2. Exproprierea pămînturilor populaţiei rurale

În Anglia, șerbia a dispărut de fapt la sfîrşitul secolului al XIV-lea. Majoritatea covîrşitoare a populaţiei 190) consta atunci, şi cu atît mai mult în secolul al XV-lea, din ţărani liberi care aveau gospodării de sine stătătoare, oricare ar fi fost firma feudală îndărătul căreia se ascundea proprietatea lor. Pe domenii senioriale mai mari, bailiff-ul (administratorul), cîndva el însuşi şerb, a fost înlocuit de fermierul liber. Muncitorii salariaţi din agricultură erau parte ţărani care în timpul lor liber munceau la marii proprietari de pămînt, parte o clasă deosebită, independentă, relativ şi absolut puţin numeroasă, a muncitorilor salariaţi propriu-zişi. De fapt, şi aceştia din urmă erau în acelaşi timp ţărani care îşi cultivau singuri parcelele, întrucît, pe lîngă salariu, mai primeau 4 acri sau mai mult de pămînt arabil şi un cottage. În afară de aceasta, împreună cu ţăranii propriu-zişi, ei foloseau pămînturile obştii, pe care îşi păşteau vitele şi de pe care îşi luau şi combustibilul: lemne, turbă etc. 191) . În toate ţările din Europa, producţia feudală se caracterizează prin împărţirea pămîntului între un număr cît mai mare de ţărani neliberi. Puterea seniorului feudal, ca şi aceea a oricărui suveran, nu depindea de mărimea rentei, ci de numărul supuşilor săi, iar acesta depindea de numărul ţăranilor cu gospodării de sine stătătoare 192) . Cu toate că, după cucerirea normandă, pămîntul Angliei a fost împărţit în baronii uriaşe, din care una singură cuprindea de multe ori 900 de domenii seniorale vechi anglo-saxone, el era presărat cu mici gospodării ţărăneşti, şi numai pe alocuri între ele se aflau domenii senioriale mai mari. Această situaţie, concomitent cu înflorirea oraşelor, caracteristică pentru secolul al XV-lea, a permis crearea acelei avuţii naţionale pe care cancelarul Fortescue i) o descrie atît de elocvent în lucrarea sa „De Laudibus Legum Angliae“, dar ea a exclus posibilita creării unei avuţii capitaliste.

Preludiul revoluţiei care a dat naştere bazei modului de producţie capitalist are loc în ultima treime a secolului al XV-lea și în primele decenii ale secolului al XVI-lea. O masă de proletari puşi în afara legii a fost aruncată pe piaţa muncii prin desfiinţarea suitelor feudale, care, după cum observă foarte just James Steuart i) „umpleau peste tot casele şi curţile fără nici un folos“ 195 . Cu toate că puterea regală, ea însăşi produs al dezvoltării burgheze, accelera forţat, în tendinţa ei spre suveranitatea absolută, desfiinţarea suitelor, ea nu a fost, totuşi, singura cauză a acestei desfiinţări. Înfruntînd regalitatea şi parlamentul, marele senior feudal a creat un proletariat infinit mai numeros prin uzurparea pămînturilor obștii şi alungarea ţăranilor de pe pămîntul asupra căruia ei aveau acelaşi drept de proprietate feudal ca şi el însuşi. Impulsul direct pentru această acţiune l-a dat în Anglia îndeosebi dezvoltarea manufacturii de lînă din Flandra şi creşterea corespunzătoare a preţurilor la lînă. Vechea nobilime feudală fusese înghiţită de marile războaie feudale; cea nouă este vlăstarul epocii sale, pentru care banii sînt forţa supremă. Transformarea pămîntului arabil în păşuni pentru oi devine deci lozinca acestei nobilimi noi. În lucrarea sa „Description of England. Prefixed to Holinshed i) 's Chronicles“, Harrison i) arată cum exproprierea ţăranilor cu gospodărie mică a ruinat ţara. „What care our great incroachers!“ (Ce le pasă marilor noştri uzurpatori?) Locuinţele ţăranilor şi cottage-urile muncitorilor au fost distruse cu forţa sau lăsate în paragină.

„Dacă am lua — spune Harrison — inventarele vechi ale fiecărui domeniu seniorial în parte, am constata că nenumăratele case şi gospodării ţărăneşti mici au dispărut, că pămîntul hrăneşte acum mult mai puţini oameni şi că multe oraşe au decăzut, deşi alături de ele înfloresc oraşe noi... Aş avea multe de spus despre oraşe şi sate care au fost distruse şi transformate în păşuni pentru oi şi pe care nu se mai află decît casele seniorilor“.

Plîngerile din aceste cronici vechi sînt totdeauna exagerate, dar ele descriu fidel impresia pe care revoluţia în relaţiile de producţie a făcut-o asupra contemporanilor. Comparaţia între scrierile cancelarilor Fortescue şi Thomas Morus i) arată prăpastia care desparte secolul al XV-lea de secolul al XVI-lea. După cum foarte just spune Thornton i) , clasa muncitoare engleză a căzut, fără nici un fel de faze intermediare, din epoca ei de aur, în epoca de fier.

Legislaţia s-a speriat de această revoluţie. Ea nu ajunsese încă la acel grad de civilizaţie în care „Wealth of the Nation“ *2 , adică crearea capitalului şi exploatarea şi pauperizarea necruţătoare a maselor populare, sînt considerate ca ultima Thule a oricărei înţelepciuni politice. În a sa istorie a domniei lui Henric al VII-lea i) , Bacon i) spune:

„În această epocă“ (1489) „se înmulţiră plîngerile împotriva prefacerii pămîntului arabil în păşuni“ (pentru oi etc.) „pe care le pot păzi uşor numai cîţiva păstori; pămînturi date în arendă, pe viaţă sau pe timp de un an (din care trăia o mare parte din yeomeni), au fost prefăcute în mari domenii. Faptul acesta a ruinat poporul şi, ca urmare, a ruinat oraşele, bisericile şi a redus dijmele... Regele şi parlamentul au dovedit o înţelepciune demnă de laudă, căutînd să îndrepte răul... Ei au luat măsuri împotriva acestor uzurpări a pămînturilor obştii care decimau populaţia (depopulating inclosures) şi împotriva extinderii păşunilor (depopulating pasture), care însoţea aceste uzurpări şi decima de asemenea populaţia“.

Prin Act-ul din 1489, cap. 19, Henric al VII-lea interzicea demolarea caselor ţărăneşti care aparţineau gospodăriilor cu cel puţin 20 de acri de pămînt. Act-ul promulgat de Henric al VIII-lea i) în al 25-lea an de domnie reînnoieşte această lege. Aici se spune, între altele, că

„multe pămînturi arendate şi mari cirezi de vite, îndeosebi oi, se află în mîini puţine, din care cauză rentele funciare au crescut foarte mult, şi agricultura (tillage) a decăzut foarte mult, biserici şi case au fost demolate şi mase mari de oameni nu se mai pot întreţine pe ei înşişi şi familiile lor“.

De aceea legea prevede refacerea gospodăriilor lăsate în paragină, stabileşte raportul dintre pămîntul arabil şi păşuni etc. Un Act din 1533 protestează că unii proprietari au cîte 24.000 de oi şi limitează numărul acestora la 2.000 193) . Nici plîngerile maselor populare, nici legile împotriva exproprierii micilor fermieri şi ţărani, promulgate în decurs de 150 de ani începînd de la Henric al VII-lea, nu au dat rezultate, Misterul insuccesului lor ni-l dezvăluie, fără s-o ştie, Bacon.

„Act-ul lui Henric al VII-lea — spune el în „Essays, civil and moral“, sect. 29 — era profund şi demn de laudă, pentru că el crea gospodării agricole de o mărime normală, adică asigura cultivatorilor suficient pămînt pentru ca ei să dea supuşi destul de înstăriţi şi care să nu fie dependenţi şi pentru ca plugul să fie în mîna unor proprietari şi nu a unor năimiţi“ (to keep the plough in the hand of the owners and not hirelings“) 193a) .

Sistemul capitalist cerea, dimpotrivă, aservirea maselor populare, transformarea lor în salariaţi şi transformarea mijloacelor de muncă în capital. În cursul acestei perioade de tranziţie, legislaţia a căutat să menţină cei 4 acri de pămînt pe lîngă cottage-ul muncitorului salariat agricol şi a interzis acestuia primirea de chiriaşi în cottage. Încă în 1627, sub Carol I i) , un oarecare Roger Crocker din Fontmill a fost condamnat pentru faptul că a construit un cottage pe manor *3 -ul din Fontmill fără să-i repartizeze 4 acri de pămînt ca anexă permanentă; încă în 1638, sub Carol I, a fost numită o comisie regală pentru a impune respectarea vechilor legi, în special a legii cu privire la cei 4 acri de pămînt; Cromwell i) a interzis şi el ca pe o rază de 4 mile distanţă de Londra să se construiască cottages dacă nu au parcele de 4 acri. Încă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, muncitorul agricol se mai plîngea justiţiei dacă nu avea pe lîngă cottage-ul lui o parcelă de 1 pînă la 2 acri de pămînt. Astăzi e fericit dacă cottage-ul lui are o mică grădină de zarzavat sau dacă poate să aibă, nu prea departe de casă, un petic de pămînt de cîţiva stînjeni2.

„Proprietarii funciari şi fermierii — spune doctorul Hunter i) — acţionează aici mînă în mînă. Cîţiva acri pe lîngă cottage l-ar face pe muncitor prea independent“ 194) .

Exproprierea prin violenţă a maselor populare a căpătat un nou impuls foarte puternic în secolul al XVI-lea ca urmare a Reformei şi a jefuirii colosale a domeniilor bisericeşti care a însoţit-o. În timpul Reformei, biserica catolică era proprietară feudală a unei mari părţi din pămîntul Angliei. Desfiinţarea mănăstirilor etc. a aruncat pe călugări în rîndurile proletariatului. Bunurile bisericeşti înseşi au fost în mare parte dăruite unor favoriţi rapace ai regelui sau vîndute la preţuri derizorii fermierilor şi orăşenilor speculanţi, care au alungat în masă pe vechii ţărani arendaşi ereditari şi le-au comasat gospodăriile. Dreptul garantat prin lege al ţăranilor sărăciţi asupra unei părţi din zeciuiala încasată de biserici a fost desfiinţat tacit 195) . „Pauper ubique jacet“ 196 , a exclamat regina Elisabeta i) după o călătorie prin Anglia. În al 43-lea an al domniei ei, pauperismul a trebuit să fie recunoscut, în sfîrşit, în mod oficial prin introducerea impozitului în folosul săracilor.

„Autorii acestei legi s-au jenat să spună deschis motivele ei şi de aceea au publicat-o, împotriva oricărei tradiţii, fără preambul“ 196) .

Prin 16 Car. I, 4 *2 , legea a fost declarată perpetuă şi de fapt abia în 1834 a căpătat o formă nouă, mai riguroasă 197) . Aceste urmări directe ale Reformei nu au fost însă cel mai important rezultat al ei. Proprietatea bisericească a constituit bastionul religios al relaţiilor tradiţionale de proprietate funciară. După căderea lui nu mai puteau să reziste nici aceste relaţii 198) .

Încă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, yeomanii, ţăranii liberi, erau mai numeroşi decît clasa fermierilor. Ei au constituit principalul punct de sprijin al lui Cromwell şi, chiar după mărturisirea lui Macaulay, contrastau în mod izbitor cu nobilii beţivi şi cu slugile lor, popii de la ţară, care aveau obligaţia de a se îngriji de măritişul „servitoarei favorite“ a stăpînului. Chiar şi muncitorii salariaţi agricoli mai erau coproprietari ai proprietăţii obşteşti. În jurul anului 1750 yeomanii au dispărut 199) , iar în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea a dispărut şi ultimul vestigiu al proprietăţii în obşte a ţăranilor. Aici facem abstracţie de resorturile pur economice ale revoluţiei în agricultură. Pe noi ne interesează pîrghiile ei violente.

În timpul restaurării Stuarţilor i) , proprietarii funciari au legiferat o uzurpare, care pe continent s-a efectuat pretutindeni fără a se recurge la formalităţi legale. Ei au desfiinţat modul feudal de organizare a terenurilor, adică şi-au declinat obligaţiile pe care le aveau faţă de stat, „au despăgubit“ statul prin impozitele impuse ţărănimii şi celorlalte mase populare, au revendicat dreptul modern de proprietate privată asupra domeniilor deţinute, numai în baza unor titluri feudale şi, în sfîrşit, au impus legile cu privire la domiciliere (laws of settlement), care, mutatis mutandis, au avut asupra ţăranilor englezi efectul pe care l-a avut ucazul tătarului Boris Godunov i) asupra ţărănimii ruse 197 .

Aşa-numita „glorious Revolution“ 198 a adus la putere, o dată cu Wilhelm al III-lea i) de Orania 200) , pe proprietarii funciari şi pe capitalişti, maeştri în arta de a stoarce plusvaloare. Ei au inaugurat era nouă jefuind într-o măsură colosală domeniile statului, lucru care pînă atunci se făcea numai într-o măsură moderată. Aceste pămînturi erau dăruite sau vîndute la preţuri derizorii ori pur şi simplu anexate domeniilor particulare prin uzurpare directă 201) . Toate acestea s-au făcut fără a se respecta cît de cît prevederile legii. Domeniile statului însuşite în mod atît de fraudulos, împreună cu bunurile jefuite de la biserică în măsura în care acestea nu s-au pierdut în timpul revoluţiei republicane, constituie baza actualelor domenii princiare ale oligarhiei engleze 202) . Capitaliştii-burghezi au favorizat această operaţie, între altele pentru a transforma pămîntul într-un simplu obiect de comerţ, pentru a lărgi sfera marii producţii agricole, pentru a spori afluxul proletarilor liberi puşi în afara legii care părăseau satele etc. În afară de aceasta, noua aristocraţie funciară era aliata firească a noii bancocraţii, a marii finanţe, care abia ieşise din găoace, şi a marilor proprietari de manufacturi, al căror reazem pe atunci erau taxele vamale protecţioniste. Burghezia engleză a procedat conform intereselor ei şi din acest punct de vedere a procedat tot atît de just ca şi orăşenii suedezi, care, dimpotrivă, aliindu-se cu ţărănimea, reazemul lor economic, i-au sprijinit pe regii lor ajutîndu-i să smulgă cu forţa din mîna oligarhiei pămînturile coroanei (începînd din 1604, iar mai tîrziu sub Carol al X-lea i) şi Carol al XI-lea i) ).

Proprietatea în obşte, cu totul diferită de proprietatea de stat de care ne-am ocupat pînă acum, a fost o instituţie germanică veche, care s-a menţinut sub învelişul feudalismului. Am văzut că uzurparea ei prin violenţă, însoţită de obicei de transformarea pămînturilor arabile în păşuni, a început la sfîrşitul secolului al XV-lea şi a continuat în secolul al XVI-lea. Dar atunci procesul acesta s-a desfăşurat sub forma unor acte de violenţă individuale, împotriva cărora legislaţia a luptat zadarnic timp de 150 de ani. Progresul realizat în secolul al XVIII-lea se manifestă în faptul că legea însăşi devine acum instrumentul de jefuire a pămîntului care aparţine poporului, cu toate că marii fermieri continuă să folosească şi micile lor metode proprii 203) . Forma parlamentară a acestei jefuiri o constituie „Bills for Inclosures of Commons“ (Legile cu privire la împrejmuirea pămînturilor obştii), adică decrete prin care landlorzii îşi dăruiesc singuri, ca proprietate privată, pămînturi ale poporului, decrete pentru exproprierea poporului. Sir F. M. Eden i) , care a încercat să prezinte proprietatea în obşte drept proprietate privată a marilor proprietari funciari care au luat locul feudalilor, combate propria sa pledoarie meşteşugită prin aceea că cere el însuşi o „lege parlamentară generală cu privire la împrejmuirea pămîntuturilor obştii“, recunoscînd deci că pentru transformarea lor în proprietate privată este nevoie de o lovitură de stat parlamentară şi insistînd să se legifereze „despăgubirea“ săracilor expropriaţi 204) .

Cînd locul yeomenilor independenţi l-au luat tenants-at-will, mici fermieri ale căror contracte erau încheiate pe un an, o ceată servilă şi dependentă de bunul plac al landlordului, jefuirea sistematică a pămînturilor obştii alături de jefuirea domeniilor statului a contribuit îndeosebi la crearea acelor mari ferme care în secolul al XVIII-lea se numeau ferme capitale 205) sau ferme comerciale 206) ; aceleaşi cauze au contribuit la transformarea populaţiei rurale în proletariat, la „eliberarea“ acesteia pentru industrie.

Dar secolul al XVIII-lea nu a înţeles în aceeaşi măsură ca secolul al XIX-lea identitatea dintre avuţia naţională şi sărăcia poporului. De aici o polemică dintre cele mai aprige în literatura economică a vremii în legătură cu „inclosure of commons“. Din materialul imens de care dispun redau aici numai cîteva pasaje care ilustrează în mod deosebit situaţia din acea vreme.

„În multe parohii din Hertfordshire — scrie o pană indignată — 24 de ferme, avînd în medie 50—150 de acri fiecare, au fost comasate în 3 ferme“ 207) . „În Northamptonshire şi în Lincolnshire, împrejmuirea pămînturilor obştii a avut o mare amploare; cele mai multe dintre domeniile noi rezultate din aceste împrejmuiri au fost transformate în păşuni; ca urmare, pe multe domenii nu se cultivă acum nici 50 de acri, de unde mai înainte se cultivau cîte 1.500... Ruinele caselor, hambarelor, grajdurilor etc.“ sînt singurele urme ale locuitorilor de altădată. „Din o sută de case şi de familii au rămas în unele locuri... 8 sau 10... în cele mai multe dintre parohiile în care împrejmuirea s-a făcut abia cu 15 sau 20 de ani în urmă sînt foarte puţini proprietari funciari în comparaţie cu numărul de proprietari care lucrau pămîntul atunci cînd ogoarele erau neîmprejmuite. Sînt frecvente cazurile cînd 4 sau 5 crescători de vite bogaţi uzurpează domenii mari, recent împrejmuite, care mai înainte se aflau în mîna a 20—30 de fermieri şi a unui număr egal de mici proprietari şi de alţi locuitori. Toţi aceştia sînt alungaţi împreună cu familiile de pe pămînturile lor şi totodată şi multe alte familii care munceau la ei şi îşi cîştigau astfel existenţa“ 208) .

Sub pretextul împrejmuirii, landlorzii au acaparat nu numai pămînturile necultivate învecinate cu domeniile lor, ci adesea chiar pămînturi cultivate în comun sau luate în arendă de la obşte de diferite persoane în schimbul unei plăţi.

„Vorbesc aici de împrejmuirea unor ogoare şi terenuri deschise care fuseseră cultivate. Chiar şi autorii care susţin împrejmuirile recunosc că drept urmare a acestora se accentuează monopolul fermelor mari, se ridică preţurile mijloace lor de subzistenţă şi se reduce populaţia... şi chiar împrejmuirea pîrloagelor aşa cum e practicată în prezent, lipseşte pe sărac de o parte din mijloacele de subzistenţă şi măreşte ferme care şi aşa sînt prea mari“ 209) . „Dacă pămîntul — spune doctorul Price i) — ajunge în mîna cîtorva mari fermieri, micii fermieri“ (pe care mai înainte el îi caracterizase drept „masă de mici proprietari şi mici fermieri care se întreţin, pe ei înşişi şi familiile lor, din produsul pămîntului pe care îl lucrează, din creşterea oilor, a păsărilor, a porcilor etc. pe care le hrănesc pe pămîntul obştii, astfel încît aproape că nici nu trebuie să cumpere mijloace de subzistenţă de pe piaţă“) „se transformă în oameni nevoiţi să-şi procure prin muncă prestată pentru alţii mijloacele de subzistenţă şi să cumpere toate cele necesare de pe piaţă... Se efectuează, poate, mai multă muncă pentru că există mai multă constrîngere la muncă... Oraşele şi manufacturile vor creşte, pentru că într-acolo sînt alungaţi tot mai mulţi oameni, nevoiţi să caute de lucru. Iată rezultatele pe care concentrarea fermelor trebuia să le aibă în mod necesar şi pe care, de ani de zile, le-a avut realmente în regatul nostru“ 210) .

El rezumă consecinţele generale ale inclosures în felul următor:

„În general, situaţia claselor inferioare ale populaţiei s-a înrăutăţit în aproape toate privinţele; proprietarii funciari mai mici şi micii fermieri sînt reduşi la nivelul zilerilor şi al năimiţilor; totodată, în această situaţie lor le este mult mai greu să-şi procure cele necesare“ 211) .

Într-adevăr, uzurparea pămînturilor obştii şi revoluţia în agricultură care a însoţit-o au avut un efect atît de puternic asupra muncitorilor agricoli, încît, după cum spune însuşi Eden, în 1765—1780 salariul lor a început să scadă sub nivelul minim şi să fie completat din fondurile oficiale ale asistenţei săracilor. Salariul lor, spune el, „nu ajungea decît pentru satisfacerea trebuinţelor celor mai stringente ale vieţii“.

Să vedem acum ce spune un partizan al împrejmuirilor şi adversar al doctorului Price.

„Nu este justă concluzia că ţara se depopulează pentru că oamenii nu-şi mai risipesc munca pe cîmp... Dacă după ce ţăranii cu gospodărie mică au fost transformaţi în oameni nevoiţi să muncească pentru alţii s-a pus în funcţiune o mai mare cantitate de muncă, acest fapt este doar un avantaj pe care naţiunea“ (din care, bineînţeles, nu fac parte ţăranii care au suferit transformarea) „trebuie să-l dorească... Produsul va fi mai mare dacă munca lor combinată va fi folosită pe o singură fermă; în felul acesta se creează un excedent pentru manufacturi şi, în consecinţă, numărul manufacturilor — mine de aur ale naţiunii — creşte în raport cu cantitatea de cereale produse“ 212) .

O pildă de calmul stoic cu care economiştii privesc violarea cea mai flagrantă a „dreptului sacru al proprietăţii“ şi violenţa cea mai brutală folosită împotriva persoanelor atunci cînd ele sînt necesare pentru crearea bazei modului de producţie capitalisl ne oferă, între alţii, sir F. M. Eden, care pe deasupra are vederi de nuanţă tory şi mai e şi „filantrop“. Întregul şir de jafuri, orori şi suferinţe care au însoţit exproprierea prin violenţă a poporului începînd din ultima treime a secolului al XV-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea îl duce doar la reflecţia finală foarte „comodă“:

„Era necesar să se stabilească o proporţie justă (due) între suprafaţa cultivată şi păşuni. Încă în cursul întregului secol al XIV-lea şi în cea mai mare parte a secolului al XV-lea un acru de păşune revenea la 2, 3 şi chiar 4 acri de pămînt cultivat. La mijlocul secolului al XVI-lea, proporţia se schimbă în aşa fel, încît la 2 acri de păşune revin 2 acri de pămînt cultivat; mai tîrziu la 2 acri de păşune revine 1 acru de pămînt cultivat, pînă cînd, în cele din urmă, s-a ajuns la proporţia justă de 3 acri de păşune la 1 acru de pămînt cultivat“.

În secolul al XIX-lea a dispărut, fireşte, pînă şi amintirea legăturii dintre agricultor şi proprietatea în obşte. Nu mai vorbim de timpurile de mai tîrziu. Oare populaţia rurală a primit un ban despăgubire pentru cei 3.511.770 de acri de pămînturi obşteşti care i-au fost răpiţi între anii 1810 şi 1831 şi dăruiţi landlorzilor de către parlamentul format din landlorzi?

În sfîrşit, ultimul mare proces de expropriere a pămîntului agricultorilor este aşa-zisul clearing of Estates (curăţirea domeniilor, de fapt curăţirea lor de oameni). „Curăţirea“ a constituit culmea metodelor engleze de expropriere cercetate pînă acum. După cum am văzut în secţiunea anterioară cînd am vorbit despre stările moderne, acum, cînd nu mai există ţărani independenţi care ar putea fi alungaţi, se ajunge pînă la „curăţirea“ cottages-urilor ţărăneşti aşa încît muncitorii agricoli nu mai găsesc locul necesar pentru o locuinţă nici chiar pe pămîntul pe care îl lucrează. Ce înseamni însă „clearing of Estates“ în sensul propriu al cuvîntului nu puten afla decît în părţile muntoase ale Scoţiei, acest pămînt al făgăduinţei din romanele moderne. Acolo procesul se distinge prin caracterul său sistematic, prin amploarea cu care se efectuează dintr-o singură lovitură (în Irlanda, landlorzii mătură dintr-o dată mai multe sate; în părţile muntoase ale Scoţiei „se curăţă“ dintr-o dată întinderi de mărimea unor ducate germane) şi, în sfîrşit, prin forma specială a proprietăţii funciare expropriate.

Celţii din părţile muntoase ale Scoţiei trăiau în clanuri, fiecare clan fiind proprietarul pămîntului pe care îl ocupa. Reprezentantul, şeful sau „omul mare“ al clanului, era proprietarul acestui pămînt numai în virtutea titlului, aşa cum regina Angliei este, în virtutea titlului, proprietara întregului fond funciar naţional

Cînd guvernul englez a reuşit să pună capăt războaielor intestine dintre aceşti „oameni mari“ şi incursiunilor lor permanente în cîmpiile Scoţiei, şefii clanurilor nu au renunţat nicidecum la vechea lor îndeletnicire, jaful; ei i-au schimbat doar forma. Cu de la sine putere ei au transformat dreptul de proprietate în virtutea titlului în drept de proprietate privată şi, întrucît au întîmpinat rezistenţă din partea membrilor clanurilor, au hotărît să-i alunge pe aceştia cu forţa.

„Un rege al Angliei ar putea să-şi aroge în acelaşi mod dreptul de a-şi arunca supuşii în mare“,

spune profesorul Newman 213) . Această revoluţie, care a început în Scoţia după ultima răzvrătire a partizanilor pretendentului 201 , poate fi urmărită în primele ei faze în lucrările lui sir James Steuart 214) şi James Anderson 215) . În secolul al XVIII-lea, gaelilor 203 alungaţi de pe pămînturile lor li s-a interzis în acelaşi timp să emigreze, pentru ca astfel să fie siliţi să plece la Glasgow şi în alte oraşe industriale 216) . Ca exemplu al metodei dominante în secolul al XIX-lea 217) este suficient să menţionăm „curăţirile“ făcute de ducesa de Sutherland i) . Imediat după ce a preluat frînele conducerii, această persoană, foarte luminată în materie de economie, a hotărît să recurgă la un tratament economic radical şi să transforme în păşuni pentru oi întregul teritoriu al comitatului, a cărui populaţie scăzuse ca urmare a unor procese anterioare asemănătoare la 15.000 de oameni. În 1814—1820 aceşti 15.000 de locuitori, circa 3.000 de familii, au fost alungaţi şi exterminaţi în mod sistematic. Toate satele lor au fost distruse şi arse, toate ogoarele lor transformate în păşuni. Soldaţi britanici au fost însărcinaţi cu executarea ordinului; ei au ajuns la ciocniri cu băştinaşii. O bătrînă a fost arsă în cottage-ul din care nu voia să plece. În felul acesta, doamna ducesă şi-a însuşit 794.000 de acri de pămînt care aparţineau din timpuri imemoriale clanului. Băştinaşilor alungaţi ea le-a repartizat circa 6.000 de acri la malul mării, cîte doi acri de familie. Acest pămînt nu fusese niciodată lucrat şi nu aducea proprietarilor lui nici un venit. În mărinimia ei, ducesa e mers atît de departe, încît a dat în arendă membrilor clanului care timp de secole îşi vărsaseră sîngele pentru această familie, pămînt cu o arendă medie de 2 şilingi şi 6 pence la acru. Întregu pămînt furat clanului ea l-a împărţit în 29 de mari ferme de oi, locuite fiecare de cîte o singură familie, în cea mai mare parte argaţi ai fermierilor englezi. În 1825 cei 15.000 de gaeli fuseseră deja înlocuiţi cu 131.000 de oi. Băştinaşii care erau alungaţi pe malul mării încercau să trăiască din pescuit. Ei s-au transformat în adevărate amfibii şi trăiau, cum spune un autor englez, jumătate pe pămînt şi jumătate pe apă, dar şi pămîntul şi apa laolaltă nu le asigurau existenţa decît pe jumătate 218) .

Dar bravii gaeli aveau să ispăşească şi mai greu idolatria lor romantică, montană faţă de „oamenii mari“ ai clanului. „Oameni mari“ au început să simtă mirosul de peşte. Ei au adulmecat profitul şi au dat în arendă ţărmul mării marilor negustori de peşte din Londra. Gaelii au fost alungaţi pentru a doua oară 219) .

În cele din urmă însă, o parte a păşunilor pentru oi a fost transformată din nou în terenuri de vînătoare. Se ştie că în Anglia nu există păduri propriu-zise. Vînatul din parcurile aristocraţiei nu este decît un fel de animal domestic gras ca aldermenul din Londra. Scoţia este deci, ultimul refugiu al acestei „pasiuni nobile“.

„În regiunile muntoase — scrie Somers i) în 1848 — pădurile s-au extins considerabil. Aici, într-o parte a Gaick-ului, vedeţi pădurea nouă de la Glenfeshie şi dincolo, în cealaltă parte, pădurea nouă de la Ardverikie. În faţă aveţi Bleak-Mount, un pustiu uriaş, creat recent. De la est spre vest, de la împrejurimile Aberdeen-ului pînă la stînclle din Oban vedem acum o pădure continuă, în timp ce în alte părţi ale regiunii muntoase se întind pădurile noi de la Loch Archaig, Glengarry, Glenmoriston etc... Transformarea pămîntului în păşuni pentru oi... i-a alungat pe gaeli pe pămînturi neroditoare. Acum oile încep să fie înlocuite cu vînat mare, ceea ce face ca mizeria gaelilor să fie şi mai mare... Parcurile de vînătoare 219a) şi poporul nu pot coexista. Unul dintre ele trebuie în orice caz să părăsească terenul. Dacă în următorii 25 de ani parcurile de vînătoare vor creşte ca număr şi ca întindere, în acelaşi ritm în care au crescut în cei 25 de ani anteriori, nu va mai rămîne nici un gael pe pămîntul său natal. Mişcarea aceasta din rîndurile proprietarilor funciari din regiunile muntoase se datorează în parte modei, snobismului aristocratic, pasiunii pentru vînătoare etc., în parte însă comerţului cu vînat, pur şi simplu în vederea obţinerii de profituri. Căci de fapt un teren dintr-o regiune muntoasă transformat în parc de vînătoare este adesea mult mai rentabil decît acelaşi teren transformat în păşune pentru oi... Amatorul care caută un parc de vînătoare este gata să plătească numai atît cît îi permite punga... Calamităţile care s-au abătut asupra regiunii muntoase a Scoţiei sînt tot atît de mari ca acelea care s-au abătut asupra Angliei ca urmare a politicii regilor normanzi. Vînatul mare are un spaţiu mai mare, în schimb oamenii sînt înghesuiţi pe un spaţiu tot mai mic... Poporului i-au fost răpite treptat libertăţile... Şi asuprirea creşte pe zi ce trece. Pentru landlorzi «curăţirea» şi alungarea populaţiei reprezintă un principiu imuabil, o necesitate agrotehnică tot aşa cum pe pămînturile virgine din America şi din Australia se desrădăcinează copacii şi arbuştii. Operaţia îşi urmează cursul, încet şi organizat“ 220) .

Jefuirea bunurilor bisericeşti, înstrăinarea frauduloasă a domeniilor statului, jefuirea proprietăţii obştii, transformarea prin uzurpare şi teroare necruţătoare a proprietăţii feudale şi de clan în proprietate privată modernă, acestea au fost metodele idilice ale acumulării primitive. În felul acesta s-a reuşit să se cucerească teren pentru agricultura capitalistă, să se înglobeze capitalului pămîntul şi să se creeze pentru industria de la oraş afluxul necesar de proletari puşi în afara legii.