1. Misterul acumulării primitive

Am văzut cum banii se transformă în capital, cum capitalul produce plusvaloare şi cum pe seama plusvalorii sporeşte capitalul. Dar acumularea capitalului presupune plusvaloare, plusvaloarea presupune producţie capitalistă, iar aceasta presupune, la rîndul ei, existenţa unor mari mase de capital şi de forţă de muncă în mîna producătorilor de mărfuri. Toată această mişcare pare să fie un cerc vicios, din care nu putem ieşi decît dacă presupunem o acumulare „primitivă“ („previous accumulation“ la Adam Smith i) ), premergătoare acumulării capitaliste, o acumulare care nu este rezultatul modului de producţie capitalist, ci punctul lui de plecare.

Această acumulare primitivă joacă în economia politică aproximativ acelaşi rol pe care îl joacă în teologie păcatul originar. Adam i) a muşcat din măr şi prin acest fapt păcatul a pus stăpînire pe neamul omenesc. Originea acestui păcat este explicată printr-o anecdotă din vremuri străvechi. În timpuri imemoriale au existat, pe de o parte, oameni harnici, inteligenţi şi înainte de toate strîngători şi pe de altă parte vagabonzi leneşi, care risipeau tot ce aveau şi chiar mai mult decît atît. E drept că în legenda biblică despre păcatul originar se spune cum omul a fost condamnat să-și mănînce pîinea în sudoarea frunţii; istoria păcatului originar economic dezvăluie cum au putut să apară oameni care nu au avut nevoie de acest lucru. Dar n-are importanţă. Aşa s-a făcut că primii au acumulat bogăţii şi că ceilalţi nu au avut de vîndut, în cele din urmă, decît propria lor piele. De la acest păcat originar datează sărăcia maselor largi, care şi astăzi încă, deşi muncesc, nu au de vîndut nimic decît pe ele însele, şi bogăţia celor puţini, care crește încontinuu, cu toate că ei de mult au încetat să muncească. Asemenea platitudini puerile întru apărarea proprietăţii sînt repetate într-una francezilor, cîndva atît de spirituali, de d-l Thiers i) , de pildă, şi cu ce seriozitate solemnă de bărbat de stat! Dar, din moment ce este vorba de problema proprietăţii, e o datorie sfîntă să susţii punctul de vedere al abecedarului ca singurul punct de vedere just pentru toate vîrstele şi pentru toate treptele de dezvoltare. După cum se ştie, în istoria reală, cucerirea, subjugarea, jaful şi asasinatul, într-un cuvînt violenţa joacă rolul de frunte. Dar în blajina economie politică a domnit întotdeauna idila. Dreptul şi „munca“ au fost întotdeauna singurele mijloace de îmbogăţire, excepţie făcînd, bineînţeles, de fiecare dată „anul acesta“. În realitate, metodele acumulării, primitive sînt oricum vreţi, numai idilice nu.

Banii şi marfa, ca şi mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă, nu sînt de la bun început capital. Ele trebuie să fie transformate în capital. Dar această transformare este posibilă numai în anumite condiţii, care se reduc la următoarele: două categorii foarte diferite de posesori de marfă trebuie să se întîlnească şi să ia contact: pe de o parte, posesorii de bani, de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă, care urmăresc să valorifice prin cumpărare de forţă de muncă a altuia suma de valoare pe care şi-au însuşit-o; pe de altă parte, muncitorii liberi, vînzători ai propriei lor forţe de muncă şi deci vînzători de muncă. Muncitori liberi în dublu sens: ei nu aparţin direct mijloacelor de producţie, cum este cazul cu sclavii, şerbii etc., dar nici mijloacele de producţie nu le aparţin lor, cum este cazul cu ţăranul care-și lucrează singur pămîntul etc.; dimpotrivă, ei sînt liberi de mijloacele de producţie, sînt eliberaţi de ele, privaţi de ele. Cu această polarizare a pieţei de mărfuri se creează condiţiile fundamentale ale producţiei capitaliste. Relaţia-capital presupune separarea muncitorilor de proprietatea asupra condiţiilor de realizare a muncii. Din momentul în care producţia capitalistă stă pe picioarele ei proprii, ea nu numai că menţine această separare, ci o şi reproduce pe o scară mereu lărgită. Aşadar, procesul care creează relaţia-capital nu poate să fie nimic altceva decît procesul de separare a muncitorului de proprietatea asupra condiţiilor sale de muncă, un proces care transformă, pe de o parte, mijloacele de subzistenţă şi mijloacele de producţie sociale în capital şi, pe de altă parte, pe producătorii nemijlociţi în muncitori salariaţi. Aşa-numita acumulare primitivă nu este deci nimic altceva decît procesul istoric de separare a producătorilor de mijloacele de producţie. Procesul acesta apare ca „primitiv“, deoarece el constituie preistoria capitalului şi a modului de producţie care îi corespunde.

Structura economică a societăţii capitaliste a provenit din structura economică a societăţii feudale. Destrămarea acesteia a eliberat elementele celeilalte.

Producătorul nemijlocit, muncitorul, poate să dispună de propria sa persoană abia după ce încetează de a mai fi legat de pămînt şi de a mai fi şerbul sau iobagul altei persoane. Pentru a deveni vînzător liber de forţă de muncă, vînzător care îşi duce marfa oriunde ea este cerută, el mai trebuie să scape de sub dominaţia breslelor, de regulamentele lor cu privire la ucenici şi la calfe şi de celelalte prescripţii coercitive în ceea ce priveşte munca. Aşadar, procesul istoric prin care producătorii sînt transformaţi în muncitori salariaţi apare, pe de o parte, ca o eliberare a lor de servituțile feudale şi de regimul coercitiv al breslelor; şi acesta este singurul aspect care există pentru istoricii noştri burghezi. Dar, pe de altă parte, cei eliberaţi devin propriii lor vînzători abia după ce le-au fost luate toate mijloacele de producţie şi toate garanţiile de existenţă oferite de vechile instituţii feudale. Istoria acestei exproprieri a lor este înscrisă în analele omenirii cu litere de sînge şi de foc.

Capitaliştii industriali, aceşti noi potentaţi, trebuiau, la rîndul lor, să înlăture nu numai pe meşterii breslaşi, ci şi pe feudali, posesorii izvoarelor avuţiei. Sub acest aspect, ridicarea lor apare ca rezultat al unei lupte victorioase împotriva puterii feudale şi a privilegiilor ei revoltătoare, precum şi împotriva breslelor şi cătuşelor pe care acestea le puseseră dezvoltării libere a producţiei şi exploatării libere a omului de către om. Dar cavalerii industriei au reuşit să-i înlăture pe cavalerii spadei numai datorită faptului că s-au folosit de evenimentele survenite fără ca ei să fi avut vreun amestec. Ei s-au ridicat prin mijloace tot atît de josnice ca acelea prin care altădată libertul roman a devenit stăpîn al patronului său.

Punctul de plecare al dezvoltării care dă naştere atît muncitorului salariat, cît şi capitalistului a fost robia muncitorului Această dezvoltare a constat într-o schimbare a formei acestei înrobiri, în transformarea exploatării feudale în exploatare capitalistă. Pentru a înţelege această dezvoltare nu trebuie să ne întoarcerm în trecutul îndepărtat. Cu toate că primele elemente ale producţiei capitaliste se întîlnesc sporadic în unele oraşe de pe ţărmul Mediteranei încă în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, începutul erei capitaliste datează abia din secolul al XVI-lea. Acolo unde ea apare, desfiinţarea serbiei este de mult un fapt împlinit, iar gloria evului mediu, existenţa oraşelor libere, este de mult apusă.

Epocale în istoria acumulării primitive sînt toate transformările care servesc drept pîrghii clasei capitaliste în formare, şi în primul rînd momentele cînd mari mase de oameni sînt rupte brusc şi violent de mijloacele lor de subzistenţă şi aruncate pe piaţa muncii ca proletari puşi în afara legii. Exproprierea pămîntului producătorului agricol, al ţăranului, constituie baza întregului proces. Istoria ei are în diferite ţări aspecte diferite şi trece prin diferitele faze într-o succesiune diferită şi în epoci istorice diferite. În forma sa clasică, ea are loc numai în Anglia, pe care o şi folosim din această cauză ca exemplu 189) .