CARTEA a II-a TINEREȚEA

Imagine: Ca mireasă, la vârsta de, 16 ani, în costum național românesc, primit în dar dela regele României

Cu plecarea din Malla, începu în viața noastră, o nouă fază. Treptat, treptat, ne făceam mai mari și grădina raiului se ștergea cu încetul, rămânând în urmă; iar cei ce purtau în acea vreme, sarcina educației noastre, avură darul să arunce oarecare umbră peste ultimii ani ai vieții noastre de-acasă.

Mi-am luat însărcinarea destul de grea, de a fi în aceste pagini cât se poate de dreaptă și de a încerca să privesc orice lucru din toate punctele de vedere. Vreau să împiedic ca orice patimă și orice învrăjbire să intre în povestirea faptelor, și pentru a nu fi judecată, vreau să judec totul cu cea mai desăvârșită nepărtinire; dar mai presus decât orice, trebue să păstrez neștirbit adevărul.

Ași dori să nu vorbesc rău de nimeni, dar sunt două ființe cari, în timpul șederii noastre la Coburg, au jucat în viața noastră un rol nu prea fericit; aceștia sunt doctorul X. preceptorul lui Alfred și „Fräulein”, guvernanta noastră.

Amândoi se bucurau de mare înrâurire în casă, mai ales pentrucă în acea vreme, având de urmat studiile mai cu temeiu, eram adesea despărțite de părinți și lăsate în grija lor. Nu mai aveam locuință de țară în Anglia, deoarece se renunțase la Eastwell și de atunci, 

am petrecut multă vreme la Coburg, unde se făcea educația lui Alfred. Pentru a nu ne despărți de fratele nostru, se luă hotărârea ca de-aci încolo, noi surorile, să ne facem studiile cu profesori germani și chiar să primim confirmația în religiunea luterană în loc de cea anglicană. Mama, după cum am mai spus, nu se simțise niciodată deplin fericită în Anglia. Coburgul îi era foarte plăcut; dar, numai pentru viața simplă ce-o putea duce, în acel orășel, unde se punea mai mare preț pe traiul plăcut, decât pe eleganță.

Mama, crescută la cea mai strălucită Curte din Europa, avea totuși apucăturile cele mai simple și putea trăi, în căminul său din Germania, cu totul după dorința ei, nefiind supraveghiată de bunica-regină, nici rău judecată de cei ce-i socoteau felul de a fi, ca străin și nepotrivit cu datinele britanice.

Cunoscând și eu întrucâtva greutățile vieții trăite într’o țară străină la început, înțeleg acum lucruri, cărora în tinerețe, eram gata să le găsesc cusururi.

Mama află la Coburg o deplină neatârnare; acolo, hotăra singură de soarta ei, și nu sta niciun sobor să cântărească tot ce făcea sau lăsa nefăcut; acolo, era stăpână pe ea însăși; domnea într’o țară mică, poate, dar unde voința ei era suverană; nu primea dela nimeni poruncă și trăia așa cum voia.

Coburgul era un orășel mic, cu părți mai vechi, pline de pitoresc, iar de pe deal, bătrâna cetate, ce se putea zări din depărtare, privea în jos spre el. Oraș de burghezi simpli, plini de credință și de îngăduire față de suveran, care pe acea vreme era bătrânul duce Ernest, frate cu prințul-consort al Angliei. 

Unchiul Ernest avea ciudățeniile lui, pe cari vi le voi povesti mai jos, așa că această Curte era mai puțin severă decât multe alte mici Curți din Germania; totuși, era suverană așa cum erau, în vechile vremuri bune, până și cele mai mici Curți germane.

In Coburg, domnea o simplicitate bătrânească; obiceiurile și datinele erau ale micilor capitale germane, cari au avut mare însemnătate pentru propășirea întregii Germanii. Privind înapoi, pricep astăzi cât era de senină viața acolo și cât de fericită ar fi fost, fără înrâurirea celor două ființe, care (poate fără să știe) tulburară mult din armonia ei. Doctorul și Fräulein câștigaseră deplina încredere a mamei. Vorba lor ajunsese lege; pentru orice lucru se cerea părerea lor, toate insinuările lor erau luate în seamă, ironiile și dojenile lor primite fără împotrivire. Dr. X. era un om cât se poate de deștept și câștigase favoarea mamei, prin neasemănata lui erudiție.

Mama, bucurându-se de o cultură foarte întinsă și fiind mare cunoscătoare a multor literaturi, găsea în acest om iscusit, un belșug de înțelepciune și de învățătură. Avea însă cultura germană, în înțelesul ei cel mai rău: era îndrăzneț, dominator, vroia să poruncească tuturor, lua în batjocură orice era bun, își impunea voința ca o lege, era neîngăduitor, tiranic și, culme, ura tot ce era britanic; aceasta fu prilejul de vrajbă în viața noastră.

Scopul lui era să smulgă din inimile noastre iubirea pentru Anglia și să ne preschimbe în Germane. Noi ne împotriveam din răsputeri, și-i înfruntam voința cu a noastră, plină de minunata vitejie a copiilor, când se atinge cineva de zeii lor. Insă, pentru a fi dreaptă, trebue să spun un lucru despre dr. X.: era uneori un tovarăș fermecător.

Nimeni, mai bine decât el, nu știa să răspândească veselia, nici să povestească o glumă, nici să orânduească o excursie, sau să pună la cale vreo petrecere. Vorbea despre orice cu o iscusință stăpânitoare: despre istorie, geografie, botanică, religie, artă, chestiuni sociale. El era mai documentat decât oricine. Avea însă obiceiul neplăcut de a nu lăsa pe nimeni să aibă altă părere, îngâmfarea lui era fără margini; cu o hotărâre plină de dispreț, înlătura orice părere, care nu se potrivea cu a lui. Alfred fusese cu desăvârșire dat pe mâna lui. In tot timpul șederii noastre la Malta, d-rul X. fusese singurul tovarăș al fratelui nostru, afară de săptămânile de vacanță ale Crăciunului, pe cari de altfel le petrecea la Malta, cu noi. D-rul X. era tiran față de elevul lui, n’avea răbdare, era neîngăduitor și culme, îi plăcea să-l ia în batjocură de față cu alții; parcă se bucura când îl făcea să roșească și să se simtă prost. Noi, surorile, nu puteam răbda așa ceva, fără a ne indigna cumplit. D-rul X. deștepta în inimile noastre, toată răsvrătirea pe care o sădesc tiranii în inimile supușilor lor. Nu îndrăzneam să ne răsvrătim fățiș, sau să ne împotrivim, dar am fi privit cu multă bucurie răsturnarea lui.

Pe Fräulein ași putea-o asemăna cu vântul de miază-zi. Avea vocea blândă, purtări blajine; părea toată numai bunătate, dulceață și dragoste pentru omenire. Nimeni nu putea întrebuința vorbe mai mieroase. După cum zice o veche zicătoare: „parcă în gura ei, nici untul nu s’ar topi”. La început, furăm cu totul cucerite de farmecul ei; se deosebea în mod plăcut de Mademoiselle, uscățiva și friguroasa bătrână domnișoară.

Fräulein era mai tânără, mai frumușică și de-o obârșie mai de seamă; se trăgea dintr’o veche familie de aristocrați sărăciți. Povestea despre ei toți, povești foarte interesante, deasemenea și despre fostul ei cămin. Purtările ei blânde te fermecau, ți se părea că ți-ar lua partea și te-ar sprijini în orice primejdie sau nevoie.

Astfel stam în fața ei, fără apărare și fără bănuială. Mama fusese și ea cu desăvârșire câștigată de dulcea ei înfățișare și de vorba ei ademenitoare; în scurt timp ajunsese nu numai favorita, ci și sfătuitoarea, a cărei părere era totdeauna cerută și ascultată mai degrabă decât a oricui.

Foarte încet și treptat începurăm însă, să ne dăm seama prin instinctul, ce nu dă greș, al copiilor, că era un lup în blană de oaie; că vorbele îi slujeau pentru a-și ascunde gândurile, iar cuvintele ei blânde erau acoperământul unei dorințe nestăvilite și cu totul instinctive de a face rău celor ce-o înconjurau. Poveștile pe cari le spunea păreau nevinovate și le ascultai fără bănuială; erau pline de haz, frumos rostite, și uneori chiar atingătoare, dar în fiecare vorbă era otravă; otravă era și în insinuările ei, și mai ales, în lucrurile spuse pe jumătate sau numai în crâmpee. Uneori se părea că ține parte cuiva, pe când cu o iscusință aproape diabolică, nu făcea altceva decât să-l sfâșie și să nu lase în picioare nicio fărâmă din buna lui reputație, înnegrindu-l pentru totdeauna în închipuirea noastră, mai mult decât ar fi putut-o face prin vorbele cele mai răutăcioase. Revăzând-o în amintire, cu purtarea ei dulceagă, nu o pot asemui decât cu aburul unor miasme; ceva nevăzut care, când nici nu te gândești și te crezi ferit de orice primejdie, îți otrăvește într’atât aerul, încât e cu neputință să mai răsufli. înrâurirea ei era neînchipuit de vătămătoare. Turbura orice prietenie, deștepta dușmănia printre cei ce se iubeau mai mult, făcea pe fiecare să bănuiască pe ceilalți. Era tot atât de distrugătoare ca și un bacil primejdios. Cei ce n’au cunoscut-o. nu-și pot închipui cu câtă iscusință știa să se prefacă și să pară o fetișcană sinceră și nevinovată, care povestește fără scop ascuns, o istorioară pentru a ține de urât Ducesei.

Avea darul să-și ia o înfățișare de bună credință, ce mergea până la prostie. Vorbea, fără a pune greutate în spusele ei, pe cari le făcea netede ca o mătase bine țesută, — parcă văd și acum, mișcarea buzelor ei, pe când grăia astfel. Încetul cu încetul, ajunsesem să urâm blajina ei înșirare de povestiri nevătămătoare. Cunoșteam, fără greș, înfățișarea ce și-o lua atunci, și știam îndată că trebue să ne ferim, căci ghiceam că avea de gând să înnegrească bunul renume al cuiva, sau să facă ca vreun servitor să-și piardă locul, sau să sape cinstea vreunui prieten de-al nostru, sau să zugrăvească pe vreunul din profesorii noștri, în culori minciunoase. Pentru noi, era un chin să-i urmărim faptele; era un chin, mai ales, pentrucă mama nu descoperi decât prea târziu, cât de adânc trădătoare era din fire, Fräulein. Se furișase în aproape toate colțișoarele vieții noastre casnice, părerea ei era totdeauna cerută și mai totdeauna ascultată; numai părerile ei aveau greutate și nu se lua în seamă decât povestirea sau născocirea ei despre orice lucru. Din nenorocire, ca ultimă verigă în lanțul uneltirilor ei, d-rul X. se îndrăgosti de dânsa; se logodiră, apoi se căsătoriră și amândoi împreună ajunseră o temută putere, pe care nu dovedea s’o învingă niciuna din vechile și iubitele înrâuriri.

Traiul la Coburg avea și el, farmecul lui; duceam o viață simplă și ușoară, cu toate că în acei ani, lecțiile luară o mare însemnătate între îndeletnicirile noastre. Aveam câțiva profesori destoinici, cari mai mult sau mai puțin, ne muștruluiră cu oarecare severitate, încercând să ne insufle oarecare înțelepciune. Aveam și mulți prieteni, căci lumea în deobște era binevoitoare, și mai ales încântată să vină pe la noi, sau să aibă legături la Curtea, care juca un rol de mare însemnătate și alcătuia centrul în jurul căruia roiau toate dorințele și năzuințele. Locuința noastră din oraș se numea „Palatul Edinburg”, o casă mare, plăcută, fără vreo arhitectură deosebită; ferestrele priveau în piața cea mare, iar față în față cu ea, se afla Ehrenburg, marea reședință oficială a ducelui domnitor, mai totdeauna nelocuită. „Piața Palatului” era centrul de atracție al orașului. Aici, cânta Duminica muzica militară, pe-aici mergea lumea la biserică; burghezii se perindau în haine de sărbătoare, cei mai de seamă dintre ei fiind ofițerii batalionului de infanterie, cari se îngâmfau când treceau în uniforma lor de gală, amestecându-se și nu prea, cu mulțimea orășenilor. Pătrunși de însemnătatea veștmintelor lor, alcătuiau o lume aparte, aveau privilegiile lor, și erau priviți de către mari și mici, cu o deosebită prețuire, pe care le-o hărăziam și noi. Toți copiii din Coburg se adunau în Piața Palatului ca să se joace; parcă aud și acum glasurile lor, răsfrânte de zidurile palatelor Edinburg și Ehrenburg, ale teatrului, ale comenduirei și ale marelui manej, cele mai de seamă clădiri din oraș, ce înconjurau larga piață pătrată. Acele glasuri de copii erau însușirea deosebită a Pieței Palatului și pătrundeau prin ferestrele deschise în toate unghiurile camerelor noastre, însoțindu-ne în timpul lecțiilor și’n ceasurile de odihnă, vesele, sgomotoase și neîncetate, contopindu-se parcă cu piața de unde porneau.

Cu toate că locuința noastră din oraș era destul de plăcută, „Rosenau”, castelul nostru de vară, era adevărata dragoste a vieții noastre. Era un castel mic, fără pretenții, așezat pe un deal, clădit într’un stil, care cercase să fie gotic, dar nu isbutise — o clădire pătrată, tencuită în culoarea galbenă-ocru, cu acoperământul înalt și cu două fațade ascuțite, crenelate. In partea dinspre grădini, fusese adăogat în chip destul de nedibaci, un turn înalt în care se afla o scară lată, în spirală, singura scară din întreaga casă.

Când se așezaseră părinții noștri la Rosenau, castelul era plin de mobile nespus de vechi, mai mult sau mai puțin în stil „Empire” sau „Louis-Philippe” și grozav de incomode; tablouri tot așa de vechi, mai ales din școala romantică, înflorate, împodobeau toți pereții. Nouă ne plăceau acele tablouri, învăluite de poezie, cu subiect încâlcit și neînțeles ce întotdeauna rămânea o taină pentru noi, căci nimeni nu ni-l lămurea. Era mai ales unul, înfățișând o scenă din „Atala” de Chateaubriand, care mă atrăgea puternic.

Infățișa o minunată fecioară, albă ca laptele, învăluită în revărsarea pletelor ei aurii, dându-și sufletul în brațele unui Indian.

Bălaia copilă, precum și romanticul Indian, erau sclivisiți și gătiți în toată regula, măcar că rătăceau prin pustietăți, în clipe atât de cumplite. Cei mari priveau c’un zâmbet de ironie îngăduitoare, această pictură netedă ca porțelanul, dar când mă furișam nebăgată în seamă, spre colțul întunecos unde a-târna acest tablou, simțeam cum mă pătrunde, ca un freamăt, romantismul lui covârșitor. Acoperământul castelului Rosenau avea și un pod imens, plin de farmec, nesecat isvor de încântare pentru noi.

Era înalt, întunecos și locuit de lilieci, lucru care ne înfiora. In timpul zilei aceste tainice făpturi, spânzurau în șiruri regulate dealungul bârnelor, ca niște desgustătoare flori negre,

cu petale veștede, atârnate la uscat de vreo vrăjitoare, în timp ce își fierbea buruienile descântate, cu vreun scop pe care ne plăcea mai bine să nu-l cercetăm.

Când năvăleam cu prietenele noastre, într’un joc nebunatec, în acest pod imens, făpturile cu înfățișare de strigoi, desfășurându-și aripile încet, păreau că reînvie; și începeau să sboare, într’o fâlfâire fără sgomot, cu aripile lor umede și reci, în neplăcută apropiere de obrazul nostru. Această gloată întunecată ne umplea de un fior de spaimă, care era adevărata plăcere a escapadelor noastre de descoperire și întețea cu vârtejul ei vampiric fiorul de vrajă satanică ce umplea acel pod.

Incetul cu încetul, mama îmbunătăți pe deantregul castelul Rosenau. Instala băi și preschimbă camerele în locuințe plăcute și pline de farmec, fără a strica înfățișarea lucrurilor de demult. Atârnă pe pereți multe din tablourile ei dela Malta, însă nu se învoi niciodată să lumineze casa cu electricitate, socotind că ar fi ceva nepotrivit, cu caracteristica ciudatului și vechiului castel.

Arhitectura interioară a castelului „Rosenau” era neiscusită și stângace. Două coridoare lungi străbăteau amândouă caturile și toate odăile se deschideau pe aceste coridoare, cari aveau uși cu geamuri și cu balcoane la fiecare capăt. In catul de jos, se afla o mare sală, de stuc, boltită și cu ornamentație cam încărcată în stil gotic, însă nu lipsită de oarecare măreție. Această mare încăpere avea uși ce duceau într’o curte pietruită, mărginită cu un răzor mare cât o câmpie, plin cu trandafiri de modă veche, sădiți fără multă știință, însă încărcați de dulce mireasmă. In acest răzor, în fiecare zi, ne sgâriam picioarele și ne rupeam rochiile.

Mama, spre marea noastră bucurie, ne dăduse voie să luăm în stăpânire o odăiță mică, în vârful turnului cel rotund. Era în adevăr o cameră de basm, semănând în totul cu aceea în care „La Belle au bois dormante” [23]  trebue să-și fi înțepat mâna cu fusul vrăjitoarei. Era pe acelaș nivel cu podul, și avea trei ferestre astfel așezate, în zidul gros, încât alcătuiau o mare adâncitură, din care Ducky, Sandra și cu mine, luarăm câte una pe seama noastră și o orânduirăm cu multă dragoste și grijă, parcă ar fi fost trei încăperi deosebite. Câteși trele aveam, în cel mai înalt grad, o aplecare spre înfrumusețarea locului în care trăiam. Din timpul cel mai depărtat îmi aduc aminte, că am avut totdeauna câte un colțișor, pe care mi-l alcătuiam ca fiind în deosebi al meu, și dacă nu puteam avea unul care să-mi aparție, mă mulțumeam să am cel puțin o masă a mea. Această dorință de a mă simți acasă oriunde m’aș afla, m’a însoțit în toată viața și oriunde mă opresc, fie hotel, tren, vapor, sau găzduită în casa altuia, îmi rânduesc totdeauna un ungher, oricât ar fi de mic sau de simplu. Pentru aceasta, nu-mi trebuesc lucruri de preț: o țesătură veche, un vas de pământ, un mănunchiu de flori, cine știe ce lucrușor neînsemnat, adunat de ici sau de colo; orice-ar fi, mi-e de ajuns, îndată ce culoarea, forma, sau linia îmi sunt pe placul ochilor. Darul de a împodobi odăi sau colțișoare, mi-a dat unele din cele mai vii mulțumiri și bucurii din viața mea. E un imbold nestăvilit, sau mai bine ași zice, un avânt spre frumusețe. Trebue să am în jurul meu, ceva care îmi mulțumește privirea; fie sau nu lucru de preț, pot crea frumusețe cu mijloacele cele mai simple.

Castelul Rosenau face parte din dragostele pierdute ale vieții mele. E unul din locurile către care se întoarce cu dor, inima mea. In Rosenau domnea o atmosferă simplă și casnică, cu totul deosebită în felul ei; avea acea armonie pașnică, ce umple mai totdeauna, locuințele bătrânești. Rosenau se bucura de vechea și nemeșteșugita simplicitate germană; era aidoma castelul de țară, pe care îl descriu romanele nemțești. Mama pusese peste tot rogojini subțiri în loc de covoare, ceeace dădea întregii case un miros deosebit, care și azi îmi readuce în minte aevea, castelul Rosenau. Mirosul de rogojină și un oarecare gâlgâit al apei din fântâna de pe terasa fațadei sunt din caracteristicile cele mai deosebite, ale acelei vechi locuințe. Când îmi țin răsuflarea și ascult, îmi pare că aud încă plescăitul apei din acea fântână... storurile sunt lăsate în jos, pentrucă e cald afară... toate sunt încă pe jumătate adormite, dar mai încolo, se-aude acea apă săltând necontenit și s’aude și grădinarul râcâind cărările, printre micile răzoare bine rânduite, din jurul fântânii...; bătrânul acela părea că râcâe fără încetare cărările dintre răzoare, oricât de bine ar fi fost curățite. Iar îndărătul uneia din aceste uși închise șade mama, în iatacul ei răcoros și parfumat, cu tablourile dela Malta atârnate pe pereți și înconjurată de amintirile aduse de acolo. Numai acolo puteam retrăi câteva din datinile dela Eastwell și dela Malta; acolo, d-rul X. și Fräulein n’au îmbâcsit atmosfera cu dorința lor distrugătoare de a dărâma tot ce a fost trecutul. Și apoi odăile mamei erau așa de pline de flori. De la mama am moștenit, cu toatele, nemărginita noastră iubire pentru flori. Sădise câmpuri întregi de măzăriche mirositoare și de garoafe, în marea noastră grădină de zarzavat, în josul castelului, ceva mai departe.

Mama nu era o adevărată grădinăreasa, ci o iubitoare de flori obișnuite; nu umbla după inovări meșteșugite, îi plăceau florile, parfumate și bătrânești.

Nu mi-o pot închipui fără foarfecile de grădinărit și fără câteva flori în mână. Era neobosită; sculându-se foarte de dimineață, înaintea tuturor, o găseai umblând de colo-colo. Ii plăcea mult să ia masa afară, și’n viața dela Rosenau, o trăsătură deosebită o alcătuiau dejunul, ceaiul dela cinci și masa de seară, servite sub marele arțar, de lângă pajiște. Luam și prânzul afară, când nu era prea cald.

Mama era totdeauna, miezul tuturor lucrurilor; îi plăcea să aibă ceasurile ei de singurătate, deoarece iubea cititul cu aviditate, dar ochiul ei era nelipsit în cârmuirea întregii gospodării. Nu lua însă parte la multe petreceri și îndeletniciri, deoarece îmbătrânise întrucâtva înainte de vreme. Deasemenea se și îngrășase, pentrucă niciodată nu avusese aplecare pentru niciun fel de sporturi; totuși ea era animatoarea, centrul activităților. Nu putea suferi lenevia, ci-i era drag să vadă pe toți din jurul ei, în plină mișcare, bucurându-se de plăcerile altora. Cu toate că era cam tiranică, primea musafiri cum nu se poate mai bine.

Personalitatea ei era stăpânitoare, totdeauna plină de voie bună, cu spirit ager; nimenea mai bine decât ea nu știa să prezideze un ospăț și să învioreze convorbirile. Era de o veselie încântătoare, însă nu îngăduia flecăreala și nu putea să sufere nimic prefăcut. Cei tineri se simțeau cam sfioși în fața ei din pricina vorbelor ei mușcătoare și a întrebărilor repezi. Ochii ei erau pătrunzători și iscusiți, îți dădeai seama că nimic nu scăpa privirii lor, și numai farmecul, ce se degaja din întreaga-i fire, îi îmblânzea severitatea, care altfel ar fi părut uneori apăsătoare. Liniștită la înfățișare, avea totuși sufletul muncit de griji; simțea toate lucrurile adânc în inimă și se turbura din pricina lor, turburând astfel și pe alții; cu mintea largă și o inteligență aproape bărbătească, avea multă îndemânare și o inimă de aur, dar uneori se sbuciuma degeaba.

Ura orice e rău, fără cale și urât, și năzuința ei spre desăvârșire o făcea neîngăduitoare, ba chiar nedreaptă. Nu trecea cu vederea slăbiciunile omenirii.

Fiind ea însăși adânc evlavioasă, era pe drept neînduplecată față de cei slabi în credință și nepăsători față de biserică; mai bine să nu fi început cineva discuțiuni despre religie la masa ei, căci avea în urmă de ce să-i pară rău!...

Păstrase neștirbite principiile și obiceiurile tinereții ei și nu se împăca nicidecum cu felul de a gândi de astăzi; dacă i-ar fi fost în putere, ar fi poruncit ceasornicului să stea în loc și ar fi înlăturat orice născocire nouă, chiar și pe acele care-i făceau traiul mai plăcut. N’am întâlnit în toată viața pe nimeni, care să se fi ținut de vechile obiceiuri și credințe cu așa încăpățânare ca mama; era gata să stea împotriva propășirii întregii lumi. Spre sfârșitul vieții, aceste apucături o înstrăinară mult de ai ei; fiind tot mai mult în luptă cu mersul vremii, se făcuse din ce în ce mai pustnică și rămăsese ca închisă într’o cetățue, în care putea trăi așa cum îi plăcea. Una din ciudățeniile ei era, disprețul pentru știința medicală și pentru orice se atingea de spitale, doctori ori îngrijitoare de meserie. Avea o constituție de fier și nu era niciodată bolnavă, de aceea socotea orice propășire a medicinei, drept o născocire modernă; „puteam foarte bine să trăim fără astea în vremea mea”. Tot astfel nu încuviința teoria microbilor; desinfectantele îi erau nesuferite și nu erau îngăduite în casa ei. Iși bătea joc dea-binelea, de cei ce-și măsurau temperatura, tensiunea, se supuneau unei ascultări sau urmau un regim. I se părea o neghiobie să pui iod pe o tăetură, sau să faci injecții în contra tifoidei.

Cât despre operații, nu erau în ochii ei decât o vinovată împotrivire în contra naturii, așa cum o făcuse Dumnezeu. In casa noastră, nu se vorbea despre medicină, și am pornit în calea vieții cu totul neștiutoare de cele mai simple învățăminte ale ei. Cu toate acestea mamei îi plăcea foarte mult să laude unele leacuri precum: fenacitina, aspirina, salipirina, și se necăjea dacă încerca cineva să-i arate că sunt vătămătoare, când nu sunt luate cu socoteală. De fapt, mama era un lăstar dintr’un vechi trunchiu, o fire cum nu se mai găsește azi: autocratică, conservativă, răbdătoare la boală și la durere, mândră, vitează și neștiind ce e văicăreala.

Era o ființă care-și păstra ideile și idealurile, care ura progresul când însemna schimbare; sportul, când însemna purtări prea libere; emanciparea, când însemna necuviință; libera cugetare, când însemna călcarea principiilor religioase. Era bună, darnică și iertătoare față de servitori, cunoștea istoria familiei fiecăruia, glumea cu dânșii și era aproape familiară, fără să le îngădue totuși să treacă nici c’un pas hotarul ce despărțea una de alta castele sociale. Imperială și totodată democrată, iubea simplicitatea.

Cu dulapurile pline de samururi rusești, mătăsuri și atlasuri, dantele de preț, rufărie minunată, purta mai cu plăcere țesături de mână, pânză groasă și blănuri ieftine, pentrucă toate acele comori, păstrate în camfor și levănțică făceau parte din măreția rusească, părăsită acum, și care nu-și mai avea loc în viața ce-și alesese. Nimeni mai bine decât ea nu judeca și nu cunoștea mobila veche, artistică, argintăria și porțelanurile de altădată, din cari avea o mulțime de serviciuri, dar îi plăcea să cumpere imitațiuni moderne pentru întrebuințarea zilnică. Ți se părea uneori că urmărește un fel de răzbunare împotriva strălucirii trecute, și că o strivea sub picioare, înlăturând dintr’o mișcare, orice amintea trecutul pierdut pe veci; și nu puteai ști dacă o făcea cu părere de rău sau cu un sentiment de ușurare. Straniu amestec de tiranie și de nemaipomenită bunătate! Era în stare să nimicească, dintr’o lovitură, ani de răbdare și de îngăduire, printr’o neașteptată mustrare aspră și adesea neîndreptățită, de care simțeai că s’ar fi putut feri printr’o mică sforțare de autostăpânire.

Era, mi se pare, într’însa, ceva din misterioasa lipsă de răspundere a sufletului rus, o deslănțuire fundamentală, pe care în zadar încearcă celelalte națiuni s’o priceapă; sub toate bunele ei însușiri mijea o adâncă și nerăbdătoare năzuință înăscută, de a dărâma, de a nărui cu ochii deschiși, chiar ceeace prețuia mai mult, ceeace îi era de folos, sau chiar ceeace iubea; imbold de nerăbdare cu totul neînțeles, pentru oricine,

afară de cei ce cunoșteau adâncul adevăr al firii ei, strivită până la chinuire de cei ce o educaseră, un fel de rupere a lanțurilor cari îi erau nesuferite, cu toate că nu-și mărturisise nici sie însăși că le purta!...

Mama, mai mult decât orice altă ființă, ce-am cunoscut vreodată, și-ar fi tăiat nasul ca să facă în necazul obrazului, după cum sună vechea zicătoare.

Acum trebue să descriu pe altcineva și înainte de a-i începe zugrăvirea, mi se pare că mă înfrupt din încântătoarea libertate a povestitorului de basme sau de legende, care poate să-și cioplească dihăniile, după nestăvilita lui închipuire. Personajul de care vreau să vorbesc acum, e ducele Ernest de Saxa-Coburg-Gotha, unchiul tatei și fratele prințului consort al Angliei, al cărui mic ducat, trebuia să-l moștenească tata, după hotărârea luată în familie. Iubitul prinț-consort al reginei Victoria, bunicul nostru, e bine cunoscut de aproape toată lumea, mai ales dela zugrăvirea caracterului lui, bine închegată de Lytton Strachey, care arată inteligența, frumusețea și răbdarea lui, într’o situație în care se cerea o îndemânare aproape supraomenească; precum și iubirea ce o avea pentru el soția sa, care l-a jelit după moartea lui, până la ultima zi a vieții ei. Dar frate-său mai mare, cu toate că era și el de-o largă inteligență și că a ținut un loc destul de însemnat în politica germană, cam pe la o mie opt sute șaptezeci, e puțin cunoscut dincolo de granițele germane. 

Ducele Ernest de Saxa-Coburg-Gotha întruchipează o formă de suveranitate, care a dispărut cu totul din lumea noastră modernă. Dacă ar fi să se ivească iar un personaj în felul lui, ar fi printre „les nouveaux riches” sau printre potentații financiari, iar nu printre prinți, ași crede. Chiar în acele vremuri de viață mai ușoară, era o arătare ciudată, cum nu întâlneai adesea și poate că e mai bine să nu fie mulți de felul lui! Unchiul Ernest era un tiran nemilos, nepăsător de simțirile altora. Dacă ași scrie acum un basm cu zâne, ași putea aproape să-l descriu ca pe un căpcăun, numai să-ți poți munci îndestul fantezia încât să-ți închipui un căpcăun, strâns încheiat într’un frac corect, însă de modă veche, căci totdeauna în frac se înființa de două ori pe an, ca să facă mamei vizita lui oficială. Căutați să vă închipuiți un om cam în vârstă, înalt peste măsura obișnuită, gros, greoi și totodată sclivisit, abia încăpând într’un frac prea strâmt pentru rotunjimea lui, și a cărui răscroiala la mijloc îl strângea nemilos; o față smeadă, urâțită prin pete de ficat, o mustață subțire cănită și ceruită, îndoindu-se în jos peste colțurile gurii și cu vârfurile iarăși ridicate în sus; fălci de bull-dog cu dinții de jos înaintând mult deasupra celor de sus, și peste toate acestea, o pereche de ochi albaștri, cu vinișoare roșii, strălucind de-o inteligență înfiorătoare, aproape brutală. Un înspăimântător senior bătrân, îngâmfat și plin de o jovialitate voită, care imita cu neasemănată îndemânare, o veselie binevoitoare.

Se înfățișa cu pălăria înaltă în mână, cu mânuși ca lămâia, vârâte în bordul pălăriei și c’un boboc de trandafir la butonieră; niciodată nu-i lipsea bobocul de trandafir. Noi copiii, totdeauna chemați să stăm pe lângă mama, în asemenea împrejurări sărbătorești, luaserăm obiceiul să aducem în odae, scaunul cel mai sdravăn, deoarece nefireasca greutate a unchiului, ar fi fost vătămătoare oricărei mobile mai ușoare.

Se așeza pe scaun cu genunchii depărtați, sforăia, arunca în jur o privire rotită și primea sfioasa noastră curtenie, cu vorbe de mulțumire sgomotoase, însă nepăsătoare. Ne ciupea de bărbie, spre disperarea noastră, și cu strigătul nelipsit de „Ah, die herrlichen, die lieben, die süssen Kinder!” [24]  Aceste năvăliri periodice ale potentatului localnic, în salonul mamei, erau așteptate de noi, cu un fel de plăcere plină de teamă, în care se amestecau și spaimă și nerăbdare.

Adevărul despre unchiul Ernest nu ne era cunoscut pe vremea aceea, când ni se fereau urechile de orice convorbiri despre lucruri necuviincioase; știam numai că era un unchiu cam înfricoșător însă binevoitor, că semăna cu un bull-dog și că ne insufla și teamă și veselie. Mai târziu însă, toate ciudățeniile lui ne-au fost povestite și sunt vrednice de amintit.

Se căsătorise din motive politice cu o oarecare prințesă Alexandrina de Baden, sora ducelui ce domnea atunci, o ființă blândă, cât se poate de virtuoasă, cât se poate de ștearsă și semănând cu cumnată-sa, regina Victoria, numai prin nemărginita (și la dânsa nemotivată) adorare pentru soțul și stăpânul ei. El se purta față de dânsa cu o groaznică și jignitoare nepăsare și era cunoscut în toată Germania, pentru nesfârșitele și uneori josnicele lui legături de dragoste. Din pricina acestor întâmplări, Curtea lui nu prea avea renume bun. Era alcătuită din tot soiul de venetici, oploșiți acolo, din motive pe cari e mai bine să nu prea le cercetăm.

Acești domni, cu rosturi cam îndoelnice, erau căsătoriți cu actrițe de a doua mână, renumite pentru purtarea lor ușuratecă; mai erau pe acolo și o seamă de ființe nici prea cultivate, nici prea cum se cade. Din când în când se arătau și câțiva intelectuali și artiști de autentic talent, căci ducele Ernest era un om foarte învățat însă cu cât înainta în vârstă, se răreau din ce în ce la Curtea lui elementele mai alese. Necumpătarea lui prilejuia mari cheltuieli, așa încât, după toate celelalte încăpuse pe mâna unor cămătari hrăpăreți, cărora era nevoit să le arate oarecare curtenie, ceeace nu prea înălța prestigiul și buna ținută a Casei lui. Din pricina acestei stări de lucruri, părinții mei se țineau departe de toate serbările dela Curte și mi se pare că se iveau cu acest prilej certuri neplăcute; dar toate acestea se întâmplaseră cu mult înainte de vremea mea, astfel încât n’a ajuns până la mine, decât svonul despre ele, mult după ce-și sfârșise zilele bătrânul unchiu. Odată pe an, vârstnicul tiran își poftea familia la un mare prânz în castelul Kalenberg, o reședință cam în stilul castelului Rosenau, dar ceva mai falnic si cu o înfățișare de palat.

Palatul Kalenberg era și el așezat pe un deal, și am pomenit mai înainte de el, când am vorbit despre renumita prăjitură a nepotului lui Wiener. Acea prăjitură dela Kalenberg nu era însă niciodată servită la masa unchiului Ernest. Nu știu de ce noi copiii eram totdeauna poftiți la acest ospăț anual. Mi se pare că nevinovăția noastră reținea în marginile cuviinței pe bătrânul desfrânat. Inainte de a porni, ni se făcea o lecție despre felul cum trebuia să ne purtăm și ni se poruncea cu asprime, să nu cumva să pufnim de râs sau să arătăm prin vreun semn nesăbuit că ne vine să râdem, oricât ar fi scena de caraghioasă. Unchiul Ernest din pricina grosimii lui, sta întronat mai sus decât toți musafirii. Era o arătare ce insufla teamă și dela care nu ne puteam lua ochii. Oricare ar fi fost adevărata lui simțire, juca de minune rolul unui desăvârșit stăpân de casă și se uita de sus în jurul mesei, ca un căpcăun, numărând bucățile ce avea să înghită peste puțin, dar pe cari voia să le vrăjească mai întâiu. Deasemeni în acele neuitate împrejurări, eram iarăși sgomotos proclamate ca „drăguțe, minunate copile” iar noi ne îndesam batistele în gură ca să nu pufnim de râs. Cred că spusele lui erau pline de culoare și de miez, chiar dacă nu totdeauna deplin cuviincioase, dar eram pe atunci prea copile ca să-l ascultăm cu plăcere. Cea mai de seamă podoabă a mesei o alcătuiau două șiruri de înalte sfeșnice de argint. Florile erau potrivite fără gust, fiecare musafir având lângă farfurie un pahar cu un buchet de flori țepene și îndesate. Mi-aduc aminte de o oarecare floare trandafirie, care nu lipsea niciodată din aceste buchete de modă veche și care mirosea foarte urât. 

Când nu ne băga nimeni în seamă, smulgeam acea floare dintre tovarășele ei (și nu era lucru ușor, atât erau de îndesate) și pe furiș ni-le treceam una alteia pe sub masă, ceeace era încă un prilej de a ne înneca de râs, pe înfundate. Biata, smerita și bătrâna mătușă Alexandrina sta de partea cealaltă a mesei, față în față cu tiranul, dând din cap în semn de aprobare și fără un cuvânt la toate spusele fiorosului bătrân. Draga bătrână mătușa Alexandrina! Mi-o amintesc ca pe-o bătrână tristă și încovoiată, în rochii negre ponosite, purtând prins pe piept un mare cameu în care era săpat chipul soțului ei și cu care reținea un șal de cașmir pe trupul ei turtit și lipsit de corset. Bărbia îi era acoperită de o barbă rară și căruntă, iar doi ochi blajini și șterși se bulbucau deasupra unui nas amărât, care avea netăgăduit forma unei pere. Avea o neîncetată clipire nervoasă a pleoapelor, ceeace înteția încă înfățișarea de strivire ce o deosebea. O biată făptură mâhnită, a cărei singură dragoste era acest temut despot bătrân, care se purta cu dânsa cum n’ar fi îndrăznit nimeni să se poarte cu o servitoare. E și ea una din ființele pe cari timpurile moderne le-a înlăturat pe veci, forma cea mai mâhnită și cea mai amărâtă a soției supuse, jucăria bărbatului, servitoarea, victima lui. Chiar în tinerețe trebue să fi fost lipsită de frumusețe, însă învinsă, strivită, fruct stors și aruncat cum ajunsese, avea și ea o zi la care se gândea cu drag, o amintire care-i rămăsese în suflet ca o lumină strălucitoare, Aceasta o descoperirăm într’o zi, cutreerând smeritele încăperi în cari locuia tanti Alexandrina, sus de tot sub acoperișul Kalenbergului și’n cari rar pătrundea cineva. Nu știu din ce pricină perechea ducală, în primele timpuri ale căsătoriei, făcuse o călătorie în deșertul Africii, lucru neobișnuit pe acele vremuri. Biata bătrână avea o fotografie păstrată cu mai multă sfințenie decât tot ce era al ei. Ne-o arătă în acea zi și degetele care țineau vechiul portret, tremurau, iar ochii, totdeauna lăcrămoși, vărsară adevărate lacrimi de înduioșare, când o scoase din colțu-i bine ferit și ne-

o dădu în mână. Era înfățișată în haine de călărie, cu malacof, purtând o pălărie potrivită costumului, cu margini moi și pline de pene, și ținând în mână clasica biciușcă subțire. Lângă dânsa, mult iubitul despot, gătit și el după principiile ce domneau la începutul erei victoriene, în privința costumelor de sport. Ingâmfat, impunător, sigur de el, chiar în acea fotografie, privea pe deasupra capului ei, pe când ea se uita în sus, spre fața lui, cu ochii plini de adorare ai unui câine. Ca fond, deșertul, clasicul deșert; movile de nisip, zare nemărginită, un cort, un palmier, până și pitorescul arab, rezemat pe flinta lui prea lungă — nimic prefăcut, era lucrul aevea, în tot adevărul lui. Da, iat-o colo în deșert, soție abia căsătorită. Ținea încă în mână fotografia, duioasă amintire a unei năluciri, care-i păruse un adevăr deplin — pentru ea cel puțin — în ceasul când o trăise. Avusese și ea ziua ei de fericire, zi pe care-o petrecuse sub soarele arzător al Africii; cort, palmieri, nimic nu lipsise, nici măcar iluzia iubirii.

Iar în bătrânețea ei înghețată, surghiunită într’o cameră înăbușitoare sub acoperiș, ca să coste mai puțin încălzitul, sta privind la acel portret, cufundată în amintiri... Și o adiere a rozelor din grădina raiului pătrundea încă odată până la dânsa...

Fusese și ea tânără odată și visase un vis, colo departe în deșert, lângă omul care astăzi era un desfrânat bătrân, plin de păcate, dar pe care, ah! — minunea inimii omenești, — îl iubea încă!

Ducele Ernest era un mare vânător, chiar dacă nu era cum zice Biblia „sub ochii veșnicului Dumnezeu”. Pe lângă „vin, femei și cântece”, putem adăuga „cerbi și căprioare”. O mare parte din venitul lui era întrebuințată la întreținerea unor nemărginite parcuri; avea mici căsuțe de vânătoare, în câteși patru colțuri ale pitorescului său ducat. Se înconjura de o oaste de paznici și de slujbași oficiali cu deosebite titluri și grade diverse, potrivite cu uniformele lor verzi, căci în Germania, orice vânător e îmbrăcat în verde. Ultima dragoste a bătrânului tiran era sora unuia din acei tineri îmbrăcați în verde, care din această pricină se bucura de mare favoare. Pomenesc de aceasta, numai pentru a adăuga un ultim amănunt zugrăvirii devotamentului conjugal al mătușii Alexandrina. Când muri despotul la o vârstă înaintată, căci ne-cumpătarea nu-i scurtase nicidecum zilele pline și senine (bătrânul sibarit avea obiceiul să zică: „Soarta nu mă poate vătăma, am prânzit azi”), văduva lui, cu inima sfâșiată, luă pe acea tânără femeie sub ocrotirea ei și merse până acolo, încât declară, că unica vilă, în care grozavul ei stăpân își petrecuse orele de chef cu acea femeie și cu altele, nu trebuie atinsă nici locuită de alții, „pentru că acolo trăise scumpul ei Ernest ore atât de fericite”...

Mai multă dragoste și milă nu se poate găsi în nicio inimă de soție.

Un cuvânt despre profesorii noștri: Erau bine înțeles, un factor de mare însemnătate în viețile noastre, tocmai atunci când se cuvenea să căpătăm toate cunoștințele trebuincioase unor mici prințese bine educate. Dar pe acea vreme, nicio învățătură complicată cum e algebra, limbile clasice, matematicile sau filosofia nu făcea parte din program. Nu eram o elevă bună, lacomă de știință, căci găseam mai multă plăcere în toate celelalte îndeletniciri decât în studii. Nu cunoșteam ce e ambiția, și îmi părea rău de timpul pe care orele de lecții îl răpeau dela o mie de alte lucruri ce aș fi vrut să fac. Ducky și cu mine nu luam lecțiile împreună. Ea avea hotărât mai multă aplecare spre învățătură decât mine, pricepea mai repede, reținea mai bine, ortografia îi venea foarte ușor, pe când eu niciodată n’am știut-o deplin. Până și azi nu pot să „văd”

cuvintele ce scriu, ci numai lucrul pe care îl reprezintă. Bunăoară cuvântul „grădină” pentru mine, nu deșteaptă vederea semnelor: g r ă d i n ă, ci pomi, flori și fântâni, pajiști verzi și colțuri umbroase, și numai din când în când, mă deștept cu oarecare mirare, când descopăr ce înfățișare are cuvântul pe hârtie, în simpla lui scriere.

Sandra, fiind mai puțin înaintată, își lua lecțiile singură. Era cea mai înceată din noi trei la învățat. Mai târziu, sora mea Baby a fost o elevă mult mai destoinică, fiind mai ambițioasă și cu o părere mai modernă despre cunoștințele ce ar trebui să le aibă o fată. Eu mă mulțumeam pe deplin cu istoria, geografia, aritmetica, botanica, literatura, religia, istoria naturală, pictura, limba franceză, muzica, gimnastica. Nicio știință mai încâlcită nu m’a ademenit vreodată și nici nu ne dădeam seama că educația noastră era foarte superficială. Nu era nimeni cu care să ne fi putut lua la întrecere. Profesorul Rieman, care ne preda istoria și geografia, era un om destoinic, avea o barbă cafenie și întruchipa pe germanul cam țeapăn și foarte politicos. Il sufeream fără să ne placă în adevăr. Făcea tot ce putea ca să înțelegem harta lumii întregi și să ținem minte numele râurilor, ale orașelor și ale munților, și-și dădea multă osteneală ca să ne insufle o cunoștință în linii generale a istoriei și a legăturilor țărilor între ele, dealungul veacurilor; schimbările ivite în înfățișarea și mărimea lor, întâmplările de căpetenie cari trebuiau neapărat ținute minte, precum și chipul cum se urmau una după alta epocile, cu războaiele, cu creșterea și cu descreșterea lor. Creerul meu neexersat nu era însă destul de primitor și nu mi-a rămas mult din toată înțelepciunea pe care profesorul Rieman cerca să ne-o împărtășească în timpul lungilor și adeseori obositoarelor ceasuri, pe când alte multe glasuri mai ademenitoare ne ispiteau prin ferestrele deschise. Profesorul Rieman avea un fiu care azi e artist de meserie, înzestrat cu un minunat talent muzical. Alesul nostru dintre toți, era profesorul Beck. Avea un cap frumos cu nas de acvilă, o creastă de păr sbârlit, glasul adânc și mult simț al umorului. In programul nostru lecțiile lui se numeau „limba germană”, ceeace cuprindea literatura, compoziția precum și gramatica și dictarea. Ne plăceau lecțiile cu profesorul Beck, cu toate că mintea lui se înălța mult mai sus decât a noastră și că uneori uita că vorbea cu două fetițe foarte copilăroase și prostuțe și se avânta spre gândiri ce depășeau cu totul priceperea noastră; trecându-și mâna pe tufa răsvrătită a părului castaniu-cărunt, vorbea neîncetat și ochii lui nu ne mai vedeau, pierdut cum era în propria lui viziune. Cu degetul ridicat, dealungul nasului lui de acvilă, închidea ochii pe jumătate și ne spunea lucruri pe cari nu le pricepeam, izvorâte cu mult avânt din adâncul înțelepciunii lui; uita că totul de cele două fetițe: dacă-l ascultau cu plăcere, sau nu se străduiau de loc să-i urmeze sborul cugetării. In chip nelămurit, înțelegeam totuși că spusele lui erau pline de miez, mai ales dacă am fi putut să pricepem despre ce era vorba. Lui Ducky îi plăcea să desbată orice chestie și rareori primea ceva de-a gata, eu însă eram o elevă lipsită de însușiri și-mi pare rău să mărturisesc că nu se poate povesti despre mine, c’aș fi spus în acele vremuri ceva de seamă sau plin de haz. Aveam însă un oarecare talent de a povesti și mă bucuram când mi se îngăduia să-mi aleg singură subiectele de compoziție. Aveam și scriere frumoasă, dar memoria nu prea mă ajuta; puteam bunăoară să-mi amintesc o poveste, dar niciodată datele istorice. Mi se pare că modul de predare nu era pe atunci așa de bun ca în ziua de azi. Invățământul nu se făcea în chip apropiat de înțelegerea copilului și, ca să zic așa, nu era destul de vizual, nici nu-ți ațâța închipuirea și nici nu te învăța nimeni să pătrunzi înțelesul, scopul sau planul lucrurilor. Nu ți se aducea destul de limpede sub ochi legătura dintre fapte, cauzele lor, nici desfășurarea treptată și logică a întâmplărilor.

Cel puțin așa simt eu, când mă uit înapoi la multele ceasuri pierdute zadarnic, pentru a învăța atât de puțin. Se poate iarăși ca pricina să fi fost educația primită dela mama, care, foarte evlavioasă, ne lăsase într’o deplină necunoștință a realității, astfel încât mintea noastră, ca un ogor nearat, rămăsese nepregătită pentru a primi sămânța înțelepciunii, deoarece îi lipsea temelia tuturor lucrurilor. Doctorul Heim, ne preda istoria naturală și botanica. Era gras, smead, cu ochi spălăciți, bulbucați sub ochelari, și strâns în clasicul frac al timpului acela; răspândea o duhoare înăbușitoare, ce amintea ferestre închise, țigări eftine, haine neaerisite și care ne supăra așa de mult, încât nu prea ne dumeream dacă ne plăcea sau nu învățătura lui. Aveam o groază înăscută de orice descriere a organelor interne; ni se părea că e ceva măcelăresc și nu prea cuviincios; era chiar să ne vină rău într’o zi, când, plin de însuflețire, doctorul Heim ne aduse un ochiu de bou,’ ca să ne arate minunile alcătuirii lui optice. De bună seamă nu eram deloc din școala modernă, care fără sfială cercetează toate amănuntele mecanismului omenesc. Botanica ne plăcea mai mult, fiind mai după gustul nostru, cu toate că am preferat totdeauna o floare în forma ei firească decât supusă vivisecțiunii pentru a lămuri cum și ce fel se petrec toate într’însa.

Bietul profesoraș, Neuman, care ne preda matematica, trecea prin clipe mai grele decât toți ceilalți. Socotelile și cifrele, adunările și scăderile, regula de trei și toate celelalte părți ale acestui încâlcit învățământ, erau în chip fundamental străine de firea mea, oarecum romantică și ușuratică. Barba castanie închis a profesorului Neuman contrasta ciudat cu obrajii lui trandafirii ca porțelanul. Mr. de Schaek, succesorul grasului, bunului și îngăduitorului Eduard de Morsier, din timpul fericitelor zile dela Osborne, era al doilea preceptor al lui Alfred și ne învăța franțuzește. Era un tânăr sclivisit, cu haine foarte bine croite; îl plictisea faptul că eram atât de copilăroase și nici nu ascundea cât îl furau gândurile, căci d-l de Schaek era latin din creștet până’n tălpi, și îndrăgostit de singura femeie bine îmbrăcată din tot Coburgul. Această ademenitoare domnișoară, fiica superintendentului grajdurilor ducale, avea tulburătorul obiceiu de a porni la plimbare prin Piața Palatului, tocmai în timpul lecției, noastre de limba franceză. Simțind o tainică simpatie pentru dragostea tânărului nostru profesor, noi ghiceam după vădite semne de neliniște ale lui, că se apropia o anumită oră. Se scula de pe scaun, umbla de colo-colo, c’un ochi cruciș în spre fereastră, pe când se străduia să ne facă obișnuitul dictat. Tânăra cu pricina ne atrăgea și dânsa luarea aminte; netăgăduit, era plină de „chic”, ne dam seama însă că nu era o persoană cu care ai fi putut vreodată intra în legături, deoarece prinsese rădăcină în societatea „indezirabilă” dela Curtea ducelui Ernest. 

Pictura și muzica ne erau predate de două respectabile bătrâne domnișoare, cât se poate de deosebite una de alta: Fräulein Anna Messing și Fräulein Helferich. Aceasta din urmă isbuti să-mi dea o cunoștință temeinică a principiilor desenului, pentru care îi sunt și astăzi recunoscătoare. Cu toate că metoda ei era strâmtă și învechită, cunoștea regulile de temelie ale artei ei și anatomia unei flori, chiar mai bine decât vrednicul dr. Heim. Era o bătrână cu duh mușcător și plin de ironie, avea nasul ascuțit și idei sociale înaintate. Cuprindea în firea ei însușirile unui adevărat democrat; fiind întrucâtva liber-cugetătoare și părerile ei erau îndrăznețe într’o epocă în care democrația nu era încă la modă. Nu se închina în fața niciunei clase sociale; ea a fost de fapt prima mea întâlnire cu „Vox Populi”. Bătrâna Anna Messing, dimpotrivă, iubia orice se atingea de regalitate și era bună cunoscătoare a Almanahului de Gotha; avea nasul ca un cioc de pasăre, ochii sticloși, albaștri, cu privirea aspră, și dinți ce se puteau asemui numai cu cei închipuiți de un francez când zugrăvește pe clasicul călător englez. Avea însă o răbdare de înger și-și dădea o” nemaipomenită osteneală ca să mă inițieze în tainele unei arte, pentru care nu eram înzestrată. Chiar cel mai neobosit „un, doi, trei” al ei n’a fost în stare să mă facă să execut în măsură, cea mai ușoară melodie; iar când cântam la patru mâini cu sora mea Ducky, alegeam totdeauna basul, căci cuprindea mai mult acompaniament decât melodie și se potrivea mai bine cu slabele mele puteri muzicale. Asta nu înseamnă că nu iubi am muzica; dimpotrivă, m’a mișcat în chip straniu dela începutul vieții mele, cu toate că adevărata educație muzicală mi-a fost dată mai târziu de Carmen Sylva, bătrâna regină a României. Dar în zilele copilăriei mele eram netăgăduit o mică sălbatecă în ceace privește arta cea mai divină dintre toate.

Preotul căruia i se încredințase învățământul nostru religios, era cu mult deasupra nivelului nostru. Pentru noi, religia era un fapt, ceva de temeiu, iar nu un subiect de desbateri teologice. Pe acea vreme eram cu totul nevrednice de vreo lămurire mai înaltă sau mai largă a acelui fapt.

Sf. Treime nu se putea cerceta. Crezul era credința noastră; nu stam să cumpănim afirmările lui și ne simțeam foarte jignite când ni se spunea că Adam și Eva erau numai simboluri și că Dumnezeu nu făcuse lumea în șase zile. De bună seamă erau la noi deosebiri de credință ce nu se puteau înlătura; noi fiind protestante, mama ortodoxă și aflându-se în afară de cercul nostru intim, și catolici. Aceștia mergeau la o biserică pe care Luther o respinsese pentrucă socotea lucru neîngăduit ca niște preoți din Roma să vândă bilete de intrare în cer. Acest Luther, fiind odată în Wartburg (sau poate în cetatea dela Coburg, căci această vestită fortăreață avusese într’un rând cinstea să fie vizitată de marele reformator) aruncase într’o zi o călimară în capul diavolului, care venise să încerce a-l ispiti. Pata neagră se vede și acum pe perete.

Luther desigur avusese dreptate să intre în luptă cu Roma și cu greșelile ei, totuși nu se putea tăgădui că plutea în bisericile catolice, chiar când erau prea încărcate cu sfinți zugrăviți și ciopliți, o atmosferă mai poetică decât în bisericile reformate. Biserica mamei era pătrunsă de mister și te umplea de un fior neînțeles. Artistul din sufletul fiecăruia se desfăta la vederea icoanelor pe fond de aur; tămâia îți turbura simțurile, iar altarul, ferit de ochii tuturor, te făcea să înțelegi că sunt unele revelațiuni ascunse de ochii noștri. E mai mult mister în bisericile nereformate. Ele ne atrăgeau și totuși ne păreau străine. In imnurile noastre engleze și în solemnele cântece bisericești germane, răsună adevărul și sinceritatea; parcă simți că pășești temeinic pe pământ. Totuși noi nu ne frământam mintea cu asemenea deosebiri și cu înțelesul lor. Pe vremea aceea ne mulțumeam să lăsăm pe Dumnezeu în pace și să primim religia așa cum ne fusese înfățișată de către nursele și guvernantele noastre; și niciodată nu uitam să ne închinăm seara și dimineața. Domnul superintendent dr. Müller, căpetenia religioasă a Coburgului, era un vestit bătrân cleric, de o erudiție adâncă și un neîntrecut predicator. Ne insufla un nețărmurit respect și-l priveam cu toată evlavia, ca pe o ființă impunătoare”. Incercam din toată inima să urmărim înțeleaptă expunere a adâncilor adevăruri, mult prea încâlcite ca să le cuprindă mintea noastră nedesvoltată. Obișnuite cum eram cu învățământul simplu și nemeșteșugit al clericului dela țară, din Anglia, sau al preoților de pe vasele marinei engleze, d-rul Müller turbura întrucâtva smeritele noastre cunoștințe religioase. Ca și profesoral Beck, ne fermeca cu vorba lui; cuvintele lui păreau înaripate, ne plăcea muzicalitatea lor, dar, obișnuit să vorbească din amvon, se avânta în sfere, unde nu-l puteam urma. Il ascultam ca vrăjite pline de uimire în fața înțelepciunii lui, însă eram mult prea sfioase pentru a pune întrebări sau a mărturisi că nu-l înțelegeam. Tăcuta noastră supunere îl făcea să creadă că ne pătrundeau în suflet învățăturile lui, pe când, la drept vorbind, ne turburau toate credințele, ba chiar într’o oarecare măsură, semănau în inimile noastre sămânța îndoelii. Il priveam cu venerație, îl admiram, dar niciodată nu ne foloseam de înțelesul lecțiilor lui — și-mi aduc aminte cum, dintr’un imbold nelămurit de apărare, îmi lăsam creerul cuprins de o izolare binefăcătoare, prin care mă feream de a primi vreun învățământ primejdios; pe neștiute cercam să-mi mențin vechile granițe, pricepând în mod subconștient că mintea mea nu era încă pregătită pentru adânca lui știință, pe care ne-o propovăduia în cuvântări nepotrivite cu vârsta noastră. Totuși el ne duse până la confirmație, de care ne apropiam cu sufletul plin de evlavie adâncă, deși cam neluminată. Incercam să ne dăm seama de solemnitatea acestei taine și să fim vrednice de legământul cu care eram s’o săvârșim, dar în adâncul conștiinței mele simțeam cu durere că nu mă înfiorasem destul, de misterioasa ei însemnătate. Niciodată nu-mi, fu hărăzit darul de a mă cutremura de vreun extaz religios. O muzică minunată sau deplina împărtășire a frumuseții naturii mă făceau să mă apropii mai mult de Dumnezeu; o priveliște măreață, adânca tăcere a codrului, o grădină plină de flori, un strălucit apus de soare, deslănțuirea unei furtuni pe mare îmi insuflau o mai limpede pricepere a celor veșnice, decât oricare ceremonie bisericească. Slujbele preoților mi-au părut totdeauna ceva nedesăvârșit; ei îmi păreau prea robiți pământului, făceau gesturi ce-mi ajunseseră prea obișnuite și lipsite de avânt prin deasa lor repețire; niciodată nu mă înfioram de vreo apropiere cu Marea Atotputernicie, pe care o simțeam aevea mai adânc în sufletul meu, departe de participarea la un ritual bisericesc. Lunga pregătire și încercatele lămuriri teologice a tot ce primisem noi înainte, ca fapt aevea, îmi însuflaseră o oarecare neliniște, ba chiar oarecare neîmpăcare, bine înțeles nu mi-o mărturiseam, dar simțeam în inimă ca un gol, lăsat de ceva ce ași fi pierdut. Știu că Ducky care primi confirmația odată cu mine, simțea acelaș lucru, dar o sfială neînțeleasă ne împiedica de a ne spovedi una alteia în această privință și de a cerceta lucruri cari erau mai mult un mod de a simți decât un prilej de vorbă; totuși știam că trecea și ea prin aceleași stări sufletești.

Incercam din toate puterile să ne hipnotizăm până la un fel de extaz religios, un fel de atingere mai de aproape cu cele supra-pământești, dar niciuna din noi nu fu cutremurată de fiorul adânc, care mi se pare că e hărăzit unora.

Primirăm confirmația în biserica din satul Oslow de lângă Rosenau, o clădire în stil rococo rustic, văruită și simplă, cu un acoperiș înalt de țigle de culoare închisă. Vechiul clopot avea un glas solemn, adunarea de oameni din popor era plină de cucernicie și toți cei ce se înghesuiau în biserică în acea zi, fie din clasa de sus, fie țărani, ne voiau binele, toți erau plini de dragoste pentru cele două surori, cari își depuneau întâia oară, cu toată bună știința, legământul față de altar.

Era anotimpul când înflorește „Narcissus Poeticus”, anotimpul în care înfloresc florile cele mai timpurii. Ele împodobeau întreaga biserică, erau împrăștiate sub picioarele noastre pe când pășeam spre altar, înconjurau stâlpii în mari mănunchiuri, și mireasma puternică și cam amețitoare a acelor albe flori în formă de stea, cu inima ca un disc galben, îmi amintește, oriunde le întâlnesc, ceremonia încântător de simplă, desfășurată în acea ciudată și rar cercetată biserică de sat. Versetul ce mi se dăduse pentru intrarea mea conștientă în viață, era: „Fericiți cei cu inima curată, căci vor fi numiți copiii lui Dumnezeu”.

In acea zi mama îmi dărui patru frumoase șiraguri de mărgăritar, prinse într’un rubin înconjurat cu diamante, pe cari mamă-sa mi-l lăsase moștenire pentru ziua acestei ceremonii, deoarece pe vremuri și dânsa, ca prințesă de Hessa, fusese confirmată în biserica protestantă, înainte să devină Țarina Rusiei și să-și schimbe religia.

Printre multele lecții ce luam, erau și lecții de dans, încântător prilej de întâlnire cu prietenele noastre, căci n’ar fi avut nicio noimă o lecție de dans, dacă n’ai fi avut cu cine juca. Omul palid, mic, aprig și neastâmpărat care ne iniția în această artă elegantă, se nimerise să fie frate sau văr cu bucătarul nostru și-l chema dacă nu mă înșel, Reinhart. Se trudea cu noi din tot sufletul și petreceam de minune, dar cu niciun chip nu puteam lua în serios acea artă, pe atunci cam țeapănă și ceremonioasă. Valsul în trei timpi, polka, schottisch, mazurka, galopul, cadrilul și lancier-ul erau jocurile pe cari încerca să ne învețe disperatul și asudatul mic martir în mănuși albe. Printre prietenii lui Alfred era un băiat foarte hazliu, numit Reinhold Ribbeck, cam prea îndrăzneț, dar plin de veselie. Făceam haz de Ribbeck, mai mult decât era socotit cu cale, căci nu știu cum se făcea, că totdeauna simțeam o înclinare către cei pe cari autoritățile noastre îi judecau rău. Imi amintesc de Ribbeck ca de un mare organizator al vânătorilor de lilieci din podul dela Rosenau. Unul din jocurile noastre preferate pe acea vreme, era „Prigonirea Creștinilor”, insuflat de lecțiile de Istoria Religiei cu care tocmai ne luptam. Pentru a face jocul nostru isbitor și potrivit adevărului, ne supuneam la nesfârșite chinuri, lăsându-ne să fim legate de pomi, sau coborâte, prinse de o funie, într’un mic turn dărâmat la capătul terasei dela Rosenau, în care rămâneam prizoniere până când cei ce înfățișau pe creștini, veneau să ne dea drumul. Făceam mare sgomot, aprinși la față și înădușiți, și apoi totul se sfârșea printr’un mare ceai, servit sub arțari, cu mama prezidând o gloată de mici sălbateci, sbârliți, cu părul înădușit, cu obrajii aprinși și cu o nemaipomenită poftă de mâncare. Nimic nu-i plăcea mai mult mamei, decât să vadă tineretul mâncând cât îi era pofta. Nesfârșite mormane de prăjituri, pâine cu unt, precum și fragi cu smântână, erau pregătite pentru noi în asemenea împrejurări. Bunătățile cele mai iubite de noi erau „Topfkuchen, Knüppelkuchen, Sandtorte și Waffeln” și în adevăr aveau un gust minunat, colo pe pajiște, sub bătrânul arțar, cu mama care ne îndemna să ne îndopăm cât putem. Viața la Coburg și la Rosenau era mult mai puțin plăcută când lipsea mama, lucru care se întâmpla des pe acea vreme; pleca sau în Rusia, sau în Anglia; adesea lua cu dânsa pe sora noastră Baby, și atunci cădeam fără scăpare sub stăpânirea lui Fräulein și a doctorului X. Fräulein era frumușică, plăcută la vorbă, și după cum i-au proorocit cei dela oficiu, se întâmplă ceeace era de prevăzut: d-rul X se îndrăgosti de ea și se logodiră. Iubirea are urmări deosebite. De data aceasta, urmarea fu, că amândoi îndrăgostiții văzură unul într’altul multe însușiri bune, pe care, însă nu le găseau la niciuna din elevele lor. Afară de aceasta găsiră că s’ar cuveni să cunoaștem câteva din laturile cele mai puțin plăcute ale vieții. Aceasta făcea parte din metoda lor de educație. După părerea lor trăiserăm până acum o viață prea de tot fericită. Fuseserăm crescute în belșugul și înlesnirile unui cămin bogat și bine cârmuit; acum își puseră în minte cu strășnicie, să ne învețe că viața nu era totdeauna și peste tot așa de ușoară și de plăcută. Sosise timpul să ne obișnuim cu ideile, gusturile și datinele germane. Unele schimbări trebuiau impuse și Fräulein se puse pe lucru să răstoarne tot ce până atunci iubisem și socotisem ca temeinic. Nu știu pentru ce, Fräulein, care pentru dânsa prețuia hainele frumoase și eleganța, îi băga în cap mamei, c’ar fi bine pentru noi, să ne învățăm a purta rochii urâte și pânză aspră în loc de rufăria subțire, cât se poate de rafinată, din Anglia, cu care fusesem obișnuite din timpul copilăriei noastre. Așa dar, cămășile de noapte și rufăria de zi fură deodată preschimbate în pânzeturi groase cari ne supărau pielița simțitoare și răsfățată. Afară de aceasta, Fräulein văzu îndată că ne plăceau, mie mai ales, culorile armonioase, țesăturile bogate și rochiile frumoase; așa dar, s’a găsit cu cale, să se smulgă din noi orice slăbiciune pentru ceeace ne desfăta. Ne siliră să purtăm rochii umilitoare și urâte, pălării și mantale, precum și încălțăminte rău croite, cu un cuvânt „orice ne putea urâți” într’un chip oarecare. Toate acestea erau pentru noi un adevărat chin; sufeream aceste născociri, cu o răsvrătire sbuciumată dar tăcută, pe care doamna cu pricina, desigur c’o înțelegea și de care se desfăta. Avea obiceiul urâcios, de a ne arăta mamei sub lumina cea mai dăunătoare.

Fetele la acea vârstă trec prin clipele cele mai puțin vrednice de laudă, și părinții trebue să aibă multă răbdare față de ele; dar Fräulein găsea toate prilejurile pentru a ne umili sau a ne face caraghioase în ochii mamei, într’o mie de feluri neînsemnate, dar viclene și primejdioase. Afară de aceasta, deștepta și întreținea între noi tot felul de mici gelozii, și numai dragostea și înțelegerea noastră a putut păstra între noi, neștirbite, prietenia și camaraderia cari ne legau. Cu cât mă gândesc la purtarea acestei Fräulein, cu atât o învinovățesc mai mult. Avea într’însa ceva din Iago; era dibace în insinuări și vicleană până la perversitate. Bunăoară ne ispitea prin convorbiri meșteșugite să punem întrebări asupra tainelor ascunse ale vieții și apoi se ducea să ne ponegrească în fața mamei, ca pe niște fetițe necuviincioase, cu minte nesănătoasă, pe când ea era aceea, care voia să ne turbure în nevinovăția, cam amorțită însă paradisiacă, în care mama vroia să ne păstreze. Era o uricioasă trădare și dacă ar fi putut mama s’o ghicească, s’ar fi supărat adânc. Insă această pereche iscusită se furișase cu totul în încrederea și bunăvoința ei și noi nu ne mai puteam desvinovăți, pe când toate poveștile răutăcioase despre noi și toate ponegririle căpătau crezare. Afară de aceasta, d-rul X întărea neîngăduința mamei față de tot ce era englez, într’un chip care până la urmă ajunsese vătămător. Dar toate acestea fac acum parte din trecut, n’am de gând să le redeștept, și dacă am pomenit de ele, e pentrucă au isbutit să turbure, ba chiar să întunece întrucâtva, ultimii trei ani ai vieții mele de acasă. Desigur creșteam, și uneori, supăram pe cei mari, căci pierduserăm farmecul copilăriei, însă era vârsta de jertfă și sunt sigură că mama, dacă ar fi cunoscut adevărata fire a răutăcioasei Fräulein, nu ne-ar fi încredințat îngrijirii ei.

Una din întâmplările ce s’au ivit în timpul când amândouă nesuferitele „autorități” erau unite împotriva noastră, trebue să fie povestită pentru că e hazlie. Mama plecase în Rusia și perechea necăsătorită încă se cufunda în poezia dragostei lor, copleșindu-ne cu aceeși plictiseală cu care desigur o copleșeam și noi; dintr’o parte și dintr’alta, era o deplină lipsă de simpatie. De când lumea, era la noi obiceiul, ca la toate prânzurile neoficiale să fie așezat în mijlocul mesei un mare vas de argint, în care se afla, sau un buchet de flori sau o plantă. Această cupă, bine lustruită și așezată, după moda engleză, pe un mic piedestal albastru închis, era destul de înaltă și ascundea oricui, persoana așezată în față. In lipsa mamei, Fräulein se așeza în capul mesei și d-rul X. la capătul celălalt; de când erau îndrăgostiți însă, vasul de argint plin cu flori, împiedeca perechea să schimbe priviri în timpul mesei. Răbdară această stavilă câteva zile, dar într’o zi, d-rul X., cu felul lui poruncitor, dădu ordin servitorului, să ia vasul de pe masă. Răsvrătite, cum eram noi, împotriva tiraniei suferite de nevoe, dar nu de plăcere, toate necazurile noastre adunate găsiră deodată prilejul de a se deslănțui, și câteși patru ridicarăm o sgomotoasă împotrivire. Cupa fusese pusă pe masă de mama, era dorința ei ca să rămână acolo și numai ea avea dreptul de a porunci să fie luată dela locul ei; nu îngăduiam ca în lipsa mamei să se atingă cineva de ea; era o datină și nu puteam sta la masă, fără acel vas, etc... etc... De fapt făcurăm un tărăboi nemaipomenit!... La început, d-rul X., deși mâniat, încercă să ia în râs răsvrătirea noastră și căută să ne arate, cât de copilăroase eram și cât de fără noimă era nesupunerea noastră. Totul fu în zadar!... Găsiserăm însfârșit, un prilej temeinic, — puteam și noi, la rândul nostru, să ieșim învingătoare asupra persecutorilor noștri și aveam de gând să ne păstrăm pozițiile. La urma urmei, cu desăvârșire înfuriat, d-rul X. strigă: „ei bine, ori eu, ori vasul!” Ah, primejdios cuvânt!... căci auzindu-l, soră-mea Ducky, care era totdeauna în fruntea luptătorilor, întinse amândouă brațele, strânse la piept vasul cu pricina, fulgeră pe deasupra lui o privire spre preceptorul fratelui nostru și rosti cu glas tare: „preferăm vasul!” Uimire în rândurile dușmanului, care, pentru a nu rămânea caraghios, nu mai putea face altceva, decât să se scoale și să plece dela masă, ceeace și făcu, arătând atâta demnitate cât îi îngăduia caraghioasa întâmplare.

Nu-i nevoe să mai adaog că sfârșitul prânzului fu tăcut și întunecat și se petrecu într’o atmosferă de ghiață, pricinuită de neîmpăcata desaprobare a lui Fräulein.

Perechea răufăcătoare se căsători, însfârșit, și’n timpul lunii de miere veni sora mai mare a lui Fräulein să-i țină locul lângă noi. Era o domnișoară cam în vârstă, pe care nu știu pentru ce, o botezasem Louiserowitch. Louiserowitch, vădit, nu avea prea multă dragoste pentru sora ei mai mică și, încetul cu încetul, ne stoarse mărturisirea tuturor plângerilor noastre contra lui Fräulein si a d-rului X.

Se întâmplă tocmai atunci ca papa să petreacă o săptămână la Rosenau, în timpul cât lipsea mama, întâmplare ce se ivea rar. Descoperirăm degrabă, că purtarea îngâmfată a „D-rului X. și mai ales, atitudinea lui antibritanică erau cât sepoate de supărătoare pentru papa; și îmboldite de sora ce nu-și iubea mezina, ridicarăm glas de jeluire împotriva celor doi asupritori ai noștri, ușurându-ne sufletul plin de obidă, în fața părintelui nostru. Mi se pare că se iscă mare tulburare; tata era cât se poate de mulțumit să afle cum copiii lui urau acea pereche, pe care el-însuși nu o putea suferi, și mi se pare că fură amândoi pentru un timp, în primejdia de a fi isgoniți. Totuși, hotărârea, la urma urmei, nu se înfăptui. Cum se împăcară lucrurile nu știu, dar mama, care întrucâtva tot credea într’înșii, dobândi dela papa iertarea lor. Iși luară iarăși locul și, din nenorocire, le fu îngăduit să meargă înainte cu stăpânirea lor, poate ceva mai îmblânzită, însă totuși aspră, cu toate că o mânușă de catifea învelea acum mâna lor tiranică. Nu știu în ce chip se desfășură împăcarea cu elevii lor, însă vrajba noastră se îmbuna, prin concesiuni de amândouă părțile.

Epoca de război fățiș trecuse, dar nu se șterse niciodată dintre noi o oarecare neîncredere. Mama se purtă cu multă îndemânare, și pe cât îmi amintesc, nu ne mustră pentru răsvrătirea noastră, dar Louiserowitch, instigatoarea, nu mai fu primită la noi în casă. De multe ori, m’am întrebat mai târziu, ce pică va fi avut ea, împotriva surorii mai mici, ca să ne fi îndemnat atât, să dăm glas necazurilor noastre.

Din nenorocire, ne făceam tot mai mari. Era ceva de netăgăduit! Rochiile se lungeau mereu, și nu mai era „Căpitanul drag” care să îmblânzească ciocnirile dintre noi și autorități. Incăpuserăm pe mâini mai puțin iubitoare, cari se bucurau când ne puteau ponegri; nu mai era în casa noastră acea atmosferă de dragoste și de bună înțelegere. Se dăduse putere asupra noastră, celor cari ne vedeau numai cusururile, ne micșorau în ochii altora bunele însușiri și cu cât înaintam pe această cale anevoioasă (ca să nu zic spinoasă, căci cred c’ar fi prea mult), cu atât ne apărea Malta ca o grădină a raiului,

când priveam înapoi, spre încântările ei; un rai din care fuseserăm isgonite pentru totdeauna. Fräulein, în pofida răsvrătirii noastre, rămăsese stăpână asupra garderobei și găsea cu cale, și priincios pentru sentimentele noastre morale, să purtăm haine, cari, pe cât se putea, să nu ne prindă deloc și să fie întocmite cu desăvârșita lipsă de gust germană.

Fräulein, îndată ce simțea care model și stofă ne displăceau mai mult, le alegea pentru noi, cu un fel de bucurie diavolească. Astfel, îmi amintesc și acum de o desgustătoare stofă verde, vărgată cu pătrate galbene, pe care am fost silite s’o purtăm. Totdeauna, am avut groază de stofe vărgate cu pătrate și aceasta era cea mai supărătoare, ce-și poate cineva închipui! Dacă Fräulein își pusese în gând să ne umilească, de bunăseamă, isbutise, căci această nesuferită îmbrăcăminte era în adevăr o pedepsire a deșărtăciunii; și apoi stofa fiind foarte bună și trainică, nu dovedeam s’o învechim! Revolta ne umplea sufletul, ori de câte ori eram nevoite să ne arătăm cu acele rochii; și drept culme, vicleana femee destăinuia mamei, că eram supărate de urâțenia lor. Mama ne necăjea întrebându-ne dacă nu eram încântate de un costum „atât de frumos”, jignire adăogată la necazul nostru.

Aveam voe să mergem la teatru de două ori pe săptămână, mi se pare Joia și Duminica; căci în Germania, nu e ca în Anglia, iar Duminica e în deobște ziua în care se merge la teatru. Aceasta ne plăcea mult. Teatrul dela Coburg era o mică instituție foarte mulțumită de sine și îngâmfată de însemnătatea ei și bine înțeles se chema Hoftheater [25]  deoarece în acele timpuri, orice lucru avea drept centru Curtea, iar Curtea îi dădea o mare subvenție anuală. Publicul era greu de mulțumit și vroia să aibă reprezentații de tot felul, astfel încât se dădeau nu numai opere și operete, dar și comedii, drame și piese clasice. Din fericire, nu se socotea teatrul drept lucru nepotrivit pentru copii; era privit cu drept cuvânt, ca un factor educativ. Bine înțeles, lipsea cu desăvârșire din programul nostru, orice piesă ușuratecă, sau nu deplin cuviincioasă; însă făcurăm cunoștință cu Schiller, Goethe, Shakespeare, Wagner. Bizet, Mozart, Verdi, Meyerbeer, Donizetti și câți alții, căci nici o operă nu se părea prea măreață pentru scena dela Coburg. Eram încă la vârsta în care ne plăceau mai bine opera, drama și clasicii, decât comedia; dar mama prefera comediile la cari râdea din toată inima.

Fiorosul bătrân, unchiul Ernest, avea mare slăbiciune pentru teatru, în toate formele lui, și de câteori se afla în oraș, se înființa întotdeauna în mica lui lojă, lângă scenă, unde se înălța aproape amenințătoare fenomenala lui grosime, într’un scaun anume construit, pentru a-i primi și a-i purta greutatea anormală. Ne uitam la el, dela locul nostru, cum s’ar uita cineva pe furiș, la cușca celui mai înfiorător animal dintr’o menagerie. In „antractul” cel lung, ne duceam în loja lui, pentru a-i da bună seara, și deobiceiu îl găseam fumând o țigară de tutun tare și de culoare foarte închisă. Și aici ne primea cu obișnuita exclamație de sgomotoasă bunăvoință și stam privind uimite la această arătare omenească fără pereche, cu care nu ne puteam obișnui.

Auzeam șoapte, asupra înclinației lui, pentru cutare sau cutare doamnă depe scenă; dar pe vremea aceea, astfel de șoapte ne intrau pe-o ureche și ne ieșeau pe cealaltă, neconstituind pentru noi niciun înțeles. Aveam și noi actrițele și actorii noștri preferați; așa dar, de ce să nu fi avut și groaznicul bătrân, pe ai săi!... Cel mai mare favorit al nostru era un bariton numit Bütner, totodată, actor de seamă, și zilele în care cânta el erau pentru noi o sărbătoare. Era minunat în Hans Sachs, în Rigoletto, Toreador, Bărbierul din Sevilla, Don Juan și mai cu deosebire în Amonasro din Aida, și cât de fermecător în Wolfram von Eschenbach din Tannhauser! Afară de operele mari juca unele roluri încântătoare în operete, mai ales în una numită „Don Cesar” în care reprezenta un pierdevară foarte caraghios și cânta un vals îmbătător, foarte la modă pe-atunci: „Coboară-te, o, Madona Theresa” a cărui melodie nu se mai putea uita, după ce o auziai odată. Acel vals, precum și valsul lui Strauss „Rosen aus dem Suden” încercam în zadar să le ciopârțesc la piano însoțită de neînduplecatul „un, doi, trei” al lui Fräulein Messing!... Insă cu tot optimismul ființei ei închinată Curții, nu dusei până la capăt, niciunul din amândouă valsurile!... 

Tenorii erau mai întotdeauna grași, fără niciun farmec și semănau prea puțin cu eroii pe cari trebuiau să-i întruchipeze; Lohengrin, în deosebi, era de fiecare dată, o mare desamăgire și niciodată nu atingea nivelul cuvenit. Intr’un rând avurăm o mare plăcere: veni o trupă de țărani tirolezi dela Chimsee, să joace piese din Bavaria de sus, adică piese localnice, în dialect, cu cântece și dansuri. Actori de mâna întâia, toate reprezentațiile lor erau o adevărată desfătare; afară de aceasta, piesele ce le jucau erau foarte înduioșătoare, luate din viața zilnică a țăranilor și pline de simțiri nemeșteșugite care-ți atingeau inima și te mișcau adânc. Mai târziu, când mă întorsei, într’un rând, la Coburg, după căsătoria mea, teatrul dela Coburg, care uneori se muta la Gotha, a doua capitală a ducatului, nu încetase de a juca un mare rol în viața noastră. Avea câțiva actori, cât se poate de buni, pe cari-i prețuiam mult, dar despre aceasta, voi vorbi la timp. Oricum, mersul la teatru era un mijloc foarte plăcut de a ne desăvârși educația, căci astfel ni se perindară sub ochi multe opere clasice. „Fecioara din Orleans”, de Schiller, a fost cea dintâi piesă preferată de noi; aveam o mare slăbiciune și pentru „Hoții” tot de Schiller, precum eram fermecate și de „Egmont” de Goethe, iar ceva mai târziu de „Torquato Tasso”. Oprele noastre preferate erau: „Carmen”, „Vasul fantomă”, „Tannhauser” și „Africana”, aceasta din urmă, pentrucă mult prețuitul nostru Bütner avea un rol de seamă în sclavul îndrăgostit de eroină, care bine înțeles, iubea pe altcineva. In actul din urmă, această încântătoare doamnă și sclavul plin de jertfire mor amândoi, respirând mireasma otrăvitoare a unor flori roșii, ce cădeau dintr’un pom enorm, acoperind pe jumătate scena.

Montarea, la teatrul din Coburg, era cât se poate de isbutită și florile ucigătoare picau din pom, în chip foarte firesc. Mai puțin firesc era faptul că eroina, istovită și cu inima sfâșiată, murea mult mai încet decât vânjosul sclav. Dar asta nu era vina regisorului, ci a rolului doamnei, mai lung și mai însemnat. După moartea aceleia pe care o iubise cu atât devotament, favoritul nostru își dădea și el sufletul, fără vorbă multă, și florile otrăvite îl ucideau mult mai repede de-cât pe plăpânda fecioară. Sfârșitul lui era nespus de dramatic: murea cu fața strâns lipită de picioarele iubitei... Și noi plângeam!... In aceeaș operă se întâmpla și un minunat naufragiu înscenat cu mult meșteșug, de micul teatru. Decorurile teatrului din Coburg erau vestite pretutindeni, datorită unui renumit artist localnic, numit Brückner, care avu și cinstea să picteze decorurile din Parsifal, jucat pe acea vreme numai la Bayreuth. Opera și piesele clasice se bucurau deci de o montare desăvârșită, dar comediile și dramele moderne erau mai puțin reușite, actrițele fiind prea sărace pentru a se îmbrăca bine, iar gustul german ne fiind destul de iscusit pentru decorarea pieselor ce se petreceau în „lumea mare”. Mai târziu, când ne căsătorirăm, ne făcea mare plăcere să trimitem din când în când, câteva din toaletele noastre de gală, actrițelor cari aveau de jucat roluri de femei elegante. 

O amintire plină de farmec ne-a lăsat-o reprezentarea Patimilor Mântuitorului la Oberammergeau. Cu acest prilej, D-

rul X. se arătă sub înfățișarea lui cea mai bună; știa să fie un tovarăș agreabil și plin de haz, când îi erau toate pe plac, când ocupa el locul de căpetenie și când nu avea nici o voință de înfrânt, nici pe cine umili sau batjocori. Era într’însul „un fond de poezie” care se dovedește adesea la Germani, fie în dragostea lor pentru pomul de Crăciun, pentru basmele lui Andersen sau pentru excursiile pe jos, prin munți. Germanul, chiar cel mai învățat și conștient de cultura sa, are în firea lui o fărâmă de simplicitate, pe care o descoperi ușor numai atunci când este lipsit de preocuparea de-a copleși prin cunoștințele lui superioare sau de năzuința de a stăpâni și de a tiraniza. In timpul excursiei noastre în frumoșii munți bavarezi, printre pitoreștii țărani, nemeșteșugiți și primitori cari trăesc pentru datina acestei drame în formă de „Mister” ce se reprezintă din zece în zece ani, d-rul X. lăsă la o parte orice poftă de ceartă și se dovedi cea mai plăcută călăuză. Sunt unii oameni cari nu se pot bucura de nicio plăcere sau mulțumire dacă nu au în mâna lor totul, și adică, dacă nu înfățișează altora, ce a fost descoperit sau încuviințat de dânșii. De asemeni nu găsesc niciun interes într’o noutate pe care încearcă altcineva să le-o facă cunoscută.” Sunt îndată gata să-și reverse ironia și nevoia de a batjocori și de a micșora orice. Ei nu pot suferi nicio isbândă a altora, căci deșteaptă îndată în ei, nevoia de împotrivire și un necaz inconștient; ci trebue să stăpânească pe ceilalți, altfel întreaga viață își pierde prețul ei!... Astfel de om era d-rul X. Dar când drumul era neted, adică nu era de față nimeni care să-i tăgăduiască dreptul de a fi atotștiutor, atotputernic, descoperitor al tuturor lucrurilor și singura călăuză; atunci mergeau toate strună, era plin de voie bună, de haz, de glume și de dragoste pentru omenire.

Reprezentarea Patimilor, pe care o joacă de nenumărate decenii, acest naiv popor din munți, e îndeletnicirea de căpetenie a vieții lor. Ea e marea lor mândrie și o privesc ca o menire sfântă, ce le-a fost încredințată și de care trebue să rămână totdeauna vrednici. Chiar în viața de toate zilele, fiecare om își vede de treburi, păstrând înfățișarea rolului pe care îl are, fie că joacă pe unul din cei doisprezece Apostoli, pe Pilat, pe Caiafa, pe Irod, pe Sutaș sau pe Maria Magdalena, pe Fecioara Maria sau pe evreii din Ierusalim. Perucile și fardul nu sunt îngăduite. Așa dar, în timpul celor zece ani, ce se scurg dela o reprezentație la alta, actorii își pregătesc înfățișarea, lasă părul sau barba să le crească, potrivit cu rolul ce au să întruchipeze.

Casele lor sunt poreclite „casa lui Cristos, casa Sfântului Ioan, casa Sfântului Petru sau a Fecioarei Maria”. S’a nimerit ca noi să locuim în casa Fecioarei Maria, fiica unui biet țăran, care ținea smeritul han, unde am poposit. Era o femeie cu un chip falnic, ce purta întipărirea de durere potrivită pentru „Mater Dolorosa”. A juca rolul Mântuitorului însemna bine înțeles o cinste fără seamăn, și cel ales trebuia să fie întru toate vrednic de așa onoare, nu numai prin înfățișare, dar și prin viața de toate zilele. Dacă nu mă înșel, Cristosul din acel an era dulgher, ceeace întregea și mai bine atmosfera cuvenită. Cel de acum, după câte am aflat dela prietena mea Gretchen care locuește în Oberammergau, e olar; chiar mi-a trimes câteva străchini și ulcele minunate, plămădite de dânsul.

Reprezentația ne mișca adânc, și duhul care plutea în tot satul avea ceva minunat și înălțător; afară de aceasta, satul, el însuși, era de toată frumusețea cu pajiștile lui primăvăratece pe deantregul acoperite cu flori de câmp. D-rul X., fiind în toane bune, știu cu multă îndemânare să mărească și să însuflețească înțelesul tuturor lucrurilor, astfel încât această excursie ne-a rămas întipărită în amintire ca ceva de neuitat și de nespusă însemnătate, ceva ca o viziune dintr’o altă lume mai curată, care ar năvăli deodată, în viața noastră de toate zilele.

In căminul nostru din Germania, au jucat un rol însemnat și unii servitori: Wiener, lacheul orânduit la serviciul camerelor noastre de culcare și de studiu; bătrâna Matilda, servitoarea; Rose, servitorul fratelui nostru; Schaub, „Stallmeister”, și Meister, intendentul Castelului Rosenau.

De Wiener am mai vorbit, când am pomenit de prăjitura dela Kalenberg. El a trăit mai mult decât toți ceilalți și ajunsese la urmă un „factotum” pe lângă sora noastră Baby. Vedea de dânsa, cu grija unei doici și cu îngăduința unui părinte, dar tot ca un părinte, știa la nevoe s’o dojenească; o admira, o iubea și-i făcea toate chefurile; era totodată respectuos și familiar. Singurul lucru ce nu isbuti să și-l însușească în lunga lui carieră, a fost o înfățișare chipeșă sau elegantă. Roșu-cărămiziu la față, scund și cu buza de sus proeminentă și bosumflată parcă, pentrucă fusese rasă, mai avea și un pântece rotunjor ce nu descreștea cu înaintarea în vârstă. A murit, mi se pare, în timpul războiului, dar n’am auzit că i s’ar fi schimbat spre sfârșit înfățișarea, chiar în acei ani de lipsuri, când bogați și săraci, deopotrivă, n’aveau hrana îndestulătoare, mai ales în Germania, cu toate că au știut să îndure, în chip eroic, până la ultima treaptă a răbdării.

Wiener învățase câteva crâmpee din limba engleză, pe care o amesteca cu cea germană, îndrugând astfel o vorbire caraghioasă, de care ne prăpădeam de râs. Având despre toate lucrurile o părere a lui, era nespus de deschis la vorbă, și mai totdeauna, spusele lui se nimereau de minune. Râdea într’un fel ciudat, care-i încrețea fața în o mie de cute și înveselea pe toți. Bătrânul Wiener avea o fire aleasă, cu toată lipsa lui de eleganță. In timpul copilăriei noastre, ducea necontenit război împotriva Matildei, căci autoritatea unuia se ciocnea cu a celuilalt și iubirea lor pentru noi îi făcea geloși unul pe altul. Matilda fusese poreclită „bătrâna Matilda” pe când era încă tânără. Când îmi amintesc de ea, îmi dau seama că avea fața frumoasă, însă nu din acele ce plac copiilor; avea înfățișarea unei țărance voinice și rămăsese văduvă de tânără, cu un fiu, pentru care trăia și pe care îl iubea nespus de mult. Matilda n’avea nimic din eleganța unei cameriste engleze și niciodată nu încerca să-și schimbe înfățișarea cam grosolană și rustică. Dragostea pentru copiii regali era adevăratul temeiu al vieții ei și îngăduința ei față de toate poftele noastre n’avea margini. învățase și ea un fel de limbă pestriță, germană și engleză, pe care o întrebuința cu multă îndemânare, mai ales când se lua la harță cu Wiener. Cea mai bună însușire a ei, în ochii noștri, era faptul că în fiece Duminică, dimineața, când ne deștepta, se înființa cu niște pesmeți, neasemănat de buni, ce se găseau numai la Coburg; pesmeții erau de mai multe feluri și fiecare din noi avea câte-o preferință. Ai mei erau subțiri și rotunji, destul de mărișori, acoperiți cu o pojghiță lucioasă și străvezie de zahăr cu gust de lămâie.

Uneori îmi mai aducea și o minunată pastă lipicioasă, tăiată în fâșii subțiri de lungimea unui deget. Când le atingeai păreau uscate, însă când erau proaspete, aveau însușirea de a se lungi la infinit. Această încântătoare pastă se numea „Lederzucker” (zahăr de piele) și ar trebui gustată numai de cine are dinți buni. Mai avea și specialitatea de a face lapte acru, închizând într’un dulap o ceșcuță cu lapte! Coburgul, n’ar fi fost Coburg, fără Matilda, dar cu părere de rău trebue să adaog că înainte de a părăsi vechiul cămin părintesc și a pleca într’o țară depărtată, Matilda arătă că nu prea i se nemerea porecla de „bătrâna Matilda”, dovedind că era încă tânără. Nevinovatele noastre urechi însă fură ferite de a afla în, ce chip și spre marea noastră întristare, fu îndepărtată dela apartamentul nostru, sub cuvânt că era bolnavă. Care fusese, în adevăr, boala ei foarte firească, am aflat-o tocmai târziu, când am avut și eu copii...

Rose își purta foarte potrivit numele. Fața lui era ca o floare albă și trandafirie. Era nemaipomenit de înalt și de gras și avea cele mai mari mâini și picioare, ce s’au văzut vreodată; chipul lui era ca o zâmbitoare lună plină. La început, era feciorul lui Alfred, îngrijea de el, parcă ar fi fost copil mic, și-i îndeplinea toate poftele; când la optsprezece ani, Alfred ajunse locotenent și ca toți cei de felul lui, cât se poate de cicălitor în privința înălțimii gulerelor, a lungimii săbiei și a croielii pantalonilor, sau a tunicii, Rose zâmbea la toate acestea, dar îi asculta poruncile fără a crâcni. Mai târziu, când Alfred căzu bolnav, Rose îl îngriji ca cea mai desăvârșită soră de caritate și mâinile lui neasemănat de mari fură cele cari la urmă, îl culcară în sicriu, la vârsta prea fragedă de douăzeci și patru de ani; dar această dureroasă întâmplare își are rândul mai târziu...

Rose fusese plămădit de fire, pentru a fi Servitorul de încredere al unei familii! După ce ne părăsi bietul Alfred, trecu în serviciul mamei, ca maître d’hotel, iar mai târziu, în timpul războiului, ca intendent, și rămase lângă ea până la moartea ei. Acum a fost lăsat de surorile mele să îngrijească de vechiul cămin din Coburg. Nu l-am văzut de mulți ani, astfel încât nu mai știu dacă fața lui e tot așa de trandafirie și de rotundă, dar îmi închipui că anii de durere și de lipsuri trebue să fi săpat urme, chiar pe chipul lui optimist; poate că e mai bine să mi-l reamintesc așa cum era atunci decât să-l văd cum a ajuns azi!....

Dintre toți cei ce erau în serviciul nostru, Meister, castelanul dela Rosenau, era cel mai fără pereche. Era un om foarte ciudat; ba chiar puțin țicnit, mi se pare. Totdeauna născocea sau descoperea câte ceva; avea darul să dea peste tot felul de lucruri antice, în colțurile cele mai neașteptate, și de câte ori soseam la Rosenau avea câte o descoperire nouă de arătat. Mama, care făcea mult haz de năsbâtiile lui Meister, îl îndemna și mai mult la săvârșirea caraghioaselor lui isprăvi. Chipul lui nu se poate descrie; era rotund și vesel cu pete roșii strălucitoare pe nas și pe obraji, pe cari briciul nu-și făcea vădit datoria.

Imagine: Fratele meu Alfred la vârsta de 18 ani

Cu ochii mici și sfioși, cu nasul cârn și întrebător, cu un dinte, mult mai lung decât tovarășii săi, ceeace se dovedea cu prisosință când vorbea, și cu părul întotdeauna sbârlit, era o hazlie înfățișare, în adevăr! Cum ajungeam la Rosenau, îl auzeam pe Meister rostogolindu-se, de zor, pe scara în spirală din turnul castelului, apoi se repezea la noi, plin de noutăți și de povești curioase, dând din mâini și istorisind, cu înfrigurare, ultimele sale descoperiri și isprăvi. Avea un fel ciudat și neîndemânatec de a păși, care făcea să i se miște capul necontenit, parcă tot mereu ar fi întărit cine știe ce adevăruri; era în umbletul lui, ceva nespus de copilăros, parcă tot s’ar fi împiedecat de propriile sale picioare. Uneori, se răzvrătea și nu avea păreri bune despre semenii săi. A se tângui era o nevoie pentru dânsul, ca și pâinea zilnică. Afară de aceasta, Meister avea un mare parapon ce nu-i dădea răgaz: își închipuia că și-a nesocotit menirea, care ar fi fost cea de tenor. Da!... Meister credea că are glas frumos și că ne făcea mare plăcere când sta în mijlocul pajiștii din fața casei și cânta cele mai pătimașe bucăți din Verdi, mai ales din Trovattore, aria lui preferată, pe care o însoțea cu gesturi pline de avânt, după părerea lui, potrivite la cuvintele „0, Du meine Seele, Du mein Glück”... Parcă-l văd și-l aud și acum, ca și pe mama râzând din toată inima... afară la soare, în fața casei...

Toate astea s’au petrecut de mult, foarte de mult, fac parte dintr’un timp când viața părea ușoară; era ușoară, cel puțin pentru noi!... Treptat, treptat, părerea ce-o avea Meister despre semenii lui, se prefăcuse în învrăjbire; și poate că dragostea tot mai mare pentru sticla cu vin va fi fost pricina lipsei lui de îngăduință față de alții. Nu mai cânta cântece de dragoste;

petele strălucitoare de pe nas și obraji se întindeau peste toată fața, în chip îngrijorător.

Răbdătoarea lui nevastă ajunsese victima cicălelilor lui. Până atunci crezuse în geniul lui nerecunoscut, suferise cu bunăvoie năsbâtiile lui, gătindu-i totodată mâncarea cea mai aleasă. Iși pierduse oare, cu vârsta, meșteșugul ei de bucătăreasă? Nu eram acolo ca să aflu; dar rămâne adevărat că Meister se făcu din ce în ce mai morocănos și, la urma urmei, chiar nesuferit, astfel încât nevastă-sa avu prilej să se căineze că nu era și el om, ca toți oamenii. Meister, căruia totdeauna îi lipsea o doagă și, mi se pare, că doagele ce-i lipseau se înmulțiseră, fu însfârșit îndepărtat dela Rosenau și altul, semănând cu dânsul la înălțime, însă mai tânăr și nu țicnit, îi luă locul. Dar asta se întâmplă după plecarea mea. Cu mulți ani mai târziu, mi-au spus surorile mele, că desigur era ceva neînțeles în înrâurirea ce-o avea Rosenau, asupra păzitorilor săi, deoarece și înlocuitorul lui Meister ajunse și el, treptat, tot mai ciudat. Lăsase, oare, tenorul nerecunoscut de public, vreun microb în urma lui? N’aș putea spune!... Insă, cu toate că mi s’au povestit câteva trăsneli de-ale lui, mi se pare că locțiitorul lui Meister, nu s’a dedat niciodată, nici la cântec, nici la băutură; ceeace a fost un noroc și pentru dânsul și pentru ceilalți.

Lui Meister îi datorirăm inițiativa și clădirea unor mici colibe și a unor copaci chiar la picioarele castelului.

Ferite, la o parte de drum, micile zidiri erau marea noastră bucurie. Toată viața am avut o adevărată patimă de a clădi căsuțe sau colibe! Cred că trebue să fie din pricina pornirii firești de a-ți face un cuib! Case mari îmi stăteau la dispoziție, palate, vile, castele, dar o năzuință adâncă mă împingea totdeauna să durez locașuri mici și ciudate cari îmi dădeau prilej să mă las dusă de închipuire și de tainicul imbold de a crea — de a crea ceva pe deantregul potrivit cu gustul și cu ideile mele, oricât ar fi fost acel lucru de smerit, de mic, de fără noimă și de neobișnuit. Am avut în mine acel imbold încă din copilărie și l-am purtat dealungul vieții până mai târziu când ajunse să fie și bucuria copilașilor mei.

Căsuțele mamei au jucat un rol fericit în viețile lor. Numai în anii din urmă însă mi-a fost dat să-mi satisfac mai deplin această pasiune; colibele mele s’au făcut mari, ba chiar au ajuns locașuri de seamă. Și de fiecare dată le încep cu acelaș avânt, cu acelaș dor de necunoscut, ca pe vremea primei mele colibe de la Rosenau!... închipuirea mă ia cu dânsa în zbor și zăresc în fața mea linii și contururi, castele în Spania, din care unele s’au întruchipat în dragi căsuțe pe pământ. Ducky și cu mine, nedespărțitele prietene, am fost cele cari am zidit cea dintâi colibă a noastră în desișurile dela Rosenau și adevărul e c’o făcusem dintr’un dulap! Meister, cel plin de născociri, ne ajută s’o plănuim și s’o înfăptuim. Tot Meister ne făcuse rost și de dulap. Era un dulap încăpător, mâncat de carii, și cam dărăpănat, dar cântărețul de arii îl înfrumuseța printr’un acoperiș ascuțit, ba chiar îl împodobi cu un clopot de care atârna o sfoară terminată printr’o potcoavă, ca ornament. Ducky și cu mine vopsirăm dulapul în verde, ca iarba și pe ușă desenarăm, o inimă mare. Vopseaua însă începu să curgă pe când zugrăveam, așa încât inima noastră, se prefăcu într’o inimă sângerândă... Jalnica și solemna emblemă stacojie fu, întrucâtva, înveselită prin micile buchețele de românită și de trifoi cu patru foi pe cari le pictarăm de jur împrejurul ușei. Pe acea vreme eram cam prea ușor îndemnate să luăm pensula în mână, și ne culegeam inspirația din niște ciudate mobile rustice, descoperite de Meister, pentru noi, prin satele învecinate. Nu e nevoe să mai spun că, în coliba noastră, nu prea era mult loc, și apoi o mai străbătea și ramura unui pom de care atârnaserăm un ceaun mititel. Locașul însă era prea mic ca să-i facem o vatră, ceeace ne umplea de mâhnire. Așa dar ceaunul era întrebuințat mai mult pentru flori, decât pentru mâncare; lanțul de care atârna era gros și acoperit cu un strat sdravăn de rugină. Trebue să mărturisim că după ce-am sfârșit-o, niciodată n’am prea știut ce să facem cu coliba noastră; bucuria de căpetenie, fusese înfăptuirea ei. La urma urmei, ajunserăm la concluzia că era menită unei așteptări nedeslușite... dar ce așteptam? Ursita poate, sau viața?... Sau iubirea?.. Așa trebue să fi fost!... Dar noi, asta n’o știam; era însă în sufletul nostru, un feb de neastâmpăr, un freamăt; parcă ar fi trebuit să deschidem larg ușa, cu emblema stacojie, vreunui oaspe minunat, unei ființe care avea să însemne ceva în viața noastră, și’n minte ni se perindau chipurile multor eroi. Nu știu dacă închipuirile lui Ducky erau la fel cu ale mele, căci, deși legate printr’o prietenie atât de strânsă, eram foarte deosebite ca fire și neașteptat de tăcute una față de alta, când era vorba de ceeace simțeam.

Ne cuprindea o sfială apăsătoare, în fața oricărei mărturisiri sentimentale. In această privință, eram cu adevărat englezoaice: cu cât eram mai înduioșate, cu atât o arătam mai puțin, — vorbesc aci, de simțirile cele adânci, de cele ce privesc inima, sufletul și credința religioasă. Frământările cele mai puțin însemnate, precum mânia, nerăbdarea, veselia, înfrigurarea bucuriei, erau mărturisite fără nicio cumpătare.

Nu eram copii lâncezi la vorbă și mama ne îndemna să dăm glas simțirilor noastre, să ne dăm în vileag gândurile, dorințele, părerile și neplăcerile. Ea însă era cât se poate de potolită în toate manifestările sale lăuntrice: de fapt era cam prea tăinuită și nu-și îngăduia nicio prea slobodă desvăluire a iubirii, a bucuriei sau a durerii. Totdeauna deplin stăpână pe ea însăși, nu putea suferi nimic ce s’ar fi putut chema „înduioșare”. Ne învăța să trăim după acest tipic care în tot timpul vieții, a rămas întipărit în noi câteși patru surori; în clipe de adâncă simțire, ori de sbucium sufletesc, rămânem uimitor de mute. Această însușire uneori mi-a folosit în viață, iar alteori a fost un neajuns. Mi-a prins bine în ceasuri de teamă și de nedumerire, mi-a păstrat sângele rece și mi-a ajutat să ajung, treptat, vrednică de a arăta calea și de a sfătui, atunci când alții își pierdeau cumpătul; dar m’a făcut să sufăr, în ceasurile când ași fi dorit să-mi arăt compătimirea, dragostea sau înduioșarea, căci atunci rămâneam fără cuvânt, păream înfiptă și uimitor de nesimțitoare. In clipe de mare sbucium, rămân cu desăvârșire fără grai.

Mai târziu, trăind într’o țară latină, am învățat să mai las ceva din acea înțepenire exterioară, adesea rău înțeleasă și socotită poate drept trufie, ba uneori drept lipsă de inimă, și care de altminteri se potrivea atât de puțin cu felul meu nestăvilit și slobod de a privi viața. Din fire sunt nebănuitoare, gata să mă încred în alții, mă las dusă de îndemnuri iar nu de prepusuri și rostesc ușor ceeace simt; niciodată nu încerc să fiu șireată, iscusită sau chizbuită, față de alții; n’am nicio apărare împotriva vicleniei și niciodată nu mi se pare firesc să cred că cineva încearcă să mă înșele sau să mă păcălească. Rostind eu însumi, verde în față, tot ce gândesc, chiar când e primejdios s’o faci, nu-mi trece prin gând că alții își pun mintea cu tot dinadinsul, să înșele sau să mintă. La urma urmei, am răzbit prin viață fără multă pagubă, cu toată înăscuta mea nechibzuință. Au fost, bineînțeles, ceasuri când unii au tras folos dintr’însa, cu toate acestea, declar sus și tare că la drept vorbind, adevărata bună chibzuială stă în vorba cinstită și la această credință rămân!

Sora mea Sandra se lua întotdeauna după noi, cele mari, și firește, dori și ea să aibă o colibă. I se îngădui deci și ei o căsuță, zidită anume pentru ea, ceva mai jos decât a noastră. Această a doua clădire, mai meșteșugită decât a noastră, fu chiar o adevărată căsuță cu acoperiș de stuf și adevărate ziduri de cărămidă. Avea loc pentru câteva mobile, mai toate desenate și întocmite de cea mai bună prietenă a Sandrei, Gretchen Gazert.

Aceasta, mă face să deschid capitolul prietenelor. Noi, făcând parte dintr’o familie numeroasă, găseam între noi tot ceeace ne trebuia și nu simțeam nevoie de strânse prietenii cu alții. Dar Ducky și cu mine, nedespărțitele, aveam întrucâtva obiceiul de a lăsa pe Sandra, cu doi ani mai mică decât noi, singură, în părăsire, iar sora noastră Baby, fiind prea mică, Sandra căută bine înțeles, pe cineva, cu care să-și împartă avuțiile. Acesta fu prilejul intrării în viața noastră a lui Gretchen Gazert, și Gretchen, odată intrată în ea, rămase deabinelea în mijlocul nostru. Cât de limpede îmi aduc aminte întâia ei ivire între noi! Era cea mai curată întruchipare a tipului germanic, cu părul ei blond, ochii albaștri, grăsulie, trandafirie, blândă, neîncrezută și chiar puțin sfioasă. O însoțea un mielușel, frumos spălat și pieptănat, împodobit cu panglici roz. Gretchen și cu mielul ei se potriveau de minune, ba chiar semănau; Gretchen avea o mamă grasă, zâmbitoare și foarte duioasă, care ca fetiță, trebue să fi fost tocmai ca dânsa, așa cum era atunci.

Frau Medizinalrat Gazert împlinea de minune tabloul. Era, aidoma, mama pe care Gretchen trebuia s’o aibă, iar casa soților Gazert era una dintre cele mai primitoare din tot orașul; nimeni nu știa să facă așa de bune prăjituri, pesmeți, gogoși și „krapfene” ca doamna Gazert. In afară de Gretchen, avea și o fată mare și mai mulți băeți; d-rul Gazert era al doilea soț al ei și cu mult mai în vârstă decât ea. Toată lumea era harnică, zâmbitoare, fericită și mulțumită în casa Gazert, vestită nu numai pentru buna ei bucătărie, dar și ca un locaș unde se cultivau toate artele folositoare, adică: sculptura în lemn, tâmplăria, traforajul, broderia și câte altele. In casa Gazert, toți făceau câte ceva, născoceau ceva ori scoteau la iveală vreo idee nouă. In scurt timp, cercul nostru nu se mai putu lipsi de Gretchen, și așa au rămas lucrurile lungi ani dearândul. Gretchen era din născare prietenă devotată, înțeleaptă, modestă, gata la orice jertfă, statornică, duioasă și neobosită la lucru cum rar s’a mai văzut. Viața a fost aspră cu dânsa; războiul a ruinat-o și a văduvit-o, soarta a încercat-o în toate felurile, dar Gretchen a rămas neînvinsă, neschimbată în dorința ei de a ajuta, de a iubi, de a dărui; de aceea e dreptul ei, s’o numesc cea dintâi, înaintea tuturor, când e vorba de prietene.

Ducky și cu mine, cu toate că eram nedespărțite, n’am fost de tot ferite, de acea epocă a vieții, în care fetele sunt cuprinse de-un oarecare vârtej sentimental, așa zisul „Schwärmerei” german, precum și de o neapărată nevoie de-a arde tămâie în fața cuiva. Oricât s’ar iubi două surori, iubirea lor nu e niciodată oarbă, nici prea măgulitoare și nici nu are ochii legați. De aceea, fiecare din noi a avut câtva timp o prietenă intimă, care ne dăruia adorarea ce nu o puteam găsi în dragostea sănătoasă dintre noi două. Au fost numai niște mici trădări nevinovate, niște jocuri trecătoare cari întăriră cu atât mai mult nestrămutata noastră iubire, una către alta. Prietena intimă a lui Ducky era o oarecare Frieda von Lichtenberg, o fată sentimentală, plină de poezie, ale cărei surori mai mari flirtau cu ofițerii din Coburg; a mea era Margareta von Hanecken, fiica maiorului ce comanda batalionul din Coburg. Margareta era mai potolită decât Frieda, deși totuși sentimentală. In prietenie, ca și în dragostea mai adâncă, e totdeauna unul care iubește și altul care se lasă iubit, și trebue să mărturisesc că trei sferturi din iubire le dăruia Margareta, pe când eu îi primeam devoțiunea cu o ușurință de care, când privesc înapoi, mi-e chiar rușine. Margareta era înzestrată cu darul curat german, de a-și înfrumuseța idolul, așa încât izbutise să-mi bage în cap că eram o ființă minunată, născută pentru a fi adorată. Ii plăcea să-mi strângă mâna când era întuneric, să fure trandafirul pe care-l purtam la cingătoare, să privească la stele, cu brațul în jurul gâtului meu, să-mi citească poezii și să schimbe cu mine inele; dar, dacă e vorba să spun drept, mie nu mi-a plăcut niciodată acest fel de sentimentalism, la care mă supuneam, fără a juca în el un rol prea călduros; totuși eram măgulită că puteam insufla altuia simțiri atât de minunate și de poetice. Cu toate că am rămas cu ea în legături mai puțin strânse decât cu Gretchen, prietenia noastră dăinui mulți ani, căci Margareta era o ființă drăgălașă și statornică; mai târziu se căsători c’un militar. Cu anii, însă, slăbi legătura dintre noi, mă întâlnii rar cu dânsa și cu încetul se șterse din viața mea, din pricina depărtării și a scurgerii vremii. Prietenia Ducky-ei cu Frieda avu un sfârșit mai năpraznic, autoritățile găsind că tovărășia ei nu era binefăcătoare; mi se pare că surorile mai mari au fost pricina acestei hotărâri!...

Prieteniile, la acea vârstă critică, nu sunt totdeauna ușor de îndrumat și de stăvilit, e nevoie ca cei ce sunt la cârmă, să aibă mâna ușoară și nu cred că Fräulein să fi fost vreun cârmaci destoinic; vedea prea mult de ea însăși. Dar, poate, aici, o judec pe nedrept; având și eu fete, știu cât e de grea chestiunea aceasta.

Prieteniile fratelui nostru erau și ele un izvor de turburare. Incurcături de acest fel se iscă în viața oricărei fete care are frați, căci, e cu neputință să nu se ivească unele preferințe, unele potriviri împerechiate, unele înflăcărări trecătoare, destul de nevinovate, dar cari, totuși, trebue supraveghiate. Ne făceam tot mai mari și inimile ni se deschideau, treptat cu creșterea în lungime a trupurilor noastre; se deschideau într’așa chip, încât le simțeam deșarte, dacă nu le umplea, cel puțin în parte, vreo simțire covârșitoare. Era, așa dar, firesc, ca tovarășii lui Alfred să aducă în viața noastră, acea simțire, nu doar că erau cine știe ce deosebit de frumoși, de deștepți sau de fermecători, dar erau și ei tineri și priveau pentru întâia oară minunile vieții. Unul era Arend, oacheșul și misteriosul; altul, Löwel, cel blajin, uriașul, pe care îl iubea mica surioară Baby, și care se roșea ca un bujor, când își vâra ea mânuța într’a lui; avea două gropițe mari, care-i dădeau o înfățișare de nevinovăție și era tocmai la vârsta când se schimbă vocea, astfel încât i se frângea glasul în mod ciudat, de câte ori râdea. Altul era Froman, cel încrezut, cel mai frumos dintre toți, și care cucerea foarte ușor inimile fetelor; apoi Winter, cel „nici într’un fel”, prietenul și confidentul tuturor, dar care nu făcea să bată nicio inimă; mai era și Ribbek, clownul, gata la toate năzbâtiile, zburdalnic în mijlocul nostru ca vinul de șampanie și ușurând toate clipele prea încordate; însfârșit Schultes, cel cumpănit, prețuit de toată lumea dar care nu era „flirtul” nimănui. Numele tuturor erau pline de însemnătate și țineau mare loc în viața noastră pe atunci, dar treptat, ni s’au șters din minte, precum și chipurile de cari erau legate, așa încât sunt nevoită să fie o ușoară sforțare ca să mi le redeștept în amintire.

Când fac însă acea sforțare, îi revăd pe toți și-mi pare că le trimit un semn de recunoștință, un salut de dincolo de anii scurși, un salut din timpul tinereții noastre...

Eu am fost cea dintâi care a părăsit căminul părintesc și ursita m’a dus în colțul cel mai depărtat al Europei, astfel încât, despărțirea mea de ei fu deplină; surorile mele poate c’au urmărit cariera fiecăruia; eu n’am putut... nici măcar nu știu, cari din ei mai trăesc încă!...

Alfred, urma aceleași cursuri ca tovarășii săi și cu aceiași profesori, însă acasă. Cred că e mare păcat că n’a fost niciodată trimis la școală. Se puseseră într’însul multe nădejdi și educația lui era plănuită și îndrumată cu amănunțită îngrijire;

totuși, am părerea că s’au comis multe greșeli. Alfred era un băiat plin de simțire, cu inimă de aur, dar avea o opinie prea mare despre însemnătatea lui și se lăsa ușor ademenit de alții. Școala l-ar fi învățat să-și cunoască măsura, l-ar fi învățat câtă putere de împotrivire are el față de alții și l-ar fi făcut să vadă cu totul într’alt fel, realitatea. Deasemenea cred că n’ar fi trebuit să fie lăsat până într’atât pe mâna unui om ca d-rul X. căruia îi plăcea să-i jignească mândria și să-l ia în batjocură, într’un chip care ne făcea să fierbem de mânie.

Deoarece m’am căsătorit la vârsta de șaptesprezece ani și fratele meu n’avea decât un an mai mult decât mine, pot spune că l-am cunoscut puțin ca băiat tânăr. Ieșise aproape cu totul din viața mea, când a venit de două ori să mă vadă, în țara mea cea nouă. A murit la vârsta fragedă de douăzeci și patru de ani, cam pe timpul când își sărbătoreau părinții mei nunta de argint, ceeace făcu întâmplarea și mai dureroasă.

Acestea vor fi povestite la timpul lor, și dacă le-am pomenit acum, pricina e că amintirea mea despre Alfred, mi-l arată ca pe un copilandru, vioi, nechibzuit, cam lăudăros, totdeauna băgat în vreo încurcătură și veșnic dojenit. Era vesel, însă se jignea ușor, avea o deșteptăciune ageră, dar cam necumpănită.

Noi, tuspatru surorile iubeam pe fratele nostru și cercam să luptăm alături de el, împotrivindu-ne dârz oricărei jigniri ce i se aducea. El se purta cu surorile cu nepăsarea ce se vede adesea, la frații mai mari, dar era mândru de noi, când ne făcurăm mari. Am simțit totdeauna partea dureroasă a firii lui Alfred; ghiceam că avea nevoe de apărare; totdeauna se afla în câte o încurcătură și nimeni nu-l ajuta așa cum ar fi trebuit, pentru că n’avea nimeni răbdarea să-l înțeleagă. Ducky și cu mine ne dădeam seama de toate acestea, în mod inconștient, dar eram, pe-acea vreme, prea tinere și fără experiență, prea copilăroase, prea adâncite în propriile noastre bucurii și mici necazuri, ca să-i putem fi de vreun folos real. Trebue, aici, să pomenesc de o latură a firii mele: toată viața mea, am fost puternic înzestrată cu darul milei, care a fost temelia tuturor faptelor mele, ceeace lămurește amestecul de putere și de slăbiciune, ce se războesc în mine ca două ființe vii.

Ascunsă, dar stăruitoare, mila alcătuește cea mai adâncă rădăcină a eului meu. Totdeauna mi-a fost dat să văd latura dureroasă în omul care cade în ridicol sau mânie; latura tragică în omul târât de păcat și latura tristă în omul înrăit; și totdeauna mi-am dat seama de nemărginitele greșeli, făptuite de oameni, când se judecă unii pe alții. Ei niciodată nu privesc până în inima lucrurilor și nu pricep adevărata și tainica lor obârșie. Plutesc pe deasupra adevărurilor, și lămuririle și judecățile lor se opresc la suprafață, parcă s’ar teme de turburarea ce le-ar aduce o deplină înțelegere. Născocesc formule, se ascund după principii învechite, singura lor temelie morală, dela care simt că n’au nevoie să se clintească, deoarece îi apără vijelia unor realități mai adânci și mai aspre, realitatea făurită de Dumnezei!... Departe de mine încredințarea c’aș fi avut toate acestea limpede în minte în zilele mele de atunci, sau c’ar fi putut gândul meu să le cuprindă, ori creerul meu să le priceapă. Insă la rădăcina inimii mele, zăcea adânca milă, care era chiar conștiința mea, și nu-mi dădea pace, când vedeam suferințe sau nedreptăți de orice fel. Nu doar că mila mă făcea totdeauna netăgăduit de dreaptă!... Nu, nu eram dreaptă, cu biciul dreptății în mână!... De multe ori m’a rătăcit mila, m’a făcut să comit greșeli, izvorâte din slăbiciune, și m’a ispitit să fiu iertătoare în clipe când neînduplecarea ar fi împiedecat mult sbucium în viitor și multă neînțelegere. Când eram copilă, simțeam această nemărginită compătimire pentru toate lucrurile, ca o apăsare pe inima mea, de altfel veselă și fără griji. Mila din sufletul meu a crescut, a crescut mereu și crește și acum, iar azi, a ajuns atât de grea, încât amândouă mâinile mele nu sunt în stare s’o ridice: „Dacă privesc destul de lung orice lucru în lumea asta, mi se umplu ochii de lacrimi”.

Vorbele acestea nu sunt ale mele, dar cuprind aidoma, ceeace simt. Sub orișice lucru sunt lacrimi și dacă oamenii ar vrea să priceapă că în lume e mult mai mare suferință decât adevărată răutate, ar fi mult mai buni unii cu alții, mai ajutători, mai răbdători, mai puțin nepăsători, mai puțin clevetitori. 

Dar, n’avem vreme, ne grăbim, ne grăbim mereu, zorim tot înainte și nu ne afundăm destul de adânc ca să ajungem până la pricina sau izvorul dela care se trag răul, vrajba sau durerea. Și eu mă grăbesc; viața mă face să mă grăbesc, omenirea mă face să zoresc alături de ea; încerc însă să pășesc mai încet, să mă opresc, să ascult, să pricep, să lămuresc; dar marea roată se învârte mereu și niciodată nu voi putea ajunge până la capătul gândului meu, nici nu voi putea spune, tot ce-ași avea de spus... Să mi se ierte digresiunea, mă întorc iarăși la povestire.

După cum am spus mai sus, Alfred, veșnic se pomenea în câte-o încurcătură; lumea se arăta prea nerăbdătoare față de el și mama, care căuta desăvârșirea, era adesea desamăgită de fiul ei.

Mama avea o repulsiune nețărmurită pentru partea cea urâtă a vieții și cerca în toate chipurile să închidă ochii ca să n’o vadă; când, cu toate acestea, îi era înfățișată de câte cineva din cercul nostru, durerea și indignarea ei n’aveau margini.

Niciodată n’a fost în stare să vorbească lui Alfred; credea că neîngăduința și principiile religioase erau de ajuns, pentru a-l menține pe calea cea bună. Alfred, când greșea, nu găsea iertare la ea; pierdu astfel încrederea lui în cei ce l-ar fi putut ajuta, iar mai târziu când scăpă de d-rul X. și de îngrădirile de acasă, se făcu din ce în ce mai ascuns, duse o viață tăinuită și intră în nesfârșite încurcături!...

Dar am avut puțin amestec cu partea cea mai tristă a vieții lui, căci pe când eram eu acasă, nu era decât un copilandru nevinovat, sglobiu, și cu toate că adesea cam supărăcios, eram foarte fericiți împreună. Alfred, fără a fi deloc frumos, avea farmec și știa să vorbească cu tineri și cu bătrâni, cu mari și cu mici; avea însușirile unui adevărat prinț moștenitor, dar ursita hotărî altfel. Cu toate că am multe amintiri bune din acei ani, n’a fost o epocă fericită; domnea în noi toți, un oarecare neastâmpăr, neastâmpărul unor păsărele, ce simt că le cresc aripele. Nu ne dădeam seama de ce se petrecea în noi, dar de pe atunci, începea viața să bată la ușa noastră, privindu-ne de pe fereastră.

Soarta fiecăruia se apropia cu pași neînduplecați.

Neliniștea era pricinuită și de faptul că aveam mai multe căminuri: unul la Coburg, unul la Clarence House, la Londra, și unul la Devenport, unde tata își ocupa postul de comandă în marină. Mama, așa dar, era nevoită să-și împartă timpul, între aceste trei case, pe când noi eram silite să stăm, aproape tot anul, la Coburg, din pricina studiilor.

Se sălășluise, în casa noastră, o ființă plină de farmec, Mademoiselle de Passavant, a doua guvernantă a noastră. Era o fată încântătoare și o mare mângâiere pentru noi, când ne făcea Fräulein, viața prea grea. Sofia de Passavant rămase în serviciul mamei, până la sfârșitul zilelor ei, ajungând mai târziu doamna ei de onoare. Era iubită de toată lumea, datorită firii ei blânde și prietenoase. Muri, în timpul războiului, cu câțiva ani înaintea mamei.

Dar n’am pomenit încă de una din cele mai mari bucurii ale vieți dela Coburg: patinajul. Iernile erau foarte friguroase și gerul ținea uneori mai multe săptămâni. Mama niciodată nu patina ea însăși; îi plăcea, însă, să orânduiască petreceri, pe lacul dela Rosenau, mare și rotunjit, cu ghiața cât se poate de netedă. Petreceam de minune pe acest lac, cu svăpăiate partide de hockey, de-a prinselea, și cu nesfârșite alte jocuri, toate îmbătătoare și având în ele un pic de primejdie, ceeace le întețea farmecul. Și culme a bucurilor, mama pusese să se facă și niște „Montagne Russe”, un soiu de povârniș de ghiață pe care, după îndrăsneala ce-o aveai, te avântai în jos, fie într’o săniuță, fie cu patinele. Niciodată n’am patinat prea bine, dar știam minunat să înfrunt avântarea în jos cu patinele. Lucrul de căpetenie era să te apleci tare înainte ca să nu-ți pierzi cumpăna. Era ceva splendid sborul dealungul povârnișului pe care-l sfârșeai printr’o largă curbă înaripată când ajungeai jos pe lac. Dar plăcerea îmbătătoare, mai presus de toate, erau serbările pe ghiață, organizate de mama, adică, serate pe lac, cu lanterne chinezești, muzică și vin fiert, roșu, fierbinte, parfumat cu scorțișoară. Musafirii noștri la „Eisfest” erau acum oameni în toată firea; tovarășii de școală ai lui Alfred erau înlocuiți de către ofițerii batalionului localnic.

Pe acea vreme, uniforma se bucura în Germania, de un nemărginit prestigiu, care avea o înrâurire și asupra noastră, și, bine înțeles, fiecare din noi avea favoritul ei ales dintre ofițeri. Al meu era un locotenent oacheș, cu profil de acvilă, făcând parte din tipul poreclit de „beau ténébreux”. Avea într’însul nu știu ce apucături de vântură-lume ce-mi insufla, un nemărginit interes și pricepându-se cu mult meșteșug, să înflăcăreze închipuirea unei fete tinere, făcea adesea să-mi tremure inima. Afară de aceasta, era plin de planuri minunate: voia să plece la Zanzibar; de ce anume la Zanzibar, dintre atâtea alte locuri, nu știu, dar proectele lui tăinuite, îi măreau oarecum strălucirea și-l înveleau într’un văl de mister. Afară de aceasta, mă lăsa să rămân mereu cu teama ca nu cumva să dispară pe neașteptate dintre noi spre a porni către primejdioasele lui isprăvi. Mi se pare că mai marii noștri își dădeau seama că acest tânăr ademenitor, știa să se folosească de prilejurile la îndemână; așa dar, nu ne era îngăduit să-l vedem, decât arareori.

Mi-aduc aminte însă, de un bal, dat de mama pentru noi, într’un mic castel vechiu și ciudat, în fața locuinții noastre. De data asta mi se îngădui să am o rochie albă. Ca supremă podoabă, îmi pusesem la cingătoare un trandafir roșu, și locotenentul cu ochi negri îmi fură trandafirul; ceeace, în codul nostru, era o manifestare foarte romantică și foarte îndrăzneață!

Vorbind despre baluri și serate, am de povestit o mică întâmplare hazlie, din epoca precedând aceea a locotenentului. Serata de care vorbesc fusese dată la sfârșitul cursului de dans, ca un fel de dovadă a ceeace fusese în stare să ne învețe bietul martir, profesorul nostru de dans. Pe-atunci, erau foarte la modă cotilioanele și alcătuiau partea cea mai însemnată a balurilor. Bineînțeles, fiecare fată făcea tot ce putea, ca să aibă, ca pereche, pe favoritul ei; dar din pricina ochilor de strașnici priveghetori ai autorităților, micile noastre uneltiri dădeau uneori greș. Neisbutirea însemna pentru noi, multă durere în suflet și nu puține lacrimi plânse într’ascuns. La sfârșitul seratei, se dădeau mici daruri: flori, albume, lucruri neînsemnate, dar când aceste nimicuri, cât de smerite, erau dăruite de „el”, deveneau neîntrecut de prețuite. In seara despre care vorbesc, cavalerii oferiră perechei lor câte o mare inimă de turtă dulce, de care atârnau panglici de toate culorile. Inima ce o primisem în acea seară, mă mulțumi pe deplin, era albă și roz iar culoarea panglicii era tocmai după gustul meu. Și mai presus de toate, îmi fusese dăruită de un tânăr care-mi plăcea.

Când mă dusei la culcare, atârnai inima la căpătâiul micului meu pat de campanie, așezat în rând cu paturile surorilor mele; erau toate la fel și se înșirau într’o cameră veselă și încăpătoare.

Multe nopți am dormit liniștită, la umbra acestei inimi de turtă dulce, albă și roz. Dar într’o noapte, peste câteva săptămâni, mă deșteptai tresărind; se auzea, chiar la urechea mea, un sgomot ciudat, ca de dinți ce rod. Sării în sus în întuneric; mi se păru că aud ceva, ca o alergătură de picioare mititele... apoi tăcere. Când mă deșteptai a doua zi, băgai de seamă că neprețuita inimă își schimbase puțin forma și că părea ceva mai subțire; nu-mi bătui însă capul să știu din ce pricină. A doua noapte însă, fui iarăși deșteptată, de ceva mic și ușor, ce alerga pe cearceaf chiar lângă obrazul meu. Era grozav de neplăcut și rămăsei nemișcată, ținându-mi răsuflarea; cam speriată însă cu nădejdea de a descoperi ce fusese, și auzii ronț, ronț, ronț... sgomot de dinți cari rod... făcui o mișcare și auzii iarăși fuga înspăimântată a unor piciorușe mici, apoi tăcere...

Și deodată înțelesei... Era un șoarece! Șoarecii se legaseră de inima mea!... Neprețuita mea amintire de turtă dulce, cu mult drag atârnată la căpătâiul patului!... Cu toate panglicele ei roz a trebuit la urma urmei, să mă despart de ea; nu puteam să mai rabd acele vizite nocturne și-apoi inima scădea mereu; în curând nu era să mai rămână nimic din ea, căci astfel e viața... „Tout passe”.

Mama era de părere că prințesele trebue să se căsătorească de tinere. Când trec de douăzeci de ani, spunea ea, „încep să gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Afară de aceasta, o prințesă nemăritată n’are niciun fel de prinsoare, o prințesă trebue să se mărite”, și când mama zicea „trebue”, o spunea cu tot dinadinsul. N’am de gând să înșir pe toți cei ce ne curtau sau ne cereau mâna; principiile mamei, pesemne, nu păreau greu de îndeplinit, căci se pare că pe acea vreme era un număr nesfârșit de prinți ce-și căutau soții și mama avea de unde alege. Dar noi, din toate astea, nu știam nimic, căci mama foarte iscusită, își cunoștea în destul fetele și învăluia, într’un nor îndeajuns de romantic, orice plan făurea, cu gând să-l facă mai ademenitor; trăiam în epoca sentimentală și niciuna din noi n’ar fi primit cu ochii deschiși un așa zis, „mariage de raison”. Așa dar, am fost scoase în lume, foarte tinere; cred chiar că eram la o vârstă prea fragedă, căci ivirea noastră pe scena mondenă, turbură planurile altor mame de viță regală, cari nu priveau cu ochi buni ieșirea în lume prea timpurie a prințeselor. Și-apoi noi nu prea ne grăbeam să fim mari; nu ne plăcea deloc tovărășia verișoarelor mai în vârstă, cărora nu le venea la socoteală nechemata noastră apariție, când, după părerea lor (foarte îndreptățită), am fi fost mai la locul nostru, în sala de studii. Se pare însă că tinerii prinți erau de altă părere și, înainte să împlinesc șasesprezece ani, au găsit prilej, nu unul, ci mai mulți, să-mi dea a înțelege, că eram cu totul pe placul lor. Nu-i nevoie să le pomenesc numele, dar aceasta fiind povestirea vieții mele, trebue să mărturisesc că inima mi-a fost turburată de către doi pretendenți la mâna mea, purtând amândoi acelaș nume, dar trăind fiecare în două colțuri opuse și depărtate ale Europei. Și așa simții mult sbucium sufletesc, la gândul că sta în puterea mea să-i fac sau fericiți sau nenorociți... Erau tineri și ei și nu vroiam să mâhnesc pe nimeni; inima, însă, e un organ atât de buclucaș!... Și la acea vârstă fragedă, orice întâmplare definitivă pare atât de depărtată! Și-apoi, nu puteai, singură de tot, să iei o hotărâre!... Imi dau seama că acest fel de a vedea lucrurile nu mai e potrivit cu zilele de azi, când tineretul a luat, în mâinile lui, aproape toată cârmuirea vieții, când cei tineri sunt aproape mai înțelepți și desigur mai înaintați decât părinții lor și când cunoștința adevărului e la dânșii deplină. Noi fuseserăm crescute într’un fel de rai al nevinovăției, ferite cu grijă de orice era viața reală; lumea noastră era înșelăciune iar mama se întuneca, dacă cineva îndrăznea să ridice în fața noastră, fie măcar cu un deget, „vălul zugrăvit”, pe care cei ce trăesc, îl numesc „viață”.

Totuși, viața bătea la ușă... Bătaia ei era din ce în ce mai stăruitoare și împreună cu ea se ivea și acea neliniște care-i semnul tinereții ce se deșteaptă. Dar dacă ni se năzărea în minte căsătoria, ni se arăta numai ca un scop depărtat; toate căile, la urma urmei, în spre acolo duceau, dar era departe, încă departe. Așa dar, când ne întâlneam cu prinți, cari după ideile mamei ar fi fost potriviți pentru noi, ne găseam foarte la largul nostru, ne bucuram de tovărășia și de curtenia lor, fără să ne batem mult capul ca să știm ce aveau de gând. Sentimentele ce le deșteptau în noi erau nelămurite și șterse. Dar cântecul dragostei e totodată dulce și chinuitor și-mi amintesc de unele priviri, de vorbe spuse cu înconjur și de șoapte cari poate aveau un înțeles mai adânc, decât cuvintele rostite și pe cari mi le lipeam de suflet, repetându-le necontenit.

Făceau să-mi tremure inima, căci pe acea vreme totul era romantic, totul era taină și revelație; însă oricât ar părea aceasta de ciudat fetelor de azi, niciunul din „flirturile” mele n’a ajuns până la o sărutare. Atâtea glasuri ne împresurau, atâți ochi ne trimeteau solia lor... iar noi nu ne îndoiam niciodată de adevărul ori de însemnătatea unui cuvânt de dragoste.

Sora mea Ducky era mai așezată, mai rigidă decât mine; dojenitoare, ea nu îngăduia nimic ușuratic, ci mustra și se îngrijora. Sfatul sau dojana ei erau întotdeauna luate în seamă, căci o călăuzea un instinct al binelui, tare ca oțelul, care insufla respect. Mi-amintesc o mică întâmplare cât se poate de hazlie, în care Ducky se arătă limpede în înfățișarea ei de mentor. Grădinarul nostru dela Rosenau avea un nepot. Nepotul avea niște ochi mari, căprii, duioși; fiind chinuit de sfială, avea în toate mișcările lui ceva neîndemânatic, chiar greoi, dar, netăgăduit, era frumos, cu toate că nemăsurata lui sfială îi dădea o înfățișare posomorâtă. Fără cuvinte și stângaci, mă făcuse totuși prin tainica telepatie a tinereții, să înțeleg că, deși nu era decât nepotul grădinarului, dragostea pentru mica prințesă bălae îi chinuia inima. Ducky, totdeauna ageră, descoperise această mică dramă și o privea parte cu simpatie, parte cu dispreț; însă nemărginita sfială a tânărului avea ceva înduioșător și-apoi era cu desăvârșire neprimejdios. La urma urmei, mărturisii acestei surori neînduplecate, că vroiam să dau tânărului cu ochi duioși o mică amintire, căci, adevărată fiică a Evei cum eram, vădita lui iubire mă mișcase întrucâtva. Ducky se arătă îngăduitoare și sfătuindu-ne împreună, hotărârăm însfârșit să pictez ceva pentru dânsul, deoarece eram îndemânatică. Ce să-i pictez?... Ah! o idee bună: fiind aproape de Paște, să fac ceva potrivit cu sărbătorile, astfel darul ar avea mai multă noimă.

După multă gândire, hotărârăm să zugrăvesc ceva pe un ou de struț. S’a întâmplat tocmai să am un astfel de ou, rotund, gros, neted ca fildeșul, de culoare dulce la privit și lucios la pipăit. Pe această plăcută pojghiță zugrăvii cu multă grijă și dragoste mici buchete de pansele liliachiu deschis. Cât de bine îmi amintesc, încă, de acele pansele liliachii! Oul fiind rotund și lucios, nu era lesne de ținut în mână și mi-a fost foarte greu, să nu mânjesc florile, pe când le pictam. Pentru a desăvârși această comoară artistică, două găuri fuseseră sfredelite, cu o grijă chinuitoare, la amândouă capetele oului ca să trecem prin el o panglică de care-l puteai atârna. Panglica era și ea liliachie, potrivită cu florile. Ducky punea tot atâta înfrigurare ca și mine, în întocmirea acestui dar de Paști și la urmă, aleserăm, o zi nimerită în care puteam să-l oferim. Tânărul, cu toate că era în aceeași clasă cu prietenii lui Alfred, nu era dintre cei invitați la petrecerile noastre, întâmplarea de care vorbesc având loc înainte de epoca democrației. Nu-l puteam așa dar întâlni decât în marea grădină de zarzavat dela Rosenau, la zile mari sau la sărbători, când venea să vadă pe unchiul său Terks, șeful grădinilor regale. Terks era înalt, oacheș; cultiva flori minunate, dar desigur nu zâmbetul lui le făcea să înflorească, căci Terks, niciodată nu zâmbea. Ne cam temeam de Terks, cum desigur se temea și nepotul lui și știam unii și alții că Terks n’ar fi văzut cu ochi buni, slăbiciunile sentimentale ale nepotului lui, Ducky având intuiția pe semne că „în doi se petrece mai bine decât în trei” hotărâ să nu fie de față în clipa înmânării neprețuitului ou de Paște, ci să se plimbe printre flori, destul de aproape ca să fie la îndemână și să poată întrerupe convorbirea în doi când i s’ar părea c’a ținut destul. Nici ea, nici eu nu prea ne simțeam în largul nostru în privința acestei întâlniri, deasupra căreia plutea ca o amenințare, încruntarea domnului grădinar șef Terks. Tânărul primi darul meu cu acea sfială rușinată, la care mă puteam aștepta din partea lui; ochii însă vorbeau, cu toată înfățișarea lui posomorâtă, chiar îmbufnată. Cu toate acestea, mâinile lui primiră plăpândul dar cu acea duioșie deosebită ce o au mai întotdeauna ființele puternice și nemeșteșugite. Puține vorbe fură schimbate, dar în toată scena plutea o oarecare emoțiune; apoi Ducky, plină de demnitate, înainta falnic spre noi, dintre flori, ca o lebădă neagră, pornind să-și apere puii.

Dar mai este un epilog la această mică poveste. Puțină vreme în urma întâmplării sentimentale mă întorsei acasă, după o scurtă lipsă, logodită cu un prinț dintr’o țară depărtată; din acea zi nepotul grădinarului nu mă mai saluta și când mă întâlnea, întorcea capul în altă parte ca să nu fie nevoit să scoată pălăria.

Ași vrea să știu câtă vreme a păstrat oul de Paște.

Inainte de a povesti întâmplările cari au hotărât soarta mea, vreau să pomenesc despre Devenport, frumosul port de mare, care-i una cu Plymouth, și care ne-a fost ca un cămin pentru scurt timp. Aceasta avea să fie ultima comandă navală a tatei, după care ar fi atins ultima treaptă a scării, ce i-ar fi sfârșit cariera de marinar; afară de aceasta, Ernest, duce de Coburg, al cărui moștenitor era, îmbătrânise de tot și în fiece clipă ducele de Edinburg putea fi chemat la alte datorii. Ca orice englez, papa se temea de schimbarea ce-l aștepta; era cât se poate de britanic, în gusturi și obiceiuri și îi părea amară perspectiva de a-și părăsi țara. Devenport a fost pentru mine ca un intermezzo și-mi răsare în minte ca o ultimă atingere cu tot ce aveam să părăsesc în curând: Anglia, casa părintească, marina, mult scumpă mie. Devenport, niciodată nu ajunsese până la farmecul Maltei cu soarele ei de miazăzi și cu misterioasa ei atmosferă răsăriteană; dar și acolo, aveam marea, aveam pe papa și pe mama, mulți prieteni; apoi și minunata priveliște a Devonshirului, așa de încântător, cu vâlcelele și dealurile lui, cu râurile și pădurile lui, cu drumurile stâncoase și înaltele garduri vii și grădinile frumoase, pe alocurea cu vegetație aproape sudică. Din pricina studiilor noastre la Coburg, noi trei, surorile mari, petrecuserăm mai puțină vreme la Devenport decât sora noastră Baby, de care mama nu putea niciodată să se despartă, așa încât o lua cu dânsa oriunde era nevoită să meargă; așa dar, amintirile mele despre Devenport, sunt întrucâtva nedeslușite. La început, nu prea ne plăcea Palatul Amiralității. Il socoteam drept o locuință foarte puțin ademenitoare. Avea ferestre cari priveau asupra unei mari piețe, tot atât de neatrăgătoare, ca și casa însăși și nu se putea lăuda cu vreo grădină ci numai cu un pătrat de verdeață, în dos, unde aveam obicei să jucăm croquet și să ne certăm din pricina jocului. In fața casei noastre se înălța aceea a generalului comandant, o locuință mult mai frumoasă și cu o grădină imensă plină de pomi și de acea atmosferă de tainică umbră, atât de plăcută copiilor, dar care lipsea cu totul grădinii noastre. Din fericire, generalul Harrison și familia lui erau foarte primitori și bucuroși de oaspeți. Aveau trei fete: May, Violet și Evelyn, a căror vârstă, se potrivea întocmai cu a noastră, și ne împrietenirăm de îndată, astfel încât o mare parte din vreme o petreceam în parcul lor, unde ne dedam la jocuri svăpăiate și nebunatice, cu toate că creșteam din ce în ce mai mari. Grădina avea priveliștea spre mare și, dacă nu mă înșel, era mărginită la capăt cu ziduri de cetățuie. De neuitat sunt minunatele ceaiuri ce ni-se ofereau în casa Harrison, când încălzite și istovite de joc, blânda Lady Harrison ne poftea la cea mai plăcută dintre gustări, datină deosebită a Angliei. Prietenia cu fiicele Lordului Harrison e latura cea mai de seamă a existenței, noastre la Devenport. Sunt încă în corespondență cu cea mai mare dintre surori, May, care mai târziu s’a căsătorit cu un cleric, iar celelalte două s’au șters din viața mea. E ciudat: sunt epoci din viața omului cari se pierd ca într’o ceață a amintirii, pe când altele se zugrăvesc limpede, cu fiece amănunt. Devenport face parte din amintirile învăluite în ceața depărtării. După cum am spus mai sus, a fost ca un intermezzo. Mi-aduc aminte foarte limpede de unele lucruri, dar altele s’au șters pe alocurea ca un vechi pastel. Toate lucrurile privitoare la mare aveau la Devenport, o însemnătate deosebită, mai ales plimbarea cu barca, fie cu pânze, fie cu vâsle și minunatele partide de înnot. Plăcerile noastre erau sănătoase și pătrunse de acea simțire de bună tovărășie, care deosebește pe marinari. Ca și la Malta și la Osborne, ofițerii de marină erau bunii noștri prieteni, însă, lucru ciudat, nu-mi răsare deslușit în minte, chipul niciunuia; revăd tot ce făceam, locurile unde mergeam, mult mai amănunțit decât persoanele cari veneau la noi sau la cari ne duceam. Când nu ne împiedeca marea, porneam într’un vaporaș în susul diferitelor râuri; încântătoare excursii în țări necunoscute, de o frumusețe aproape ca de basm... Mi-aduc aminte de priviri furișate în parcuri și grădini fermecătoare ce coborau până la malul apei,

cu case mărețe ce ne priveau de departe; mi-aduc aminte de înfrigurarea și de beția întâmplărilor minunate ce ne cuprindeau, dar numele locurilor pe unde treceam le-am uitat mai pe toate, precum am uitat și chipurile celor ce ne primeau la sfârșitul plimbării. Totdeauna pătimaș iubitoare de grădini și de flori, îmi amintesc o priveliște ce mi-a isbit deodată ochii, în timpul uneia din aceste excursii: o grădină plină de azalee portocalii, galbene, roz și roșii ca mărgeanul, așezate în grupuri luminoase, în fața unor pomi, ce alcătuiau un fond de verdeață tropicală. Ca niște cascade de culoare se revărsau în jos pe povârnișul catifelat, parcă s’ar fi grăbit să-și oglindească frumusețea, felurit colorată, în apa pe care treceam noi plutind. Cu o străpungere de durere în inimă, ași fi vrut să țin pe loc fugara și minunata vedenie, dar lunecă și ni se șterse din ochi... Totuși, ea mi s’a întipărit în minte pentru totdeauna. „Tout passe”. Sunt, însă, unele priveliști cari nu pot fi uitate, oricât de repede le-ar fi purtat unda apelor. Mi-a rămas în minte și o neuitată excursie, într’una din vestitele „guly” din Devonshir; astfel se numesc niște vâlcele adânci, cu păduri dese, prin cari aleargă vesele râulețe, cântându-și micul cântec, sub umbra vrăjită. In timpul acestei excursii, căzui în apă și fui scăpată de fiul morarului, tocmai ca într’un basm cu zâne și fui nevoită să-mi schimb hainele cu ale fetei morarului, care îmi împrumută rochia ei ca să mă întorc acasă. Intâmplarea fuse ceva de seamă pentru familia morarului și când, după puțin timp, mă căsătorii, bunii mei salvatori îmi oferiră ca dar de nuntă o mare fotografie încadrată a morii lor, pe care o am și acuma printre lucrurile mele.

Devenport și împrejurimile sale păreau că prețuesc mult, prezența printre ei, a unor persoane înrudite cu regina Victoria.

Tata și mama erau foarte iubiți, și primirea cea mai prietenească și curtenitoare era hărăzită oricăruia dintre noi. Cu mulți ani mai târziu, după răsboi, când împreună cu soțul meu, rege aliat al Angliei, mă întorsei ca să revăd țara în care mă născusem, Plymouth și Devenport, mă rugară să mai vin odată în mijlocul lor, și-mi făcură o măreață și înduioșătoare primire, în amintirea zilelor când trăise printre ei, una din patru surori, fetiță cu ochi albaștri și păr bălai, o naivă, nebănuitoare și nevinovată copilă, fără nici cea mai mică cunoștință despre viață.

A fost o sărbătorire care m’a atins până’n inimă și m’a făcut să retrăesc scumpa comoară a trecutului. Am strâns multe mâini aspre, cari acum tremurau de bătrânețe și am privit în mulți ochi turburați acum de trecerea anilor; toți, până la unul, își aminteau de mica Marie, fiica bălaie a prințului marinar, care dela o vârstă atât de fragedă își părăsise iubita țara de baștină, pentru a merge departe, în alta, străină...

Mai încolo de portul Devenport, se află Mount Edgecomb, un castel minunat de frumos, aparținând lordului bătrân și curtenitor, cu acelaș nume. Iși deschisese larg porțile pentru noi, și Mount Edgecomb fu locul de petrecere cel mai iubit la care ne duceam aproape în fiecare zi. Clădit sus, deasupra mării, avea locuri de plimbare minunate, prin păduri frumoase sau peste dealuri unduite; era un măreț domeniu în care ajunsesem să ne simțim ca la noi acasă. Pe alocurea, vegetația semăna cu cea de pe Riviera, și puteai să treci cu trăsura prin lungi alei de verdeață veșnică; din una dintre ele, mărginită de dafini, aveai o neasemănată priveliște asupra mării. Dar locașul nostru preferat era grădina italiană, așezată pe marginea apei. Puteam ușor, din partea noastră a portului, să ajungem până la ea, în barcă. Colț umbros, plin de poezie, avea terase, colonade, cărări pietruite cu lespezi și iazuri tăinuite; nu-i lipsea nici obișnuita seră de portocali. In domeniul acesta înconjurat de frumoase păduri, mi-am cules eu ultima ciobo-țică a cucului, pe pământ englez, și păstrez o fermecătoare amintire de felul cum creșteau în mănunchiuri palide și mirositoare, dealungul malurilor sau ascunse printre pomii seculari. Lordul Mount Edgecomb mai avea și alt domeniu, de toată frumusețea; un vechiu castel istoric numit Cotheal, așezat mai departe de țărm și înconjurat de mărețe păduri. Plin de mister, trecea drept locuința unei stafii: cuprindea o falnică sală de piatră, scări întunecoase și întortochiate, coridoare înguste și camere împodobite cu scumpe tapete țesute; era un locaș plin de o tainică măreție, care ne înfiora. Ne plăcea să mergem la acest vechi și misterios castel care ne atrăgea cu o neînvinsă ademenire; era pătruns de vraja romantică a trecutului, îmbinată cu farmecul deplinei desăvârșiri, pe care o au numai vechile locuințe de țară din Anglia. Am vizitat iarăși Cotheal cu prilejul neuitatei primiri ce mi se făcuse la Plymouth în 1924, și-l găsii și mai minunat decât era în amintirea mea; afară de aceasta, actuala Lady Edgecomb ajutase mult la înfrumusețarea grădinilor și făcuse din ciudata veche clădire o locuință intimă și plăcută. Părinții mei aveau la Devenport mulți prieteni și dădeau multe recepții; îmi amintesc ca prin vis de niște prânzuri în Palatul Amiralității și mai deslușit de niște ceaiuri la cari eram poftite, în câteva case din împrejurimi, la țară; peste tot, eram primiți în chip încântător, totuși, după cum am spus mai sus, această parte a vieții mele, mi-o amintesc nedeslușit, poate din pricina marei schimbări care cam pe acea vreme avea să-mi pecetluiască soarta și-și arunca umbra peste toate celelalte întâmplări. Inainte însă de acel eveniment, am mai fost odată în Rusia, și de data asta, cu un prilej foarte dureros.

In August, în toamna anului 18... primi mama la Coburg, vestea morții tinerei soții a unchiului Paul. Marele duce Paul era fiul cel mai mic al țarului Alexandru II și cel mai iubit frate al mamei. Abia cu trei ani înainte se căsătorise cu Alexandra,

fiica cea mai mare a regelui George și a reginei Olga a Greciei; și acum Alix, așa o numeam noi toți, drăgălașa și tânăra mamă și soție, murise! Vestea ne sosi ca un trăsnet. Cu un an înainte, unchiul Paul o adusese la Coburg să ne vadă. Doi îndrăgostiți, plini de tânăra lor fericire, cari își revărsaseră bucuria asupra căminului nostru liniștit. Aveau o fetiță, iar la nașterea fiului al doilea, micul Dimitri, Alix murise. Ce lucru straniu și de necrezut: Alix moartă!... Ea, care fusese așa de curând, musafira noastră, ființa aceea atât de drăguță, de veselă și de fericită, încetase de a mai trăi!... Nu ne venea să credem. Se putea oare ca fericirea să fie așa de repede sdrobită și năruită? Mama hotărâ să plece în grabă la St. Petersburg, în tovărășia celor două fete mai mari, Ducky și cu mine. Vroia să fie de față la înmormântare și, mai ales, vroia să fie lângă fratele ei atât de iubit. Cât de bine îmi amintesc de mormântul în care fu așezată pentru odihna de veci Alix, lângă cei ce plecaseră înaintea ei. A fost îngropată în biserica din fortăreața Petru și Paul, din timpul lui Petru cel Mare; toți țarii și familiile lor acolo se îngropau. Fortăreața Petru și Paul!... ce sunet sinistru au aceste cuvinte!...

Dealungul întregii istorii, se leagă de acest nume povestiri de groază, povestiri de crimă, de spaimă și de durere, al căror șir l-a însutit regimul bolșevic.

Unul lângă altul, în rânduri impunătoare, sub lespezi prelungi de simplu granit cenușiu, zac toate figurile mari ale trecutului, bărbați și femei. Fiecare mormânt e întocmit la fel cu celălalt, sever simbol al chipului cum aduce moartea pe toți la un nivel comun; slava și mărirea, bucuria și durerea s’au sfârșit; cenușa s’a întors la cenușă. Totodată s’au sfârșit păcatul și crima, nădejdea și teama; fiecare piatră își păstrează taina, taina acelor vieți deosebite, dintre cari unele s’au încheiat cu tragedii fără seamăn. Ultimul dintre aceștia a fost bunicul. Acolo zăcea și el; mărimea și culoarea mormântului lui erau întocmai ca și a celorlalți, granit greu și cenușiu în care îi sta săpat, fără nicio podoabă, numele, și lângă dânsul bunica. Murise cu un an sau doi, înainte, în patul ei de suferință, femeie cu inima sdrobită, cu sănătatea adânc sdruncinată, femeie care-și ascunsese durerea sub o înfățișare falnică și mândră. Niciodată nu s’au deschis pentru tânguire buzele ei subțiri, nimeni nu-și dădu vreodată seama dacă aflase, ceeace toată lumea știa. Iar Țarul Liberator, căci astfel fusese supranumit pentru că liberase pe robi, fusese dus la groapă mutilat, cu picioarele despărțite de trup, de-o bombă aruncată de nihiliști pe când se întorcea dela o ceremonie.

Două bombe fuseseră aruncate; prima nu-l atinsese; fiind, însă, un om și viteaz și bun, își (oprise trăsura (sau poate sanda), când auzise explozia, ca să vadă cine fusese rănit?

A doua bombă fu aruncată și aceasta fu pentru dânsul sfârșitul drumului... Bunicul-împărat, tatăl mamei, om cu idei liberale, care își pusese încrederea în poporul său...

După moartea lui năpraznică, începu, iarăși, o epocă de strășnicie; Alexandru III socotind că ar fi primejdios să urmeze mai departe principiile politicii mai înaintate ale tatălui său.

Când bomba nihilistă puse capăt domniei lui Alexandru al II-lea, el tocmai luase hotărârea să dea vastului său imperiu o Constituție; fiul său, însă, nu crezu că Rusia ar fi destul de coaptă pentru o asemenea înoire. 

Și iată-ne cu toții adunați laolaltă în marea și întunecoasa catedrală, pentru a culca în mormântul ei prea timpuriu o tânără și fericită soție și mamă. Inmormântarea fu plină de slava și de măreția, prin care se deosebeau toate ceremoniile rusești; cântări de o frumusețe uimitoare ce se ridicau pe sub bolți, răsfrânte de zidurile groase ca niște metereze; mii de făclii aprinse, nori de tămâie și glasurile bașilor, puternice ca tunetul, care mă făceau să-mi țin răsuflarea și să mă întreb’ cum pot plămânii omenești să îndure fără a plesni o asemenea sforțare.

Impărăteasa, marile ducese și prințesele erau de față, îmbrăcate în doliu, purtând pe cap lungi zăbranice negre și cu hainele adânc cernite, tăiate de panglicele viu colorate ale decorațiilor, ale împărătesei, albastre, ale marilor ducese, roșii, contrast ce făcea să apară vălurile cernite și mai negre. Acolo se afla și uriașul unchiu Sasha înconjurat de enormii săi frați, veri și unchi, iar unchiul Paul, căpetenia îndoliaților sta cu câțiva pași înaintea celorlalți. Mai plăpând decât frații lui, însă tot atât de înalt și minunat de subțire la trup, unchiul Paul avea o înfățișare deosebită de a lor; era mai oacheș și mai blând, avea ochii decorațiilor: ale împărătesei, albastre, ale mamei sale. Imbrăcat în tunică albă, cu casca de argint a cavalerilor gardei imperiale avea în adevăr înfățișarea unui cavaler medieval. Nu-mi aduc aminte dacă purta această uniformă în ziua înmormântării, dar așa mi-l amintesc mai bine, înalt și svelt ca o coloană subțire de marmură, cu glas mângâietor și ochi luminoși. Un om plin de bunătate și de înțelegere omenească, un om care totdeauna era drept față de alții, un tovarăș încântător, vesel și deștept; nu era de mirare că dintre toți frații, mama iubea mai mult pe unchiul Paul.

Il văd încă aplecându-se asupra sicriului în care zăcea tânăra sa soție, cu un văl alb subțire pe față, cu mâinile încrucișate, pe care se rezema o iconiță, rând pe rând, sărutată de toți. Imi aduc aminte cum îi curgeau pe obraji lacrimile și cum l-a luat în brațe unchiul Sèrge, fratele său preferat, când a făcut o mișcare de desperare și de răsvrătire, în clipa în care se închise la urma urmei capacul sicriului, peste chipul mult iubit.

A fost o scenă care se întipări adânc în mintea unor fete tinere ca noi: cadrul măreț, făcliile pâlpâitoare, florile, uimitoarele cântări și mai presus de toate durerea acelui tânăr soț, care a trebuit să fie smuls cu sila de pe sicriul soției lui!...

„Tout passe”...

Cu mulți ani mai târziu unchiul Paul se recăsători cu o doamnă care nu era de rangul lui. Căsătoriile morganatice nu erau sancționate de împărat și a trecut multă vreme până când noua soție a unchiului Paul să fie primită și recunoscută de familie. Mama, cu toată dragostea pentru fratele ei, a fost aceea care arătă cea mai lungă împotrivire cumnatei plebeiane. împăratul Nicolae al II-lea, exilă chiar din Rusia timp de mai mulți ani pe unchiul Paul; mai târziu însă, fu iertat, iar soția lui fu primită la Curte dar niciodată în acelaș rând cu marile ducese. I se dădu titlu de princesa Paley și fu o soție cât se poate de devotată și foarte iubită de soțul ei; la urmă făcu eroice sforțări, însă fără isbândă, pentru a-l scăpa din mâinile bolșevicilor.

Unchiul Paul a fost unul din cei patru mari duci uciși de armata roșie în iarna anului 1919 și, lucru ciudat, își află moartea între zidurile fortăreței Petru și Paul, chiar lângă biserica, unde, cu atâția ani înainte, își înmormântase tânăra soție. Cât de stranie și uneori cât de cumplită e soarta omului!

Inmormântările regale sunt prilejuri de mari adunări ale membrilor familiei, regi și regine, prinți și prințese, unchi, mătușe, vere, veri de toate treptele, localnici sau din țări străine.

Trecuseră câțiva ani de când nu mai fuseserăm în Rusia și câțiva ani înseamnă o mare deosebire la o vârstă atât de fragedă. Toți crescuserăm mari și priveam sfioși unii la alții, dar nici unul nu îndrăzneam să intrăm în vorbă de teamă de a fi primiți cu răceală. Ființele tinere nu sunt totdeauna milostive unele față de altele, sunt mai aproape de natura primitivă decât cei mari și au obiceiul să se împartă în tabere așa încât cei din afară se simt cu totul nechemați. Era cât se poate de interesantă întâlnirea cu atâtea rubedenii, dar clipele nu erau toate deopotrivă de plăcute. Băeții și tinerii îți arătau uneori prea multă bunăvoință, pe când fetele erau gata să-ți mai tae nasul. Treceam tocmai prin vârsta cumplitei sfieli când ți se pare că fiecare privire te judecă rău, că fiecare vorbă te ia în bătae de joc, și suferi pentrucă ești prea tânăr, prea stângaci și nu te simți de loc în stare de a înfrunta ceeace ți se pare spre marea ta neplăcere, un tribunal al familiei.

Se țineau mari adunări în apartamentul verișoarei Xenia. Xenia era fata cea mai mare a împăratului Alexandru III și avea un an mai mult decât mine. Prietena ei cea mai deaproape era Minnie a Greciei, sora mai mică a bietei Alix, pe care tocmai o așezasem în locașul de odihnă.

Având o mare admirație pentru Xenia, sufeream cu greu vădita ei preferință pentru Minnie; afară de aceasta, Minnie era înconjurată de nenumărați frați de toate vârstele. Minnie nu avea frumusețea surorii sale, dar era vioaie, deșteaptă, hazlie, poruncitoare și cam gălăgioasă. Era plină de o voe bună, care te câștiga, însă foarte tăioasă la vorbă.

Cu mulți ani mai târziu, ne împrietenirăm, mai de aproape, dar mi se pare că, în vremea primei noastre tinereți, nu ne puteam suferi; niciuna din noi toate n’avea darul de a înțepa cu vorba ca dânsa, astfel încât ne simțeam față de ea fără putere de împotrivire. Nici nu prea găseam pe gustul nostru pe frații ei, prea cârcotași și prea numeroși. In deosebi George Grecul, Nicky Grecul și Andre Grecul ne pricinuiau multă turburare. Ei, mai ales, ne făceau să ne simțim străine; erau nespus de autoritari și de sgomotosi.

Altă familie, nesfârșit de numeroasă, era acea denumită: „Ies Mishel”. Aceștia erau, de fapt, cu o generație mai în vârstă decât, noi, veri primari cu mama, fiind fiii unchiului ei Mishel. Unchiul Misha, cum îi zicea în familie, era fratele mai mic al bunicului meu împărat, și era un bătrân cât se poate de bun,

care căuta soții pentru numeroșii lui fii; de aceea cerceta cu multă luare aminte pe nepoatele sale de frate și nepoatele de văr, și era nemaipomenit de bun cu ele toate. Fiii lui: Nicolas, Misha, Georgie, Sandro, Serge și Alexis, unii de-o vârstă mai apropiată de generația mamei, alții de a noastră, veneau de obiceiu deavalma, la întrunirile noastre de seară. Nu erau așa de sgomotoși ca prinții greci, dar aveau darul de a ne necăji, în glumă, ca nimeni alții în lume; când ne plăceau, când ne displăceau, nu era chip însă să nu-i băgăm în seamă; totodată ne insuflau o ușoară teamă; aveau așa numitul „charme slave” în forma lui cea mai ademenitoare. Te făceau să tremuri și totuși, cădeai sub vraja lor.

Mi-a rămas o amintire, ciudat de turburată, despre aceste adunări de familie. Eram fermecate de farmecul tuturor acestor tineri, însă era în verii noștri „Mishel” ceva care te înfiora puțin; se amesteca într’înșii puterea cu slăbiciunea și bunătatea și cu o dărnicie care uneori ajungea până la risipă; totuși se deslușea în firea lor o fărâmă de cruzime ascunsă, nelămurită, pe care o simțeai că zace adormită, tăinuită sub aspectul lor încântător. Aveam și noi în vine sânge rusesc și ne simțeam puternic atrase de dânșii, însă latura britanică din noi parcă sta la pândă, cam dușmănoasă sau cel puțin veghetoare, astfel că nu ne puteam potrivi deabinelea sau simți cu totul la largul nostru.

Totuși, mi se pare că pe acea vreme n’ar fi trebuit multă stăruință ca să rămânem pentru totdeauna în Rusia. Dar, lucru straniu, mama se opunea, dârz, unei alianțe rusești pentru fetele ei. Oare își cunoștea prea bine familia? Cine știe? Sau, poate, nu vroia să ne pună în fața unui conflict religios? Pe vremea bunicului, marii duci fuseseră căsătoriți cu prințese germane, pe cari le lăsau libere să se facă mai târziu ortodoxe, dacă le îngăduiau convingerile lor. Dar unchiul Sasha, cu aplecări mai puțin liberale, înființase reguli mai severe: sub domnia lui, oricine intra prin căsătorie în familia imperială, trebuia neapărat să devină pe dată ortodox, altfel căsătoria nu dobândea învoirea imperială. Pe timpurile acelea, supunerea față de capul familiei domnea nestăvilită. In toate familiile imperiale sau regale, toți ne închinam în fața celui mai mare, socotit ca atotputernic; nimeni nu îndrăznea, să-i discute hotărârile, sau să-i calce voia. Și nu e prea mult de atunci. Ce neînchipuite schimbări, am trăit în zilele noastre!

Așa dar, mama veghea cu ochi ageri asupra fiicelor ei; avea o fire destul de puternică pentru a-și îndeplini voința, oricât de autocratică ar fi fost familia și nu se sfia să vorbească deschis.

Iși luase o menire de guvernantă printre cei din svăpăiata generație tânără; spunea că fuseseră crescuți fără să li se fi insuflat principii bune. Nu cruța pe nimeni de judecăți aspre, sau de dojane mușcătoare, ceeace, bine înțeles nu prea îi câștiga iubirea celorlalți. Fără îndoială, se mai desfășurau și mici intrigi sentimentale pe dealături, dar, despre ele, noi nu știam nimic. Mama isbutise să ne crească, ca pe niște făpturi cu adevărat nevinovate, mici prostuțe am zice astăzi, cari credeau tot ce vedeau și niciodată nu cercetau pricinile lucrurilor ce se întâmplau în jurul lor.

In curând însă, furăm smulse dela aceste adunări de familie, ademenitoare dar și turburătoare, și duse la Ilinsky, castelul de vară al unchiului Serge, nu departe de Moscova, unde murise biata Alix și unde doria unchiul Paul să se întoarcă.

La Ilinsky eram musafirii mătușii noastre Ella, cea atât de frumoasă, ceeace însemna pentru noi, o încântare fără seamăn. Mai frumoasă decât oricând, în doliul ei adânc, dragostea noastră pentru dânsa ajunsese un fel de adorație ce ne lăsa fără suflare. Iți venea să crezi că e prea desăvârșită pentru a fi aevea. Ca prietena cea mai apropiată a lui Alix, a cărei moarte îi frânsese inima, rămăsese în grija ei să vadă de copilașii fără mamă; își îndeplini misiunea cum se pricepu mai bine, crescându-i până se făcură mari, chiar după moartea năprasnică a unchiului Sèrge.

Ilinsky era o locuință încântătoare, așezată la marginea unui mare râu și înconjurată de păduri. Noi furăm găzduite într’o vilă alături de casa cea mare. Vila era chiar în pădure ceeace ne plăcea foarte mult, pentrucă ni se dăduse voe să călărim cât ne poftea inima, pe pământul nisipos. Mai făceam și minunate plimbări cu trăsura și vânători după ciuperci, în nesfârșitele păduri. Văzurăm pentru întâia oară Moscova și ramaserăm nespus de fermecate de nenumăratele ei biserici, de uimitorul ei Kremlin și de înfățișarea ei aproape asiatică, care o făcea să pară mai veche și mai rusească decât St. Petersburg, cu toată strălucirea lui. Moscova era în acel timp, înainte de orice „Orașul Țarilor”. Și aici pot zice iarăși: „Tout passe”...

Mai târziu, Ducky și eu am mai fost odată la Moscova, la încoronarea lui Nicolae al II-lea, și atunci am văzut-o în adevăr în culmea măreției imperiale, dar toate acestea le voi povesti la timpul lor.

Rusia, pe acea vreme, avea pentru noi un farmec neîntrecut; era o lume uriașă, cu o mie de străluciri, o mie de nădejdi ce ne insuflau o simțire de întunecat mister, ceva de nepătruns și întrucâtva înfiorător, ca o taină pe care nimeni n’o stăpânea cu adevărat...

Cu toate că treizeci și șase de ani au trecut dela evenimentul care mi-a pecetluit soarta, îmi tremură condeiul în mână, când încep să-l povestesc. Mi se pare că mă aflu încordată în fața grelei hotărâri și sunt cuprinsă de un fel de amețeală numai când mă gândesc la ea.

Poate că-i simt și mai mult însemnătatea acum când privesc înapoi, după lunga cale împovărată de cunoștința vieții,

decât o simțeam la vârsta fragedă de atunci.

Acum, după anii ce i-am trăit, cunosc bine, tot înțelesul ei, dar pe atunci nu-l presimțeam pentrucă eram tânără, neștiutoare și cutezătoare ca toți începătorii idealiști ai vieții. Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soț, mă aflam la Wilhelmshöhe lângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale, eveniment anual de mare însemnătate în Germania tinereții mele. 

Perechea imperială, invitase pe mama să vină cu cele două fete mai mari ale ei, cu toate că Ducky era atunci numai de cincisprezece ani și eu de șaisprezece, vârstă cam tânără, în adevăr, pentru a-și face cineva intrarea în lumea oficială. Starea noastră sufletească era nelămurită: un amestec de sfială și de împotrivire, la care se adăoga, totuși, un oarecare procent de măgulită înfrigurare. Ne simțeam, de bună seamă, cam stângace, dar cu toate că eram naive nu eram chiar prostuțe; fuseserăm totdeauna obișnuite să vedem lumea, crescute să putem vorbi mai multe limbi și să știm să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele și pline de bucuria vieții.

Singura persoană, pe care o cunoșteam la Cassel, era prințul Friederich de Hohenzollern (fratele mai mic al regelui Carol al României). Era generalul comandant al acelui oraș și fusese, în mai multe rânduri, musafirul nostru la Coburg, unde îl chemau uneori îndeletnicirile lui militare. De pe atunci, fuseserăm cu totul fermecate de firea lui binevoitoare. Cu toate că avea nasul de acvilă ce deosebește familia de Hohenzollern din Sigmaringen, acel nas făcea parte dintr’un chip zâmbitor și prietenos, care nu amintea prin nimic impunătoarea austeritate a regelui Carol. „Unchiulețul”, căci așa îl numeam, era cu totul „gemütlich” [26] , niciun alt cuvânt nu-l descrie așa de bine. Glasul lui se prelungea într’o blândă tărăgăneală, cât se poate de plăcută, și cu toate că nu era cu adevărat ironic avea în ochi o sclipire glumeață, care făcea pe cei tineri să se simtă îndată la largul lor.

Tustrele surorile ne îndrăgostisem deabinelea de unchiulețul, și a fost o mare plăcere pentru noi, să dăm de dânsul în această cam înfricoșătoare curte imperială. Afară de aceasta, „mătușica”, soția lui, pe care o întâlneam pentru întâia oară, era tot atât de încântătoare ca și soțul ei. Era mică și subțirică; n’avusese copii și iubea tot tineretul din familie; știa cum să-l atragă, căci în trupșorul ei scund, sălășluia o inimă foarte largă. In această pereche nu găseai nimic țeapăn sau semeț, și, mai târziu, când făcui și eu parte dintr’o familie cu legi neînduplecate și principii nemlădioase, ei fură adesea ca un adăpost pentru noi cei obosiți de formule și de aspre datine politice. Regele Carol al României trimisese pentru câtva timp la acest unchiu și la această mătușă pe nepotul și moștenitorul său, socotind că avea nevoie de o schimbare de atmosferă. Tânărul prinț putea cu acelaș prilej să urmeze manevrele imperiale, ceeace avea să-i fie de folos pentru cunoștințele sale militare. Regele Carol nu făcea nimic fără cele mai temeinice motive.

Astfel se întâmplă, că ne întâlnirăm pentru întâia oară la masa Kaiserului. Kaiserul Wilhelm era văr primar cu noi, împărăteasa Fredericka, fostă prințesă regală a Marei Britanii, mama lui, fiind sora mai mare a tatei. Wilhelm era bine înțeles, mult mai în vârstă decât noi, și cu toate că avea o personalitate interesantă, nu-l socoteam printre verii noștri preferați. Era desigur plin de sentimente bune, dar apucăturile lui față de familie, erau cam gălăgioase, lipseau adesea de blândețe. Nu doar că-ți insufla sfială, dar avea darul să-ți strice cheful, îndată ce intra în vorbă cu tine, prin felul lui prea sgomotos și silit glumeț. Te simțeai deodată, în prezența lui, țepoasă ca un ariciu și plină de împotrivire; căci purta într’însul ceva care deștepta vrajba.

Impărăteasa Augusta Victoria, soția lui, părea plină de „laptele blândeții omenești”; era o femeie cu principii înalte, o mamă bună și o soție răbdătoare; însă blândețea ei era ca ceva voit și nu se ridica, niciodată, până la înălțimea căldurii sufletești. Se simțea într’însa o sforțare, și zâmbetul ei părea întrucâtva de porunceală; era un zâmbet oficial, întovărășea pe neastâmpăratul stăpân al Germaniei, cu o adevărată uitare de sine, vrednică de laudă, și-i născu șase băeți și o fată. Rămase statornică la postul ei, în zile bune și’n zile grele, în fericire și în durere, păstrând totdeauna acel zâmbet pe care părea că și-l pune de dimineață pe buze cum își punea și strălucitele podoabe, cam bătătoare la ochi, zâmbet, care mai târziu, cu trecerea anilor, părea a fi săpat în obrajii el. Era ea vreodată obosită de nesfârșita repetiție a lucrurilor? Cine știe? Niciodată nu dădu vreun semn de osteneală și merse tot înainte vitejește, an după an, până la sfârșit... până la tragicul sfârșit...

Cei ce merg tot înainte fără răgaz, fie ei spărgători de pietre, regi sau bucătari, deșteaptă în mine un sentiment de admirație, pentru sforțarea neîncetată, vecinicul „tot aia și iar aia” care are nevoie de cea mai mare răbdare și putere sufletească. Aceste însușiri le avea din plin Augusta Victoria. 

Mulți ani mai târziu, când soțul meu și cu mine furăm musafirii lor oficiali la Berlin, părul ei albise, însă ea se învârtea în aceeași roată a îndatoririlor.

Zâmbetul ei era tot atât de statornic și fără personalitate, cum fusese în tinerețe, și privind-o, fără voe, cu oarecare admirație, mi se păru deodată că văd într’însa un automat, a cărui manivelă o întorcea datoria și pe care numai moartea ar fi putut-o opri.

Multe amănunte ale acestei vizite la Wilhelmhöhe sunt acum aburite de uitare, iar altele, fără însemnătate, au rămas limpezi, cum e bunăoară, culoarea vioriu-deschisă a rochiilor de gală, ce le purtam la marele prânz al Curții; ba chiar și a orchideelor pe cari le-am găsit într’una din vazele imperiale, în aceeași culoare ca rochea mea, șl pe cari mi le-am prins pe umăr, foarte mândră de podoaba ce i-o adăugasem. De asemenea îmi aduc aminte, cum ridică mama din sprincene, când văzu această inovație, parcă n’ar fi știut tocmai bine dacă îi plăcea sau nu, dar lăsă să treacă, nebăgat în seamă, gestul meu de cochetărie. In schimb cerca să ne întipărească în minte că trebuia mai întâi de toate să nu stăm mute, în timpul prânzului: „O prințesă care nu vorbește cu vecinii ei, e o adevărată pacoste într’o sindrofie”, era una din maximele ei. Dacă mi-aduc aminte bine, eram așezată, în acea seară, lângă prințul moștenitor al României. Era un tânăr frumos și sfios, care încerca să-și ascundă sfiala, râzând mereu. Nu vorbea englezește și era vădit că-i făcea mare plăcere să se afle iar în Germania. Nu ne spuse nimic despre România și nici eu nu-l întrebai nimic despre acea țară îndepărtată, neștiind tocmai bine unde se găsește pe hartă.

Și lui Ducky și mie, ne plăcu acest tânăr neînfumurat, care-și dăduse osteneală să ne fie pe plac. Și apoi, nu era el nepotul „unchiulețului și al mătușichii” așa de drăguți?

Nu știu dacă i se spusese bietului tânăr, că eram prințese bune de măritat. Pe vremea aceea fetele nu cunoșteau planurile de căsătorie ale părinților, dar presupun că altfel se proceda cu prinții, căci rămânea pe seama lor, bieții tineri, grija cererii în căsătorie.

Ași vrea să-mi amintesc mai bine vizita noastră la curtea împăratului Wilhelm, dar e o imagine care mi s’a șters din minte, afară de frumosul peisaj în care era așezat „castelul”, minunatele grădini bine rânduite și măreața pădure de fagi care-i slujea drept fundal; acestea, rochia mea vioriu-deschis,

zâmbetul Victoriei Augusta, sfiala tânărului prinț, când râdea, și glasul unchiulețului tărăgănat și prietenos, plin de părintești îndemnuri... Să fi fost toate puse la cale? Erau oare toți amestecați în urzirea planului? Nu știu: această primă întâlnire, pentru mine cel puțin, n’avea nicio însemnătate.

Nu știu dacă în toamna aceluiași an, sau în toamna viitoare, am fost poftite să facem o vizită la Berlin verișoarei noastre, prințesa moștenitoare de Saxa-Meiningen, sora mai mare a Kaiserului? Nu-mi aduc aminte bine. Oricum, câteși trele surorile am petrecut o săptămână acolo.

Charly — așa o chema pe verișoara noastră — era o femee cât se poate de încântătoare și de deșteaptă. Mulți ani jucă un rol însemnat în viața mea — ba mai la urmă, cam prea însemnat.

Mult mai mare decât noi, cu toate că ne era vară, era mai ales tovarășa mamei. Adesea, venea în vizită la noi la Coburg, unde era prietenă intimă cu d-rul X. Noi copiii, o iubeam din cale afară, cu acea învăpăiere ce o pun ființele tinere în dragostele lor. Ca multe din tinerele femei căsătorite, se simțea măgulită de admirația noastră și știa să fie mai încântătoare decât oricine. Era mică, predispusă să ajungă cam grăsulie — predispoziție cu care se lupta necontenit, în dauna sănătății ei, mai totdeauna șubrede — și una din puținele femei de pe acea vreme, care purta părul scurt. Era extrem de îngrijită și totdeauna prea frumos îmbrăcată, luându-se în mare parte după regina Alexandra, pe care, ca toată lumea de altfel, o admira foarte mult. Niciodată n’am auzit o voce mai dulce, mai melodioasă; era într’însa un sunet mângâios, care ar fi îmblânzit un căpcăun. Fumătoare pătimașă, răspândea totdeauna în jurul ei o prea plăcută mireasmă de țigări fine și de parfum desfătător. Fără a fi o adevărată frumusețe, chipul ei era cât se poate de atrăgător, cu toate că ușor neregulat în partea de jos; când vorbea, vârful nasului ei mic și bine modelat se pleca ușor.

Da, îmi amintesc de fiece amănunt, până și de felul cum degetele ei atingeau capacul tabacherelor, totdeauna de mare preț, înainte de a-le deschide și cum bătea ușor cu țigara în masă, înainte de a o vârî în țigaretă, pentrucă într’un timp mi-a fost foarte dragă; și cu toate că mai târziu nu mi-a mai fost prietenă îi sunt totuși recunoscătoare, pentru încântarea ce găseam într’însa în acele zile de tinerețe nebănuitoare.

Sosirea ei la Coburg sau la Rosenau, prilejuia însuflețire și petrecere. Mișcările îi erau bine chibzuite și line, ca ale unei pisici; de asemenea tot ca o pisică, atingea ușor lucrurile; fiecare gest al ei era o mângâiere. Știa multe, însă nu chiar așa multe cum te făcea să crezi; totdeauna vorbea ca un cunoscător, fie despre cai, fie despre muzică, flori, bucătărie sau armament, și mulți ani m’am închinat în fața înaltelor ei cunoștințe, până am descoperit, ce era ea în adevăr. Printre multe alte patimi, o avea și pe a politicii. Cu toate că putea păstra o prietenie viața întreagă și că putea să arate mărinimie, ba chiar spirit de jertfă, era femeia cea mai nestatornică și cea mai schimbătoare pe care am întâlnit-o vreodată. Avea ceeace mama mea numea „des engouments”, „pâlpâiri de entuziasm”, și când se stingeau, parcă nici n’ar fi cunoscut vreodată persoana, locul sau lucrul care cu un an înainte, îi inspirase o patimă stăpânitoare, covârșitoare.

Dacă descriu atât de amănunțit pe această doamnă, este că, timp de mulți ani, a jucat un rol însemnat în viața mea și nu totdeauna un rol fericit.

La această încântătoare verișoară, ne duse mama, potrivit planului, pe care-l făcuseră mi se pare împreună, căci am aflat, cu mulți ani mai târziu, că prin Charly intrase mama în legătură cu părinții și cu unchiul soțului meu; se aflau tocmai în căutarea unei soții pentru fiul și nepotul lor menit să fie,

într’o zi, regele României. 

Charly, în casa ei din Berlin, era cu totul altfel, decât Charly, iubita noastră musafiră dela Coburg. La Berlin, făcea parte dintr’o societate foarte veselă și pornită pe petrecere, iar noi eram prea tinere ca să ne placă astfel de sindrofii.

Fiecare își avea glumele lui, mofturile lui, un mod special de a-și povesti dragostele și fiecare găsea prilejul de a se înflăcăra sau de a urî. Noi nu puteam decât privi, chinuite de cea mai cumplită gelozie, când vedeam pe idolul nostru, dând pe față o latură a firii ei, nebănuite până atunci; pentru noi biete fetișcane, cărora le făgăduise minunate petreceri, abia mai găsia vreo privire sau vreo vorbă.

Amară desamăgire! Săptămâna petrecută în casa Charly-ei la Berlin, e una din cele mai displăcute amintiri a tinereții mele. Prințul moștenitor al României era unul din tinerii, pe care vesela noastră verișoară îi primea mai în fiece zi și dacă am fi urmat să ne întâlnim în casa ei, cred că astăzi n’aș fi unde sunt, căci era foarte firesc ca tânărul prinț german, ieșit din vârsta de flăcăiandru, mulțumit să se afle iarăși la Berlin, să fi petrecut mult mai bine în tovărășia sglobie a Charly-ei, decât căutând subiecte de conversație potrivite cu nevinovăția noastră de copile.

In toate țările, lumea „șic”, se poartă nemilos cu cei ce sunt în afară de cercul ei, dar atmosfera dela Berlin avea pentru mine o mireasmă deosebită, răspândită de Charly și de prietenii din cercul ei, și deșteaptă în mine o amintire, plină de o ascuțită îndurerare. 

Cu mulți ani mai târziu, când Ducky și cu mine, femei în toată firea, ne cercetarăm împreună amintirile și retrăirăm, cu gândul, acea vizită la Berlin, ni se umplură iarăși ochii de lacrimi, atât ne fuseseră de mari umilirea și desamăgirea. Totuși, în pofida tuturor desamăgirilor, ne agățăm încă de dragostea noastră pentru verișoara Charly, căci ființele tinere nu-și pot sfărâma idolii dintrodată.

Au trebuit ani ca să se șteargă cu totul iubirea mea pentru dânsa, și chiar după ce am descoperit ce fățarnică prietenă fusese, vocea ei, dulce și mângâioasă putea încă, dacă închideam ochii, să redeștepte în mine amintirea aceleiași desfătări, care mă vrăjea când eram copil. O vedeam sosind iar la Rosenau cu mici daruri, pentru noi, umplând casa liniștită cu încântătoarea ei mireasmă de țigări și de parfum, și desfătându-ne ochii iubitori, cu minunatele-i găteli și frumoasele ei juvaere, căci Charly avea pentru juvaere, o dragoste, mai presus de orice. Numai când eram călări nu o puteam suferi; chiar de atunci, teoriile și îngâmfarea ei mustrătoare, făceau din plăcerea noastră cea mai mare un adevărat chin. Charly era din acele ființe cari pot, cu un singur cuvânt batjocoritor, să nimicească cea mai fierbinte însuflețire, să răpească lucrului celui mai iubit tot prețul lui, sau să facă pe cea mai scumpă ființă să-și piardă orice farmec, și toate astea cu un glas dulce și blând ca o mângâiere. Părerea, bună sau rea, a Cbarly-ei despre un lucru, avea puterea unui decret.

Iată o istorioară, care o zugrăvește: s’a întâmplat pe vremea când cea mai aprinsă năzuință a mea era de a fi pe placul lui Charly, o laudă din gura ei, fiind mai neprețuită decât rubinele. Charly admirase afară din cale, o oarecare poezie, după dânsa, cea mai frumoasă poemă ce fusese vreodată scrisă; autorul era, zicea ea, un geniu, etc. și pe când rostea acest verdict, vocea ei se făcea așa de adâncă și de înfrigurată, încât îți atingea toate coardele inimii. Mă hotărâi pe dată să învăț, pe dinafară, acea minunată poemă.

Era lungă și scrisă în cea mai grea limbă clasică germană; — niciodată n’am învățat ușor pe de rost, dar, din dragoste pentru Charly, mă muncii să memorez bucățică cu bucățică, până am știut-o toată și, ca un îndrăgostit, așteptai întoarcerea Charly-ei, ca să-i arunc la picioare, prinosul dragostei mele.

Charly se ivi iarăși în anotimpul viitor, ca soarele când răsare la ceasul cuvenit, și bine înțeles ardeam de nerăbdare să-i recit poema. Pentru aceasta, trebuia să aduc vorba despre chestiuni literare. Isbutii la urmă, dar când pomenii, cu inima svâcnind, despre vestitul poet, cât de adâncă îmi fu desamăgirea când auzii pe ființa iubită rostind: „Ah! ramolitul ăla bătrân! nimeni nu mai citește azi, poeziile lui!”

Da, asta era Charly, din cap până în picioare... Insă, spre cinstea ei, trebue să pomenesc aici, că în ceeace privește pe mama, cred că a fost sinceră până la sfârșit. Chiar după ce s’au năruit tronurile și după ce s’au fărâmițat în bucăți țările de mult știute, când timpurile noi răsăreau în fața celor două prietene, Charly, ajunsă ca umbra ființei ei de odinioară, tot se mai ducea la Coburg, să vadă pe mama, în prada desnădejdii, căci a trăit destul pentru a vedea nimicirea neamului ei din Rusia și smulgerea din rădăcini a tuturor lucrurilor în care crezuse. Charly muri cu un an înaintea ei, muri în chinuri, de cancer, boală care răpusese cu ațâți ani mai înainte pe tatăl și mama ei.

A doua întâlnire cu prințul moștenitor al României avu loc la München — primăvara; parcă plutea în văzduh o tainică însuflețire.

Intâlnirea, după cât mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar de bună seamă, nici eu, nici surorile mele, nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult.

Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expozițiilor de tablouri și a teatrelor. Münchenul e mai presus de toate orașele, în această privință. Tânărul prinț era de o sfială chinuitoare și râdea, mai mult ca de obiceiu, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate, mă atrăgea; era într’însul ceva atât de tineresc, îl simțeai plin de o așa stăpânită lăcomie de viață și poate și de oarecare slăbiciune. Parcă-ți venea să-i netezești calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deștepta în tine o duioșie de mamă și te cuprindea dorința să-i vii în ajutor.

Eram mult prea tânără eu însumi, pentru a avea vreo pricepere adâncă a lucrurilor; afară de aceasta, educația noastră era potrivită cu ideile din vremea aceea. Fuseserăm menținute într’o desăvârșită necunoaștere a realităților vieții, necunoaștere pe care nu mă pot împiedeca s’o socotesc ca primejdioasă, ba chiar nemiloasă; era de fapt, o educație întemeiată numai pe păreri și înșelăciuni, o zugrăvire a vieții, pe deantregul neadevărată. Poate că era într’însa o seninătate, pe care nu o vor cunoaște niciodată fetele din ziua de azi, un fel de fericire naivă, dar oarecum nemiloasă; da, nemilos e singurul cuvânt potrivit; era un fel de prindere în cursă a nevinovăției, o adevărată orbire în privința vieții așa cum e, încât am fi putut să pășim spre oricare soartă cu ochii închiși și cu încredere deplină.

Dar eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară și pe fața mamei se citea o așteptare fericită... Un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet deasupra caselor orașului; o odae de hotel, cadru cât se poate de puțin romantic... Asta e tot ce am de spus, despre întâlnirea noastră Ia München. Nu mi-a rămas nicio altă amintire; câteva frânturi de convorbiri, ce nu cuprindeau nimic deosebit, un buchet de trandafiri și luna.... Și pe urmă, ceva mai târziu, „im wunderschönen Monat Mai” [27] , se făcu și logodna noastră, — cine ar fi crezut? — în Palatul Nou dela Potsdam, sub ochii plini de aprobare ai Kaiserului Wilhelm și sub blajinul zâmbet automat al Augustei Victoria, pe care familia își făcea o plăcere s’o numească Dona.

Mama era radioasă și mi se pare că Charly fusese aceea care îmbărbătase pe sfiosul principe, în clipa aceea de cumpănă. Cum a găsit el curajul, să-mi facă propunerea de casătorie e și azi pentru mine un prilej de uimire; dar mi-a făcut-o și eu o primii. Am spus fără meșteșug „da” ca și când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. „Da”, și cu acel „da” mi-am pecetluit soarta. Și-am deschis ușa vieții, o lungă viață, pe care mi-am pus în gând, s’o povestesc; s’o povestesc cât voi putea de nepărtinitor, — cel puțin aceasta e dorința mea fierbinte.  Imagine: Soțul meu, principele moștenitor Ferdinand al României

In aceeași seară, Kaiserul a dat un mare banchet în cinstea noastră, în insula Păunilor, o frumoasă insulă pe unul din lacurile din Potsdam.

Impăratul, cu darul vorbirii care-l deosebea, anunțase într’un discurs, vestea logodnei noastre. Decor regal și militar, șampanie, urale, felicitări. Imi amintesc puține amănunte dela acea serbare. Eram plină de însuflețire, mi se pare că eram foarte fericită; dar dedesubtul sgomotului, strălucirii și a măririi, simțeam, o strângere de inimă care ne făcea pe Ducky și pe mine să ne ținem de mână, cu neliniște. De pe atunci simțeam gustul amar al despărțirii, al sfâșierii unor legături mult iubite; se deschidea o ușă spre un viitor cu totul necunoscut, spre țara mea, tainică și nedescoperită.

Aproape nu cunoșteam pe viitorul meu soț și nici pe nimeni dintre ai lui, afară de „unchiulețul și mătușica”; iar pe tatăl lui, prințul Leopold de Hohenzolern, unul din cei mai încântători oameni din timpul lui, abia-l zărisem odată. Iar Unchiul Charles, sau Carol, și depărtata lui țară — România — erau pentru mine ceva nedeslușit, la care nu trebuia să cuget prea de aproape, ca să nu-mi pierd cumpătul....

Și apoi mai presus de toate, mă gândeam la Ducky; Ducky, cea mai scumpă tovarășă și părtașă a vieții! Cum vom avea vreodată, puterea să ne despărțim?

Inconștient, în fundul gândului, simțeam, că era neîmpăcată; simțeam că ea nu putea înțelege, cum mă învoisem atât de ușor și cum, fără multă chibzuință, primisem pe acest om, aproape necunoscut; în adâncul inimii ei, găsea vinovat acel „da” rostit așa de repede, prea repede.

Cuprindea într’însul despărțirea, cuprindea începutul a ceva nou, în care ea nu avea nicio parte; totdeauna împărțisem toate împreună și acum iată că începea ceva nou, care n’avea să fie, care nu putea să fie, împărțit cu dânsa.

In acea seară, întâlnirăm pe primul Român, ce se ivise vreodată în calea noastră: colonelul Coandă, aghiotantul logodnicului meu. Era un tânăr înalt, plăcut și chipeș, cu o uniformă ciudată; fața îi strălucea de mulțumire căci Românii era foarte bucuroși că tânărul lor prin moștenitor se căsătorește după cum era dorința țării. Se pare că nepoata reginei Victoria, o prințesă ai cărei unchi și veri ocupau numeroase tronuri, întruchipa întocmai ceeace toți doriau; căsătoria aceasta era ceeace se cheamă „un beau mariage”; deschidea o ușă spre un viitor nou, pentru o țară încă puțin cunoscută „care se afla undeva la Răsărit” căci trebue să mărturisesc că, pe acea vreme, astfel vorbeam de Romftnia, atât de scumpă mie astăzi. Colonelul Coandă știa cum să-și arate bucuria.

Vorbea franțuzește cu mai mare ușurință decât tânărul și sfiosul lui principe. Găsi multe cuvinte în cari să ne spună cât de fericiți erau Regele și poporul român, ce minunată primire aveau să facă tinerei mirese și cât de frumoasă era țara lui, cât de romantice îi erau priveliștile și cât de pitorești țăranii. Ne spunea că poporul „va purta pe palme pe viitoarea lui regină”, — mi-aduc foarte bine aminte că aceasta a fost expresia întrebuințată de el, — că-i vor clădi un cămin încântător și că va fi privită, cu părul ei de aur și cu ochii ei albaștri, ca o zână bună venită de dincolo de nouri.

Ah! da, colonelul Coandă se pricepea să spună lucruri plăcute; Ducky și cu mine stam mână’n mână, să-l ascultăm, și năluci, ispititoare năluci, prindeau a trece sub ochii noștri....

Zilele ce urmară, fură înfrigurate și pline de însuflețire, amestec de bucurie, de îngrijorare, de temere, de nădejde și de păreri de rău. Totul era atât de neașteptat și atâtea laturi deosebite trebuiau cercetate. Nu e vorba, era foarte plăcut să spui „da” și să ai lângă tine un tânăr sfios care te prinde din ochi, dar lucrurile nu se opreau aici. Ce avea să spună papa de toate acestea?

Papa nu fusese de față la logodnă și, nu știu cum, nu-mi prea simțeam conștiința împăcată; ghiceam, ba aproape știam, că papa avusese alte visuri. Și apoi, mai era și bunica-regină; și ea trebuia să-și dea părerea binevoitoare asupra viitorului meu soț. Niciuna din nepoatele ei nu se căsătorise fără aprobarea ei. Trebuia să ne ducem la Windsor, să trecem o inspecție, clipă de încercare cam înspăimântătoare; dar mai strașnică decât orice, era întâlnirea cu „unchiul Karl”, regele României. 

Nu puteai să stai mult cu Ferdinand, principe moștenitor al României, fără a ști că „der Onkel”, cum îi zice, se înălța ca o nălucă aproape apăsătoare deasupra vieții lui. Când vorbea de dânsul, i se umpleau ochii de un fel de îngrijorare, asemănătoare întrucâtva cu teama, parcă simțeai că-l trece un fior.

„Der Onkel” era de bună seamă pentru tânărul principe, mai degrabă un vânt rece, decât o flacără ce încălzește.

Se hotărâse ca în primul rând, să mergem la Sigmaringen, locul de baștină și căminul familiei Hohenzollern, unde trebuia să vie și regele României pentru a consfinți alegerea nepotului său. Fără îndoială, logodnica fusese aleasa severului monarh, dar aceasta n’o știam; trăiam într’un palat al închipuirilor mele și în fericita mea nevinovăție nu-mi trecea prin gând ca toate astea să nu fie jocul romantic al întâmplării.

Așa dar, pornirăm spre Sigmaringen.

Sigmaringen, tihnitul orășel atât de departe de zarva și forfoteala marilor orașe, cu măreața cetate feudală, ce-l privea de pe înălțime, ca o acvilă întronată pe o stâncă. De o vechime de câteva veacuri, această fortăreață strămoșească își oglindește zidurile și turnurile în apele limpezi ale Dunării, care aici e numai un râuleț îngust, prea aproape de obârșie; totuși e acelaș fluviu care își rostogolește puternicele valuri prin depărtata țară, peste care fusese menit să domnească unul din fiii ei. Dela Apus spre Răsărit, prin felurite țări și peste mii de leghe, se întinde ca o panglică din ce în ce mai lată care leagă vechea țară cu cea nouă. Ciudată întâlnire, aproape simbolică în ochii celor cari stau să cugete asupra încâlcirii destinelor omenești.

Sigmaringen, cu prietenosul orășel, ghemuit ca un cârd de gâște grăsulii la umbra bătrânului castel, era un tablou desăvârșit al Germaniei din acea vreme; orășel mulțumit de sine și având într’însul cu ce se îndestula, trăia într’o fericită supunere față de „Familia princiară”, care era miezul, fala și adevăratul „raison d’être”, a întregului ținut.

Această primă vizită la Sigmaringen, avu numai zile însorite; mi-o amintesc, până azi, cu o fericire plină de recunoștință. Aveau să urmeze vremuri mai triste și mai puțin prietenoase, dar cea dintâi privire asupra frumosului locaș și cea dintâi întâlnire cu familia, care mă primi cu brațele deschise, au fost numai căldură și duioșie.

Toți s’adunaseră laolaltă cu acest prilej. Viitorii mei socri cu Nando și cei doi frați ai lui, unchiulețul și mătușica, și mai era și drăguța bunică Iosephine, văduva răposatului prinț Karl Anton.

Karl Anton, bunicul lui Nando, jucase în vremea lui un însemnat rol politic. Era un om cu vederi largi și idei liberale înaintate pentru acele timpuri. Pentru a înlesni înfăptuirea unității naționale a Germaniei, la 7 Decembrie 1849, Karl Anton de Hohenzollern Sigmaringen precum și Frederic Wilhelm de Hohenzollern Hechingen renunțaseră la drepturile lor de suveranitate în favoarea regelui Prusiei. Această renunțare avu loc cu o ceremonie oficială, în care prințul își deslega ostașii de jurământul lor față de dânsul, după ce făcură un nou jurământ, către Prusia. 

Regele Prusiei, primind jertfa făcută de ramura cea mare a familiei Hohenzollern, în favoarea ramurei cele tinere, lăsă drepturi suverane prințului de Hohenzollern Sigmaringen, cari cuprindeau și acela de a conferi decorațiile Casei lor. Recunoscând însușirile politice ale lui Karl Anton precum și nețărmuritul lui patriotism, regele Prusiei, în 1852, îl făcu prim-ministru al guvernului său iar mai târziu, îl numi guvernator al provincilor Rinului și Westfaliei, cu reședința la Dusseldorf.

Spre sfârșitul vieții lui, destoinicul principe fu lovit de paralizie și timp de mai mulți ani, purtat într’un scaun cu roate; dar mintea îi rămase limpede și stăpână pe sine până în ultima zi. De fapt, mi se pare că-și guverna familia cu o vargă de fier. Dintre patru fii ai lui: Leopold, Charles, Frederick și Anton, desigur Charles e cel care moștenise însușirile politice ale tatălui său și împreună cu ele, voința lui de fier. Anton muri de o moarte de viteaz în urma rănilor primite în bătălia dela Sadowa, în timpul războiului dela 1866, între Prusia și Austria. Dar fiul cel mai mare Leopold, viitorul meu socru, are și el o ciudata pagină în istorie. In anul 1868, isbucni în Spania o revoluție în care fu detronată regina Elisabeta, iar tronul oferit prințului Leopold, fiul cel mai mare al lui Karl Anton. Această propunere fu energic respinsă de către tată și fiu; de altfel nu era privită cu ochi buni nici de regele Prusiei, căci se temea de complicații din partea Franței. Atunci Spania oferi tronul lui Frederick, al treilea fiu al lui Karl Anton, dar și el îl refuză. Aceste refuzuri neclintite erau datorite în deosebi, prieteniei personale dintre Napoleon al III-lea și Casa de Hohenzollern. Mama lui Karl Anton fusese o Murat, ceeace lămurește simpatia dintre aceste două familii.

Intrigile politice nu se opriră aci și dacă cei în cauză își menținură statornic refuzul, alții nu-și încetaseră uneltirile ascunse. In Spania campania era încurajată de mareșalul Prim, care de când cu dezastrul din Mexic, păstrase o dușmănie împotriva lui Napoleon al III-lea. Dar în Germania, Bismarck, omul de fier, își urmărea planul de a izola Franța și de a o înconjura de dușmani.

Toate aceste uneltiri tainice fură, pe cât se poate, ținute ascuns de cei doi Hohenzollerni, până să ajungă planul la realizare. In Iunie 1870, Bismarck isbuti să atragă de partea lui pe regele Prusiei. Acesta convocă la Berlin, un consiliu de familie în care Karl Anton și fiul său Leopold fură îndemnați să accepte propunerea Spaniei, ceeace făcură însfârșit cu totul contra voinței lor.

După aceea, s’au desfășurat faptele, pe cari desigur le cunosc toți cei ce și-au studiat cărțile de istorie, din acel timp; însă lucrurile merg atât de repede și atâtea s’au întâmplat de atunci, încât evenimentele mai vechi, încep să se uite.

Bătrânul Rege Wilhelm, care-și făcea cura la Ems, primi la 9 Iulie 1870, pe Benidetti, ambasadorul Franței în Prusia. Benidetti stărui pe lângă Rege să poruncească familiei lui să refuze tronul Spaniei. Regele răspunse că nu putea să facă aceasta decât cu învoiala lui Karl Anton și a fiului său. In ziua de 11 Iunie, Benidetti își reînoi cererea, iar Regele dădu acelaș răspuns. In aceeași după amiază, se răspândi vestea că prințul Leopold renunțase la tronul Spaniei. Gramont, ministrul francez al Afacerilor Străine, ceru o renunțare oficială, semnată de guvernul Prusiei. Benidetti ceru o a treia audiență, pentru stărui asupra acestui punct și mai ceru să facă Regele o declarație — pe care s’o telegrafieze la Paris — în care să arate că se va opune, pe viitor, la orice eventuală candidatură a prințului Leopold, la tronul Spanie. Regele refuză.

In după amiaza aceleași zile Benidetti ceru să fie primit înc’odată. Regele, păstrând formele cele mai curtenitoare, acordă audiența, dar cei ce doriau războiu făcură să pară acest refuz ca o insultă adusă Franței; îndată după aceasta, Benidetti primi ordinul să părăsească Germania, iar Werther, ambasadorul Prusiei la Paris, să părăsească Franța.

In ziua de 19 Iulie, reprezentantul Franței la Berlin, prezintă Germaniei declarația de război a Franței. Astfel trăsese Bismarck sforile pentru isbutirea planului său ascuns.

Multe din aceste întâmplări au putut fi necunoscute sau uitate, de aceea, vorbind de familia Hohenzollern, am crezut de folos să le reamintesc cititorilor.

Prințul Leopold, desigur, nu avea înfățișarea unui om al cărui refuz sau învoire să poată deslănțui un mare războiu; o ființă mai blândă, mai iubitoare de pace, nu se poate închipui. Acum era el capul familiei. Era căsătorit cu Antonia, infanta Portugaliei, fiica reginei Maria da Gloria, al cărui soț era și el prinț de Coburg, văr al doilea cu soțul reginei Victoria. In afară de Ferdinand, prințul Leopold mai avea doi copii: William și Charles.

William, cu toate că avea o fire bună și aleasă, nu moștenise nimic din frumusețea lui Ferdinand; predispus să se îngrașe avea trăsăturile prea rotunjite, iar nasul de acvilă bine cunoscut al familiei de Hohenzollern lipsea din chipul lui rotund și vesel. Era plin de ceeace Shakespeare numește, „laptele umanei duioșii” și nu prea era fericit în căsnicia lui cu o nepoată a împărătesei Elisabeta a Austriei. Această pereche, nepotrivită, avea o fată și doi băeți gemeni.

Fratele mai mic al lui Ferdinand nu era lipsit de frumusețe.

Era înalt, svelt și chipeș, lucru de care părea nemărginit de mândru. De fapt, se arăta cam prea mulțumit de el însuși și avea în mersul lui ceva din îngâmfarea păunului. Se socotea tot atât de deștept pe cât era de frumos și uneori mă miram cum isbutea să-și impună voința fratelui său Ferdinand, care nu numai că-l întrecea ca vârstă dar și în toate celelalte privințe.

După un an sau doi, Charles, în familie numit Carlo, se căsători cu o vară primară a sa, prințesa Iosephina a Belgiei (sora lui Albert, fostul rege al Belgiei) care era obișnuită să-l admire ca copil și urmă astfel până la sfârșitul vieții, măcar că și ea era superioară din toate punctele de vedere. Poate că au fost ceasuri în care și-a dat ea seama de aceasta, dar niciodată n’a arătat-o, astfel încât îngâmfarea lui crescu neîncetat, ajungând uneori, foarte displăcută pentru ai lui.

Nu-și poate cineva închipui o deosebire mai mare decât acea dintre cei doi frați, Ferdinand și Charles. 

Ferdinand avea o neîncredere în sine aproape dureroasă și era cât se poate de modest; pe când fratele său, alb ca laptele și cu mijlocul ca de viespe, avea însușiri opuse. Ferdinand se arăta de o smerenie neînțeleasă, față de încrezutele aptitudini ale fratelui său. Eu însă, îi priveam pe toți cu ochi nedestoinici la cumpănirea firii omenești și eram gata să prețuesc pe fiecare om, după valoarea ce-și închipuia că o are.

După cum am spus mai sus, socru-meu, prințul Leopold, era unul din oamenii cei mai încântători, din vremea lui. Deștept, erudit, frumos, — având ceva din modestia lui Ferdinand, deși mai puțin sfios, — era cel mai desăvârșit „homme du monde”*).

Niciodată n’am întâlnit un om mai puțin egoist. Trăia numai pentru alții; își petrecea viața și își cheltuia puterile,

) Franțuzește in text.

alergând de colo colo, dela un membru al familiei lui la altul, istovindu-se în îngrijirile date șubredei lui soții și încântătoarei lui mame, bătrână și surdă, pe care o iubea din toată inima.

Antonia sau Antoinette, fusese o mare frumusețe în vremea ei; una din acele frumuseți clasice, care parcă se potrivesc anume cu portul malacovului. Avea profilul grecesc, umerii lăsați în jos, mâini lungi și subțiri, picioarele foarte mici și inutile. Dar toată croiala ființei sale nu se potrivea cu moda din vremea ei. Văditei lipse de proporție între trunchi și picioare parcă-i lipsea malacoful. De o măreață aristocrație în mișcări, pășea încet cu o ciudată legănare a șoldurilor. Ii plăceau găteala și juvaerurile, și cu toate că ducea viața unei ființe mereu bolnave, era totdeauna îmbrăcată cât se poate de elegant. Când am cunoscut-o eu, sănătatea-i era, demult adânc sdruncinată; n’am văzut-o decât bolnavă și amestecându-se arareori în viața familiei.

Primirea noastră la gară fu deosebit de oficială. Curtea dela Sigmaringen, mică, era foarte bine orânduită, ba chiar deosebit de pompoasă și de ceremonioasă. Trăsurile erau cât se poate de arătoase, caii mari și toți de aceeași culoare murgă; livrelele foarte elegante. Dar cu toate acestea domnea în Sigmaringen o atmosferă de intimitate încântătoare, care desfată nespus de mult pe mama, îndrăgită de tot ce era german.

Mama iubea din suflet pe socrul meu, și se înțelegeau de minune; nemaipomenit de curtenitor și de plăcut, apucăturile lui aveau o distincție fără seamăn; afară de aceasta, avea o înaltă cultură, era foarte citit și mare cunoscător de artă. Mama prețuia, din inimă, toate aceste însușiri. Dealtfel, era încântată de toate, și această familie germană, aristocrată însă plină de bunătate, era cu totul pe gustul ei. Toți se arătau prietenoși și simpli; singura ființă mai puțin mlădioasă din fire era bolnava, prințesa Antonia. Cel mai fermecător membru al familiei însă, afară de prințul Leopold, îl înfățișa bătrâna și încântătoarea lui mamă, născută prințesă de Baden. Mică și firavă, cu trăsăturile feței de o rară frăgezime, încadrate în văluri și dantele, cari le întețeau și mai mult farmecul delicat. Rochiile și mantilele ei erau întocmai cum se cuvenea să fie. Purta totdeauna mănuși cu degetele mult prea lungi, pentrucă n’avea putere să le tragă cum trebuia. Fiind cu desăvârșire surdă, făcea mici gesturi prin cari arăta dacă pricepuse sau nu convorbirile noastre, mai mult pantomime; îi plăcea gluma și avea obiceiul să ridice mâna în chip drăgălaș pentru a-și acoperi gura când îi venea să râdă sau se prefăcea supărată de vreo nostimadă prea îndrăzneață. Drăguța bătrână, bunica Josephine, avea cel mai frumos nas, ce l-am văzut vreodată; era unul din lucrurile cele mai desăvârșite făurite de mâna lui Dumnezeu.

Infățișarea viitoarei mele soacre a fost pentru mine o adevărată desamăgire. Auzisem că fusese de o mare frumusețe și eram plină de nerăbdare s’o văd și nu mă puteam împăca cu ideea că era această femee, palidă, cu buzele albe și nas grecesc, cu trunchiul prea scurt și picioarele prea lungi. Această cumpănire a proporțiilor e uneori foarte frumoasă, însă la ea șoldurile fiind deosebit de mari, linia lor îți jignea oarecum privirea. Dacă ași fi fost mai în vârstă, desigur mi-ași fi dat seama cât de frumoase erau încă trăsăturile feței. Se arătă față de mine cât se poate de iubitoare și de duioasă, ceeace, după cât îmi dădui seama mai târziu, trebue să-i fi pricinuit o mare sforțare căci, fiind catolică ferventă, ca să nu zic fanatică, faptul de a avea o noră protestantă trebue să fi fost pentru ea o suferință.

Aceasta, totuși, nu era numai o întâmplare. România, fiind o țară ortodoxă, poporul, în chip firesc, dorea ca descendenții regelui său să aibă aceeași religie. 

Fusese una din condițiunile primite de regele Carol, la urcarea lui pe tron, și știind că o prințesă catolică niciodată nu s’ar fi supus, la aceasta, luase în căsătorie o prințesă protestantă; vrând, nevrând, Ferdinand trebuia să facă acelaș lucru.

Ferdinand găsind o mireasă pe placul lui, nu-i părea rău de jertfa ce o făcea, cu toate că, din pricina firii sale mai adevărat religioasă decât a unchiului său, nu se simțea tocmai asigurat că nu-și primejduiește sufletul, mai ales că mama lui era încredințată că fiul ei avea nevoie de iertarea bisericii ale cărei decrete le călcase.

Ferdinand era fiul ei favorit; era o mare asemănare între firea amândorura, mai ales de când depărtarea, cum se întâmplă de obiceiu, îi ștersese toate cusururile și-i mărise toate bunele însușiri. De dragul lui fusesem primită cu brațele deschise și cu multe dovezi de dragoste; și-apoi, eram atât de tânără, o mică ființă atât de nevinovată și de încrezătoare, încât, desigur, îmbunam chiar pe cei cari, în cugetul lor, nu mă acceptau pe deplin.

Mama își adusese toți copii cu ea la Sigmaringen, pe Alfred și pe noi surorile, până și pe mica Baby care avea pe atunci 8 ani, și care îndată fu iubită de toți, fiind un copil foarte deștept și hazliu. Dacă nu mă’nșel, erau cu noi și d-rul X și soția lui; d-rul X încântat afară din cale de acest fermecător cămin german.

Sunt atâtea de spus despre vremea aceea, atâtea întâmplări, atâtea impresii, încât mi-e greu să aleg ce să scriu și ce să las de o parte. 

Voi încerca să povestesc ceeace mi s’a întipărit mai mult în amintire, ca să zugrăvesc în chip limpede ce se petrecea în mintea mea de șaisprezece ani.

Viitorii mei socri nu locuiau vechiul castel, ci o casă în partea de jos a orașului, din dosul căreia privirile se întindeau asupra unei mari grădini și a unui parc, casă ce le aparținea din timpul când vechiul „Schloss” era locuit de părinții lor. Acum venise rândul generației celei tinre, să ia locul părinților,

așa cum se întâmplă de obiceiu în familiile regale; un fel de „chassé-croisé” [28] , care sare peste o generație.

Vechiul „Schloss” precum și „Fürstenbau” (astfel se chema locuința socrilor mei) erau pline de lucruri frumoase.

Prințul Karl Anton, bunicul, nu fusese numai un mare om de stat, ci și un mare iubitor de artă, și mulțumită râvnei și cunoștințelor lui, castelul Sigmaringen fu înzestrat cu un mic muzeu foarte interesant și cu o mult prețuită colecție de tablouri vechi, de statui, de vechi ceasloave, de obiecte de cristal, majolică și metal. Fiii săi, crescuți în dragostea lucrurilor antice, îmbogățiră, necontenit, minunata colecție. Deasemeni, infanta Antonia moștenise dela tatăl ei câteva neprețuite opere de artă portugheză și spaniolă: mobile, porțelanuri, cristaluri, statuete antice și câteva splendide obiecte de argint vechiu.

Infanta Antonia avea mult gust și își orânduise comorile în chipul cel mai priceput; mă plimbam printre ele, bucurându-mă de frumusețea lor, cu toate că au trecut mulți ani până să le înțeleg în adevăr prețul sau să știu deosebi stilul și epoca lor.

Soacra mea era o persoană de fire aleasă care, însă, nu prea atrăgea dragostea. Era și ea adânc înțelegătoare a artei, o pictoriță de seamă și o erudită în unele subiecte precum botanica, biologia și mai ales istoria naturală. In alte privinți însă, păstrase vederi foarte înguste, iar religia îi strâmtase inima, mintea și simțirea în loc să le lărgească. Era dintre cei ce nu cunosc iertarea păcatelor, dacă nu le este impusă de către preot, cu prilejul spovedaniei. Era un ciudat amestec de demnitate și de ușurință copilărească; încrezută, egoistă, strâmtă în judecata ei despre alții, era lipsită de orice elan al sufletului. Viața cu slăbiciunile omenești părea a fi în afară de hotarul priceperii ei. Trăia într’un cerc îngust de legi, de prejudecăți și de datini, pe cari le socotea desăvârșite. Insă iubirea ei pentru frumusețe în deobște, și mai ales pentru flori mă apropie mult de dânsa. Totuși nu îndrăzneam niciodată să ating un subiect mai larg; nu era în stare să priceapă o luptă sufletească; trăia atât de apărată, atât de afară din lume, strânsă între granițele bisericii ei, îndeletnicindu-se cu îngrijirea sănătății sale șubrede, înconjurată de lume care o slujea, o iubea, o răsfăța atât, încât ajunsese la urmă să semene mai mult cu un copil bătrân marafetos decât cu o femeie care trăise viața unei adevărate femei, cu ispitele, luptele, îndoielile, bucuriile, patimile și durerile ei. Toate acestea le-am înțeles încetul cu încetul, cu trecerea anilor, căci firea ei și a mea erau menite să se ciocnească; însă în acea primă întâlnire nu văzui în ea decât o doamnă de vârstă mijlocie, neașteptat de impunătoare, care mă copleși cu dovezi de bunătate și de curtenie.

Cred în adevăr că i-am plăcut atunci, dar în atitudinea ei mai era și altceva: scopul de a mă arăta pe mine ca pe o favorită, pentru a face în necaz nurorii ei celei mari, Mädi. Bine înțeles, pe atunci nu-mi dădeam seama de așa ceva, căci altfel ași fi fost mai puțin măgulită de dovezile de dragoste; însă mi-a fost dat să aflu treptat, treptat, că prințesa Antonia era o femeie care știa să urască și să poarte pică, într’un chip puțin potrivit cu principiile ei religioase, și că nenorocita Mädi deșteptase ura ei cea mai aprinsă.

Mädi, sau Maria Theresia, născută prințesă Trani, era din neamul bavarez Wittelsbach și avea ceva din ciudățeniile și din însușirile deosebite ale membrilor acestei familii. Era adeseori fermecătoare și dovedea un neîntrecut „sânge albastru”, totuși avea într’însa ceva neînțeles, aproape fatalist, de care nu-ți puteai da socoteala. Nu-mi arătă nici iubire, nici ură, căci viața ne apropie în prea puține împrejurări. Dacă aș fi știut că eram întrebuințată spre a sublinia mai mult defavoarea ei, ași fi făcut orice să ne împrietenim, căci tot sufletul mi s’ar fi răsvrătit contra nedreptății de a fi luată ca unealtă împotrivă-i.

Cu foarte mulți ani mai târziu, în singura convorbire cu inima deschisă ce-am avut vreodată împreună, mi-a mărturisit încredințarea ei că-mi dădusem seama de uneltirea prin care servisem drept prilej de a o umili. A fost pentru mine o destăinuire groaznică și cred că, văzând durerea ce mă cuprinse, a înțeles că nu pătrunsesem nicidecum tactica soacrei noastre. Dar răul fusese îndeplinit.

Mai târziu luai și eu la rândul  Imagine: Socrul meu, principele Leopold de Hohenzollern în marea ținută a ordinului „Vulturul Negru”  meu locul de fostă favorită, când prințesa Antonia ridică pe a treia noră a sa, Josephina, la acea demnitate de scurtă durată. Cât timp o păstră, n’ași putea spune. Nu mai era și un al patrulea fiu care să se însoare. De altfel, mă dusei din ce în ce mai rar la Sigmaringen și niciodată pentru a sta mult timp. Aveam de întâmpinat alte necazuri mai grele și mai adânci. Nu știu de ce, dar Mädi nu-și putea croi un loc în familia Hohenzollern și parcă făcea înadins să jignească părerile tuturor de câteori putea. După cât părea, bărbatul ei era blajin și răbdător, dar se desbinară treptat, deoarece firile lor se deosebeau din temelie.

Mădi, fără a fi frumoasă, avea ceeace francezii numesc „beaucoup de race”. Era cât se poate de firavă, cu ochii albaștri spălăciți și un glas ce părea îndurerat. Avea o sănătate șubredă și ajunsese la urmă slabă de tot și purtată într’un scaun cu roate; muri la vârsta de 42 de ani. Pe acea vreme nu venea la Sigmaringen și ce era mai dureros decât toate, e faptul că mai niciodată nu-și vedea copiii, pentru cari era mai mult o mamă cu numele decât cu adevărat; și bieții micuți erau oarecum părăsiți și triști. Singura mare dragoste a lui Mädi era mama ei, contesa Trani, sora împărătesei Elisabeta a Austriei, a reginei Neapolului și a ducesi de Alençon.

Contesa Trani avea minunata croială a trupului ca împărăteasa Austriei; înaltă, dreptă, neîntrecut de sveltă, era însă mult mai puțin frumoasă. Era și ea o, mare iubitoare de singurătate și trăia departe de ai ei. Mândră, ciudată, aristocratică, avea o fire cu cari era greu să te împaci și pe care o moștenise fiica ei.

Biata Mädi era o făptură ce trezea milă; n’am întâlnit-o decât rar, căci trăiam prea departe una de alta.

Priveliștea în jurul Castelului Sigmaringen e plăcută și felurită, iar valea stâncoasă a Dunării e chiar foarte frumoasă. In după amiaza sosirei noastre făcurăm toți o prea plăcută plimbare cu trăsura dealungul acelei văi, plimbare care se sfârși printr’un ceai servit într’un mic colț de țară încântător, numit Inzighofen, unde după cât mi se pare, fusese pe vremuri o mănăstire. Cuprindea o casă nelocuită, o biserică, mai multe grădini de toate frumusețea, din care una împrejmuită cu ziduri înalte, pe cari creșteau în spalier mere, pere, piersici și caise. Mai erau și o mulțime de flori și mă îmbătăm de bucuria ce mi-o dăruiau.

Cât de bine îmi amintesc acele clipe. Prințesa Antoinette, care niciodată nu era întovărășită în trăsură de altcineva, sosise cea dintâi, pe un drum scurtat, și ne primi la o masă rotundă, care aproape se năruia sub greutatea bunătăților ispititor înșirate. Ceaiurile și dejunurile dela Sigmaringen erau adevărate praznice. Niciodată n’am gustat pâine prăjită mai bună, nici „galettes”, „Knüppel-Käse” și „Ziebelkuchen” ca acelea; mai erau și nu știu câte feluri de pesmeți, turtă dulce, și brätzeln, cum n’am văzut decât la Sigmaringen. Soacrei mele foarte mofturoasă la mâncare, din pricina sănătății șubrede, i se servea tot felul de lucruri deosebite ca să-i stârnească pofta.

Fără multă întârziere ne apucarăm să gustăm din toate, cu avântul sănătos al vârstei noastre. Parcă o văd încă, pe sora mea Baby îndopându-se cât putea cu toate bunătățile, iar pe Alfred încercând, rând pe rând, toate prăjiturile, care de care mai bune, pe când mama sta politicos de vorbă cu membrii mai în vârstă ai familiei. Iar deasupra acestei scene pline de veselie strălucea, în toată măreția lui, soarele de primăvară. Mă învățam să-i zic logodnicului meu Nando, diminutivul ce i se dăduse în familie.

Cu o mare și însuflețită mulțumire îmi arăta vechiul cămin și toate colțurile lui preferate; afară de aceasta, era plin de o încântare sfioasă, când prezenta pe logodnica lui tuturor dimprejur, mari și mici, cari făceau parte, într’un fel sau altul, din familie și din suită: vechi servitori ai familiei, funcționari ai casei princiare, doamne de onoare, guvernante și preceptori. Dar cu toate că inima i se umplea de bucurie, simțeam totuși într’însul oarecare mâhnire tăinuită; mâhnirea unui om care de pe atunci se simțea străin în casa părintească. Nu-și părăsise el oare locul de baștină pentru a întemeia un nou cămin, într’o țară străină, în care de abia acum începea să învețe a trăi? Ii ghiceam gândul, în cele mai mici amănunte; simțeam în el o îngrijorare și o ușoară umbră de temere.

Incepuse să-mi vorbească despre România, dar n’avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deștepta în minte adevărate tablouri; vorbea întrucâtva cum vorbește un școlar în vacanță despre școala lui. Parcă auzeam în ce spunea un îndepărtat zăngănit de lanțuri. Aici la Sigmaringen se simțea liber, iubit și inima îi înflorea, răsufla mai slobod. Oare ce vroia el să mă facă să înțeleg, despre acea țară îndepărtată? Era oare mai puțin liber acolo? Nu era o țară minunată, plină de poezie și de romantism? Totdeauna, de câteori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de neliniște, care deștepta în mine ceva ce nu puteam pricepe și care parcă era o amenințare. Era oare greu de trăit într’o țară depărtată? Ca un refren, se auzea mereu și necontenit: „der Onkel”; el se găsea la capătul fiecărui drum și în miezul fiecărei plănuiri... „Der Onkel”, oare îi insufla lui această umbră de teamă? Peste câteva zile, avea să sosească „der Onkel”; venea cale lungă din România, ca să vadă pe mireasa lui Nando. Și Nando se strângea de mine, ca unul ce vede apropiindu-se un nour care ar putea să-i întunece proaspăta fericire.

„Der Onkel”. Oare ce fel de om era? Și ce avea să gândească de mine?

Fericirea cea mai oarbă și neștiutoare nu poate face timpul să stea în loc. Câteva zile încântătoare de petrecere însuflețită, trăite printre oameni cari voiau cu tot dinadinsul să te simți fericit și la largul tău, ca la tine acasă... Și veni ziua cea temută: „der Onkel” trebuia să sosească.

Toți, mari și mici, se îmbrăcară în hainele cele mai bune. Mama ne spuse cu multă grijă ce rochie să punem și veni ea însăși să vadă dacă fiece amănunt era după planul ei. Ne dădeam seama că și ea era întrucâtva turburată și îngrijorată. Incerca, însă, să ne liniștească. Micul oraș era tot în fierbere, se auzeau de departe răsunând muzici, pași grăbiți în stradă, crâmpee de convorbiri; uitându-mă pe fereastră, văzui pentru întâia oară steagul românesc: albastru, galben și roșu, mai mult vesel decât frumos; îl vedeam cum flutura, parcă era mândru de culorile lui vioae; trei culori cari aveau să joace în viața mea, un rol așa de mare...

Dar clipa cea temută, nu mai putea fi amânată; eram cu toții, adunați la gară, Nando în uniforma lui românească de vânător, foarte înfrigurat și foarte îndrăgostit. Parcă simt încă pe braț, atingerea subțirilor lui degete; Nando avea mâini frumoase ca ale mamei lui. Ne uitam unul la altul; el încerca să-mi zâmbească cu îmbărbătare, dar citeam în ochii lui, aceeași ciudată temere, pe când trenul sosea pufăind...

,,Der Onkel”, era printre noi!

Prima lui înfățișare îmi aduse o mică desamăgire. Văzusem mai multe portrete de ale regelui Carol; fața lui impunătoare, puțin cam austeră, nasul de acvilă, barba neagră, ochii pătrunzători, mă făcuseră, să mi-l închipui înalt și falnic,

închipuire însă cu totul greșită.

Regele Carol era mic de statură și, la prima vedere, n’avea nimic impunător, afară de mișcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate și de ochii lui albaștri, ageri, atotvăzători, cam mici și uneori injectați. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă. S’ar putea spune că privirea lui pâlpâia și sclipea ca flacăra. 

Toate acestea însă, nu le băgai de seamă întâia oară. Imi păru numai un om cam scund, cu genunchii puțin îndoiți, purtând ghete ca tălpile groase, înfipte în pământ cu o siguranță fără seamăn. Spre deosebire de fratele lui, prințul Leopold, plin de o bunăvoință cam sfioasă, totdeauna gata să îmbuneze omenirea întreagă, regele Carol era de o liniște aproape nefirească. Foarte închis în sine, mișcările lui aveau un fel de măreție voită, care ajunsese la el naturală. Erau mișcările unui om deplin stăpân pe sine, care poate domina pe alții. Cu toate acestea, la prima înfățișare, „der Onkel” nu satisfăcu deloc așteptările sufletului meu tânăr. Părea aspru și nicidecum falnic. Mă îmbrățișă cu multă căldură, se arătă cât se poate de curtenitor cu mama, dar n’avea într’însul nimic din calda însuflețire a fratelui său; înainte de toate, era un om tăinuit, neînduplecat, impunându-se față de toți, foarte pătruns de însemnătatea sa; de fapt, un om creat de propria sa voință. Lucru ciudat, am uitat cu totul cine era în „suita” Regelui la acea primă venire a lui. Imi închipuiesc că prea multe lucruri noi și prea multe simțiri se îmbulzeau în mine, mai multe decât putea cuprinde inima mea necoaptă.

Eu și tânărul meu logodnic eram prea învăluiți unul în altul; fiecare descoperea în celălalt, o lume nouă; Nando nu mă pierdea nicio clipă din ochi; după ani destul de grei și de singuratici, își găsise însfârșit fericirea și se agăța de ea într’un chip care mă înduioșa adânc. Era ca un om flămând de iubire, flămând de a avea ceva care să fie al lui, numai al lui. Vroia totdeauna să fie singur cu mine, și suferea din pricină că erau prea mulți cari voiau să stea cu mine. Eram gata să-i dau tot ce puteam, dar jumătate din mine ducea dorul Ducky-ei, tovarășa tuturor zilelor mele, pe când această iubire nouă mă trăgea în altă parte. Mi se părea, că oarecum îmi trădam sora și că eram sfâșiată în două. Această ciudată simțire m’a urmărit tot timpul vieții mele; părerea că sunt tăiată în bucăți, de prea mulți, cari cereau o parte din iubirea mea...

Cred că mama a avut multe de desbătut cu unchiul și cu socrul meu, cu privire la nunta noastră; diferite orânduiri, contracte, planuri, etc... cu a căror grijă, nimeni nu mă copleși. De fapt, eram într’o încântătoare neștiință a oricărei greutăți sau probleme; eram mult prea tânără, o copilă ce nu împlinise nici șaptesprezece ani, nebănuitoare, încrezătoare, gata să ia pe fiecare om drept ceeace părea și care-și închipuie că orice poveste se poate preface în adevăr. România era o țară de legendă, țara făgăduinței; o țară cu munți înalți, văi adânci și câmpii întinse ca oceanul; o țară plină de cântece și de poezie, de țărani cu ochi negri, în port măestrit, o țară depărtată, aproape de Soare-Răsare.

Iar Nando și cu mine eram doi tovarăși iubitori, pășind spre o fericire fără seamăn, spre împlinire și desăvârșire, sub zâmbetele blânde și binevoitoare ale acelor cari aveau să ne netezească drumul și să facă din viața noastră, o neîncetată bucurie. Ne așezam mână în mână, în orice colț unde puteam fi singuri, și dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic alt decât făgăduiala unei fericiri desăvârșite; nu mă atingea nicio îngrijorare, și mintea mea, încă necoaptă, nici măcar nu mă îndemna să cercetez mai deaproape, adevăratul înțeles al căsătoriei.

Și pe când trăiam astfel, cu totul într’o lume a închipuirii, cei mari, din jurul nostru, deslegau probleme încâlcite și ne pregăteau viitorul cu chibzuirea celor ce nu mai au ochii acoperiți de vălul visurilor....

Chestiunea religioasă era foarte grea, deoarece Sft. Scaun nu se învoia, dacă vom fi binecuvântați să avem copii, ca aceștia să fie botezați în credința ortodoxă. Căsătoria lui Nando cu o protestantă, înăsprea relațiunile dintre Nando și Roma, astfel încât era nevoie de multă dibăcie, și singur Dumnezeu știe câți soli au fost trimiși ca să îmbuneze pe Pontiful Pontifilor.

Lucrurile se încurcau și mai rău pentrucă bunica-regină dorea să fiu cununată în biserica Sft. George, din Windsor, după datină; acolo fuseseră cununați toți nepoții ei engleji, dar deoarece avea să se celebreze o căsătorie protestantă și una catolică, niciuna din biserici nu se învoia ca slujba ei să fie celebrată în rândul al doilea. A trebuit așa dar, spre marea mea desamăgire, să nu ne mai gândim la o cununie la Windsor.

Prințesă engleză, prin naștere, mi-ar fi plăcut să mă cunun în țara unde mă născusem, sub aripa dragei bătrâne, regina Victoria; ași fi pornit și mai fericită spre viața nouă. Pe lângă toate aceste greutăți, mai era încă una: starea de imoralitate a Curții bătrânului duce Ernest făcea cu neputință celebrarea cununiei la Coburg, astfel încât, la urma urmei, după desbateri cari ținură mai multe luni, se hotărî să se celebreze cununia la Sigmaringen — hotărâre care nu prea îmi plăcea.

Deoarece, aveam numai șasesprezece ani la logodna mea, s’a găsit cu cale să fie prelungită până voi împlini șaptesprezece, ceeace avea să se întâmple în Octombrie; așa dar, se alesese pentru căsătorie ziua de 10 Ianuarie, ca să aibă fiecare destulă vreme de a face pregătirile pentru marea întâmplare. Această hotărâre mă mulțumea pe deplin, căci nu eram nerăbdătoare să mă arunc orbește în necunoscut.

In timpul șederii noastre la Sigmaringen, se puse la cale o întâlnire a noastră cu împăratul Wilhelm, în Cetatea Hohenzollern, castelul de baștină al celor două ramuri ale familiei. Kaiserul dorea să-și arate bună-voința față de ramura care, cu toate că nu mai domnea, era cea veche; afară de aceasta, întâlnirea cu regele Carol se făcea astfel în chip plăcut și nu prea oficial.

Cetatea Hohenzollern e așezată într’o măreață singurătate, pe un deal ce se ridică năpraznic, în mijlocul netedei câmpii, Schwabe.

Zidită întâia oară în... nu păstrează decât puține rămășițe din vechea fortăreață. A fost restaurată și cam greoiu împodobită, într’un, stil imitând goticul, dar așezarea ei e de o frumusețe falnică; privită din vale, se văd înălțându-se mândre numeroasele ei turnuri, deasupra pădurilor ce îmbracă dealul conic, de pe culmea căruia, stăpânește întinderea. Priveliștea de sus e minunată; fortăreața, cu mândră semeție, privește în jos spre șes, amintindu-și poate de zilele de slavă în care își încălca fără frică drepturile feudale. Amândouă ramurile familiei Hohenzollern au drepturi egale asupra acestei cetăți, zidită de strămoșii lor comuni; se găsise acuma cel mai nimerit prilej pentru a-și dovedi fiecare bunăvoința față de celalt, mai ales că logodna noastră se făcuse sub acoperământul împărătesc al Kaiserului. Prințul Leopold era totdeauna doritor să-și dovedească lealitatea față de casa domnitoare a Prusiei, pe care tatăl său, cu atâta jertfire, o ajutase să se înalțe.

Regele Carol, însă, arăta mai puțină căldură; prietenia lui față de tânăra sa rudă nefiind niciodată prea aprinsă. Nu-mi aduc bine aminte de vărul nostru prea impunător, în timpul acestei adunări a familiei — „logodiții” nu prea au timp să se uite la cei dimprejur, n’au ochi decât unul pentru altul. Totuși nu voi uita niciodată o mică întâmplare, deoarece vestea dinainte multe din ce aveau să se întâmple mai târziu. Ca și cu prilejul logodnei noastre la Potsdam, se ținură cuvântări, dar de data asta mai puțin oficiale, căci, dacă nu mă’nșel nu erau de față decât membrii familiei.

Kaiserul ridică paharul în sănătatea regelui României, iar prințul Leopold, după cât mi se pare, ridică pe al lui în cinstea noastră.

Noi, bine înțeles, eram așezați unul lângă altul și Nando era plin de mulțumire, deoarece și el avea față de Kaiser aceeași fidelitate și niciodată nu-i găsea vină, chiar când ar fi fost nimerit s’o facă. Apoi „der Onkel”, dându-și foarte bine seama de greutatea lui în cumpăna soartei noastre, se întoarse spre noi și ridicând paharul, cu o privire plină de înțeles, zise: „Vreau să beau, pentru ziua voastră de miere” (Honigtag.) „Ziua de miere!” Văzui pe Nando cum îngălbenește; își ridică și el curtenitor paharul ca răspuns, dar mâna îi tremura și din acea clipă își pierdu toată veselia, rămase tăcut cu gândul departe, mâhnit parcă până’n fundul inimii.

Indată ce ne scularăm dela masă, mă trase într’un colț; cu ochii plini de turburare și cu nările în freamăt, mă întrebă: „Ai auzit?” „Ce s’aud?” „A zis „ziua de miere”. „Și de ce nu!”

„Nu înțelegi ce-a vrut să zică? A vrut să spună că în loc de o lună de miere, n’are să ne dea decât o zi! Uite așa e el! Nu-i pasă de sentimentele altora și nici nu le’nțelege. La unchiu’ așa merge: numai muncă și nicio plăcere cât e anul de lung și oricare ar fi anotimpul. Lui nu i-a trebuit lună de miere; se vede că nu e ca toată lumea; e întreg numai al datoriei, fără nicio slăbiciune și vrea să fie toată lumea ca el. Așa e întotdeauna; orice plăcere trebue jertfită. N’are nici simțire, nici înțelegere față de dorințele și de nevoile celor tineri. E lipsit de orice milă!” Și ochii lui Nando se umeziră de lacrimi. Neputând înțelege această isbucnire de desperare, încercai să-l mângâi, dar el repetă: „A spus-o cu tot dinadinsul, ai să vezi! Glumele unchiului cuprind totdeauna un adevăr amar”. Pe atunci însă, nu puteam înțelege adevărata suferință, ce se ascundea în vorbele bietului tânăr. Mai târziu, am înțeles.

Se apropia acum altă clipă plină de greutăți. Vizita în Anglia, înfățișarea noastră la papa și la bunica... 

In tot timpul simțeam sub noua mea fericire, o ușoară întristare, pricinuită de faptul că papa avea să fie nemulțumit, ba poate și alții pe lângă el. Logodnicul meu era cu totul străin și prin urmare, în afară de viața care fusese odinioară a mea; era străin de mult iubitul trai din Malta și însfârșit, străin de trecutul care mă făurise. Mi se părea că sunt întrucâtva trădătoare, așa încât toată dragostea fierbinte a lui Nando, toate zâmbetele și făgăduelile mamei nu isbuteau să mă facă deplin fericită.

Papa nu spuse mare lucru, fața lui însă era înourată. Se cufundă cu totul în regularea chestiunilor practice, ceeace e o mare mângâiere pentru un om, când îi e inima mâhnită. Se feri de a vorbi singur cu mine și copilăroasă cum eram mă bucurai de aceasta. Dar vechiul cămin nu mai era vechiul cămin...

Ajunserăm la Londra înaintea regelui României, pentru care se pregătea o primire deosebită. Dacă nu mă înșel, era hotărât să ne întâlnim cu toții la Windsor. Dar, pe vremea aceea, nu mă priveau pe mine plănuirea și regularea lucrurilor, n’aveam altceva de făcut decât să ascult de ce mi se spunea, și mai niciodată nu discutam, nu mă’npotriveam și nici nu întrebam de ce și pentru ce. Mi se părea că sunt o fărâmă dintr’o mare alcătuire, care mă mâna înainte, potrivit unui plan, în a cărui înfăptuire nu avusesem niciun amestec și care nu atârna de mine câtuși de puțin. Primeam hotărârile luate în privința mea, cum primeam și puterile stăpânitoare, ce mă călăuzeau. 

Eram o mică făptură nevinovată, încrezătoare, care gândea puțin dar simțea mult și avea idei despre viață pe deantregul greșite.. Aceasta lămurește pentru ce nu-mi aduc aminte limpede, decât întâmplările și episoadele cari mă priveau în deosebi pe mine; îmi răsar in minte ca niște tablouri bine conturate, pe când toate celelalte s’au șters. Iată câteva din acele tablouri:

Stau cu sfiosul meu logodnic și alți membri ai familiei, în frumosul și largul vestibul oval dela Windsor, plin de minunatele picturi și sculpturi care ne încântau atât de mult și unde îi plăcea bunicii să-și primească musafirii înainte de prânz. Toc, toc! Se aude bastonul bunicii înainte de a apare ea, precum și foșnetul rochiei de mătase grea, toc... toc... Și iat-o, micuță, zâmbitoare, puțin cam sfioasă, cu dinți mici ca de șoarece și cu o voce de o încântătoare mlădiere, când vorbește tânărului principe german, în limba țării lui. 0 văd uitându-se în sus, spre dânsul și întrebându-l de părinții lui „die ich so lieb habe” [29] , și spunându-i că are totdeauna în odaia ei, un portret al mamei lui. „Sie war so wunderschön” [30] . Iar tânărul se închină sfios, pleoapele îi tremură și se poartă cum știe el mai frumos, iar eu, care din fire împărtășesc simțirile oricui, mai ales când trece printr’o clipă de grea cumpănă, pricep tot ce se petrece într’însul și simt și eu sfioasă ca el străbătându-mă când fiori calzi, când reci. 

Un alt tablou. E seară; sunt îmbrăcată cu rochia mea cea mai frumoasă; iarăși suntem toți în vestibul așteptând pe Regina. Au sosit la castel și alți musafiri, printre alții vărul meu George. Mi se pare că era acolo și unchiul Bertie, dar nu-mi amintesc decât de vărul meu George... Era prima întâlnire cu el, de când hotărâsem să pornesc spre un port nou, de când dădusem foc corăbiei de până atunci.

Inima îmi bate cu putere; sunt anevoioase toate aceste întâlniri cu prietenii de demult — și nu mă părăsește niciodată simțirea dureroasă că trădez oarecum tot ce am iubit odinioară...

... „Ei bine, Missy?” — vărul George e foarte binevoitor și drăgăstos și simt că mă îneacă lacrămile. Ne ferim de a vorbi de scumpele zile dela Malta; n’aș fi avut puterea s’o fac în acea clipă; în clipa în care tocmai îmi întorsesem fața către o țară de departe, departe....

Și acum vine un al treilea tablou, drăgălaș și nostim, care nu era menit să fie comic și totuși fu puțin:

Regina Victoria avea pe acea vreme, un mare favorit, un Indian, pe care toată lumea îl numea Munshi. Bunica prețuia foarte mult pe Indieni și orice lucru venea din țara lor; era doar împărăteasa Indiei! Afară de aceasta zicea, că nu se află servitori desăvârșiți ca Indienii, așa de ageri și liniștiți, cu mișcări ușoare și dibace. Cu un mic zâmbet sfios, ne lămurea:

„Sunt atât de îndemânatici când îmi ajută să mă scol de pe scaun, sau să mă urc în trăsură, că niciodată nu-i simt!” — și cine nu știe cât de neplăcute pot fi niște mâini prea grăbite să ne ajute și de câte ori nu ne-au lovit din nebăgare de seamă cei care-și închipuiau că sunt dibaci și îndemânatici? Munshi era un fel de secretar indian al reginei și îi dădea lecții de limba Hindușilor. Unii spuneau că stăpâna lui regală îi arăta mai multă prețuire decât era el vrednic să primească, socotind casta din care făcea parte. In această privință nu pot eu fi judecător, dar un lucru rămâne sigur și anume că Munshi era pismuit de mulți; avea casă, soție, servitori indieni și voia de a tăia animalele după ritul prescris de religia lui. Acest privilegiu, încurca foarte mult lucrurile, când Regina, în călătoriile ei, lua pe Munshi în suită, și-și poate cineva ușor închipui, ce neajunsuri se trăgeau de-aici pentru ceilalți membri ai casei regale cari nu aveau la inimă pe Munshi. Eu una, îmi aduc aminte de greutățile pricinuite de îngăduiala dată lui Munshi de a-și tăia animalele de hrană în curtea casei lui. Odată, când Regina se afla la Darmstadt, pentru a-și vedea nepoții de Hessa (copiii fiicei ei a doua, prințesa Alice, care murise când erau copiii ei mici de tot) trebui să se găsească o locuință, într’ale cărei granițe să-și poată Munshi tăia animalele după toate regulile religiei lui.

Munshi aflând că venise un prinț străin să ceară mâna uneia din nepoatele „împărătesei Indiei” arătă îndată dorința de a face cunoștința prea cinstitului străin, și iată scenele ce se desfășurară în urma acestei cereri a favoritului: 

„Dară Missy, Munshi ar dori să facă cunoștința lui Ferdinand”.

„Cu plăcere, scumpă bunică, când și unde vrei să se întâlnească?”

„In odaia mea, fetiță dragă”, și bunica, după obiceiu, ridică ușor din umeri, zâmbi puțin cu zâmbetul ei cam sfios și hotărî ceasul când trebuia să mă înfățișez cu logodnicul meu, în apartamentele ei particulare. Precis la ceasul hotărât, potrivit dorinței micuței mari bătrâne, logodnicul meu și cu mine, intrarăm în cucernica ei cameră intimă. Ședea la masa de scris; ca de obiceiu, văzduhul te îmbăta cu acea dulce mireasmă de flori de portocal, care deosebeau odăile ei. Și în adevăr, văzurăm acolo pe un șevalet, portretul mamei lui Nando, prințesa Antonia, pictat pe vremea când era în culmea frumuseții. Winterhalter o așezase în profil, scoțând la lumină cu multă grijă frumusețea fără greș a trăsăturilor ei clasice, a umerilor lăsați în jos și a buzei de jos, ușor scoasă înainte. O măreață frumusețe în adevăr, cu părul adus de pe fruntea îngustă și înodat într’un conci făcut din zulufi, cum se vede la unele sta-tui grecești; Mă uitam lung la ea, dar nu știam pe acea vreme, să prețuiesc acel tip de frumusețe severă, și-mi plăcea mai bine drăgălășenia mătușii Alix sau a verișoarei Ella. Bunica avea acest minunat portret, datorită legăturilor prințesei Antoinetta cu familia de Coburg. Regina făcu un gest mlădios și își arătă dințișorii într’un zâmbet cât se poate de fermecător zicând „Wunderschön! Wunderschön!” [31]  repetă timidul meu logodnic și aci se sfârși convorbirea. Se auzi sgomotul ușor al clanței dela ușă... și în prag se ivi Munshi; un idol indian în vestminte de aur cu turban alb pe cap; își pusese podoabele de sărbătoare pentru o asemenea împrejurare. Nu păși în cameră, ci rămase în pervazul ușii. Iși atinse cu mâna inima, buzele și fruntea, salutându-ne după datina Răsăritului și apoi încremeni în desăvârșită nemișcare. Pe acea vreme, nu aveam obișnuința ce o am acum de-a vedea lumea străină; nu eram decât o fetișcană cam prostuță care se afla la largul ei în grădină, călare sau într’un cerc de prieteni, dar care nu știa deloc cum să vină în ajutorul celor sfioși. Bunica și Nando erau cât se poate de timizi, iar Munshi, fiu al Orientului, nu lăsa să se ghicească niciun fel de simțire; aștepta numai cu o demnitate răsăriteană să se întâmple cele ce aveau să se întâmple. Dar nimic nu se întâmpla.

Lui Nando nici nu-i trecea prin gând ce s’ar fi cuvenit să facă, ci rămăsese privind lung la tăcuta arătare, care sta smirnă și mută în strălucirea sa de aur, pe pragul ușii, pe când bunica nu înceta de a ridica din umeri și de a zâmbi, parcă ar fi putut cu zâmbetul ei să deslănțue întâmplările. La urma urmei, mi se pare că eu mă arătai cea mai vitează și mă apropiai de Munshi, întinzându-i mâna, urmată de Nando, care făcu fa fel. După aceea, bunica, simțind că a împlinit dorința favoritului îngăduindu-i să arunce o privire asupra logodnicului regal, fu foarte mulțumită să pună capăt ceremoniei și să scape de beleaua celor doi „logodiți” tăcuți, cari răsuflară și ei ușurați, când putură să iasă. 

A rămas pentru mine o neștearsă părere de rău, că n’am putut niciodată să cunosc mai îndeaproape pe bunica. Eșită de mică copilă de sub aripele ei, și fiind mai târziu ținută foarte strâns în țara mea de adopțiune, am avut puține prilejuri s’o cunosc, când am ajuns la vârsta în care aș fi putut s’o înțeleg. Dar vorbind de viața trăită în jurul bunicii, mă simt ispitită să povestesc aici două scene, cu toate că s’au întâmplat ceva mai târziu. Prima scenă ne duce înapoi la Osborne, reședința de vară a bunicii. Eram pe atunci, de abia de vreo douăzeci de ani, cu toate că aveam doi copii, și bunica îmi împrumutase una din micile ei vile ca să poată mititeii mei să petreacă o vară pe țărmul mării, care fusese bucuria copilăriei mele. Nu vreau să amintesc aici nemaipomenita fericire ce-am simțit-o aflându-mă înc’odată la Osborne; o asemenea bucurie, n’o poate nimeni înțelege, dacă nu știe ce înseamnă a fi „exportat”...

Bunica, și aici, după obiceiurile ei regulate ca ceasornicul, își făcea zilnic plimbarea cu trăsura, însoțită de cineva din familie, dacă se putea, sau dacă nu, de o doamnă de onoare. In împrejurarea vrednică de amintire pe care vreau s’o povestesc, fusesem eu aleasă și urmam să fim amândouă singure. Mi se pare că cei cari se bucurau mai des de cinstea acelor plimbări, începuseră să se cam teamă de ele, căci erau totdeauna lungi și se prelungeau uneori până ce se lăsa frig, dar pentru mine aveau farmecul lucrurilor ce se ivesc rar și-mi păreau un adevărat eveniment. Cât de bine îmi aduc aminte de acea plimbare! Mă simțeam plină de încântarea celor ce pleacă într’o călătorie de descoperiri, dar totodată, eram cam sfioasă și chiar neliniștită. Ajunsesem aproape străină de bunica și, afară de aceasta, nu era ea censorul și criticul vieților noastre ale tuturor, și nu urmărea ea cu deamănuntul drumul vieții fiecăreia din fetele ei răspândite în toate țările Europei? Știam că mi se vor pune întrebări, foarte iscoditoare, și că bunica va încerca desigur, să afle toate despre mine, de aceea rânduise ea, să fim amândouă singure, în timpul plimbării. Mi se pare că a fost unica împrejurare în care bunica și cu mine să fi stat de vorbă mai apropiat. La început, convorbirea fu cam lipsită de șir; amândouă eram sfioase; eu prea de tot căutam să mă arăt sub înfățișarea mea cea mai bună și nici nu prea îndrăzneam să mă port cu mica și regala bătrânică, ca și c’o adevărată bunică în carne și oase. De fapt, mă întrebam mereu, ce putea ea oare înțelege, din simțirile tinerești, sau măcar din cele mai obișnuite simțiri omenești; oare nu erau înăbușite toate sbuciumările ei de femeie, sub covârșitoarea măreție a regalității? Totuși, începu, încetul cu încetul, să se topească timiditatea noastră, și mă pomenii răspunzând cu însuflețire la întrebările ei. Avea un fel drăgălaș de a se porni pe râs în clipa cea mai neașteptată; și râsul ei argintiu, plin de adevărată veselie, fu ca un pod aruncat peste prăpastia dintre noi. Mă întrebă despre țara în care mă dusesem, despre climă, despre popor, despre obiceiurile și politica lui. Mă întrebă despre unchiul și mătușa, arătând mult interes pentru Carmen Sylva, regina-poetă, care venise odată s’o vadă la Balmoral și de care își aducea aminte cu drag. Imi vorbi despre soțul meu, arătând nădejdea că mă purtam ca o soție supusă și ascultătoare. Mă întrebă și despre servitori, bunica fiind totdeauna plină de grijă și de bunăvoință față de servitorii ei. I se întâmplase în mai multe rânduri să fie servită de trei generații din aceeași familie, și era o datină, pe care ar fi dorit s’o găsească și în celelalte case regale. Și apoi, deodată, întorcându-se spre mine, îmi puse neașteptat, următoarea întrebare: „te-a cloroformat când ai născut copiii?”

Ah, Doamne, de ce-mi punea această întrebare? Era oare și ea din acei ce nu admit să se ușureze durerile unei femei prin progresul științei moderne? Oare credea în blestemul Evei și că dealungul tuturor veacurilor femeia trebue să-l rabde fără împotrivire, supunându-se Cuvântului Vechiu, oricât ar înainta lumea? Sau gândea și ea, la fel cu Carmen Sylva, că faptul de a da naștere unui copil, e o clipă de așa poetică răpire, încât nu se cuvine ca ceva să micșoreze extazul unei asemenea dureri? Simții cum mi se suia sângele în obraz și cum mi se usca gâtlejul. Curaj!... Trebuia să mărturisesc că mi se dăduse să respir’o clipă cloroform, că mama și doctorul englez stăruiseră s’o facă, cu toate că doctorii români erau tot atât de opuși acestei idei ca și regina lor, poetă. Cu glas scăzut, mărturisii, așa dar, că fără să fiu adevărat adormită, pe la sfârșit, mi se mai îndulcise puțin crunta suferință, cu ajutorul acestui binecuvântat narcotic...

Și acum așteptam o mustrare, o predică sau vreo dovadă de disprețul regalei bunici, căci regina Victoria era fără îndoială o spartană și avea să mă disprețuiască din toată inima, pentru lipsa mea de vitejie. Mare-mi fu însă mirarea când auzii un hohot de râs, dulce și cristalin. Bunica, ridicând din umeri ușurel, după obiceiul ei, ce parcă cerea iertare pentru cele ce spunea, rosti: „Foarte bine, draga mea! Mie nu mi s’a dat cloroform decât la al nouălea și ultimul copil, căci din nenorocire, nu fusese descoperit până atunci, și te asigur, fetițo, rău mi-a părut, c’a trebuit să nasc opt copii, fără acest ajutor neprețuit!”

Oftai ușurată! Avea simțiri omenești draga bătrână! Umplea de teamă pe toată lumea, răspândea o atmosferă de evlavie în jurul ei, dar totuși avea slăbiciuni omenești, încântător de omenești. Și nu se aștepta să te vadă eroică, în fiece zi a vieții tale. Inchisă în palatele ei regale, înconjurată de supuși cari totdeauna coborau glasul când vorbeau cu ea, împrejmuită de slăvire, de respectul cucernic al celor ce-o serveau, precum și de propria ei dorință de a rămânea departe de toate, avea totuși sub acea desfășurare de măreție, atât de neapropiată, o adevărată înțelegere omenească pentru zilnicele dureri, temeri și bucurii. Poate că uneori i se făcea dor de o atingere mai călduroasă cu lumea, cu lucrurile și cu viața? Poate?...

Iată acum și a doua mică întâmplare, — pe care doresc s’o pomenesc, înainte de a mă întoarce unde mi-am oprit povestirea, pentrucă și aceasta mi-o aduce pe bunica mai aproape, — întâmplare ce s’a ivit câțiva ani mai târziu, după plimbarea noastră dela Osborne.

Pe la sfârșitul vieții ei, regina Victoria, care din pricina văduviei sale, se ținuse la o parte de orice petrecere, timp de nenumărate decenii, începu să arate mult interes pentru arta dramatică: operă, dramă sau comedie. Deoarece, nu credea de demnitatea ei să meargă la teatru, se luă nimerita hotărâre, de a se organiza reprezentații teatrale într’una din marile săli dela Windsor. Astfel, Majestatea Sa, fără a eși din casă, putea totuși să se bucure de cele mai alese reprezentații, ceeace fu o mare bucurie atât pentru artiști cât și pentru regala solitară. Atât de puțin răsfățată fusese drăguța bunică, în tot ceeace privise petrecerile, încât bucuria și însuflețirea ei, cu prilejul acestor spectacole, erau aproape copilărești. Din toți spectatorii, din falnica sală, nimeni nu simțea o înfrigurare mai plăcută, ca măreața micuță doamnă. In timpul uneia din rarele mele șederi în Anglia după căsătoria mea, am fost de față la una din acele reprezentații. Fiind, în acea seară, musafirul mai de cinste eram așezată la dreapta Reginei. Bunica stătea pe un fotoliu scund, cu rochia de mătase grea întinsă și răsfirată în jurul său și cu amândouă mâinile odihnindu-se pe mânerul bătut cu pietre scumpe al bastonului ei. Era în mare toaletă de seară, cu umerii descoperiți și împodobită cu diamante, cari străluceau și sclipeau de câte ori se mișca. Atât de jos era așezată, încât, pentru a-i răspunde la întrebări, trebuia să mă aplec mult până la ea. Sfioasă cum eram pe acea vreme, aceasta mă stânjenea cumplit, mai ales că simțeam greu ațintiți asupra mea, ochii neîngăduitori ai multor membri ai familiei. Ajunsesem aproape o străină pentru ei; mă priveau cercetători, descosându-mă deaproape, parcă ar fi cântărit cât prețuesc și cum mă schimbasem de când mă dusesem să trăesc printre străini. Eu deasemeni, îmi dam seama, cu o agerime aproape dureroasă, de neasemănata desăvârșire a Curții bunicii, simplă însă strălucită, și de oaspeții strânși laolaltă cu acest prilej. Nu-și putea cineva închipui o adunare mai falnică și de-o perfecțiune mai deplină în toate amănuntele, care aproape te încremenea.

Părăsisem Anglia înainte de a fi eșit în lume și Curtea în care trăiam, cu toate că era severă și aproape austeră, n’avea nimic din această sclipitoare măreție și bogăție. Mă simțeam așa dar, copleșită de timiditate, căci niciodată nu fusesem de când mă făcusem mare, în aceste mărețe săli strămoșești și nici nu fusesem primită nicăeri ca musafir de cinste. Deoarece eram prințesă moștenitoare a unei țări străine și trebuia să-mi joc rolul sub ascuțita cercetare a ochilor celor părăsiți de mine, mă făcură să simt, cu multă asprime, că eram acum „în afară de cetate”... Se ridică cortina. S’a întâmplat, ca opera reprezentată să fie „Carmen”, bine cunoscută de mine, dar pe care Regina o vedea pentru întâia oară. Eram așezată foarte aproape de scenă și băgai de seamă că bunica, nu numai că urmărea muzica cu cea mai ageră luare aminte dar și libretul. Cam nedumerită de pătimașa poveste, îmi punea mereu întrebări, la cari nu era ușor de răspuns, din pricina muzicii și a înălțimii atât de diferită a scaunelor noastre.

Bunica, vădit, petrecea de minune; din când in când, ridica ușor din umeri iar pe buzele ei, flutura un zâmbet sfios și totodată plin de așteptare și de o plăcută înfrigurare. Când se sfârși actul întâi, se întoarse spre mine, cerând lămuriri mai depline asupra acțiunii. Cu sfiala unei femei foarte tinere, încercai să-i expun bunicii tot ce știam de povestea lui Carmen. Zâmbetul ușor al bunicii se înteți, căci faptele erau din cele ce n’ajungeau adesea până la urechile ei. Dădea mereu din cap la lămuririle nepoatei sale, dar tot timpul, nepoata, își dădea seama, aproape dureros, de toate perechile de ochi ce-i sfredeleau parcă spatele: nu era tocmai plăcut să te întorci la vechiul cămin, ca oaspe oficial... Se ridică cortina pentru actul al doilea. Carmen, printre tovarășii ei contrabandiști, era din ce în ce mai svăpăiată. Nu-mi aduc aminte cine juca rolul ei, dar jocul de scenă îi era tot așa de bun ca și glasul; și era în adevăr, încântător, să-i urmărești mimica. Cuceritorul „Toreador” își făcu intrarea, ceeace dădu lui Carmen prilej să-și desfășoare toată ademenirea, după care urmă izbucnirea ei de mânie, când bietul Don Jose, auzind trâmbițele chemându-l la datorie, încearcă pentru ultima oară să-și salveze onoarea de militar.

Totul era jucat cu mult adevăr; noi toți din sală cunoaștem bine piesa, dar pentru bunica era o revelație ce o umplea de însuflețire. Aplecându-se spre mine, cu ochii plini de o înțelegere ce răsărea treptat, îmi punea mereu noi întrebări la cari, eu cu obraji aprinși, răspundeam cum puteam mai bine. Bunica își deschidea evantaiul în fața obrazului, scandalizată în chip plăcut. Ințelese și aplecându-se iar spre mine, cu evantaiul la gură îmi șopti: „Apoi, atunci, fetiță dragă, mă tem că nu prea era cumsecade Carmen!”

Dragă bunicuță! Nu, în adevăr, nu prea era cumsecade Carmen; purtarea ei era îngrozitoare și nicidecum potrivită cu perfecțiunea fără cusur a Curții tale, dar cu toate astea, cât de bine ai petrecut, pe când te simțeai prada unei uimiri jignite și totodată încântătoare!

Acum ne întoarcem iar, la vizita mea la Windsor în 1892.

Intâmplarea cea mai de seamă fu sosirea regelui României, care fu primit cu toată cinstea și decorat cu Ordinul Jaretierei.

Din nenorocire nu mi s’a întipărit în minte nicio întâlnire între bunica și unchiul. Imi pare rău că nu simțeam mai mult interes pentru tot ce se întâmpla în jurul meu, dar nu pot decât să repet acelaș lucru: nu eram pe vremea aceea decât o fetișcană cam prostuță, iar Nando și cu mine nu aveam decât un singur gând: să scăpăm de toate ceremoniile oficiale, pe cât puteam, ca să petrecem câteva ceasuri liniștiți împreună. Dar uneori, nepotul dădea de gol ce știa, și mărturisea că unchiului, obișnuit cu uniforma, îi venea foarte greu să poarte pantofi de bal și pantaloni scurți, la prânzurile dela Windsor. Hainele civile îi păreau foarte străine și, în deosebi, acest mod de-a se îmbrăca îl plictisea într’atât, încât spusese lui Nando că se vedea nevoit să poarte ciorapi de lână sub cei de mătase, căci altfel era sigur că răcește! Bine înțeles, noi tinerii făcurăm mare haz de aceasta și când apăru unchiul în costumul cuvenit cu Ordinul Jaretierei la genunchi, ne uitam mereu la picioarele lui ca să vedem dacă se ghicesc ciorapii de lână.

Altă arătare cu mult haz era bătrânul Ioan Kalinderu, în acel costum de gală. Ioan Kalinderu era administratorul domeniilor Coroanei României și primul demnitar al Curții regelui Carol.

Era un gentilom, în care regele Carol avea cea mai mare încredere și care avea să joace un mare rol în tinerele noastre vieți.

El servea din dragoste și neretribuit, și de aceea era tratat cu multă prețuire de către regele lui. Deoarece lui Kalinderu îi plăceau onorurile regale, unchiul totdeauna găsea mijlocul să-l aibă în suita sa, în împrejurările mai de seamă. Cu toate că era neîndoios, un om de ispravă și plin de bune însușiri, Ioan Kalinderu era totuși o făptură, care însuflețea cu o putere neînvinsă, creionul unui caricaturist. Era mic, rotunjor, cu barba tunsă scurt și cu un nas de proporții pronunțat semitice; avea în unul din ochi o sclipire vicleană, care arăta o deșteptăciune din cale afară de ageră. Ioan Kalinderu era credincios, devotat și neobosit la muncă, dar totodată, era deplin încredințat de bunele lui însușiri și acesta îi dădea o înfățișare încrezută și mulțumită de sine, ce era o neîncetată ispită pentru caricaturiști.

Nando simțea pentru el în acea vreme, un ciudat amestec de afectuoasă recunoștință și de sfială oarecum îngrijorată, căci Kalinderu se bucura de ceeace se numește: bunele grații ale regelui. Kalinderu, în pantaloni scurți era în adevăr o arătare de neuitat și trebue să mărturisesc că părea mic de tot, în acest cadru feudal, dar era din cei ce se simt la largul lor oriunde s’ar afla. Iși purta, ca să zic așa, însemnătatea cu sine, peste tot, astfel încât chiar la Windsor se găsea ca la el acasă și era în adevăr nostim să vezi pe măruntul gentilom foarte mulțumit de sine, prinzând toate cu privirea, cântărind, judecând, luând măsura oamenilor și a lucrurilor, cu acel ochi mic, pătrunzător, aproape viclean. A fost o clipă fără seamăn în viața lui Kalinderu, când fu prezentat legendarei bătrâne doamne ce era regina Marii Britanii și a Irlandei și împărăteasa Indiei. Cu toate că mi s’au șters din minte toate întâlnirile dintre bunica și unchiul, văd încă pe administratorul Domeniilor regale ale României, plecându-se să sărute mâna Maiestății Sale Regale și Imperiale. Chiar în acel moment fără pereche, ochiul lui Ioan Kalinderu rătăcea prin toate părțile, temându-se parcă să nu-i scape ceva. Nu se poate închipui un contrast mai mare, decât cel dintre Ioan Kalinderu și gentilomul de serviciu pe lângă regina Angliei, înalt, slab, chiar uscățiv, și purtându-și întotdeauna costumul cu o neasemănată corectitudine. Kalinderu, însă, nu se dădea bătut; nimic nu putea să-i sdruncine mulțumirea de sine, iar când își lipea monoclul de ochi, pentru a privi de aproape comorile dela Windsor, vechi de mai multe veacuri, o făcea cu aerul de superioritate al unui cunoscător, al unui om care se pricepe la colecțiile de preț, căci doar și el, Ioan Kalinderu, se îndeletnicea cu înfăptuirea unui muzeu, menit să fie dăruit țării, după moarte, astfel încât, numele lui să treacă posterității. 

Pe el nu-l putea păcăli nimeni, când era vorba de colecții...

Astfel era Ioan Kalinderu.

După vizita de la Windsor, regele României rămase câteva zile la Londra, unde nu mai fusese de când era tânăr de tot și-și petrecu toată vremea în întâlniri cu personalități de seamă și în vizitarea instituțiilor folositoare și însemnate ca Banca Angliei, Monetăria, Docurile, etc... Stăruia călduros pe lângă nepotul lui să facă și el la fel. Dar nepotul era îndrăgostit de logodnica lui și nu voia să audă de Docuri, de Monetărie și nici de Banca Angliei. Această luptă era privită cu mult haz de mama, care nu înceta de a-l necăji, întrebându-l în glumă, ce i se părea în adevăr mai interesant? Parcă văd, încă, expresia din ochii ei; n’ar fi putut să spună dacă dădea dreptate asprului și bătrânului om de Stat sau nepotului neascultător. Ea nu putea suferi inactivitatea, dar tânărul era îndrăgostit de propria ei fată și aceasta era un punct în favoarea lui, cu toate că interesul pentru logodnică și acel pentru Banca Angliei nu trebuiau neapărat să se ciocnească. „El niciodată n’a fost îndrăgostit”, zicea Nando, „astfel că nu înțelege; eu am venit aicea să fiu fericit, nu să fiu târât de colo colo, în vizitarea instituțiilor de Stat”. Eu, de sigur, găseam foarte firesc să mă prefere Monetăriei sau Docurilor! La urma urmei, regele Carol, după ce-și însușise după pofta inimii toate cunoștințele nou dobândite și văzuse toate personalitățile de seamă, plecă în depărtata lui țară, unde nepotul ascultător fu nevoit să-l urmeze în scurt timp, pe când noi toți, plecarăm la Devonport, unde papa își avea încă comanda navală. Toate mi se păreau acum pătrunse de mâhnirea părăsirii, fiecare ființă scumpă îmi părea mai scumpă, fiecare loc mai drag, pentrucă eram în preajma despărțirii de ele. Pe vremea aceea, România era puțin cunoscută și mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că va trebui să port un văl pe față, după datina turcească! Știam că nu voi fi nevoită să fac așa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedeslușită și puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puține lămuriri despre cele ce m’așteptau în țara cea nouă.

Regele Carol adusese logodnicei nepotului și surorilor ei, prea frumoase costume țărănești; era singurul lucru palpabil, ce-l aveam din acea țară a „Răsăritului cel apropiat”. Erau minunat cusute cu fir și mătase și ne găteam adesea cu ele, pentru plăcerea celor doritori să afle în ce fel de țară mă duceam; dar nu știu dacă acele podoabe atât de pitorești făceau să le răsară în minte o imagină mai clară a hărții Europei.

Cu lăcomia celui ce știe că-i sunt zilele numărate, mă aruncai din toată inima în plăcerile de odinioară; înnotam, vâsleam, mă plimbam cu barca cu pânze, cu toate că jocurile noastre svăpăiate cu cele trei prietene, în grădina generalului Harrison, nu se mai potriveau cu demnitatea mea de logodnică.

Incepuseră să curgă darurile de nuntă și lumea parcă-și pusese mintea să mă răsfețe în tot chipul și să-mi arate cât de rău îi părea de plecarea mea; ba erau și îndrăgostiți sfioși cari-mi dădeau să înțeleg că li se frângea inima, și toate astea îmi pricinuiau o stare de turburare sufletească în care zâmbetele erau căptușite cu lacrimi. O amintire drăgălașă și cam caraghioasă mi-a rămas despre un tânăr care, cu un an înainte, mi-arătase o deosebită prețuire și care hotărî acum pe părinții lui să dea un ceai în cinstea noastră, ca să sărbătorească plecarea mea într’o țară străină. S’a dat și o reprezentație de teatru improvizat, jucându-se așa numitele șarade. Cuvântul ales era România, care fu împărțit în silabe; dar când fu să se reprezinte cuvântul întreg, tânărul se găsi într’o încurcătură nespusă; ce să fie România, și oare unde s’o fi aflând? Parcă-l văd și acum în rolul unui învățător dând copiilor o lecție de geografie, în care cuvântul România trebuia rostit. Zâmbesc și acum, la amintirea încurcăturii lui când veni clipa cea de cumpănă și când după oarecare bâlbîire sfioasă, întrebă pe pretinșii lui elevi: „care din voi... hm... poate să-mi spună... hm... numele acelui oras din Ungaria?...”

Oraș din Ungaria!... Auzi vorbă! Chiar și atunci am fost jignită de această părere asupra viitoarei mele țări, însă tocmai mai târziu mi-am dat seama de insulta ce se cuprindea într’însa.

Păstrez până în ziua de azi niște prea frumoase lingurițe de argint vechiu, cari au în vârf câte o micuță corabie de argint, dar de nuntă, oferit de nevinovatul tânăr și de familia lui, căci tatăl lui fusese amiral, și de câte ori întrebuințez lingurițele, mă gândesc la acea caraghioasă părere despre România. 

După cât mi-aduc aminte, ultima toamnă, petrecută acasă, se împărți între Rosenau, Coburg și Sigmaringen, dar numai unele scene mi-au rămas limpede în minte. Indată ce Nando putu să scape de îndatoririle sale militare și de altele de tot felul din țara lui, se întoarse grăbit la logodnica sa, și petrecurăm ultima lună a logodnei, făcând mai deaproape cunoștință unul cu altul. Privind acum înapoi, îmi dau seama că întrucât mă privea pe mine, toate simțirile, ideile și închipuirile mele erau întemeiate pe o părere despre viață, pe deantregul greșită. Eram fericită și, totuși, neliniștită. Lucru ciudat, nu duceam grija viitorului, eram prea optimistă și idealistă din fire, pentru a mă teme de ceva, și apoi toate erau așa nedeslușite și eram lăsată în așa neștiință de orice chestiuni mai de seamă!... Mama, dacă am judeca-o după ideile noastre de azi, ducea aproape până la absurd dorința ca eu să nu înțeleg nimic din realitățile vieții.

Trebuia să fiu dusă la altar, în cea mai deplină neștiință și aceasta isbuti minunat de bine. Erau clipe în care mi se năzărea deodată în minte, că Nando și cu mine poate nu aveam întocmai aceleași gusturi în privința tuturor lucrurilor și că nici nu fusesem crescuți întocmai la fel. In modul meu nemeșteșugit de a privi toate, eu îmi închipuiam nu știu de ce, că toată lumea primește aceeași educație, are aceleași aplecări, aceleași credințe, aceleași obiceiuri și apucături și că părerile mamei despre viață, religie, educație și celelalte, alcătuiau tipicul mentalității tuturor familiilor regale. Așa dar, simțeam o oarecare uimire când logodnicul meu și cu mine nu judecam despre un lucru întocmai la fel. Soră-mea Ducky rosti într’o zi un cuvânt foarte înțelept: „Pentru ca două ființe să fie adevărat fericite în căsătorie, trebue ca amândouă să dea aceeași însemnătate acelorași lucruri”. E un cuvânt simplu, însă se ascunde într’însul un adevăr nespus de mare. In tot cursul vieții mi-am adus aminte de aceste cuvinte rostite de ea, când era încă tânără de tot. Ei bine, chiar în acele prime zile de logodnă, Nando și cu mine nu dădeam tuturor lucrurilor aceeași însemnătate.

Noi, copiii, fuseserăm crescuți, după sistemul specific britanic, într’o mare iubire de sport, căruia îi dam mare importanță, mai ales în ceeace englezul numește „fair play”. Aceasta însemnează respectarea legilor jocului, oricât te-ar costa ea. Aveam o părere sănătoasă despre viață, dar cam neșlefuită, simplista am putea zice. Dădeam o mare însemnătate frumuseții corporale și izbânzii străduințelor fizice și ne luptam din răsputeri ca să nu fim bătute la niciun joc, să nu recunoaștem niciodată că suntem ostenite sau descurajate, sau că nu suntem în stare să facem ce făceau tovarășii noștri. Năzuințele noastre, poate, nu erau prea înalte, dar ajungeau să facă din noi ființe pe deplin fericite și cu suflet curat. Orice străduință fizică mi se părea firească, iar vitregia vremii niciodată nu ne-a împiedicat să ieșim din casă. „On bravait tous les temps”. Eram niște mici sălbatice, voinice, și călăria era cea mai mare plăcere a noastră. Caii jucau un rol neasemănat de mare în viața noastră și nu-mi puteam închipui, cum să-i placă cuiva mai bine să se întoarcă acasă în trăsură, decât să rămână în șea, chiar dacă îl apucă furtuna pe drum. După legea noastră, nu trebuia niciodată să te dai jos de pe cal, oricât ar fi fost vremea de rea și de aspră.

Dar Nando, nu era de aceeași părere. De ce să-l ude ploaia călare, în loc să stea la adăpost în trăsură, mână’n mână cu logodnica lui, dacă avea la îndemână vreo trăsură? Și mie îmi plăcea să-l țiu de mână, un cal însă e un cal și omul nu trebue să se lase învins de ploaie; ar însemna că nu joci jocul până la sfârșit și asta n’ar fi fost felul de a privi viața, cum fusesem obișnuite s’o facem. Am descris acest incident fără însemnătate, pentrucă zugrăvește limpede, chipul în care fusesem crescute și totodată arată că uneori același lucru n’are, în ochii tuturor, aceeași însemnătate. Unele legi fundamentale sau, mai bine să le zicem, unele „canoane” fuseseră întipărite în firea noastră din timpul când eram în mâinile nurselor engleze și viața niciodată nu ni le-a șters din suflet, oriunde, oricând și ori cu cine am fi fost. Astăzi, când am trecut de-o jumătate de veac, părerile mele sunt aproape aceleași, sunt o parte fundamentală a ființei mele și întreaga mea concepție a vieții e întemeiată pe ele. Bine înțeles, am învățat multe de atunci, dar temelia pe care mă reazăm, a fost întărită de „ceeace avea însemnătate pentru noi”.

Despre politică nu știam nimic și nici nu ne trecea prin gând, că există chestiuni sociale. Eram copile de viță regală, iubite de toată lumea și cari aveau niște drepturi nediscutate într’o lume pașnică, unde era foarte plăcut să trăești. 

Mama ne ocrotise ca o ciobăniță plină de grijă; răul niciodată nu ni se ivise în cale și niciodată nu priviserăm în față adevărul; de fapt, trăiam într’o lume de vis, deplin fericită, sănătoasă și strălucită. Nu fusesem crescute ca niște mironosițe, dar o oarecare latură a vieții nu exista pentru noi.

Nu încăpuse niciodată în mâinile noastre, o carte mai îndrăzneață; ne roșeam când se pomenea înaintea noastră că cineva avea să aibă un copil; autorii clasici nu ni erau îngăduiți; decât în doze mici și bine plivite; cât despre Biblie, cu toate că eram bune cunoscătoare a Testamentului Vechi și a celui Nou, toate părțile, cari ar fi destăinuit prea multe, fuseseră cu grijă lăsate la o parte. Toate acestea la un loc făcuseră din noi copile cu inima curată, fericite, nebănuitoare, încrezătoare, cu totul neluminate asupra vieții, lipsite cu totul de răutate, dar în acelaș timp, pe deplin neînarmate împotriva ei. Oricât de nemiloasă în unele privințe a fost pentru mine această educație, rămân, totuși, încredințată că fundamentala noțiune de cinste, de datorie și de „fair play”, pe care s’a întemeiat creșterea noastră, mi-a fost în tot timpul vieții o pavăză și-un sprijin, ceva care m’a împiedecat de a șovăi în mijlocul furtunilor, a greutăților, ispitelor și grelelor datorii din cari se țese o viață lungă. Era în noțiunea noastră despre viață o frumusețe curată, pe care nu o pot cunoaște fetele prea știutoare de azi, un ideal înalt ce nu-l poate desrădăcina cu totul nici cel mai crâncen adevăr. N’am încercat să-mi cresc copiii în acelaș fel; clima, lumea dimprejur, pildele, precum și mersul vremii neîngăduindu-mi a o face, așa încât unele minunate iluzii ale noastre, au rămas pentru totdeauna, necunoscute de ei. Grădina raiului lor n’a fost totdeauna însorită și lipsită de șerpi vătămători cum a fost a noastră.

Mi-amintesc încă de o clipă de... ar fi mai bine să-i zic de îngrijorare amestecată cu dureroasă mirare... Eram la Rosenau, așezați la masă, la umbra unui arțar, unde-i plăcea mama să ia ceaiul. Charly venise să-și facă vizita din toți anii. Charly, fermecătoare, de o eleganță fără seamăn, ademenitoare și nespus de deșteaptă! O sorbeam din ochi; mă făcea să mă simt în tinerețea mea necoaptă, stângace, greoaie. Nu era de mirare că îi plăcea lui Nando s’o asculte; eu, în tovărășia lor, nu mai aveam ce spune. Nando era dintre cei mari, pe când eu, cu toată noua mea demnitate de logodnică, nu eram la drept vorbind decât o neștiutoare școlăriță, pe care putea s’o întunece orice femeie deșteaptă și bine îmbrăcată. Charly, cu glasul ei mlădios, nu înceta de a vorbi în felul înțelept care o deosebea, pe când două rotocoale de fum cenușiu deschis, cu plăcută mireasmă, se revărsau necontenit din nasul ei mic și frumos modelat. Cât de bine mi-o amintesc încă. Și când mă uit înapoi la scena întâmplată acum vreo 36 ani, parcă simt iar acea ușoară durere ascuțită, care părea că-mi strânge inima. Cât de încântătoare era Charly, cât de atrăgătoare! Și pe mine mă vrăjea, nu puteam să-mi iau ochii dela ea. Era de față și d-rul X.; fiecare din ei avea câte ceva nostim sau interesant de spus și toți mă uitaseră pe mine — până și Nando mă uitase... Nu eram decât o fetișcană prostuță, neluminată și rău îmbrăcată. Dar nu s’a sfârșit aci. Deodată, persoana mea ajunse centrul pe care se opri luarea aminte a tuturor; toți erau în culmea veseliei și-mi închipui că glumele lor aveau nevoe de o țintă. Incepură să-mi pună întrebări la cari nu puteam răspunde; mă rușinai și mă arătai mai prostuță decât eram în adevăr. Atacul întrucâtva era condus de Nando și de Charly; își închipuiau că au haz cu spiritele lor nemțești, în felul celor ce se fac la Berlin și Potsdam; eu simțeam că n’am niciun rost acolo și că Nando îngăduia Charly-ei să mă ia în râs...

Bietul om nu făcea altceva decât să-și dea drumul veseliei, zgomotoasei veselii dela Berlin sau Potsdam, unde se simțeau ei mai acasă, dar care pe mine mă răsvrătea fără să vreau. Mă simții deodată părăsită, surghiunită; parcă mi se răci sângele în vine...; ceva ca o amenințare de groază parcă îmi spunea că nu fac parte dintre ei și că ceva din mine se împotrivea din adânc acestor glume, acestui fel de veselie și de haz... D-rul X și până și mama luară parte la ele, toți se uniră parcă să mă micșoreze, să-mi dea în vileag neștiința, neștiința mea de copil englez... cel puțin așa mi se păru mie... La urma urmei, mă sculai și fugii, fugii cât de departe putui, ca și cum ași fi alergat înapoi spre zilele în cari nu eram logodită și în cari nu eram altceva decât sora lui Ducky, care sta lângă dânsa, în dulăpiorul verde, cu o inimă roșie vopsită pe ușă, ținând-o de mână, și aștepta...

Am pomenit de această scenă, pentrucă, lucru ciudat, când privesc înapoi, numai ea îmi răsare limpede în minte din vremea de mult trecută, din acel trecut, de mult mort. Se deșteptase în acea clipă o nepotrivire între rasele noastre deosebite și toată viața mea m’am împotrivit în suflet, în contra acelor glume prusiene.

Era în ele ceva ce mă jignea; m’au urmărit și mai târziu, ele și Charly (Charly, care nu mai era mult iubita Charly a copilăriei mele), Charly cu glumele ei nemțești...

Dar trebue să mă grăbesc, că altfel n’am să ajung niciodată, la ziua cununiei mele, ziua în care avea să înceapă pentru mine o viață nouă. Mama îmi făcuse un trusou minunat, un adevărat trusou de prințesă, potrivit cu vremurile acelea de belșug și de risipă. Mai erau și nenumăratele daruri de nuntă, unele de o bogăție fără seamăn, altele smerite și înduioșătoare. Toate astea mă umplură de o plăcută însuflețire. Eram o adevărată fiică a Evei și-mi plăceau mult hainele frumoase, blănurile și juvaerurile de preț; dar rămăsei uimită în fața marelui număr de rochii, mantale, pălării, batiste, ciorapi, încălțăminte și rufărie fină, de care își închipuia lumea că am nevoie. Toate aceste comori fără număr erau înșirate într’o odae mare, iar eu cu surorile mele și multe prietene mă plimbam printre ele, uimită de atât belșug. De sigur, măritișul era o întâmplare plină de nespusă înfrigurare. Dar clipa cea mai înduioșătoare ce o petrecui înainte de a-mi părăsi vechiul cămin, pentru a merge să mă cunun la Sigmaringen, fu convorbirea ce am avut-o cu tata. 

Papa foarte rar se destăinuia nouă; era un om tăcut, spunea puține și uneori era chiar posomorât. De fapt, niciodată nu-i vorbeam deschis; într’una din zilele din urmă mă chemă în camera lui și, spre marea mea uimire, mă luă în brațe și izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mare și mult iubită, plecând într’o țară depărtată și necunoscută, și că el își făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă. Nădăjduia însă ca soțul meu să fie om de ispravă. Imi spuse durerea lui de a se despărți de mine și că nu trebuie să uit că m’am născut prințesă britanică și că eram fată de marinar. Apoi pomeni de zestrea ce mi-o dădea el și mama, și încă de alte lucruri, de cari nu-mi reamintesc. Eu eram adânc înduioșată și turburată de această neașteptată izbucnire a unui om care, de obiceiu, își desvăluia așa de puțin sufletul și care părea că privește de departe la viețile noastre. Cu sufletul sbuciumat fugii la mine în odaie și începui să plâng.

Inainte de a pleca la Sigmaringen pentru nuntă, mai aveam de făcut un pelerinaj. Il numesc pelerinaj, pentrucă mi-a rămas gravat în minte ca ceva despărțit de toate celelalte lucruri; o arătare singură în felul ei, uimitoare ca un tablou dintr’o lume stranie și cu o împrejmuire cu totul deosebită de aceea cu care eram obișnuită; e vorba de o vizită la Neu Wied, pentru a o vedea pe Carmen Sylva, regina României, care era atunci bolnavă și nu putea fi de față la cununia noastră.

Trebue să spun câteva cuvinte pentru a lămuri de ce Carmen Sylva se afla în casa mamei sale și nu în România. Se iscaseră niște turburări la Curtea României și regina Elisabeta jucase un rol de seamă în mica dramă de care trebue acum să pomenesc, deoarece va fi o explicare pentru multe ce se vor în-tâmpla mai târziu.

Ferdinand fusese ales moștenitor al tronului României,

pentrucă unchiul său n’avea niciun fiu. Regele Carol și regina Elisabeta avuseseră o fetiță, Maria, care murise la vârsta de patru ani, și de atunci, n’au mai căpătat alt copil. Regele primise această soartă cu seninătatea unui om care’n orice împrejurare e stăpân pe simțirile și patimile lui. Dar Regina, poetă, avea altă fire. Moartea fetiței și nădejdea mereu pierdută a altei bucurii de mamă îi striviră viața și atât îi chinuiră sufletul, încât inima ei se găsi cu totul neîmpăcată când sosi clipa dureroasă în care fu nevoită să adopte un moștenitor, ce nu fusese născut de ea. Bătrânul Ion Brătianu, tatăl lui Ion Brătianu din zilele noastre, fusese acel care stăruise pe lângă Rege să asigure succesiunea la tron. Regina Elisabeta nu uită niciodată aceasta și până la sfârșitul vieții păstră o pică împotriva omului, căruia i se datora această hotărâre, o pică pe care o arătă și față de generația a doua și care nu-i îngădui să prețuiască din toată inima însușirile celui de al doilea Brătianu. Smuls din veselia vieții dela Potsdam, unde era înconjurat de tovarăși de seama lui și unde dusese o viață cu totul potrivită cu pornirile sale, Ferdinand se găsi deodată, osândit la o viață asemănătoare aproape cu aceea a unui pustnic. Fără prieteni, fără tovarăși, aproape ca un exilat în țară străină, sub călăuzirea unui unchiu a cărui primă și ultimă preocupare era politica și care era gata să jertfească pentru rațiunea de Stat nu numai dorințele și fericirea lui, dar și ale oricărui membru din familie, ce se afla pe lângă el, tânărul prinț era în adevăr foarte singur. Fiind crescut cu multă strășnicie, pentru muncă și pentru supunere, era și ascultător și supus, dar era și el om și mătușa lui, cu toate că nu-i ierta locul ce-l dobândise, privea cu milă singurătatea lui. Ințelegea cât se simțea de stingher și ce dor de-acasă îl cuprindea, într’o viață atât de deosebită de aceea cu care fusese obișnuit, înjugat la o sarcină grea, care nu-l ademenea și a cărei frumusețe și mărire n’o înțelegea încă. Dar Carmen Sylva era poetă și vedea toate prin prisma închipuirii ei romantice. Avea sufletul fierbinte, plin de avânturi și o fire nestăpânită, și era fără îndoială cam nechibzuită; văzând toate lucrurile „en beau” [32]  nu prevedea niciodată răul, și de aceea în tot cursul vieții ei, sbuciumate și tragice, a căzut adeseori prada celor ce înșelau larga-i încredere, pentru propriul lor folos. Neavând copii, îi plăcea să se înconjure de o droaie de fete tinere, cari, însuflețite de vorbele-i aprinse, îi stăteau la picioare, slăvind fiece cuvânt ce-l rostea, îi plăcea să-și închipuie că-i asemenea unei castelane de odinioară care, la un ceas anumit din zi, aduna în jurul său pe toate tovarășele ei din palat, pentru a toarce, a coase sau a migăli o broderie. Dar era totodată, sufletul poeziei, muza, inspiratoarea. Pentru dânsa, lumea era o nemărginită scenă, iar ea personajul în jurul căruia se desfășura toată acțiunea; cu figura ei tragică, însă plină de bunăvoință și de înțelegere față de toate durerile omenești. Carmen Sylva era, fără îndoială, o ființă de neuitat. Părul îi încărunțise de tânără și acum era aproape alb; ochii ei de un albastru adânc, aveau o privire pătrunzătoare. Râdea adesea, căci avea dinți de-o minunată frumusețe, dar râsul ei alcătuia un contrast izbitor cu privirea dramatică a ochilor. Fără să fi fost vreodată socotită drept o frumusețe, avea într’însa un dar nespus de a fermeca și era cu neputință să nu te simți vrăjit de ea, cel puțin la început. Pentru cei tineri era ca o legendă întrupată pe pământ. Avea o voce nemaipomenit de melodioasă; când își punea în minte să încânte, rareori se întâmpla să dea greș. Nu insufla iubire aprinsă, ci admirație, iar umbra tragică ce plutea asupră-i făcea pe toți să simtă dorința de a-i ușura povara, chiar când nu prea înțelegeau care să fi fost acea povară.

Firea omului cuprinde într’însa soarta lui. Firea Carmen Sylvei o împingea spre jertfire de sine și dramă. „Vedea tragicul în orice și schimba în dramă și în tragedie până și cele mai simple întâmplări ale vieții zilnice.

Nu s’ar fi putut închipui două ființe omenești mai nepotrivite ca fire decât Carmen Sylva, poeta inspirată, și regele Carol, soțul și stăpânul ei, acel om impunător, cu simțul datoriei tare ca fierul, fără pic de „umor” și pentru care nu exista nici fantezie, nici nevoie de odihnă. Și în acest cămin, ce nu semăna cu niciun altul, iată a treia persoană, Ferdinand, sfiosul și neîncrezutul tânăr sublocotenent dela Potsdam, aproape copil încă și în apucături și în modul de a gândi, pătruns însă și el de simțul german al datoriei și al erarhiei. Era blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n’avea încredere în însușirile lui; era un om ce se lăsa ușor stăpânit și totdeauna gata să creadă pe alții mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru și se jignea ușor. Abia sosise și unchiul și mătușa lui începură să-l muștruluiască, pentru a-l face vrednic de greaua datorie, ce-l aștepta. Acum, viața era toată muncă, fără o clipă de recreație. Asprul suveran, necunoscând pentru el nevoia de odihnă, nu înțelegea s’o îngăduie altora. Părea că socoate firesc ca tânărul său moștenitor să aibă aceeași pătimașă chemare de a se jertfi ca el. Nu putea face vreo deosebire între apucăturile vârstei lor; nu sta să cugete că rolul celui care urmează, nu-i atât de înviorător sau de ademenitor, ca al celui care conduce. Regele Carol ținea în mână cârma, iar lui Ferdinand nu-i îngăduia să stoarcă din muncă o cătuși de mică mulțumire. Astfel, Carmen Sylva ajunse pentru el, o mângâiere, Carmen Sylva și multele tinere fete, ce stăteau la picioarele ei...

Se întâmplă, ceeace trebuia neapărat să se întâmple: Ferdinand se îndrăgosti de una din ele, de cea mai iubită de Regina, aleasa inimii singuraticei suverane, în care-și închipuia că retrăește duhul fetiței sale...

Carmen Sylva știa că regele Carol niciodată n’ar îngădui, pentru nepotul lui, o căsătorie în afară de casta lui. Românii,

de altfel, doreau ca familia regală să fie străină și fără nici un amestec cu cei din țară. Dinastia trebuia să se țină deoparte, deasupra celorlalți, neatinsă de popor; trebuia să-și aleagă soțiile sau soții dincolo de granițe, printre cei de același rang cu ei. Aceasta fusese statornicit, cu stăruință, când regele Carol primise tronul. Dar cu toate că știa acestea, Carmen Sylva, cu firea ei poetică, nu putu să se împotrivească unei așa romantice întâmplări. Și-apoi, nu alesese Ferdinand, tocmai pe favorita ei? Elena era o ființă deosebită, în toate privințele și deșteptăciunea ei era mult mai presus de a obișnuitelor prințese regale. Elena avea ochii negri, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarășă pentru bălanul și neîncrezutul prinț; l-ar fi călăuzit și l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viață, de avânturi, de năzuințe; ar fi avut copii sănătoși... și așa mai departe.

Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor. Astfel, în adâncul inimii, judeca regina-poetă. Urmară câteva săptămâni, sau poate luni de dragoste tăcută, de fericire cam îngrijorată, căci conștiința lui Ferdinand nu era împăcată...

In fundul tabloului răsărea „Der Onkel”, o aspră arătare care întruchipa soarta. Dar Carmen Sylva trăia într’o atmosferă de romantică înaripare. Idealiza pe îndrăgostiți, le dădea prilejul de a se vedea, îi încuraja, îi îndemna, îi ajuta, îi slăvea, fără să-i pese de ziua de mâine; trăia pe deplin învăpăierea fiecărei clipe, în nădejdea că vreo întâmplare fericită va descurca o situație fără îndoială plină de greutăți. Totuși, cu tot optimismul Reginei, se deslănțui catastrofa!

Regele, copleșit de treburile cârmuirii, nu băgase de seamă nimic din cele ce se petreceau chiar sub ochii lui. Un lucru atât de neînsemnat ca dragostea n’avea loc în zarea gândurilor lui. Regina și el trăiau pe două tărâmuri deosebite; al ei cuprindea, binefacerile, poezia, literatura, îndatoririle sociale. Se întâlneau arareori ziua, afară de timpul meselor. Așa dar, când într’o zi,

pe neașteptat se pomeni că nepotul lui îi împărtășește hotărârea de a se căsători cu D-ra Elena Văcărescu, se deslănțui o adevărată furtună, o furtună rece, un crivăț înghețat, care degeră până la rădăcini, bietul început de roman al lui Ferdinand. Nu cunosc amănuntele; această tristă poveste s’a ținut, pe cât s’a putut, ascunsă de mine și cu drept cuvânt, pentrucă pe acea vreme, ași fi privit-o, de sigur, în chip tragic. Așa dar, n’am auzit decât frânturi de svonuri pe ici, pe colo, și le-am îmbinat unele cu altele, cât am putut de bine; mi-era frică să întreb, de teamă să nu aflu ceva, care m’ar fi durut. Cu mult, mult mai târziu, am înțeles și... am zâmbit. Și, de fapt, eu am fost aceea care, cu doi ani înaintea morții soțului meu, am făcut să se întâlnească iar vechii prieteni de odinioară. O viață întreagă se scursese... dar la început drama fusese foarte dureroasă. Opinia publică se răzvrătise deabinelea împotriva Reginei, care îndrăznise să lucreze contra dorințelor țării.

După părerea tuturor, ea era vinovată de tot ce se întâmplase și „atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât Regele găsi de cuviință s’o lase să plece la mama ei, la Neu Wied; afară de aceasta, Regina pusese atâta la inimă nefericita întâmplare, încât i se sdruncinase cu totul sănătatea și, timp de doi ani, fu nevoită să stea în pat sau să fie purtată într’un jeț cu roate. 

Lui Ferdinand i se dădu să aleagă între tron și Elena Văcărescu, dar într’așa chip, încât nu putu alege decât tronul. Crescut în datina disciplinei și obișnuit să se plece în fața autorității, el alese ceeace fusese ales pentru el, nu fără durere și lăuntrică răzvrătire însă. Simțul datoriei era adânc înnăscut în ființa lui și mai puternic decât orice și acest simț a dăinuit eroic într’însul dealungul unei vieți pline de multe jertfe. A fost trimis atunci să călătorească; vizită Olanda, Belgia, se duse la Sigmaringen, Potsdam, Berlin, Cassel... Și la Cassel îl aștepta Ursita... dar eu nu știam că el călătorea pentru mângâierea inimii lui frânte...

Acum trebue să-mi readuc în minte acel ciudat tablou al vizitei mele la Segenhaus, lângă Neu Wied, locuința principesei-mame de Wied, unde Regina, greu lovită și nicidecum împăcată cu soarta, petrecu doi ani, s’ar putea zice, de surghiun. Lui Ducky și mie ni se spusese că era bolnavă de câtva timp și că astfel, nu putea veni la nuntă la Sigmaringen; aceasta e singura lămurire ce mi se dădu. Ne duserăm la Segenhaus, întovărășite de mama. Zăpada începuse să cadă de timpuriu în acel an și merserăm cu sania până la o ciudată căsuță în inima pădurii, ceeace era mijlocul cel mai potrivit de a ajunge la acea casă, atât de deosebită de toate cele ce le văzusem până atunci și care era locuită de ființe așa de stranii și de diferite de lumea cu care eram obișnuite. De fapt, acest mic episod e, în mintea mea, desprins de toate celelalte, ca o întâmplare ciudată într’o lume necunoscută și într’o atmosferă străină. Sania, cu vesel svon de zurgălăi, se opri în fața ușii de intrare. In prag, sta o doamnă foarte bătrână, cu rochie neagră și cu un văl alb pe cap. Dar nu semăna de loc cu alte doamne bătrâne. Fruntea ei era neasemănat de înaltă, rotundă și netedă ca un glob, o frunte măreață, de sub care doi ochi adânciți în orbite, cu pleoape grele și obosite, te priveau ca din mare depărtare. Atât de adânci erau orbitele, atât de înfundate, încât semănau în mod displăcut cu ale unui craniu. Era o făptură ce te făcea să tresări la prima vedere, dar în zâmbetul ei strălucea buna primire. Nu mai puțin ciudate erau ființele ce veneau după ea, femei de toate vârstele, dintre cari niciuna nu era cu totul teafără. S’ar fi părut că adunase sub acoperișul ei, pe toți surzii, șchiopii, orbii, muții și săracii cu duhul de cari pomenește Biblia.

Bătrâna doamnă sta printre ele, ca un fel de blajină vrăjitoare dela care se aștepta minuni. Dar se poate ușor închipui că noi, bieți oameni ca toți oamenii, ne simțirăm oarecum stânjenite.

Singurul bărbat în această adunare era un domn bătrân cu favoriți, cu ochii turburi, cu gura lăbărțată și cinică, o făptură cu înfățișare sinistră, cel puțin așa ni se păru nouă, dar care întregea de minune ciudatul tablou.

Ologii, muții și orbii ne fură prezentați pe rând. Mai toți erau rude sărace; se vede că doamna bătrână avea o aplecare deosebită pentru oameni ca nelumea. Mai târziu aflarăm că i se atribuia darul de a tămădui și că, întotdeauna, casa ei era năpădită de bolnavi și de ologi. Era bună și vestită pentru milostenia ei. Mai târziu, regina Elisabeta îmi povesti multe lucruri curioase despre mama ei. Avea stranii însușiri psihice și au fost timpuri în viața ei, în cari cădea într’un fel de „transe” în timpul cărora se părea că duhul i se despărțea de trup; era cuprinsă atunci, de un fel de „extaz”, corpul își pierdea greutatea și putea să plutească deasupra pământului. Se spunea că în timpul acestor transe, putea chiar să umble pe spetezele scaunelor sau chiar să coboare scările fără a atinge treptele. Cât adevăr să fi fost în aceste spuse, n’ași putea hotărî. Dar nu e nicio îndoială, că strania ființă avea însușiri anormale. Eu însă, fiind în afară de cercul vrăjit al acelor ce sunt în stare să trăiască între două lumi, simt că nu sunt vrednică să’ncerc a da vreo lămurire.

Bătrâna doamnă nu dădu la iveală niciuna din tainicele-i însușiri, în ziua când am fost musafirii ei; nu se arătă decât ca o femeie ce oftează mereu, o mamă îngrijorată de sănătatea fiicei ei bolnave și o gazdă plăcută, ale cărei convorbiri erau însuflețite și pitorești. Cu multe curtenitoare exclamații de bună-venire, ne duse într’un hall destul de mare, pardosit fără mult meșteșug cu scânduri de brad. Partea cea mai izbitoare a acestui hall erau niște panouri pe cari erau zugrăvite flori nemaipomenit de mari și lipsite de vlagă, ceeace alcătuia un contrast strigător cu simplicitatea cadrului. Bătrâna doamnă ne lămuri îndată, că panourile fuseseră pictate de fiica ei. Ne uitam în jurul nostru cam uimite de ciudățenia tuturor lucrurilor înconjurătoare și cu o întrebare mută pe buze: unde era fiica ei? Insfârșit, mama, întrebă prietenește despre sănătatea Reginei. 

Biata principesă, cu ochi obosiți, ridică mâinile în sus:

„Ah!... Elisabeta, ah!...” Era vădit că Elisabeta o umplea de îngrijorare. In fiecare zi, i se schimba starea sufletească. Bătrâna mamă se găsea în fața a mari greutăți; ne mărturisi că, de mai multe luni, Elisabeta nu mai putea umbla, sau își închipuia că nu mai putea. Nu vroia nici să stea în picioare, nici să facă un pas. Sta toată ziua în pat și picta, picta, fără a se odihni. Uneori era plimbată, într’un jeț cu roate. Ii plăcea mult pădurea, dar era greu s’o faci să iasă din casă; fu însă gata să ne primească. Mama ei se întrebase cu grijă, care îi va fi purtarea față de noi, însă spre marea ei ușurare, Elisabeta nu se împotrivise venirii noastre; cu ea însă nu puteai niciodată să fii tocmai sigur; da, era foarte greu de trăit cu dânsa și nu puteai s’o împaci ușor. „Ah, Elisabeta mea e foarte fantastică, așa a fost ea totdeauna, chiar de copil, totdeauna”, „himmelhoch jauchzend, oder zu Tode betrübt” [33]  adevărat temperament de poet, gata să privească toate ca o tragedie, mai ales acum când din nenorocire, are destule prilejuri, de a vedea în toate tragedie, ah... ah!”...

Poate mama pricepea despre ce vorbea ciudata bătrână, dar pentru mine și Ducky, parcă ar fi vorbit chinezește. Deodată, bătrâna prințesă, întorcându-se spre mine, zise: „dar nu se va putea împotrivi farmecului tău, drăguța mea, semeni cu florile îmbobocite primăvara”. Cuvintele ei mă uimiră întrucâtva, dar în casa aceasta, totul era uimitor, gazda, mărețele flori pictate pe pereți și apoi, adunați la o parte, ca fond al tabloului, ciudata gloată de ologi biblici. Și mai era și acea misterioasă regină, care nu voia, sau nu putea să umble, nici să stea în picioare. Unde era oare?

„Vom avea plăcerea de a vedea pe fiica D-voastră? întrebă mama care căuta să se poarte cât putea ea mai bine; o ghiceam noi după glas, pentrucă ochii ei rătăceau prin toate colțurile, parcă ar fi vrut să-și întipărească în minte fiecare lucru. Căci nimănui nu-i plăceau mai mult decât mamei, întâmplările ciudate.

„Ah Gott! [34]  Da, e gata să vă primească, stă în pat și pictează, pictează necontenit. Uneori, nu vrea să știe decât de poezie, numai de poezie; alteori, de muzică, numai de muzică, și acuma de pictură, mereu de pictură, și panouri așa de mari... foarte greu de pictat în pat. Dar Elisabetei îi place tot ce e greu. Sper că voi putea s’o îndemn să vie la dejun, în scaunul cu roate. Una din ciudatele ei păreri e, că nu poate mânca decât lucruri reci; și i se aduc înainte multe farfurii mici, pline cu mâncări deosebite, dar nimic cald. Ah, da, Elisabeta!...” și iarăși ridică biata mamă mâinile în sus, într’un gest de nedumerire. Prințesa Marie de Wied vorbea cu ușurință englezește însă cu o vădită intonare germană. Glasul ei părea că vine de departe, ca și privirea ochilor, din fundul acelor orbite adânci ca într’o tigvă de mort. 

Insfârșit, după ce ne mai potrivirăm puțin toaleta, furăm conduse într’altă parte a casei, unde își avea apartamentele regina bolnavă. Călcam domol și tăcute, parcă am fi mers la biserică. Ne suirăm pe o scară îngustă, apoi scoborârăm câteva trepte; ni se spuse că ne aflăm într’o nouă anexă a vechei case, clădită după dorința Elisabetei. Mama ei ne lămuri:

„Elisabetei îi plac odăile mici și colțișoarele ciudate”. Insfârșit, ajunserăm la o ușă. Bătrâna doamnă o deschise puțintel, întrebând cu o voce care părea și îngrijorată și împăciuitoare, dacă avem voie să intrăm. Răspunsul trebue să fi fost afirmativ, căci fără altă stăruință intrarăm într’o ciudată odăiță, în care se afla un pat mare și scund, luminat de sus printr’o fereastră în tavan. Pe pat sta culcată, rezemată de multe perne, foarte albe și foarte moi, aceea pe care venisem s’o vedem. Ași vrea să povestesc, în toate amănuntele, prima mea întâlnire cu Carmen Sylva și să fiu în stare să descriu, întocmai, impresia ce făcu asupra mea, căci a fost foarte adâncă și foarte mișcătoare. Poate că „punerea în scenă” era voită, dar era de mare efect: lumina revărsată de sus asupra bolnavei exilate, îmbrăcată în alb, rezemată de multele perne albe ca zăpada, glasul atât de dulce, largul gest de bunăprimire și zâmbetul ce descoperea strălucitorii dinți albi, zâmbetul care lăsa adâncilor ochi albaștri întreaga lor tragedie. Mai târziu, am știut cum își pregătea tanti Elisabeta, efectul unei prime întâlniri; uneori le înscena împreună cu mine și mă făcea să joc și eu, cam fără voie, rolul meu. Jocurile de scenă păreau temperamentului ei artistic ceva cu totul firesc. După cum am spus mai sus, lumea era pentru ea un imens teatru, privea toate lucrurile ca un șir de scene dramatice, în cari ea avea rolul principal; iar în acea zi, primirea celei ce luase locul tinerei fete alese de ea era într’a-devăr ceva dramatic. Nevinovată cum eram, totuși eu eram rivala; rivala, care câștigase partida și largul ei gest de bună-primire era un gest de eroică renunțare; își dădea seama de dramatismul acestei scene și-și pusese în gând s’o joace în mod strălucit; așa și făcu. Mă strânse în brațe, îmi zise „lieb Kindchen” [35]  dar ochii ei erau plini de durere; își trecu mâna peste fruntea și peste părul meu și parcă era ceva lacom, în chipul în care mă privea. Chinuită de sfială, însă fermecată din prima clipă, mă supuneam cam sfioasă acestei izbucniri de emoții. Mă apăsa simțitor faptul că mama și Ducky erau în odaie; nimic nu stânjenește mai mult pe ființele tinere, decât faptul de a avea drept spectatori critici, pe cei mai apropiați din viața de toate zilele. Mamei îi displăcea, cu deosebire, orice s’ar fi putut numi „scenă”; très femme du monde [36] ; păstra o liniște neclintită în clipele când alții își dădeau drumul emoțiilor. In această împrejurare încercă să ușureze atmosfera care i se părea prea dramatică, printr’o convorbire plăcută și vioaie; dar Carmen Sylva n’avea de gând să piardă câtuși de puțin din rolul ce hotărâse să joace. Se iscă atunci între ele un duel tăcut ca să zic așa, și nu te puteau împiedeca de a simți cum, dela început, răsărise o împotrivire nedorită între aceste femei, amândouă atât de energice, dar cu firi atât de deosebite; împotrivire care nu slăbi când se cunoscură mai bine. Părea că țâșnesc scântei din ele, ca din cremenea izbită de oțel, chiar dela prima întâlnire. Purtarea lor față de viață, modul lor de a-și înțelege pornirile, obiceiurile, chipul în care-și exprimau personalitatea erau fundamental opuse. Și nici nu îmbuna Regina-poetă lucrurile când, după ce se uitase la mine, cu privirea ei stăruitoare și tragică, spuse că semănăm foarte mult cu vestitul „cap de copilă” al lui Liller, bustul de ceară colorată al unei fete cu înfățișare tristă, a cărui copie se afla în camera ei. Mamei nu-i plăcu să-și vadă fiica asemuită cu o făptură atât de îndurerată, dar tanti Elisabeta păru că știe ea mai bine, și-și menținu părerea. Atmosfera părea plină de ceva electric, care desigur izvora din patul larg, de sub geamlâcul din tavan. Atârnată deasupra ei, așa încât, stând culcată, să ajungă ușor până la ea, se afla o mare scândură neagră lustruită, pe care bolnava picta același soiu de flori mari și fără vlagă, flori uriașe ca cele din vestibulul de jos. Mă pricepeam și eu la pictatul florilor și acele cu care se desfăta penelul Reginei îmi răsturnau toate părerile asupra artei și a botanicii. Nimic din mine nu se împăca cu ele, nici cu lemnul tare și prea lustruit. Și iată că pentru întâia oară a trebuit cu tot, dinadinsul să arăt admirație, din bunăcuviință, iar nu din convingere. A fost o clipă neplăcută, urmată de multe altele asemănătoare în lunga mea întovărășire cu Carmen Sylva. După părerea mea, bunul gust nu era una din însușirile mătușii Elisabeta și, culme, îi plăceau lucrurile prea colorate, bătătoare la ochi, excentrice, cari nu se puteau trece cu vederea; îți săreau în ochi la fiece pas și deoarece tanti Elisabeta era din fire entuziastă și foarte încredințată de frumusețile lucrurilor făcute de ea, erai nevoit să admiri și să aprobi mereu. In multe rânduri a trebuit să cer iertare lui Dumnezeu pentru minciunile pe cari eram nevoită să le rostesc ca să n’o jignesc. Aceste lupte, aproape zilnice, cu gustul ciudat al mătușii mele, au fost pentru mine, timp de mai mulți ani, aproape o durere fizică. La această primă întâlnire însă, când îmi cucerise dintrodată inima, însemna pentru mine o suferință, să nu pot admira din tot sufletul opera mâinilor ei. Era atât de fermecătoare, de încântătoare, vorba ei era atât de dulce și de duioasă, vocea ei atât de muzicală și toate se potriveau așa de bine cu atmosfera de poezie ce se răspândea în jurul ei, — afară de pictură și de ochelarii de pe nas, cari erau o podoabă prea prozaică pentru fața ei inspirată!...

De bună seamă, prima întâlnire cu mireasa, pe care n’o alesese Regina pentru nepotul ei, se desfășură mai liniștit decât îndrăznise mama ei să nădăjduiască, pentrucă „Elisabeth”, spre marea ușurare a bătrânei doamne, binevoi să ia parte la dejun. Investmântată toată într’un cașmir alb, mlădios, și uitând-se la noi din înălțimea scaunului cu roate pe care fusese adusă la masă, era în adevăr o arătare fermecătoare. Parcă ar fi fost o înaltă preoteasă din legende, propovăduind niște credințe stranii, prea amețitoare pentru mintea oamenilor neluminați, iar casa aceasta tăcută, îngropată în zăpadă și ascunsă în pădure, era un cadru potrivit pentru aceea care se retrăsese un răstimp în singurătate, ca să uite nedreptatea unei lumi prea josnice pentru a înțelege firea ei neasemănat de aleasă. Și se părea că totul ar fi fost orânduit înadins, pentru a pune în valoare anume ființa ei, punctul central al tabloului. Toate făceau parte din tablou: mama, cu ochii adânciți în cap, plini de îngrijorare, spăimântătoarea adunare a rudelor oloage, cari așteptau o minune și, ca paznic sinistru al acestei case pline de femei, bătrânul gentilom, cu fața vicleană și respingătoare. Aflai mai târziu, că reginei Elisabeta nu-i tihnea să-l vadă acolo. Se svonea că era căsătorit în secret cu bătrâna prințesă.

Oricare ar fi fost adevărul, el era un nou izvor de tragedie, pentru aceea care făcea din viață o dramă. In timpul neuitatului dejun, nu putui să-mi iau ochii de pe chipul Reginei; căzusem cu totul în mreaja farmecului ei: era o ființă plină de o vrajă romantică și-mi plăcea orice era romantic. Când sosi ceasul plecării, mă rugă să vin singură în camera ei. Imi vorbi despre România, despre îndatoririle ce m’așteptau acolo. Imi vorbi despre Nando și-mi spuse cum încercase să-i facă fericirea, dar nu pomeni de drama care despărțise pentru un timp, calea ei de-a lui. Vocea ei era o muzică, dar vorbele îi erau uneori prea înaripate pentru mintea mea necoaptă; uneori nu le înțelegeam, nu spunea nimic precis ce-aș fi putut eu pricepe, însă muzicalitatea și poezia cuvintelor ei îmi cântau în creer. 

Se ridică în fața ochilor mei o cortină, care mă lăsa să arunc o privire într’o lume necunoscută, unde fiece lucru purta alt nume, avea alt înțeles, o lume nereală, care lua ființă numai în timpul cât vorbea ea și care se topi ca o ceață îndată ce mă depărtai de patul ei. Ea însă era minunată, întreaga ei ființă era o poemă, o arătare albă, făurită pentru slavă...

Mai păstrez și amintirea unui drum cu sania, în pădurea cuprinsă de tăcere, sub acoperământul ei de zăpadă groasă. Strania bătrână prințesă merse cu noi, și căciula de blană albă ce o purta îi dădea înfățișarea unei făpturi medievale, rătăcită în veacul nostru. Vorbi mult și uneori vorbele ei erau ca un ecou al graiului poetic al fiicei sale, însă mai tot ce spunea ea era plin de înțelepciune și de bun simț, așa că mama găsi multă plăcere în tovărășia ei. După cât se pare, era în legături foarte prietenești cu regele Carol și în corespondență aproape zilnică cu el, care o socotea drept paznică vrednică de încredere și plină de pricepere a aceleia ce turburase atât de tare liniștea Curții lui. Bătrâna prințesă oftă de nenumărate ori, dar ne dădu să înțelegem că era în stare să-și îndeplinească greaua datorie.

Scopul plimbării noastre era o vizită la prințul Wilhelm de Wied, fratele reginei Elisabeta. El locuia împreună cu familia lui, o casă mare, albă, în vârful unui deal; era o clădire largă și joasă, care se desprindea de pe fondul unui măreț codru de fagi, și avea o vedere minunată pe valea Rinului. Prințul de Wied era o copie uimitor de asemănătoare a surorii lui, însă mai puțin teatral. Ca deosebire de Regina poetă, el privea viața cu un zâmbet jovial, dar și într’însul, lucru ciudat, se putea ghici o ușoară umbră de ceeace francezii numesc „pose”. Se părea că râde mai mult decât avea poftă. Ca și sora lui, avea dinți minunat de frumoși, o frunte înaltă sub un păr stufos aproape alb și acelaș „pince-nez” îi prindea strâns nasul cam cărnos. Până și mișcările mâinilor, măestrit modelate, semănau cu ale ei; ba avea chiar acelaș gest, ce părea înadins voit, când le ținea întinse, înaintea lui, în timp ce vorbea, parcă ar fi fost vrăjit el însuși de frumusețea lor. Nu pot spune că mi-a plăcut. Veselia lui părea silită. In schimb nu era nici cea mai mică poză în felul de a fi al soției sale, foarte distinsă, însă foarte urâtă. Născută prințesă de Orange, aduse o mare avere și splendide juvaere în familia cam sărăcită însă foarte veche și de „sânge albastru” a soțului ei. Această doamnă câștigă îndată neprecupețita simpatie a mamei; era „très grande dame” și fără cea mai mică umbră de excentricitate. Avea două fiice și trei fii, dar nu-mi aduc aminte pe câți din ei i-am cunoscut cu prilejul primei noastre vizite. Casa era ademenitoare, de modă veche și plină de tablouri de familie. Regina Elisabeta își iubea mult fratele. O singură dată, cu mulți ani mai târziu, i-am văzut împreună, și trebue să mărturisesc că amândoi la un loc, aveau ceva apăsător; nu mă puteam împăca cu ei. Deșteptau în mine părerea, că jucau întrucâtva un rol unul față de altul și că râsul lor, cu toate că descoperea niște dinți albi, vrednici de pismuit, nu sună a veselie adevărată. Toată viața mea, am avut darul ca și sora mea Ducky, ființa cea mai plină de adevăr pe care am cunoscut-o vreodată, să ghicesc simțirile ascunse ale altora, chiar, când jucau un rol anumit pentru ochii celorlalți spectatori. Dar în acele zile de demult, pe cari le povestesc, cu toate că-mi dădeam seama de orice lipsă de sinceritate, nu puteam să mi-o lămuresc.

Nu-mi aduc aminte tocmai bine, de data vizitei noastre la Segenhaus, dar trebue să fi fost cu puțin timp înainte de ultima noastră plecare la Sigmaringen, pentru nuntă. Trebue să fi fost toamna târziu, căci era foarte frig. Sosi însfârșit ziua în care trebuia să părăsesc vechiul meu cămin, și plecarăm cu toții — mulți la număr — laolaltă...

Mama avea părerile ei asupra călătoriilor, întemeiate toate pe groaza ce o avea de vagoanele-salon. Hotărâse că sgudue mai mult decât oricare alt vagon și de aceea, nu le putea suferi. Se împotrivea, așa dar, cu îndârjire, oricărei propuneri de a călători mai luxos; astfel fiind, ne înghesuirăm toți în vagoane de clasa întâi, lipsite pe vremea aceea de confortul cel mai elementar, ba chiar și de cele de prima necesitate. Coburg și Sigmaringen, aflându-se pe mici linii laterale, locomotiva era veche și hodorogită, iar vagoanele n’aveau coridor. Erai despărțit, în compartimentul tău, de ceilalți tovarăși de drum, de aceea era de mare însemnătate, să nu te lași să fii închis cu cine nu vroiai.

Cu toate că distanța nu era mare, legăturile între trenuri fiind rău socotite, drumul se prelungea în chip nesuferit și ținea aproape o zi și-o noapte. 

Am păstrat o amintire cât se poate de neplăcută despre această călătorie neînchipuit de anevoioasă și pe un ger cumplit, căci era o iarnă nemaipomenit de grea. Ducky și cu mine eram amândouă într’un compartiment cu o singură banchetă, astfel încât dormirăm pe rând, pe dușumeaua rece și puțin curată. Nu privirăm aceasta ca o întâmplare tragică; eram voinice, obișnuite cu viața în aer liber, dar ce ne-a venit greu, a fost spălatul, a doua zi de dimineață, cu apă rece ca ghiața, în strâmtoarea cabinei, pe praful podelelor fără covor; cu atât mai greu, cu cât trebuia să ajungem la gară în costume de gală. Totuși erau două lucruri bune: eram încă împreună și gerul zugrăvise minunate izvoade pe geamurile dela ferestre, lungi și frumoase ramuri de scaeți, de un desen minunat. Era o sărbătoare pentru ochi, dar nu ne ajuta să ne simțim mai puțin înghețate. Din fericire, trebuia să schimbăm trenul, chiar înainte de a ajunge la Sigmaringen, și, de data asta mama nu putu să refuze vagonul regal, trimis în întâmpinarea noastră. Aceasta ne dădu putința să ne desăvârșim găteala, în fața unei adevărate oglinzi, și să ștergem ultimele urme ale acestei neplăcute călătorii.

Nu-mi aduc aminte limpede de sosirea noastră, nici de zilele ce-au urmat. Eu eram punctul care atrăgea luarea aminte a tuturor și, totuși, aveam ciudata simțire, că mă aflam întrucâtva în afară de întâmplările ce se desfășurau. „Je les subissais”*), își urmau cursul, fără a ținea seamă de ceeace gândeam sau de ceeace simțeam. Sosise și regele României cu o suită numeroasă, membri ai casei regale și ai guvernului, generali, persoane oficiale; în fața ochilor mei uluiți, se perindau o seamă de chipuri nedeslușite; mă simțeam mică, stângace și pierdută. Toți viitorii mei supuși vorbeau o franțuzească limpede și frumoasă. Câțiva știau nemțește, dar niciunul nu știa vorbi englezește. Incepu să-mi pară rău că fusesem atât de îndărătnică la lecțiile de limba franceză; mă găseam foarte stânjenită și toate răspunsurile ce le dădeam acestor bătrâni domni (căci aproape toți erau în vârstă), erau nespus de șovăitoare. Afară de aceasta, cuvintele măgulitoare, ce-mi spuneau, mă făceau și mai sfioasă, deoarece nu fusesem obișnuită cu complimentele curgătoare ale raselor latine.

Pe atunci era în România un guvern conservator sub președinția lui Lascăr Catargiu, un boier bătrân, așezat, plin de bun simț, încet la vorbă și măsurat în mișcări. Semăna întrucâtva cu Clemenceau, dacă-și poate cineva închipui un Clemenceau domesticit care să nu mai aibă nimic din firea „tigrului”. Veniseră și Alexandru și Jacques Lahovary, George Cantacuzino (Nababul), Petre Carp, generalii Florescu și Manu. Poate să mai fi fost și alții, dar nu-mi aduc aminte de ei. Pe acea vreme, toți mi se păreau numai niște măști, și nici măcar măști prea frumoase, cu toate că erau toți curtenitori, zâmbitori și plini de cuvinte de bună-primire. S’ar fi părut, că sunt încântați de fetița bălaie, care avea să fie transplantată în țara lor, cu toate că rămâneau cam uimiți, mi se pare, văzând cât era de copilă. Singurul adevărat chipeș dintre ei era generalul Florescu, care era un bărbat frumos, cu barbă bine îngrijită și mustăți lungi după moda lui Napoleon al III-lea. Petre Carp avea un cap ciudat croit, un nas de acvilă și un monoclu ce accentua expresiunea lui șăgalnică, sau mai bine zis, satirică.

) Franțuzește în text.

Imi plăcu dintrodată, era mai puțin pompos decât ceilalți și ghicii simțiri omenești și o largă înțelegere sub înfățișarea lui ironică.

Dar cel care mi se făcu îndată prieten, după ciudata lege a afinității, fu generalul Vlădescu, șeful Casei Militare a Regelui. Vlădescu era adevărata întruchipare a ostașului, cu înfățișare marțială, trup voinic și o mustață albă cuceritoare, cu vârfurile bine desprinse de obraz; afară de aceasta era plin de minunată bunăvoie și veselie. El păru a înțelege, dela început, că nu eram de fapt decât o copilă, ce avea să fie smulsă dintr’o fericită viață de familie. Imi ghicise gândurile și simțirile. Și în loc de a pierde vremea în măguliri deșarte, își puse mintea să ne facă pe surori și pe mine să râdem din toată inima de câte ori vorbea cu noi. N’am mai văzut în ochii nimănui, o veselie atât de adevărată. Multe ceasuri triste din viața mea de mai târziu, le-a înveselit generalul Vlădescu; el înțelegea singurătatea mea într’o țară depărtată și străină și adesea lumina, cu glumele lui hazlii, cea mai întunecată atmosferă. Prietenia ce se născu între noi dela prima întâlnire, dăinui până în ultima zi a vieții lui, mulți ani mai târziu. Se afla și Ioan Kalinderu, bine înțeles, printre cei mai cu vază din suita Regelui. Apucăturile lui dela Sigmaringen nu se prea deosebeau de cele dela Windsor. Arăta în toată înfățișarea lui, un fel de înțelegere șireată, părând totdeauna plin de vești misterioase și de destăinuiri regești. Fiecare gest al lui părea că proclamă tuturor, neasemănata favoare de care se bucura. Ii plăcea să simuleze o nespusă smerenie, dar o smerenie „à la Kalindero”, care n’avea nimic din însușirea proverbială a violetei. Ioan Kalinderu nu se ascundea sub frunziș verde; cu toată smerenia lui, bătea la ochi, ca nimeni altul.

Pe lângă strălucita mulțime a domnilor, regele Carol adusese cu dânsul, două doamne românce: doamna Maria Cantacuzino și doamna Maria Greceanu. Aceasta din urmă, de vârstă mijlocie, văduvă, dulce la înfățișare, fusese aleasă ca doamna mea de onoare; voiu avea multe de povestit despre ea, mai târziu.

Doamna Maria Cantacuzino era și ea văduvă, mult mai bătrână însă și socotită ca unul din stâlpii cei mai de seamă ai societății bucureștene. Cât se poate de plăcută și de o cultură aleasă, era mamă a mai multor fiice căsătorite și a unui fiu, de pe atunci un învățat de seamă și unul din elevii preferați ai lui Pasteur. Afară de aceasta, era soacra a două mari căpetenii politice, Dumitru Sturdza și Petre Carp, de cari am pomenit mai sus. Sturdza era un pătimaș liberal, precum era Carp pătimaș conservator; și numai zâmbitoarea deșteptăciune a acestei încântătoare doamne bătrâne făcea cu putință întâlnirile între cele două familii, căci în România, pasiunile politice sunt puternice, lucru ce aveam să-l aflu mai în urmă spre marea mea stânjenire. Maria Cantacuzino fu, mai târziu, pentru mine un sprijin prețios, dar la acea primă întâlnire eram sfioasă, abia vorbeam, și răspundeam cu stângăcie bunăvoinței ei ademenitoare. Mă simțeam mai atrasă spre doamna Maria Greceanu, cu chipul mai blajin și foarte frumos.

Amândouă însă îmi arătau o duioșie de mamă și înțelegeau mai bine decât mine, pe atunci, ce ființă mică și pierdută aveam să fiu într’o țară străină.

Sosiseră și musafirii regali din alte țări. Mergeam mereu cu toții la gară pentru a-i primi pe rând, cu tot alaiul cuvenit. Bunica-regină, neputând veni ea însăși, trimesese pe ducele Conaught, adică pe unchiul Arthur, cum îi ziceam noi. Țarul delegase pe marele duce Alexis, fratele mamei, frumosul marinar cu barba aurie, fratele neînsurat, cel mai vesel printre cei veseli. Contesa de Flandra, cu fiul ei Albert, reprezentau Belgia. Era singura soră în viață a regelui Carol și a prințului Leopold, si cumnată a regelui Leopold al II-lea.

Albert, așa dar, văr primar cu Nando, era cât se poate de nostim și plin de duh și îndată ne împrietenirăm temeinic.

Contesa de Flandra avea profilul caracteristic al familiei de Hohenzollern. La față semăna scumpului nostru unchiuleț, cu aceeași vorbă blândă și tărăgănată; dar ca fire, era mult mai energică și mai nemlădioasă, având într’însa ceva bărbătesc și hotărât. Deși era frumoasă, îi lipsea cu desăvârșire farmecul feminin având mai ales un fel masculin de a se îmbrăca. Juvaerele și rochiile ei de gală parcă nu se potriveau cu dânsa. Vânjoasă și lată în umeri, îți insufla încredere, dar simțeai că nu era nimic îngăduitor în tanti Marie de Flandra. Era mare asemănare între firea ei și a regelui Carol, de aceea o considera marea lui aliată. Se sfătuia cu dânsa și îi asculta părerile. Copiii ei se temeau de ea și nemărginita-i admirație pentru regescul său frate însemna în viețile lor culmea plictiselii, sub a cărei apăsare se svârcoleau. Albert nu întârzie mult până să ne mărturisească aceasta; ba, la drept vorbind, glumele lui asupra „marelui om al familiei” erau mai nostime decât cuviincioase; Albert era plin de haz, și făcu mult pentru a înveseli atmosfera cam solemnă a adunării de nuntă.

Kaiserul dorise să cinstească cu prezența sa această însemnată serbare de familie, și alaiul cel mai oficial primi la gară pe stăpânul țării, care venise, ca de obiceiu, însoțit de o suită covârșitor de numeroasă, compusă din gentilomi amețitor de mari, în uniformele lor strălucitoare. Toate lucrurile din jurul Kaiserului erau strigătoare și arătoase. Ii plăcea să aibă apucăturile unui despot și niciodată nu uita și nici nu te lăsa să uiți, că el era cel dintâi. Cei din suita lui erau peste măsură de chipeși, și unii din ei, nespus de frumoși. Wilhelm își schimba uniforma de mai multe ori pe zi, cum își schimbă o femeie elegantă rochiile; o nesfârșită scară de culori ducea, până, la urmă, la uniforma de gală a cuirasierilor Gardei, albă ca zăpada, cu mânuși lungi, cisme înalte sclipitoare și cască încoronată cu o acvilă ca a lui Lohengrin. Unii din ofițerii suitei păreau în adevăr, eroi cuceritori, sub această podoabă, „nec plus ultra”; acest ideal însă n’a fost niciodată atins de Kaiserul însuși. In schimb, Max Furstenberg, prieten intim ai Kaiserului, avea o înfățișare de neuitat, în tinerețe, sub această uniformă.

Tata, ca și fratele lui, mai târziu Eduard VII, nu prea-și iubea nepotul. Niciunul din unchii mei nu putea suferi apucăturile lui de tiran. Wilhelm găsea mereu prilej să-i jignească sau să-i nemulțumească. Până și veselia lui avea într’însa ceva supărător. Numai cei ce făceau parte din cercul lui intim, sau năzuiau să-i intre în grații, puteau să rabde felul lui de a se purta. Când era în toane bune, Kaiserul știa să farmece, dar sub veselia lui sgomotoasă se ascundea totdeauna oarecare asprime ce ieșea, când și când, la iveală, astfel că strica mereu cheful celor din jurul lui; jignea chiar oaspeții regali din țările străine, ceeace era și mai nepotrivit.

Mama făcea parte dintre puținele persoane cari se’nțelegeau bine cu el. Il găsea vrednic de luare aminte, iar firea ei stăpânitoare îl punea la locul lui. Cu ochiul ei totdeauna ager, băga de seamă orice schimbare pe fața celorlalți, fiind totdeauna gata să intervină când simțea că miroase a furtună. Era minunat ajutată în strădania ei de către prințul Leopold. Iubitor de pace, binevoitor, sincer și fără egoism cum era, nimeni nu putea să fie față de el, altfel decât curtenilor. Găsea vreme pentru toată lumea și pentru orice; atențiunile ce le arăta Kaiserului, nu-l împiedecau de a fi un „aux petits soins” [37]  pentru ceilalți musafiri de sub acoperișul lui, chiar pentru cei mai smeriți și mai nebăgați în seamă.  Imagine: Prima noastră fotografie după nuntă

In această împrejurare solemnă ni se dăduseră în castel apartamente oficiale, pe când Nando locuia în casa părinților lui, neîngăduindu-se ca mireasa și mirele să locuiască înainte de nuntă sub acelaș acoperiș. Primirile, la gară, prânzurile de gală, audiențele nenumăratelor persoane și delegații ce veneau să-și prezinte felicitările, ne umpleau tot timpul și ne ajutau să trecem orele pline de turburarea premergătoare a cununiei. Când privesc înapoi, totul în mintea mea îmi pare nedeslușit; revăd diferitele camere, diferitele chipuri și unele grupuri, ce se adunau laolaltă. Nu știu din ce pricină, regele Carol și fratele meu, Alfred, se simțiră foarte atrași unul către altul. Alfred avea o minte lacomă să afle amănunte despre orice și nu era nicidecum sfios față de cei mai în vârstă; afară de aceasta, era, din fire, plăcut și apropiat. Unchiului Carol îi plăcea să povestească despre țara și munca lui; familia auzise prea des poate povestirile lui, însă pentru Alfred erau noi și pline de miez; de aceea Regele și el obișnuiau să stea împreună pe o mică sofa, așezată după moda germană, în dosul unei mese. Ii văd încă limpede pe amândoi, cu capetele apropiate, afundați în nesfârșite convorbiri; bătrânul era adânc mulțumit de agera însuflețire a tânărului pentru chestiunile ce păreau de-o nemaipomenită însemnătate regescului pionier. Ce limpede îmi răsare în față chipul fratelui meu, îndreptat spre rege, vioi, plin de viață...

In alt colț, Albert ne făcea să râdem, pe mine și pe surorile mele, cu vorba lui plină de spirit, lucru care pe Nando îl înveselea, dar îl și jignea puțin, căci el niciodată n’ar fi îndrăznit să facă atâta haz de mai marii lui. Mai văd și pe drăguța bunică Iosefina, înconjurată de-un grup de musafiri — cari încercau să se facă auziți de ea — cu dulcele ei chip numai în zâmbete și ridicând din când în când mâinile înmănușate cu degetele prea lungi, în semn că pricepuse. Văd pe soacră-mea, palidă, cam țeapănă și suferindă, care-și impusese o nespusă sforțare, pentru a îmbrăca o rochie de gală și a-și pune juvaerele; văd și pe papa, cam fără chef, pe unchiul Artur, atât de chipeș și cu profil acvilin, foarte curtenitor, foarte elegant și cu gândul aiurea. Văd și pe unchiul Alexis, arătând o politeță după toate regulile, dar cam mândru și puțin ironic, parcă s’ar fi simțit mai presus de atât sgomot și zarvă; cu toate astea, făcea haz de toate cercând să-și domolească tunătoru-i glas rusesc, potrivindu-l cu cele înconjurătoare. Văd pe Kaiser perorând, în cea mai strălucită uniformă, și pe mama, pricepută, binevoitoare, totdeauna la pândă, nelăsând nimic să scape ochiului ei, mergând de colo, colo, ca „trăsură de unire” între atâtea grupuri deosebite; pe prințul Leopold, pașnicul, fermecătorul, omul care niciodată nu se gândea la el însuși...

Găseam o plăcere cu adevărat copilărească, în rochiile mele cele noi și în frumoasele mele bijuterii. Mama fusese nemaipomenit de darnică și-mi dăduse câteva din minunatele ei juvaere. Parcă nu-mi venea să cred că erau ale mele. Mă simțeam aproape ca odinioară, când mă jucam de-a regina cu bătrânul Hutchins și-mi plăcea să-mi închipui că sunt regina Spaniei. Puteam să-mi schimb rochiile de mai multe ori pe zi, dar uneori, tocmai când eram de-o eleganță deosebită, mă simțeam chinuită de sfiala unui copil costumat. Mergea vorba că eram frumușică, dar când mă uit la fotografiile din acel timp, nu prea înțeleg cum se răspândise un astfel de zvon; și apoi pe vremea aceea era moda mânecilor „à gigot” și a foilor țepene în formă de clopot, cari azi par atât de caraghioase ochilor obișnuiți cu vestminte mai mlădioase. Uneori îmi părea că nu sunt decât un accesoriu, fără însemnătate, al voluminoaselor mele mâneci, în cari mă pierdeam aproape de tot. Poate că aveam o înfățișare elegantă, însă, cu siguranță, n’aveam „chic”. De altfel, mi se pare că mama nu găsea potrivit sau „de bon ton” [38] , ca o prințesă să aibă șic. Veni și dimineața, în care mă deșteptai în sunetul clopotelor de sărbătoare, clopote pentru cununia mea...

A trebuit să ne supunem unei întreite ceremonii: civile, catolice și protestante.

Ceremoniile se desfășurară dimineața și se încheiară cu un mare dejun de gală. Mi-aduc aminte de toate ca de-un vis, un vis foarte depărtat, în care jucam un rol, și el ca de vis.

Rochia mea de nuntă era de o mătase albă, groasă, fără lustru, cu mâneci umflate, bine înțeles și cu foile în formă de clopot, prelungite într’o trenă. Nu-mi plăceau voalurile de dantelă. Așa dar cu toate că în familie erau atâtea dantele de preț, purtai un voal de tul, prins într’o diademă de diamante, în care sta încolăcită ca într’un cuib, o coroniță de flori de portocali. Eram o fetișcană slăbuță, fără rotunjimi, cu păr bălai foarte deschis, strâns încrețit pe frunte după moda reginei Alexandra; trăsăturile feței erau nehotărâte, ochii albaștri și n’aveam nimic impunător. Păream caraghios de tânără și mi se părea că mă joc de-a cucoana. N’aș putea spune că eram prea încântată de înfățișarea mea, având o idee mult mai romantică despre ceeace ar trebui să fie o mireasă, dar mama nu o împărtășea câtuși de puțin; așa dar, fui împodobită după gustul ei, și-mi purtai apăsătoarele găteli, cât putui mai bine.

Cununia religioasă catolică era cea mai însemnată dintre ceremonii și se desfășură într’o biserică ce făcea parte din castel și la care se ajungea prin coridoare lungi și încâlcite. Sigmaringen, fiind în adevăr o veche cetate, cuprindea toate cele cuvenite unei fortărețe. Slujba fu lungă și solemnă, cu muzică cât se poate de bună și mulți preoți. Scaunele noastre de rugăciune erau așezate în fața altarului, despărțite de -celelalte și cea mai mare parte din slujbă o ascultarăm în genunchi, îmi plăcură cântecele latinești cam monotone; mă învăluiau într’un fel de toropeală ocrotitoare care-mi liniști temerea și îngădui nădejdii să se strecoare în inima mea, ce bătea plină de îngrijorare. Slujba religioasă protestană se făcu într’unul din marile saloane. Serviciul religios fu citit de-un preot naval și simții o înduioșare plăcută văzând că mâinile noastre sunt unite de-un cleric aparținând marinei. Nu-mi aduc aminte de dejunul de gală și aproape nici de plecarea noastră. Ne luarăm rămas bun, însă nu pentru ultima oară și cum nu se chema că plecăm într’adevăr de-acasă, fui fericită de crunta înduioșare a despărțirii.

Fusese hotărât să petrecem câteva „zile de miere”, într’un mic castel de vânătoare, în apropiere de Sigmaringen, o reședință de vară, regală, înconjurată de păduri. Familia mea rămase la Sigmaringen, unde aveau să urmeze sărbătorile și anume, a treia zi, un mare bal, la care trebuia să ne arătăm și noi. Krauchenwies era o căsuță drăguță, mai mult pitorească decât înzestrată cu toate cele necesare, dar într’un cadru foarte romantic, pentru o lună de miere. Era iarna, noi eram sfioși și încă străini unul de altul și n’aveam acolo chiar nimic de făcut. Nando, nefiind un un om prea vesel din fire, nu-i dădea nimic în gând pentru a face să treacă plăcut timpul unei soții atât de copilăroase. Era cuprins de-o dragoste grozavă, aproape chinuitoare.

Eu răspundeam naiv iubirii lui, dar mă apucase un dor dureros de mama și de Ducky și mă simțeam pierdută și părăsită. Trebue să mărturisesc că acele zile de iarnă, în cari eram îngropați în micul castel depărtat, mi-au părut grozav de lungi. Parcă simțeam în tot timpul ceva deșert și gol; mi se părea că tot aștept ceva ce nu venea...

Intr’o zi, mama și cu surorile mele, în vesel svon de zurgălăi, năvăliră în singurătatea noastră. Acel sunet de zurgălăi prea era vesel, prea îmi amintea de vechiul cămin și făcu să-mi bată cu putere inima. Mărturisesc că am plâns. Mama mă mustră cu dragoste și-mi spuse c’am să mă obișnuesc cu situația de soție; mă îmbărbăta prin cuvinte înfiorătoare, dar prinsei în ochii ei o lucire umedă ce-mi dădu de bănuit, căci semăna mult a lacrimi stăpânite. Mamei nu-i plăcea niciun fel de slăbiciune, avea o fire de spartan și cerea dela copii ei să se poarte ca ea, așa că, pentru nimic în lume, nu mi-ar fi îngăduit să-mi destăinuesc pe larg simțirile sau mâhnirea.

Nu-mi aduc aminte de marele bal dat în cinstea noastră; de fapt, nu-mi aduc aminte de nimic alt, decât de cele câteva zile petrecute la Coburg până la ultima și dureroasa despărțire și de sfâșierea simțită când părăsii tot ce fusese al meu.

...Mama încercă să insufle acestei ultime zile toată veselia și fericirea ce putea; ne îndemna să ne adunăm pentru patinaj pe lacul din Rosenau, după aceea se făcură jocuri de șarade foarte hazlii, în marea sală a castelului. Toți prietenii mei se grupau în jurul meu, îmi dădeau o mare însemnătate, mă răsfățau cu mii de mici atenții; peste tot râs, muzică, dans; dar se simțea în toată atmosfera ceva, care amintea despărțirea și se ghiceau lacrimile sub fiecare zâmbet. Mi-amintesc în mod foarte viu, o anumită mică scenă.

Era seara cea din urmă. A doua zi, trebuia să plecăm; nu mă simțeam tocmai bine, poate din pricina multelor emoții și a apropiatei dureroase despărțiri. Oricum ar fi fost, mama care de obicei nu încuviința să se simtă cineva bolnav, mă îndemnase să mă duc devreme la culcare. Mi se dăduse o cameră de musafiri, deoarece nu mai aveam loc în „apartamentele copiilor”. Micul meu pat de campanie fusese scos din rândul celor trei și împachetat, deoarece stăruisem să-l iau cu mine la plecare; ciudatul pătuț de campanie adus din Rusia, care se putea închide și purta ușor din loc în loc... Apartamentul musafirilor era alcătuit din trei camere: un salon, o cameră de culcare cu o mică odaie de toaletă, în care dormeam eu și o odaie de culcare mai mare, a soțului meu. Mama, îngrijată de starea mea, venise să mă sărute până să nu adorm, cum făcea de obicei, când eram mici. Incercam amândouă să ne arătăm viteze, căci știam că mamei nu-i plăceau izbucnirile de înduioșare, nici „scenele” cum le numea ea, astfel că, înăbușii orice strigăt de teamă sau de durere, care tresărea în mine la gândul despărțirii de a doua zi.

Totuși o strânsei parcă mai cu foc în brațe decât alteori, dar nu rostirăm niciun cuvânt, căci ar fi fost peste puterea mea. Se presupunea că voiu dormi îndată, ca orice fetiță cuminte; însă cu inima atât de turburată, bine înțeles, nu adormii și auzii pe mama cum șoptea cu Nando, în odaia de alături. Pe semne că-i dădea câteva ultime sfaturi și câteva îndemnuri, privitoare la felul cum trebuia să se poarte cu soția lui, prea de tot copilă, smulsă acum din tot ce-o înconjurase și trimisă atât de departe. Convorbirea lor nu era menită s’o aud și eu și nici nu încercai s’o ascult, dar la urmă auzii pe mama, apropiindu-se de ușa mea întredeschisă: „Să mai mă uit măcar odată la ea...” și zării scumpul ei chip, ivit în crăpătura ușii; lacrimi, spre mirarea mea, îi lunecau dealungul obrazului! Văzând că eram deșteaptă, se sili să-mi zâmbească înviorător, și ne făcurăm una alteia un semn din cap; îmi venea să întind brațele spre ea, să-mi lipesc fața de obrazul ei ud și să-mi ușurez inima în plânset dar creșterea noastră spartană făcea cu neputință o asemenea izbucnire. Poate că i-ar fi făcut și ei tot atât de bine ca și mie, dar nu îndrăznii; ne mulțumirăm doar să ne zâmbim una alteia și, bine înțeles, se presupunea că nu văzusem lacrimile...

Dar timp de multe luni după aceea, când eram sfâșiată de singurătate și de dorul de-acasă, în acea țară depărtată, vedenia chipului mamei, ud de lacrimi și zâmbindu-mi înviorător, pe când furișa o privire prin deschizătura ușii, răsărea necontenit în minte, umplându-mă de o durere fără seamăn și de un dor nespus, astfel încât trebuia uneori să-mi înăbuș gura în perne ca să nu strig cu desnădejde și cu jale, mamă... mamă... mamă...!

Dar mama nu mai era lângă mine, scumpul ei obraz rotund, lucind de umezeala lacrimilor nu mai putea să-mi zâmbească înviorător; o lăsasem în urma mea, împreună cu tot ce alcătuise vechiul cămin.... Mama….. Mama ……

Dar cele mai îndurerate bătăi ale inimii nu pot opri vremea în loc. Sosi ceasul despărțirii, trebuia să-l privim în față.

Totuși nu plecam singură de tot, fără nimeni, care să facă parte din viața mea de copil. Mama hotărâse să fiu însoțită de Lady Monson, una din doamnele de onoare de care n’am pomenit încă în aceste pagini și de către un oarecare colonel Howard, ofițer în Garda Neagră, pe care-l cunoscusem la Devonport; era un om încântător și foarte deștept, în care tata avea mare încredere, cu toate că noi, copiii, nu prea ne întâlnisem des cu el. Lady Monson nu mai era tânără. Mamă a trei fete mari și a unui fiu, era o femeie de înaltă cultură și trăise mult în străinătate. Avea o dragoste deosebită pentru Italia, a cărei limbă o vorbea cu ușurință, precum vorbea și alte câteva. Englezeasca ei era totdeauna împănată cu vorbe străine. Avea în glas o ușoară răgușeală, care nu era lipsită de farmec; fiind plină de însuflețire făcea necontenit o mulțime de gesturi cu mâinile, din care pricină numeroasele ei brățări zăngăneau cu un sgomot cu totul deosebit. Era foarte cunoscătoare în lucruri antice de preț, iscodea peste tot prăvălii cu bibelouri rare și totdeauna se întorcea încărcată cu nenumărate nimicuri ce le cumpăra. Nu numai brățările, dar toate lucrurile pe Lady Monson zăngăneau: colanul cu diferite atârnături, lanțurile, etc... cumpărături rare, de prin țări străine. Soțul Lady-ei Monson era scudier de onoare în suita tatei și pe atât de liniștit pe cât era de însuflețită soția lui. Nu și-ar fi putut nimeni închipui două ființe mai deosebite; totuși se înțelegeau de minune. Lady Monson era înaltă și avea trăsăturile foarte frumoase, însă cam aspre. Cele trei fiice ale ei erau cât se poate de drăguțe, dar noi, copiii, niciodată nu cunoscusem prea bine pe Lady Monson; era prea învățată pentru mintea noastră necoaptă. Marea noastră prietenă, printre doamnele de onoare ale mamei, era Etta Keppel, născută Blundel, tânăra fată pe care o admirasem atât de mult când eram copil, la Malta. Se căsătorise cu Colin Keppel, pe atunci locotenent sub ordinele tatei, mai târziu scudierul lui. Etta era foarte drăgălașă, avea ochi mari și rotunzi; o iubeam și ne plăcea tovărășia ei; era veselă și încântătoare, iar mama ei, Mrs. Blundel, era o femeie prea frumoasă. Prietenia dintre noi începuse la Malta, și se întărise și mai mult la Devonport, unde ea fusese însoțitoarea noastră, cea mai plăcută ce se poate închipui. Dar pentru menirea oficială și nu tocmai ușoară de a mă însoți în România, cred că alegerea Lady-ei Monson fusese foarte nimerită. Cunoștea bine obiceiurile străine și ușurința cu care vorbea franțuzește ne era de mare folos. Clipa din urmă, când porni trenul nostru din gara dela Coburg, a fost pentru mine o durere aproape mai mare decât o puteam răbda. Mi se părea că mi se sfâșie inima și numai obiceiul înrădăcinat în noi de a ne înăbuși simțirile îmi dădu puterea să nu-mi strig cu glas tare jalea. Stau toți înșirați pe peronul gărei: papa, mama, Alfred, Ducky, Sandra, Baby Bee, înconjurați de prieteni și de vechii servitori în livrelele lor de gală, cu pălăriile în mână. Se făceau din ce în ce mai mici, deabia mai zăream mâinile lor cari fluturau și aproape nu le mai deslușeam chipurile. Mă plecai cât putui peste fereastră, era un ger groaznic, pământul era acoperit cu zăpadă... Nu mai puteam zări nici măcar fluturarea mâinilor lor... totul se ștersese... Ca ultimă arătare, fortăreața Coburgului, conturată pe un cer înghețat; totul era iarnă. Mama, Ducky..., nedespărțita mea tovarășă... credincioasa mea prietenă. Iarnă, zăpadă, frig... înghețase până și vechea fortăreață, care părea că se înalță înfiorată și ea spre cerul de plumb. Se auzeau, oare, clopoței, zurgălăi de sanie? Erau oare săniile celor ce se întorceau la vechiul cămin, pe care eu îl părăsisem? Zang... Zang... ce mult îmi place sunetul zurgălăilor dela sănii... Ori poate era numai sunetul roților dela tren, scârțâind pe șinele înghețate?...

Simții o mână pe umărul meu; mă întorsei... Nando! Nando avea o inimă duioasă; și’n ochii lui erau lacrimi. Nando mă înțelegea. Nu-și părăsise și el căminul pentru o țară depărtată, care nu era încă a lui?...

Sfârșitul Vol. I-iu.