu colonia engleză.

Indată ce am ajuns, se înființă toată elita turcilor pe bord în întâmpinarea Ducelui, și apoi în uniformă de gală, Ducele, cu Keppel și patru-cinci ofițeri, pornirăm spre Palatul Ildiz, unde veni până la ușă Sultanul, ca să primească pe Duce și apoi îl conduse într’o cameră mai mică, unde se așezară amândoi.

Sultanul înțelege binișor limba franceză, dar nu vrea s’o vorbească, astfel încât totul se tratează prin tălmaci. Cea mai mare parte din persoanele oficiale al Curții știu franțuz ește, sau englezește, așa încât nu e nimic greu.

Sultanul prezintă Ducelui pe toți turcii mai de seamă, și noi furăm prezentați Sultanului, care ne strânse mâna.

In acea seară, se oferi un prânz de gală cu toți miniștrii și personalitățile Curții. Eu fusesem așezat între grasul șef al poliției și directorul Instrucțiunii Publice.

Primul nu știa decât turcește, așa încât n’aveam ce face cu el; cellalt, vorbea englezește, însă mirosea așa de greu, încât era aproape să-mi vie rău. Avea și o înfățișare foarte nesănătoasă, totuși intrasem în vorbă, eu mulțumindu-mă să vorbesc de vremea de afară, iar el rostind nimicuri rău mirositoare.

Sper că nu te-am jignit cu descrierea vecinului meu, dar a făcut asupra mea o mare impresie. Deoarece părăsisem flota la trei dimineața, și nu avusesem de atunci o clipă de răgaz, e firesc că la unsprezece și jumătate seara, să fi simțit mare bucurie când se sfârși audiența de după masă, și puturăm și noi merge la culcare. Noi, însemnează aici, Mr. Keppel și cu mine.

Ducele propuse să rămânem nopțile pe bordul yachtului „Surprise”, dar Sultanul nu voi să audă de așa ceva; așa dar Ducele cu bunătatea sa obișnuită, ne opri cu dânsul pe Keppel și pe mine.

Furăm găzduiți într’o locuință mai mică, lângă Palat, numită Ildiz Kiosk. Pot spune că era destul de plăcut rânduită, afară de faptul, că aveam un pat atât de scurt, încât fui silit să dorm deacurmezișul, cu capul într’un colț și picioarele în cellalt. Totuși dormii buștean. 

Toate acestea s’au întâmplat Miercuri; Joi pentru păcatele noastre, a trebuit să organizăm o regată.

Dimineața, am colindat bazarurile, dar n’a fost nimic nostim căci în pofida împotrivirii Ducelui, eram urmați de doi aghiotanți în uniformă de gală, de o gardă de soldați și de patru oameni cu bastoane groase, cu cari împrăștiau mulțimea. Mulțime, pe care poți să ți-o închipui, căci eram urmați de pâlcuri de evrei, turci, eretici de toate felurile, de toate vârstele, de toate sexele și de toate mărimile.

Bine înțeles, nu era chip să cumpărăm nimic, cu toate că n’am prea văzut ceva vrednic de cumpărat; dealtminteri, ar fi fost cu neputință, de oarece prețurile pe dată se ridicaseră până la sume nemapomenite. Dar nu prea aveam vreme de hoinărit, căci trebuia să ne urcăm îndată pe bordul yachtului Sultanului, pentru a merge la Prinkipo, insula unde trebuia să aibă loc regata.

Pornirăm la unsprezece și treizeci și luarăm un foarte bun dejun. Yachtul e mânat cu vâsle, și cred că e mai degrabă organizat pentru a bate la ochi, decât pentru a fi bun de locuit; totuși dejunul era ales. Bine înțeles nu se putea călători nici 10

mile într’un vapor turcesc, fără să se ivească o catastrofă; așa dar când eram abia la jumătatea drumului, se opri deodată mașinăria, cu scârțâeli, cu hurueli - și pocnituri. Aflarăm mai târziu când totul reintră în ordine, că uitaseră să ungă mașinile și astfel bine înțeles s’au încins și am fost nevoiți să stăm pe loc. Deoarece toate regatele sunt de obicei foarte anoste, trebue să înscriu pe această ca pe una din cele mai anoste și chiar cred că ași putea s’o numesc anostă la superlativ.

Timp de patru ceasuri, fără răgaz, am avut plăcerea să privim la o seamă de oameni muncindu-se și icnind, oameni pentru cari nu simțeam câtuși de puțin interes. După câtva timp debarcarăm, iar Ducele fu pe dată împresurat de un falnic comitet al regatelor, și mi se pare că până și priveliștea regatelor era mai puțin plicticoasă decât obligațiunea de a sta de vorbă cu locuitorii insulei, cari ne făceau onorurile.

Ni se oferi mâncare cu băutură laolaltă, și anume șampanie în care se afla ananas și fragi. Era ceva foarte displăcut, de oarece ananasul eșise din cutii de conserve, iar fragii erau foarte tercuiți, și ah, ah, ah! Fuseseră aduși fără grijă într’un coșuleț, de sigur murdar.

Trebue să mărturisesc, că toate astea alcătuiau o foarte plăcută petrecere de după prânz. Insfârșit ne duse îndărăt yachtul turcesc și luarăm masa în kioșcul nostru și după masă Sultanul trimise vorbă, că ne aștepta în micul său juvaer de teatru, alipit Palatului, ca să asistăm la reprezentația unui scamator, mă rog!

Sultanul însuși era de față, și micul teatru era foarte frumos, dar scamatoria, dacă nu e desăvârșită, te cam plictisește după două ore. Totuși, artistul era în serviciul special al Sultanului.

E francez și mărturisesc că am învățat mai multe taine ale scamatoriei în acele două ore, decât în toată viața mea. Aveam locuri într’un balcon deasupra artistului, ceeace  nu prea era cinstit, căci vedeam aproape tot ce făcea. Și la urmă, veni iar ceasul culcării.

„Vineri este Duminica turcilor și așa dar, e o zi mare în Constantinopole. Sultanul merge la moschee cu mare alai la amiază. Văzurăm de minune totul. Printre armata înșirată dealungul străzilor, cu ofițerii superiori și cele mai înalte personalități oficiale pășind în mers grăbit înaintea trăsurii lui, Sultanul, se îndreptă spre moscheea, care se afla lângă Palat. Peste tot pe unde trecea, soldații prezentau arma și strigau: „Padishah choke Yashar” ceeace înseamnă: „Mulți ani trăiască Sultanul”.

După ce se închină aproape vreo jumătate de oră, se întoarse la palat într’o trăsurică înhămată cu un poney, pe care-l mâna el însuși, și apoi dela o fereastră a Palatului, primi salutul trupelor, cari defilară în fața lui. Văzurăm trecând vreo opt mii de soldați, și cu toate că nu sunt prea bine echipați, sunt fără îndoială voinici; conduși de ofițeri buni, ar fi în stare de orice ispravă. Sunt bine muștruluiți și soldații și ofițerii, deoarece de mulți ani o seamă de ofițeri germani au fost în serviciul Sultanului și au contribuit mult la progresul armatei, atât în destoinicie cât și în înfățișare.

După aceea Ducele merse la Sultan și-i prezintă felicitările sale pentru împlinirea a 12 ani dela urcarea sa pe tron.

Lucru ciudat, era și aniversarea Ducelui care împlinea 30 de ani de serviciu naval; astfel se făcu un schimb de felicitări și după aceea, Sultanul se apropie de Keppel și de mine și vorbi cu noi și ne strânse mâna, lucru ce face destul de rar. 

Prin mijlocirea tălmaciului, mulțumii Majestății Sale, pentru bănătatea și găzduirea sa și îi prezentai felicitări. E un om mic și neînsemnat, cu înfățișare de evreu și cu un nas lung, cumplit de urât.

In acea seară, a fost o luminăție deosebit de frumoasă. Am prânzit la ambasadă, la Therapia, la vreo 10 km departe de Bosfor, un prânz grozav de lung, urmat de o mare recepție a tot ce e mai frumos și mai la modă în Constantinopol. La modă în adevăr, dar frumos, nu prea. Doamna Nelidoff, soția ambasadorului Rusiei, e spăimântător de urâtă. Mi se pare chiar, că e una din cele mai urâte femei, ce am văzut vreodată.

Sâmbătă era vorba să ni se ofere o petrecere în grădină, la care Ducele trebuia să facă onorurile, și apoi încă un prânz de gală, în palatul Sultanului, dar din fericire pentru noi (dar nu pentru el, bietul om) îi veni în gând unui văr al Sultanului, să moară tocmai atunci — și astfel scăparăm.

Am vizitat Tezaurul, care e ceva minunat și conține niște juvaere nemaipomenite, însă ca orice lucru turcesc, e foarte rău orânduit și așa de puțin luminat, încât abia e cu putință să vezi ceva.

Am fost și la palatul Dolma Bazce, unde se află săli nespus de frumoase. Este una în mijloc, numită „Sala Tronului” care e o adevărată minune.

Săptămâna viitoare, e așteptat marele duce Sergiu cu marea ducesă, precum și marele duce Paul; și ei vor locui în acest palat. E nespus de frumos și toată partea de afară e de marmură. 

Echipa jucătorilor de cricket a câștigat match-ul; în general, toată călătoria a fost foarte reușită.

Sultanul nu se lăsă, până nu ne decoră pe toți și ne umplu de daruri. Ne trimise tuturor țigări și miei și legume pentru vapor.

Mie mi-a dat o tabacheră foarte frumoasă de aur, cu diamante, pe care am să vi-o arăt când voi veni. Aștept cu mare nerăbdare luna viitoare, când „Surprise” va fi iarăși câteva zile locuit de D-voastră; așa nădăjduesc.

Acum la revedere, pornim îndată spre Lemnos și alte melaguri, unde nu se pot primi nici trimite scrisori.

Salut cu drag prințesele și în special pe prințesa Sandra, pentru a 10-a aniversare a ei.

Al D-voastră, cu sinceră prietenie,

Maurice A. Bourke

Tata în vechiul său costum rusesc

Royal Palace, Madrid

Duminică, 17 Iunie, 1888

Scumpă Prințesă Mărie,

A fost foarte drăguț din partea D-voastră, că mi-ați răspuns atât de curând și îmi pare foarte bine că vă place să primiți scrisori de la mine. Sper că pachetul de „nougat” n’a avut gust de chibrituri. Acum trebue să vă dau amănunte despre Madrid.

Regina nu era deloc bine, când am sosit Marția trecută; dar nu era nimic decât un ușor acces de friguri, pricinuite de căldura ce a găsit la Valencia, după ce a plecat din Barcelona. Până Joi se făcuse bine de tot.

Cu toții am muncit fără răgaz, de când suntem aici. E aici și infanta Isabela, sora defunctului rege, care locuește în Palat. E foarte plăcută și bună, dar e atât de voinică, încât niciodată nu obosește. Rezultatul vi-l puteți ușor închipui, căci nimeni n’ar crede că e cu putință, să vadă cineva atâtea lucruri, într’un timp atât de scurt.

Știți cât de neobosită e și Ducesa că nu e chip s’o ostenești. Imi vine să cred că Infanta auzise despre aceasta, și că a fost un fel de întrecere între ele, ca să se vadă care se dă învinsă mai întâi; dar trebue să vă spun, că nici Infanta n’a isbutit să-i vie de hac mamei D-voastră.

Acum am să vă dau seama, pe scurt, de fiece zi petrecută aici.

Am plecat din Alicante, Luni după amiază, după ce sosiserăm acolo dimineața, venind din Malaga. Societatea noastră era compusă din Duce și Ducesă, prințul George V, Lady Mary, Mr. Keppel și eu. Se adăugaseră la tren două vagoane salon, foarte încăpătoare, și Ducesa cu Lady Mary, ocupau unul din vagoane, iar toți ceilalți, eram în al doilea. Luaserăm cu noi, coșuri cu mâncare, precum și fripturi și de ale băuturii, pentru mai târziu.

Ne-am oprit la o mică gară, la Encina, la vre-o 6.30, unde cam în tot atâtea minute ne-am îndesat pe gât 5 mâncări calde, precum și pâine cu brânză. Nu m’am putut împăca cu acest prânz, alcătuit din carne tare cu prea mult usturoi, gătită în cinci feluri deosebite. Dar îmi lăsai porțiile pe farfurii și-mi închipui că s’a găsit cine să le mănânce în locul meu. Să le fie de bine, căci sunt sigur, că acela sau aceea a trebuit să miroase îngrozitor, timp de o săptămână.

Dar trebue să mă grăbesc cu povestea, căci trenul pornește spre Madrid și ar fi ceva grozav, dacă aș rămâne de căruță. Peste puțin, pela ora 10, s’a cerut valetului Horton să aducă pentru Ducesă, puțină apă caldă, dar n’a fost cu putință să-l găsim. Servitorul meu știa că Horton se coborâse din tren și că nu se mai urcase. Aflarăm mai târziu, că se suise în alt vagon, dar noi credeam că l-am pierdut în gară. Când însă se ivi iarăși, am rămas toți cu ideea, că el în adevăr pierduse trenul, care însă mergea atât de încet, încât Horton fusese în stare să fugă după el și să-l prindă. Am terminat cu Horton.

La 8, 45, am sosit la Madrid, unde am fost primiți de gardă și de oficialități. La gară era și infanta Isabela. A trebuit să ne îmbrăcăm în tren, unde bine înțeles nu era bae, ci pentru toți numai un lighean foarte mic cu foarte puțină apă, care se făcuse neagră de tot, când am fost toți gata. Totuși, cu ajutorul hainelor celor mai bune ce aveam, isbutirăm să fim destul de cuviincioși, în ceeace privea obrazul și mâinile.

După amiaza de Marți, am petrecut-o în muzeele de pictură. Asta e colecție, nu glumă!... E cel mai minunat lucru din lume... Sunt peste două mii de tablouri în acest muzeu, și comparându-l cu altele, nu cuprinde aproape nimic fără de valoare. Colecțiunea de tablouri de Velasquez e bine înțeles fără pereche, căci Filip al IV-lea al Spaniei, îl sili să picteze aproape numai și numai pentru dânsul. De fapt el trăia în Palat și făcea parte din Casa Regală. N’am stat în muzeu decât vreo două sau trei ceasuri și bineînțeles, n’am văzut în amănunt, decât ceeace era mai de seamă.

Astfel, Marți seara, ne culcarăm devreme, cu gând să ne pregătim pentru plecarea la Toledo, a doua zi. Am plecat din Madrid la zece, în vagoanele speciale ale trenului regal. Luarăm în tren un dejun cât se poate de bun și ajunserăm la amiază în Toledo. Acolo am găsit două trăsuri, fiecare cu câte patru catâri; îndată ce ajung la un deal, o iau la galop. Printre alte priveliști minunate și rămășițe dela Maurii de demult, trebue să pomenesc de fabrica de arme din Toledo și de biserica clădită în cel mai desăvârșit și curat stil gotic, sub Ferdinand și Isabela, care după cum știi, sunt cuceritorii Grenadei, ultima cetate a Maurilor în Spania.

In fabrica de arme, vestită de multe veacuri, pentru neasemănatul oțel al pumnalelor și al spadelor sale, am văzut toate secțiunile în plin lucru, și cum sculptau lucrătorii oțelul și-l încrustau cu argint și aur. Ni se dădu fiecăruia câte o bucată. Eu am căpătat un cuțit foarte frumos și mare, care îmi va servi de minune drept cuțit de vânătoare, dacă va veni prilejul, și-i ascuțit de pe acum. Ducesa a primit o mulțime de lucrușoare încrustate, pe cari le veți vedea când va sosi la Coburg. Aghiotantul Ducelui aici, e marchizul de Serra Bullones care a fost în Anglia, în timpul jubileului reginei; făcea parte din suita infantei Eulalia.

Acest om curtenitor stărui să dăruiască Ducelui o sabie pe care acesta o admira. E copiată după sabia lui Don Fernan de Gonzales de Cordova, cunoscut sub numele „El Gran Capitan”. S’a dovedit mare general în cucerirea Granadei.

După aceasta, am asistat la defilarea școalei militare a studenților, care face parte din Academia instalată în vechiul palat regal, o minunată clădire din timpul domniei lui Carlos al III-lea al Spaniei.

Din nenorocire, a fost în două rânduri prada unui incendiu și trebue, acum, să fie din nou restaurată.

Catedrala e frumoasă, dar n’are nimic strălucit. Ceeace are într’adevăr ciudat, e faptul că într’unul din paraclise se oficiază încă după ritul mozarabic. Aceasta e o religie mai veche decât cea catolică în Spania, și trecea drept cea adevărată în timpul ocupației Toledei de către Mauri. Fusese tolerată de dânșii, în timpul când domniau în Toledo, iar când fură însfârșit isgoniți, această credință fu prilejul multor grave neînțelegeri și tot felul de minuni se săvârșiră pentru a dovedi, care din amândouă (religia catolică sau cea mozarabică), era cea adevărată.

Nu știu multe despre aceasta și nici loc nu am, dar rugați pe Fräulein sau pe dr. X să cerceteze pentru d-v., căci e lucru vrednic de luat aminte. Am sosit la șapte după amiază, mai mult morți decât vii, ne-am urcat în tren și ne întorserăm la Madrid. Prânzirăm în vagoane, ceeace fu foarte bine venit, căci toată ziua, umblând de colo, colo, timp de șapte ore, nu luasem altceva decât bere și înghețată, într’o veche și foarte ciudată sinagogă, astăzi desafectată. Madrid, culcare și somn adânc, și iată-ne ajunși în ziua de Joi. Iar intrăm pe mâinile strașnicei și neobositei Infante.

Mai întâi, vizitarea muzeului de arme. Se înțelege sub acest nume, o colecție de armure, dar aceasta e de bună seamă fără pereche în lume, căci nu sunt armele și armurele vreunui ostaș oarecare, ci numai armele și armurele de răsboi și de întrecere cu armele, călare sau pe jos, a tuturor regilor Spaniei, începând cu Carol Quintus și cel dintâi al Spaniei.

Săbiile tuturor regilor și ale marilor generali, trofeele dela Lefantos unde Don Juan de Austria, în timpul domniei lui Filip II, învinse pe Turci; sabia lui Boaldil poreclit „El Rey Chico” adică micul rege, și care a fost ultimul rege al Grenadei și o mulțime de alte lucruri, prea multe ca să le pomenesc, căci s’ar preschimba scrisoarea mea într’o plicticoasă „Călăuză de călătorie” de a lui Muray.

Am mers pe urmă la grajdurile regale. Sunt cât se poate de frumos rânduite. Cuprind acum douăsute șaptezeci de cai și cincizeci catari. Unii dintre poney sunt frumoși de tot și m’am gândit la d-v. și la prințesele Victoria și Sandra. Cum v’ar fi plăcut la toate să le dați zahăr! Dar erau atât de mulți, în cât mă tem că v’ar fi trebuit o căruță înhămată cu un măgar, plină cu zahăr, ca să puteți da fiecăruia câte o bucățică. Unul mititel și alb, era o minune. L-au scos din grajd și l-au pus să alerge de jur împrejur; era un poney care umblă în buestru, știți ce va să zică acesta, dar dacă ați fi văzut cu ce iuțeală mergea! E lucrul cel mai nemaipomenit ce-ți poți închipui. Mai e și un cal foarte ciudat alb, pătat peste tot cu negru, nu ca obișnuiții bălțați, ci fiecare pată singură și bine conturată. Mai văzurăm și trăsura cu patru cai, foarte elegantă, pe care o mână Regina singură, și a infantei Isabela cu patru poney spanioli, cu hamuri spaniole și clopoței. La ora unu luarăm dejunul cu ducele și ducesa de Fernan Nunez; dejunul fu cât se poate de bun și cuprindea, ceeace se zice prin ziare, vinurile cele mai alese. Era o casă minunat de frumoasă, plină de lucruri de preț și am vizitat-o toată.

După prânz, între cinci și opt; Sir Clare Ford ambasadorul Angliei dădu o recepție, la care se adună tot Madridul.

Erau unele doamne foarte frumoase, dar pe mine nu m’au prea încântat frumusețile din Spania. Toate doamnele aici își pudrează așa de tare obrazul, încât par albe de tot și atunci ochii foarte negri, strălucesc și mai tare și par mai negri decât oricând. In acea seară, Regina se făcuse bine de tot, și luă parte la ospăț. Vineri, fiind vești așa de rele despre bietul împărat Frederick, Ducele nu veni cu noi, dar toți ceilalți, merserăm cu un tren special la Escurial. Escurial mi se pare cel mai mare palat din lume, clădit de Filip al XI-lea, fiul împăratului Carol al V-lea. Stilul arhitecturii este cel mai sever pe care l-am văzut vreodată, căci în toată imensa întindere a clădirii, nu se vede nici cea mai mică ornamentație. Paraclisul regal,e foarte mare și împodobit. In boltnița dedesubt zac rămășițele tuturor regilor și ale reginelor,

ale copiilor lor și ale membrilor familiei regale, începând cu marele împărat Carol Quintul. E foarte frumoasă însă; insuflă mâhnire și mie îmi pare groaznic a te duce să stai cu oasele unor străbuni, dintre care unii sunt morți de mai bine de trei veacuri. Introcându-ne dela Escurial la ora patru, ne-am înapoiat la Palat, unde aflarăm trista veste a morții împăratului Frederick. Bineînțeles, toate petrecerile fură amânate, astfel în cât nu mai luarăm parte la un „garden-party” dat de ducesa de Alba. Aceasta e fiica oaspeților noștri de acum câteva zile, ducele și ducesa de Fernan-Nunez. S’a căsătorit cu ducele de Alba și locuesc un minunat palat. N’am putut să luăm parte nici la prânzurile ministrului Rusiei, date în onoarea ducesei, și astfel ajungem până la ziua de Sâmbătă, care a fost petrecută liniștit.

Am vizitat Palatul dela Aranjuez, o locuință încântătoare cu un parc frumos și drumuri umbroase, lungi de mai mulți kilometri.

Palatul a fost zidit de Carol al III-lea al Spaniei și e o prea frumoasă clădire cu toate că nu mai stă nimeni înăuntru. După ce vizitarăm întreg palatul am dejunat sub bătrânii paltini aproape de care curgea râul. După aceea, făcurăm o lungă plimbare în trăsura cu patru poney, mânată de infanta Isabela, dealungul frumoaselor drumuri din parc. Am văzut toți caii și mânjii pe cari îi țin acolo. Sunt cu totul vreo patru sute. E și un micuț măgăruș adus din Africa; nu-i mai mare decât ogarul nostru „Sandy” și Regina îl poate duce de colo, colo în brațe. Mai era și un prea frumușel poney negru. Mi se pare că Ducesei, i-ar plăcea foarte mult să aibă o astfel de pereche. Cei mai buni vin din Navarra. Am căutat s’o conving că dacă cumpără poney, trebue să ia și un ham adevărat spaniol pentru câteși patru și atunci ai putea învăța să mâi patru cai. Hamul spaniol e atât de frumos cu mulțimea lui de canafuri roșii și cu clopoței! Animalul e așa de acoperit, mai ales la cap și la umeri, că de abia îl poți vedea.

Infanta Isabela, mână minunat de bine. Ai fi rămas încremenită, dacă ai fi văzut cum întorcea unele colțuri și locuri înguste, pe când mâna în pas de galop. Știe franțuzește și englezește, dar vorbește atât de iute, încât o foarte greu s’o înțelegi, mai ales când nu poți din pricina sgomotului trenului să-i prinzi toate cuvintele. Astăzi e vorba să vedem „Tapiseriile” cari din pricina lipsei de loc, nu sunt atârnate pe pereți. Totuși au fost pentru noi scoase toate la iveală și am simțit o adevărată desfătare, văzând o așa minunată colecție. Din nenorocire, azi, Duminică, e ultima noastră zi; și aici se sfârșește una din cele mai plăcute călătorii și desigur, săptămâna cea mai plină de interes pe care am petrecut-o vreodată.

Don Antonio, infantele Spaniei, ne-a întovărășit în toate excursiile. E soțul Infantei Eulalia și amândoi au fost la Londra, la Jubileul Reginei.

Astăzi Regina a luat cu dânsa pe Duce și Ducesă și pe prințul George la un dejun dat de infanta Eulalia, în palatul ei. Din nefericire, a (fost necontenit bolnavă cât am fost noi aici, așa încât n’a putut lua parte la nici o excursie. Diseară, plecăm la 7.45 în două vagoane-salon și ajungem la Valencia mâine la ora 10 dimineața.

Flota se va opri la Port Mahon, iar noi cu vasul „Surprise” dăm o raită ca să vedem Taragona și apoi, regăsim flota la Port Mahon. De acolo, sper, să putem lua pe Duce și Ducesă până la Palma și la Arte, ca să viziteze niște grote minunate.

La 23, „Surprise” va părăsi Port-Mahon, mergând spre Marsilia, și Ducesa va sosi după cât se pare la 26 la Coburg; așa dar, puteți să vă așteptați la o zi de bucurie.

Lady Mary s’a simțit foarte rău într’o zi, din pricina oboselii de a alerga de colo-colo, dar acum s’a întremat și poate pleca la drum diseară.

Acum trebue să pun capăt lungii mele povești, care sper că v’a făcut să petreceți.

Aduceți-vă aminte, că va fi o mare plăcere pentru mine, să primesc o scrisoare, căci pentru mine a afla ceva dela D-tră, sau despre Dumneavoastră, e totdeauna un lucru de mare preț și trebue să-mi scrieți din când în când.

Am fost la o fabrică de ciocolată lângă Escovial și Ducesa vă aduce o cutie mare plină cu bomboane, la facerea cărora am fost de față.

Acum la revedere, cu multă dragoste pentru prințul Alfred, pentru dv. și surorile, și o sărutare sdravănă pentru „Koorosity”.

Rămân al D-voastră sincer prieten,

Maurice A. Bourke

Petersburg, Ianuarie 1890.

Luni

Scumpă Prințesă Mărie,

De fapt voim să vă scriu mai de mult, dar, nu știu nici eu cum, n’am avut o clipă de răgaz. Orișicum, trebue să vă spun cât de bine am petrecut.

Intâi și întâi, nu găsesc că-i atât de frig aici pe cât m’așteptam; mi s’a spus că se întâmplă adesea, când vine cineva aici pentru întâia oară, să nu simtă deloc frigul.

E un prinț Belosselsky, atașat pe lângă Duce, care e un om foarte plăcut și poartă grijă de Lady Coke și de mine.

Locuește într’o casă foarte drăguță în marginea orașului și am fost poftiți acolo la dejun. Ne-a plimbat în săniuța lui cu velă și apoi am patinat puțin.

Era, însă, foarte frig pentru patinaj și aproape toate degetele dela picioarele Lady-ei Coke, au degerat, așa c’a trebuit să se întoarcă acasă și să le fricționeze cu spirt, ca să restabilească circulația; ceeace după spusele ei era foarte dureros.

Altă petrecere, în adevăr minunată, aici sunt munții de ghiață. Te așezi într’o săniuță și-ți dai drumul pe o coastă, cât se poate de povârnită și apoi sbori pe suprafața netedă a gheții cu o iuțeală... ah! de nu știu câți kilometri pe oră. La început, mă’ lăsam condus de alții, dar cu încetul prinsei curajul să-mi dau drumul singur.

In ziua întâi mi-a mers de minune și n’am căzut decât atât cât se cuvine; dar în ziua doua, o pornii singur de tot, și fiind prea îndrăzneț sau prea neîndemânatec, mă pomenii asvârlit și așezat jos, în capul oaselor, pe ghiață, în chipul cel mai caraghios. La urmă, îmi dădui drumul în jos, și bineînțeles, mă răsturnai; de data asta, îmi scrântii degetul cel mare dela mână. M’a durut îngrozitor și am stat toată noaptea cu degetul în bandaje de ghiață cu arnica pentru a-l desumfla. Altă ispravă, a fost să mă las asvârlit dintr’o sanie. De obiceiu, ești bine prins cu nasturi, într’o mare învelitoare de blană de urs, dar eu nu cunoșteam șiretenia asta și mă plimbam cu sania stând de vorbă foarte liniștit cu unul din tinerii dela Ambasadă, cu care mă duceam la „montagnes russes”. Deodată, sania se isbi de o piatră și făcu un salt într’o parte, iar eu mă pomenii afară, întins ca o pajură, lățit ca o mare broască țestoasă, în marginea drumului. Cu pălăria într’o parte și picioarele în alta, dar învelit tot în mantaua mea de blană, care se umplu de zăpadă. Totuși nu mi-am frânt niciun os și apoi, eu râdeam cât se putea, dimpreună cu toți ceilalți.

Joia trecută, Mr. Morier, fiul ambasadorului Angliei și cu mine, am fost în căutarea unor urși, despre cari auziserăm.

Nu mai fusese la astfel de vânătoare și bine înțeles nici eu. Luarăm cu noi merinde și un om de la Ambasadă, care știa rusește. Plecând la trei după amiază făcurăm cu trenul vreo 80 de verste adică vreo 150 mile. Drumul ținu 6 ore; ceeace înseamnă că ai putea să fugi dealungul liniei ferate, rostogolindu-ți pălăria cu vârful piciorului, tot atât de repede cât merge și trenul. Scoborându-ne din vagon, ne urcarăm în niște săniuțe de țară făcute din împletitură, ca și coșurile, și pornirăm într’o procesiune de patru, fiecare în săniuța lui, iar servitorul într’a treia și calabalâcul într’a patra. După trei ceasuri de hopuri și hârtoape, am ajuns și ne-am oprit într’un sat. Trebue să mărturisesc că prima mea impresie despre drumul cu sania, n’a fost tocmai plăcută, dar cred c’a fost în mare parte vina mea, căci nu învățasem încă, cum să mă așez ca să-mi fie mai bine. După ce luarăm ceaiul în acea colibă joasă, pornirăm iar. De data asta, pentru un drum de șase ore. Și nici acum, nu învățai cum să mă așez ca să-mi fie mai bine, ceeace aflai tocmai mai târziu, și rezultatul a fost, că nu am putut închide ochii, toată noaptea. Totuși, isbutii să mă țiu la căldură, măcar c’a nins toată noaptea și aveam 10° R sub zero. Zăpada mă plictisea foarte mult, pentrucă mereu îmi cădea pe nas și se topia și mă silea mereu s’o șterg și să mă usuc. Insfârșit, după un dejun, alcătuit din ochiuri la capac și câte ceva din coșul nostru cu merinde, am plecat în căutarea ursului numărul unu.

Nu era acasă și nici nu cred că fusese vreodată, astfel încât am rămas păcăliți. Insă mi se spuse să mai mergem cale de vreo 20 mile, în căutarea altui vânat.

Așa făcut-am și am fost răsplătiți prin faptul că am găsit un loc minunat iar după ce se așezară și gonacii la locurile lor, se ivi o namilă de urs. Mr. Morie trase și-l întinse la pământ, dar el se sculă iar și fugi. Eu trăsei de la depărtare și-i frânsei un picior dindărăt. N’aveam noroc, căci zăpada, nefiind prea mare ursul putea merge prea repede, ceeace și făcu; apoi, erau și pomii foarte deși, astfel că din nenorocire se făcu nevăzut.

Ne luarăm după urmele lui, dar furăm nevoiți să renunțăm, căci nu puteam să-l urmărim mai mult, având a ne întoarce la Petersburg la timp pentru marele bal. Dar totuși, cred c’au să ne aducă ursul, căci am aflat dela gonaci, că l-am fi putut prinde cu ușurință, dacă am mai fi stat o zi: îi rugarăm însă să ni-l aducă la St. Petersburg dacă se întâmplă să-l prindă.

A fost o excursie minunată și drumul cu sania, ziua și noaptea, prin aceste păduri e cel mai încântător lucru din lume. Sper să mai fac câteva plimbări la fel, dar săptămâna aceasta Lady Coke și cu mine și cu d-l Solovieff plecăm la Moscova, oraș pe care bine înțeles trebue să-l vedem.

Nu prea am fost isbit de frumusețea rusoaicelor, dar mulți din bărbați sunt cât se poate de frumoși, iar uniformele la Palat, în zilele de mare gală, sunt ceva uimitor.

A fost aseară un bal, de vre-o două mii de oaspeți. De acum are să fie un șir neîntrerupt de baluri, până începe postul.

Acum, scumpă prințesă Marie, trebue să vă trimit cel mai afectuos salut. Mă întreb dacă au sosit vreodată cărțile, ce i-am trimis lui Fräulein, cu o cadră în ele. Poate veți fi bună s’o întrebați?

La revedere, cu toată dragostea al d-voastră devotat

Maurice A. Bourke

Mai aveam încă un foarte bun prieten în zilele acelea nevinovate dela Malta; e vorba de vărul nostru George. Cu toate că era cu zece ani mai mare decât mine, era și el foarte tânăr pe acea vreme și nicidecum prea mare sau prea mândru, pentru a nu petrece de minune în tovărășia noastră.

Mi se pare că nici nu i se zicea pe-atunci ducele de York, ci numai prințul George. Era și el pe vasul „Alexandra”‘ sub comanda tatei. Părinții mei îl iubeau foarte mult, și la San Antonio avea întotdeauna o cameră pregătită pentru dânsul, când nu era reținut  pe bord. Vărul George era un tovarăș foarte iubit de noi. Avea și el darul să potolească svăpăiatul nostru trio. Ne poreclise „dragele trei”, dar îmi amintesc cu mândrie, că în ceeace privește pe vărul George, eu eram fără doar și poate, cea preferată; nu putea fi despre aceasta nicio îndoială.

Ce încântătoare veselie împărtășeam cu George, ce nevinovată veselie!... Ne plimbam într’un docar înalt cu două roate; calul pe care îl mâna el, un murg foarte liniștit, se numea Cockey. Una din noi sta lângă dânsul și celelalte două la spate. Cele dela spate, stăteau deobicei în genunchi pe banchetă și flecăreau cât le ținea gura, cu cei doi din față. Mai erau și minunate plimbări călare cu vărul George, care avea un roib cu păr lucios, numit Real Jam.

La Malta, toată lumea privea cu luare aminte caii vecinilor săi, căci țineau un loc atât de mare în viața de acolo, încât ai fi crezut că fac parte din familie. Real Jam, era o ființă desăvârșită, și când luară sfârșit zilele dela Malta, stăpânul lui îl luă cu dânsul la Sandringham. De câteori era cu, putință, vărul George ne însoțea în excursiile noastre de fiece Sâmbătă și-i plăcea să declare că, „dragele trei” se purtau mult mâi bine și erau mai puțin sburdalnice, când conducea el nebunateca gloată. Allenby sau „lună plină” era totdeauna cel mai neastâmpărat. Am găsit scrisori vechi dela George, în cari spunea că trage nădejde să se fi cumințit Allenby. Lui George îi plăcea mai bine să ia comanda în zilele, când sgomotosul Allenby nu făcea parte din expediție.

Dar nu erau de față nici George, nici Allenby, la o anumită excursie, de care e legată o tristă și umilitoare amintire. Ne dusesem călări, până la un colț depărtat al insulei, și mama cu Lady Mary și fiicele ei ne urmaseră în trăsură. Era o zi frumoasă și însorită, și eram cu toții plini de veselie, iar mama se mândrea grozav cu un golf, pe care îl descoperise în partea cealaltă a insulei. Mamei îi plăcea să facă descoperiri. Ultima parte a drumului spre malul mării era foarte povârnită și mergeam toți pe jos, căci se socotise primejdios să coborâm călări o coastă atât de repede. La întoarcere, mama propuse ca Lady Mary, de constituție plăpândă și obosindu-se ușor, să urce partea cea mai repede a coastei, călare pe Tommy, pentru a nu se osteni. Tommy era un mic animal vânjos, destul de voinic pentru a purta greutatea unei ființe atât de gingașe ca Lady Mary; însă insinuările lui Mademoiselle Heims împotriva Vărul George” călare pe „Real Jam;

Ducele de York (George V-lea)

prietenei mamei își croiseră drum în mintea noastră și coceau acolo pe înfundate. Nevinovata propunere a mamei făcu să isbucnească ca o flacără, vrajba noastră împotriva prietenei ei. Caii, pentru noi, erau ceva sacru; când era vorba de ei, ne cuprindea o gelozie prostească și nimeni nu avea voe să-i încalece decât noi, sau grăjdarul lor; așadar ne împotrivirăm sgomotos, zicând că bietul Tommy nu e în stare să poarte în spinare, decât un copil. Mama, rușinată de lipsa de curtenie a fetițelor ei, trecu peste împotrivirea noastră, și, cu toată dreptatea, stărui ca Lady Mary, — foarte stânjenită de cele întâmplate, — să încalece pe Tommy, ceeace și făcu la urma urmei. Incepu atunci o scenă de neertat pentru noi. Stăpânite de mânie, pe când urcam dealul după mama și Tommy cu călăreața lui, începurăm să ocărâm pe Lady Mary către fetele ei, cari mergeau alături de noi și Dumnezeu știe ce grozăvii rostirăm față de cele trei fetițe, împotriva mamei lor. Toate ponegririle fără temei ale Mademoisellei ieșiră pe negândite din gurile noastre. Când ajunserăm în vârful dealului, Lady Mary se coborî de pe cal, Tommy se întoarse la adevărata lui stăpână și câteșitrele ne urcarăm iar în șea. Mama, pentru a arăta cât o mâhnise purtarea jignitoare a copiilor ei, porni cu trăsura fără un cuvânt și fără a ne arunca măcar o privire. Atunci ne aprinserăm, parcă ar fi turnat cineva untdelemn peste flacăra mâniei noastre. înecate în lacrimi, ca trei mici sălbatece părăsite de Dumnezeu, dădurăm drumul hățurilor și co-borârăm dealul în galop nebun, în urma trăsurii, urlând de furie și scoțând limba cât era de lungă, pe când aruncam în capul Lady-ei Mary cele mai urâte epitete ce puteam găsi în vocabularul nostru, din fericire destul de restrâns.

Desigur, că avea și o latură comică această scenă, foarte necuviincioasă. Trebue să fi fost o priveliște nostimă, aceea a celor trei mici amazoane înverșunate, în galop nebun dealungul șoselei în urma trăsurii elegante și potolit mânată, în care stau două doamne, ce-și salvau demnitatea prefăcându-se că nu se știu urmărite de trei mici furii cu obrajii scăldați în lacrimi și scoțând limba cât se putea. Mulți ani mai târziu, am găsit o scrisoare veche, adresată fratelui nostru, în care Ducky desemnase o schiță a acestei scene.

Desigur, în unele clipe ale vieții, simțim o bucurie amară, în a ne lăsa târâți de mânie și ne cufundăm în baia furiei noastre; ce urmează însă, nu e decât mâhnire și umilire. Când ți-ai recăpătat cumpătul, îți dai seama ce nesăbuită și nevrednică a fost deslănțuirea, iar văpaia mâniei e înlocuită prin rușine și umilință. Toate acestea și încă altele, le-am simțit ajungând acasă, la o jumătate de oră după mama. Lady Mary se retrăsese în apartamentul ei, să-și liniștească nervii tulburați, dar în pragul camerei ei sta mama, ca îngerul cu sabia de foc. Ah! groaznica clipă a judecății, când având capul plecat, nasul roșu și ochii umflați, stam în fața dreptei ei indignări. După cum își poate oricine închipui, n’am fost cruțate. Mama ne spuse că trebuie să cerem iertare dela Dumnezeu, căci ea nu ne putea ierta; că-i era rușine să ne numească copiii ei, precum și alte lucruri dureroase, cari ne pătrunseră până în măduva oaselor.

In cele din urmă, căzurăm câteșitrele grămadă pe o scăriță ce ducea dela iatacul mamei la camera ei de toaletă, într’un colț întunecos, unde umilirea noastră se putea ascunde în umbră. Am zăcut acolo timp îndelungat ca trei mici mormane de durere, cu fața pe covor, ceeace se potrivea în totul cu înjosirea noastră, strivite cum eram de un păcat atât de mare, sfâșiate de amarele mustrări ale mamei, simțind că eram vrednice de fiece cuvânt de dojana al ei. De altfel cuvintele nu erau o pedeapsă îndestulătoare. Mama, îndârjită, nimeri o pedeapsă în adevăr dureroasă: iubiții noștri cai fură surghiuniți din grajdurile regale, timp de o nesfârșită săptămână și, spre rușinea noastră care fu astfel dată în vileag, fură duși la „Șanț”. Așa se numea grajdul, unde toți prietenii noștri din marină își țineau caii.

Se numea „Șanț”, pentrucă era clădit în largul șanț, care înconjura Valetta.

Pedeapsa era nemiloasă și bine aleasă, căci printr’însa aflau toți tovarășii noștri de călărie, că eram în disgrație. Vărul George, fu foarte bun cu noi, cu acest prilej.

Ii era foarte milă de „dragele trei”, cu toate că bineînțeles, nu putea încuviința ceeace făcusem. Totuși, până astăzi, îmi aduc aminte, ce neasemănată mângâiere simțeam când îmi rezemam fruntea umilită de umărul lui și plângeam din fundul inimii, cu capul ascuns în belșugul părului meu galben. Mi se pare că și batista vărului George, îmi fu foarte de folos în acele clipe, căci în astfel de momente tragice, găsește vreodată cineva pe-a sa?

— „Biata Missy, drăguța!”... Și în ceasul acela află Missy cât de blând și dulce putea fi vărul ei cel mare, George!

Insula Malta e plină de farmec pentru cei ce au ochi, adică plină de învățăminte pentru arheologi și istorici. Eram prea mici, ca să cercetăm cu științifică luare aminte, comorile ei. Pe acea vreme, din nenorocire, vechile biserici și ruinele feniciene, aveau pentru noi puțin înțeles; plimbarea călare până acolo, și narcisele crescute printre pietrele năruite, ne încântau mai mult decât monumentele. Simțeam însă până în adânc, farmecul acelei insule, atât de ciudată și de stâncoasă, s’ar putea zice, atât de tainică, unde frumusețile sunt ascunse după ziduri de piatră, căci la Malta totul e împrejmuit de ziduri.

La prima vedere, toată insula pare a fi, numai un ocean de stânci și de pietre, având ici, colea câte o pată de verdeață: trifoi, fasole, anghinare. Nu-mi aduc aminte să fi văzut lanuri de grâu, orz sau porumb, dar pricina e poate, c’am fost acolo, numai în timpul toamnei, iernii și al începutului primăverii. Dar cât de bine mi-aduc aminte de câmpiile cu trifoi și cu fasole! Trifoiul era uriaș, înalt până la genunchi, și floarea lui de un roșu-rubiniu intens, cu foi și tulpini groase, din care furam mănunchiuri pentru iubiții noștri cai. Parcă aud și acum mulțumirea cu care striveau lucioasele fire verzi. Ah! și ce desfătare era întoarcerea acasă seara, călare, cu tot aerul pătruns de mireasma câmpului de fasole! Această mireasmă, precum și mirosul de cafea prin sate, și a nu știu căror ierburi (sau poate a lemnelor pe cari le ardeau țăranii ca să-și facă mâncare) sunt mirosurile caracteristice ale insulei Malta, ce le întâlnești la fiecare pas. Femeilor le place să-și fiarbă cafeaua în mijlocul străzii, pe niște sobițe de cărbuni făcute din piatră, pe cari le duc după dânsele.

La Malta, satele seamănă mai mult a mici orașe între ziduri, străzile sunt înguste și întortochiate, casele sunt înalte, cu balcoane ieșite în afară. Ici colo, ai pe neașteptate priveliștea încântătoare a unei „patio” sau curte interioară, plină de flori și de culoare, plină de lumină orbitoare și de umbră, colțuri tăinuite, amintind Orientul și Spania. Una din marile noastre plăceri era să furișăm câte o privire, prin ușile misterioase, în aceste colțuri ascunse, pline de frumusețe. Primiserăm ordin sever, să nu trecem în galop prin sat! Pare cam ciudat, să fi fost nevoe de un astfel de ordin, însă noi când eram călare, eram o adevărată gloată de năvălitori, niște mici Huni, luând în stăpânire un pământ cucerit. După cum am spus mai sus, toate drumurile în Malta sunt mărginite de înalte ziduri de piatră, astfel încât uneori, te pomeneai pe neașteptate într’un sat. Intrarea în sat e însemnată printr’o mare linie roșie, zugrăvită pe zid. Linia aceasta era semnul că trebuia s’o luăm înainte la pas. La început, ne plăcea să speriăm femeile și copiii, prin neașteptata noastră năvălire.

Mamele se repezeau, țipând, să-și apere odraslele și încercau totodată să-și scape neprețuitele sobițe de piatră. Se făcea mult tămbălău, în care se amesteca și fâlfâitul aripilor găinelor prăfuite, și mirosul de cafea, îmbinat cu mireasma buruenilor localnice; mai erau și râsete și vorbă multă, căci maltezele sunt prietenoase și darnice la cuvinte. Niciodată nu păreau că se supără pe noi. Mi’nchipui, că umpleam lumea toată cu tinerețea noastră și cu bucuria noastră de a trăi. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o față posomorâtă, chiar înainte de a ni se fi interzis a trece prin sate în galop. Fiecare comună, chiar cât de mică, are o mare catedrală, mai ades în stil baroc și zidită dintr’o piatră gălbue. In zile de sărbătoare, se aud multe clopote sunând și toți locuitorii se adună în piața din fața bisericii. Domină culoarea albastră, în țesătura aspră, întrebuințată de bărbați pentru hainele lor: albastru zis de măcelar, de o nuanță foarte frumoasă ce nu iese la soare; 

Iar ceeace e mai deosebit în portul femeilor e „Faldetta”, un fel de mantie de mătase neagră ce-o poartă pe cap și care are balene într’o parte, așa încât se rotunjește în afară. In nicio altă țară, nu se acopere capul cu așa ceva și merge zicătoarea că femeile au adoptat acest port, după ocuparea insulei de către armata lui Napoleon, ca semn de doliu, pentru purtările neomenoase ce le-au avut de suferit atunci.

Ele știu să-și țină în așa chip „Faldetta” încât le acopere cu totul obrazul. E o apărare foarte de folos în contra soarelui, dar când suflă vântul, ceeace se întâmplă des în Malta, faldetta se umflă ca un balon negru.

Limba malteză pare a fi un amestec de italienește cu arăbește, și are sunete ciudate și guturale. Ca și italienii, maltezii au vorba foarte curgătoare. Poporul are mai mult tipul napolitan. Femeilor le place să stea flecărind în pragul ușei; ele sunt frumoase numai în prima tinerețe; mai târziu, devin prea grase și greoaie. Copiii au adesea părul cârlionțat și ochii mari, negri și sunt frumoși; străzile satelor, parcă mișună de dânșii; glasurile lor vesele sau strigătele lor de ceartă se răsfrâng din înaltele ziduri ale caselor. Sunt multe vile mari și palate părăsite, răspândite pe toată insula, rămășițe din timpurile de bogăție și de mărire; adesea întâlnești portaluri monumentale, deasupra cărora se văd sculptate în piatră, imense și încâlcite blazoane, falnice dovezi ale slavei trecute, care azi se deschid spre vreo curte de gospodărie țărănească sau vreo locuință părăsită.

Fiecare grădină din Malta e ascunsă după ziduri înalte. Aceasta întețește bucuria descoperirii lor și numai în zilele când ușa sau poarta a rămas deschisă, poți furișa o privire în acele raiuri ascunse. Căutarea acelor frumuseți tăinuite, era o necontenită înfrigurare pentru noi, și când m’am întors la Malta, după atâtea ani, plimbându-mă cu automobilul pe străzile înguste și încâlcite ale satelor m’a cuprins aceeaș nestăpânită dorință, de a arunca o privire îndărătul fiecărei uși închise, fiind sigură că acolo se ascundeau frumuseți la cari nu puteam ajunge.

Peste tot găseam aceeași întipărire de mister. Alcătuirea pământului, însăși, adăuga la ciudata senzație, că peste tot ar fi ceva de descoperit. întâlneam văi adânci, chei săpate între doi pereți de stâncă. Uneori, la un capăt erau aproape una cu pământul; nu-ți puteai da seama, că ești în drum spre acele oaze ascunse în adânc. Treptat, treptat, te scoborai necontenit, până te pomeneai pășind între două ziduri stâncoase, și acolo jos, te aflai într’o lume verde de măslini, de roșcovi și de alți arbori, amestecați cu bambu și pe neașteptate cu crânguri de portocali. Aceste vâlcele adânci erau pentru noi un isvor de ne-spusă încântare; desigur că tăinuirea lor, pricinuia vraja de care ne împresurau. Se aflau acolo și minunate flori, întinse pajiști de narcise albe și galbene, cu miros nespus de dulce; anemone, asfedele și tot felul de alte flori, al căror nume nu-l cunoșteam. Niciodată nu voiu uita extazul nostru în fața unui crâng de măslini, pe care l-am descoperit într’un ajun de Crăciun; era împodobit dela un capăt la altul cu un covor de narcise. Am sărit jos depe cai și am cules mari mănunchiuri de flori, pe cari le-am adus în triumf, mamei. In ajun de Crăciun, erau o adevărată minune!... Aveau un singur cusur: picura din cozile lor o zeamă lipicioasă, foarte dăunătoare pentru hainele noastre.

Iubitoare de frumusețe cum eram de pe atunci, unele colțișoare din Malta, mi s’au întipărit în minte pentru totdeauna. Unele desvăluiri neașteptate ți se iveau în față ca niște tablouri și te întovărășeau, apoi, întreaga viață. Mi-aduc aminte de o plimbare călare, într’un punct depărtat al insulei, unde nu mai fusesem niciodată. Ducky și cu mine descălecaserăm; alergam ținându-ne de mână și săream peste zidurile joase ce despărțeau un ogor de altul. In depărtare, se zărea marea, o minune albastră țesută cu argint. Ajunserăm la o înșirare de crânguri de portocali, sădiți pe largi terase una deasupra alteia, coborând treptat până la mal. Inguste jgheaburi pline cu apă, întrețineau umezeala, iar sub portocali, erau sădite mari violete de un albastru deschis. Totul în jur era de o frumusețe tăinuită și plină de vrajă. Alergam fără răgaz și bucuria parcă ne înaripa mersul; lunca întreagă era parcă o grădină a frumuseții plăsmuită pentru fericirea noastră. Deodată, ieșirăm din umbra portocalilor, și dădurăm peste un bazin pătrat, plin cu apă, în care cerul își oglindea fața azurie; în depărtare, marea avea aceeași culoare, însă mai adâncă, mai intensă, iar în jurul basmului, creșteau mari dovleci portocalii, colorând cu pete vii fundul albastru. Văzduhul răsuna de cântecul ciocârliilor, și era plin de aroma micșunelelor și a florilor de portocali. A! minunată lume, plină de vrajă!... Ramaserăm nemișcate, sorbind atâta frumusețe. Era ca o revelație, ceva cucernic, care te îmbia să-ți împreuni mâinile și să mulțumești Cerului!

Una din vâlcelele înguste despre care am vorbit, o botezasem „Valea fericită”. O descoperisem dintâi cu „Căpitanul drag” și într’o zi plănuirăm o plimbare pe măgari, prin toate colțurile ei tăinuite. Cu toate că eram pătimașe iubitoare de călărie, îmi închipuiam că o plimbare pe măgari va fi ceva foarte nostim. Malta, ca orice țară răsăriteană, e, bineînțeles, plină de măgari, — mici ființe încântătoare, înzestrate cu toate bunele însușiri precum și cu obișnuitele lor cusururi.

„Valea fericită” era prea pietroasă, ca s’o străbatem călare pe cai; măgarii însă erau foarte nimeriți pentru așa ceva. Mama nu se împotrivi; așadar, se dădu ordin să se aducă pentru noi și prietenii noștri, o mulțime de măgăruși cenușii, cafenii și negri. Plimbarea pe măgari fu o plăcere deplină. Eu mi-alesei unul mic și negru, care se dovedi foarte de ispravă; era repede la pas și ascultător, iar spre marea mea bucurie, putui, mai tot timpul să trec înaintea celorlalți. Totdeauna mi-a plăcut să conduc eu, și, pe acea vreme, mi se părea mare umilire să mă întreacă cineva. Toți călăream fără șea, bineînțeles; măgarii erau cam slabi, dar dacă te așezai mai spre spate, cum stau țăranii, puteai merge fără mare neplăcere. Oaza verde, ascunsă în inima „Văii fericite”, răsună în acea zi de mult râs zglobiu, de glasuri atât de voioase și de tinere, încât deșteptară ecourile amorțite ale stâncilor. Mama și cei mari, mai așezați, ne urmau pe jos amestecându-și râsetele cu ale noastre, — căci plimbările pe măgari sunt totdeauna pline de întâmplări hazlii. Allenby fu, bineînțeles și de data aceasta, unul din eroii cei mai de seamă ai acelei zile pline de veselie.

Verdala, palatul de vară al guvernatorului, dincolo de Citta Vecchia, era iarăși unul din locurile noastre de petrecere cele mai plăcute. Casa, așezată sus era o măreață clădire pătrată, cu ziduri groase, din piatră de o culoare galbenă-ocru. Avea înfățișarea unei cetăți, fiind împrejmuită de un șanț adânc, în care se sădiseră grădini de zarzavat. Stăpânind de sus toată împrejurimea, se bucura de o întinsă și minunată priveliște dela ferestrele fațadei, iar un drum îngust și pietruit ducea dela grădinile de jos în linie dreaptă, printr’o vâlcea, până la un loc umbros, numit „Boschetul”. Acolo se afla un fel de grotă, cu o fântână în stil baroc-italian, bogat în ornamentație. Pomi frumoși creșteau aci, printre care erau și crânguri de portocali și de măslini, iar în două direcții deosebite se deschideau mici vâlcele, în formă de oaze.

Dincolo de vale, pe altă înălțime, se ridica palatul Inchizitorului, clădire neagră și aspră ce se contura pe zarea depărtată. Numele singur deșteaptă în minte mister și întuneric, iar așezarea lui singuratecă îi mă-rea încă înfățișarea severă. Parcul palatului Verdala era, pentru noi, un nesecat isvor de descoperiri; ca orice lucru în Malta, era plin de mister; începea la șanț și se scobora treptat, până la adânca și umbrita vale de mai jos.

Această coborâre succesivă, în formă de terase, era mărginită de ziduri făcute din pietre aproape slobode, cari se năruiau ușor, când vroiai să treci peste ele, pentru a intra în vreun ogor. Aici ne lăsau să alergăm în voe și trăiam într’o nemărginită încântare. Fiecare colțișor răsărea pentru noi, ca din basm și într’o zi, spre marea noastră bucurie, dădurăm peste o colibă mică, făcută din piatră poroasă, semănând cu grota în forma stupului de albine din grădina mamei, însă destul de mare ca să încăpem toate, și acoperită în întregime cu ederă. Acest încântător locaș fusese desigur zidit ca adăpost pentru cei ce lucrau la câmp sau la crângurile de portocali, dar era totdeauna gol, când ne aflam noi acolo și ajunse țelul tuturor plimbărilor noastre. Când mă întorsei la Verdala, după patruzeci de ani, găsii neschimbat acest minunat acoperiș ocrotitor, căci așa e scris, să dăinuiască și cele mai neînsemnate lucruri durate de om, mai mult decât mâinile cari le-au durat. Era nu știu ce în Malta, — care se potrivea în chip tainic cu ființa mea lăuntrică. Simțeam oarecum că ea și eu eram una și când am revăzut-o, după atâția ani, după ce mă despărțise de ea scurgerea unei vieți întregi, am simțit-o tot atât de aproape de inima mea ca în vremea de demult. Mă umplu de un extaz aproape dureros, care se desprindea dintr’o linie, dintr’o culoare, din felul cum un cactus țepos creștea ca o dihanie înțepătoare, lângă o căsuță pătrată cu acoperiș drept, unde se uscau la soare tărtăcuțe portocalii; din chipul cum un roșcov se apleca peste un zid, sau din acela în care apa, în-tr’un mic apeduct lucea gâlgâind ușor, la umbra unui crâng de portocali, pe când în depărtare, strălucea marea albastră; din privirea ce-o furișam asupra unei grădini, albă toată, de mari tufe de mușețel și din ciudata simțire că peste tot se află ceva ascuns, ceva nedescoperit încă, lumi de frumusețe, grădini de vrajă, peste cari puteai să dai în orice clipă.

Nimic din ce am văzut mai târziu în viața mea, nu m’a umplut de acelaș farmec, nici n’a avut pentru mine aceeaș însemnătate; găsesc o fericire fără seamăn, numai retrăindu-le în amintirea mea. Știu bine, că o parte din strălucirea vieții dela Malta, e datorită întrucâtva vârstei noastre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere dela copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile un adevăr. O perdea deasă ne ascundea binele și răul; pacea minții noastre nu era turburată de nici o nesănătoasă năzuință de a ști; totul era încântare, nicio mâhnire nu pătrunsese încă în grădina raiului nostru. Oamenii își arătau fața, nu masca, iar când zâmbeau, o făceau pentru că se simțeau fericiți; niciodată nu ne-am fi închipuit că un zâmbet poate avea alt înțeles. Noi nu cercetam adâncimile și nu ne băteam capul cu întrebări, lumea se întindea largă în fața noastră, iar viitorul era departe....

Intr’un cuvânt: era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia, după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților...

Dar nu mi-e îngăduit să mă opresc prea mult în acelaș loc. fie el chiar paradisul. Viața curge înainte și pana mea trebue să părăsească grădina raiului meu și să se întoarcă spre vremuri mai aspre. Inc’o privire înapoi și revăd chipurile tuturor celor cari au avut un loc de seamă în această frântură atât de fericită din viața mea! Unii aveau să se șteargă pentru totdeauna, alții să mă urmeze de aproape, alții mai de departe, iar alții să ajungă numai amintiri nelămurite, pierdute în negura pe care vremea, cu încetul, o așterne peste trecut. Unii din ei sunt servitorii noștri dela Malta: Beppo, care ne însoțea în toate excursiile, cu coșul pentru pregătirea ceaiului și samovarul rusesc; Tony, polițaiul localnic, searbăd, deșirat, oacheș și cu totul devotat nouă, copiilor; mai era și Beppo numărul doi, grăjdarul, și grădinarul cu ajutoarele lui, fără a mai socoti nenumărați prieteni, răspândiți în cele patru colțuri ale insulei și cari, cu largi zâmbete și strigăte guturale de bună primire, ne îngăduiau să năvălim în gradinele sau în ogoarele lor, dându-ne voe să le culegem portocalele sau micșunelele și cari își dărâmau singuri zidurile dărăpănate ca să ne lase să trecem. Primitori și blânzi, bieți țărani, cu cari vorbeam numai prin semne și gesturi!... Și mai presus de toți, erau iubiții noștri prieteni și tovarăși, ofițerii depe cuirasat: Beatty, Streatfield, Rumbold, Back și alții, cari nu se credeau prea mari, pentru a nu găsi plăcere în jocurile svăpăiate ale „celor trei mici prințese” dela Sant Antonio.

Dar ședințele de bucătărie pe „Alexandra”, când făceam ochiuri la capac cu slănină prăjită și când ne spălam pe mâini în cabinele ofițerilor de marină, fiecare în ligheanul prietenului preferat, Beatty fiind în acele timpuri favoritul ales de mine! Și ce mai urcări și scoborâșuri prin docuri, în timpul când se curăța sau se revopsea vaporul! Parcă ne-am fi suit pe piramide, așa de înalte erau scările. Cât era de nostim, pe atât era de dăunător pentru hainele noastre! Dar nebunatecul joc de-a „prinde-mă dacă poți” prin toate grădinile dela Sant Antonio sau pe acoperișurile cu niveluri diferite ale marei locuințe, și călăritul în Massa, cu vijelioasele galopuri dealungul șoselelor de piatră, excursiile pe malul mării în grădina vreunei vile părăsite, sau în vreunul din forturile ce păzeau câteși patru colțuri ale insulei... Și mulțimea de căpitani și ofițeri depe numeroasele vase de război de sub comanda ducelui de Edinburg; invitațiile la ceai pe bord și unele chipuri mai bine întipărite în amintire decât altele, însă toate prietenești, primitoare și bucuroase de a vedea pe cele trei mici surori. Căpitanul Le Strange, căpitanul Feloovs, Sir Charles Cust, Fortescue, Colville, Keppel, Gamble... și alții al căror nume le-am uitat. Intre doamnele prietene cu noi, era Miss Blundell, care mai târziu se căsători cu Colin Keppel, și a cărei frumusețe fragedă o admiram c’un entuziasm copilăresc; era și Mrs. Barron, ah! încântătoare! Mrs. Slade, Lady Hely Hutchinson și mica contesă Iguanez din aristocrația Maltei pe care nu o vedeam decât din când în când. Mama cunoștea și prețuia mult alte familii malteze, dar noi fiind pe acea vreme prea mici ca să mergem în lume, nu le prea întâlneam. Mai era și mica Gladys Fetherstonhaugh singura fetiță, tovarășe de jocuri, de care îmi aduc aminte; o copilă vioaie, plină de haz și de imaginație. Chipuri, multe chipuri, toate zâmbitoare și blânde, și pe fiecare le iubeam: în felul lor, pe unele mai mult, pe altele mai puțin, după însemnătatea ce-o aveau în  viața noastră. După trei ani însă, toate acestea au trebuit să fie părăsite!... Comanda lui papa în Mediterană se sfârșise; o pagină trebuia întoarsă, un act era jucat; bun sau rău, trebuia să înceapă altul, trist sau plin de bucurie. Timpul nu putea fi ținut în loc, lumea se rotea necontenit, nimic n’o putea opri.... „tout passe”...

Astfel sosi dureroasa zi, a despărțirii. Era în adevăr sfârșitul unei vieți ce fusese deplină fericire și bucurie fără nori, a unei vieți fără desamăgiri sau deziluzii și fără nicio notă discordantă. Nu voiu uita niciodată durerea fără seamăn ce-am simțit-o văzând cum se goleau treptat odăile; când vizitarăm, pentru ultima oară, fiecare colțișor iubit și când îmi luai rămas bun dela lucruri și ființe, de la odăi și dela grădini, știind că era un adio pe veci și că întoarcere n’avea să mai fie niciodată, niciodată! — era ceva sfârșit, pierdut, ceva sortit să piară cu desăvârșire. „,Tout passe”... Și ce dureros rămas bun, pe bordul yachtului „Surprise”, ce trebuia să ne ducă la Neapole!

Toți prietenii veniseră pentru ultima dată; se vărsară lacrimi, se făcură făgăduințe, și mici daruri duioase se strecurară în mâinile, ce se strângeau pentru ultima oară!... Ni se părea că ni se rup inimile în bucățele. Simțeam, inconștient, că lăsăm în urma noastră, cei mai frumoși ani ai copilăriei și că se închideau după noi porțile raiului; eram isgonite dintr’însul și trebuia să ne întoarcem fața într’altă parte... Mulțumii lui D-zeu, că prietenul cel mai bun dintre toți, Maurice Bourke, putea rămâne printre noi, un răstimp. Fiind comandant al yachtului „Surprise” ne conduse până la Neapole. A fost și aceasta o minunată călătorie; ne oprirăm în drum la Palermo, Syracusa și Girgenti și vizitarăm minunile dela Monreale și Capela Palatina și pășirăm prin ceardacurile mănăstirii „St. Apostol de Eremite” cunoscută nouă din tabloul ce se afla în iatacul mamei. Urcarăm călare pe măgari muntele Pelegrino, văzurăm pe St. Rosalia, în peștera cu numeroșii „exvoto”, aduși din depărtări, de pelerini evlavioși. Vizitarăm falnicele temple din Girgenti, mărețele ruine și adânca vale stâncoasă dela Syracusa și însfârșit dela Neapole, merserăm la Pompei. Seara, se apropiau în bărci, cântăreții cari modulau duios Santa Lucia și Mia Bella Napoli, sau Funiculi-Funicula sub ferestrele deschise ale cabinelor noastre. Pe vremea aceea simțeam arta, însă fără a o înțelege. Firea avea pentru mine mai mult înțeles, decât lucrurile făurite de mână de om. Numai în chip nedeslușit îmi dădeam seama că frumusețile naturei capătă un preț deosebit când servesc de frontispiciu unor temple uriașe, unor biserici umbroase, sau unor palate cu linii falnice, ce privesc spre grădinile lor, ca niște regi de demult domnind peste ținuturi cari n’ar fi fost atât de regești, dacă n’ar fi fost ei acolo, să le stăpânească.

Marea, stâncile, dealurile încruntate erau ca fondul unui tablou, ca acompaniamentul muzicii; fiecare întețea frumusețea celuilalt, căci poezia trăia de pe-atunci în sufletul meu, cu toată frageda mea vârstă. Frumusețea mă mișca, mi se înfigea în inimă. Toate tablourile privite de ochii mei îmi rămâneau aromite în minte, neuitate, și nășteau în mine un dor, ce mă trăgea mereu spre acele locuri; un dor ce trebuia să fie cândva împlinit. Minunate descoperiri, priveliști după priveliști; comori pentru ochi, toate însă pătrunse de în-tristarea despărțirii, de simțământul că erau smulse dintr’o viață lăsată deoparte, pentru a intra într’alta nouă și deosebită; însă ceeace ni se smulgea fusese atât de frumos, încât nu ne trebuia nimic nou, nimic diferit. Cu mâini neputincioase, încercam să ne agățăm de ceva, care, depe atunci, era trecutul... și depe atunci ne isgonea... nimic nu se putea opri în loc!... „Vorbei!... Vorbei!”... [22]  venise sfârșitul!

Ultima sfâșiere, ultima renunțare la tot ceeace fusese așa de nespus de scump, fu clipa când ne luarăm rămas bun dela „Surprise” și dela căpitanul Bourke. In cea din urmă seară, după duiosu-i obicei când eram pe bord, veni să ne spue noapte bună și să ne înfășoare cu plapoma, în pătucurile noastre albe.

„Adio, Căpitan drag!” „Adio fetițelor, să fiți cuminți ca să poată fi totdeauna „Căpitanul drag” mândru de voi. Să nu uitați niciodată că sunteți fiice de marinar și că aveți cea mai bună mamă din lume”.

„Da, Căpitan drag, nu vom uita”, și-i încolăcirăm gâtul cu brațele, sărutându-l pentru prima și ultima oară, — căci acel ceas sfâșietor al despărțirii nu se putea sfârși fără un sărut. „Adio, Căpitan drag, adio, adio!”...

Despărțirea oficială avu loc, a doua zi de dimineață, însă adevăratul adio, singurul cu înțeles, a fost cel din scumpele noastre cabine albe, când se aplecase deasupra noastră ca un mult iubit frate mai mare și ne făcuse să făgăduim că vom fi cuminți....