3. Legislaţia draconică de la sfîrşitul secolului al XV-lea împotriva expropriaţilor. Legile promulgate în scopul scăderii salariilor

Era imposibil ca cei alungaţi ca urmare a desfiinţării suitelor feudale şi a exproprierilor forţate repetate, era imposibil ca acest proletariat pus în afara legii să fie absorbit de manufactura în dezvoltare tot atît de repede cum a fost creat. Pe de altă parte, oamenii scoşi brusc de pe făgaşul obişnuit al vieţii lor nu se puteau deprinde tot atît de brusc cu disciplina noii lor situaţii. Cei mai mulţi dintre ei s-au transformat în cerşetori, hoţi, vagabonzi, unii datorită vocaţiei, dar cea mai mare parte datorită împrejurărilor. Din această cauză, la sfîrşitul secolului al XV-lea şi în tot cursul secolului al XVI-lea, în întreaga Europă occidentală au fost promulgate legi draconice împotriva vagabondajului. Strămoşii actualei clase muncitoare au fost pedepsiţi în primul rînd pentru faptul că au fost transformaţi în vagabonzi şi în pauperi. Legislaţia îi considera infractori „de bunăvoie“, pornind de la premisa că depinde de voinţa lor ca să continue sau nu să muncească în vechile condiţii, care nu mai existau.

În Anglia, această legislaţie a fost inaugurată sub Henric al VII-lea.

Sub Henric al VIII-lea, în 1530, cerşetorii bătrîni şi inapţi de muncă primesc o autorizaţie de a cerşi. Dimpotrivă, vagabonzii apţi de muncă vor fi biciuiţi şi închişi. Ei vor fi legaţi de o căruţă şi biciuiţi pînă la sînge, apoi vor presta un jurămînt că se vor întoarce la locul lor de baştină sau acolo unde au locuit în ultimii trei ani şi că „se vor apuca de lucru“ (to put himself to labour). Ce ironie crudă! Act-ul promulgat în cel de-al 27-lea an de domnie a lui Henric al VIII-lea confirmă aceste prevederi şi le înăspreşte prin prevederi noi. Vagabonzii recidivişti sînt pedepsiţi cu o nouă biciuire şi cu tăierea unei jumătăţi de ureche: la a treia infracţiune vinovatul este executat ca fiind un criminal periculos şi un duşman al societăţii.

Eduard al VI-lea i) , în 1547, primul său an de domnie, promulgă o lege care prevede că oricine refuză să muncească va fi dat ca sclav persoanei care l-a denunţat ca trîntor. Stăpînul trebuie să-i dea pîine şi apă, băuturi slabe şi resturi de carne după cum va crede de cuviinţă. El îl poate sili, bătîndu-l cu biciul şi punîndu-l în lanţuri, să facă orice muncă, oricît de respingătoare. Dacă sclavul lipseşte timp de 14 zile, este condamnat la sclavie pe viaţă şi înfierat pe frunte sau pe obraz cu litera S, iar dacă fuge pentru a treia oară este executat ca fiind vinovat de crimă împotriva statului. Stăpînul îl poate vinde, îl poate lăsa moştenire, îl poate închiria ca sclav, ca pe orice alt bun mobil sau ca pe o vită. Dacă sclavii uneltesc împotriva stăpînilor, ei sînt de asemenea executaţi. La cererea stăpînilor, judecătorii de pace au datoria să-i caute pe sclavii fugari. Dacă se constată că unul dintre aceştia a vagabondat timp de 3 zile, el este trimis la locul lui de baştină, înfierat cu fierul roşu pe piept cu litera V şi, ţinut în lanţuri, este folosit pentru munca la drumuri sau la alte munci. Dacă vagabondul indică un loc de baştină fals, el va deveni, drept pedeapsă, sclavul pe viaţă al localităţii respective, al locuitorilor sau al corporaţiei, şi va fi înfierat cu litera S. Oricine are dreptul să le ia vagabonzilor copiii şi să-i ţină ca ucenici, pe băieţi pînă la 24 de ani, pe fete pînă la 20 de ani. Dacă fug, ei devin pînă la această vîrstă sclavii meşterilor, care îi pot pune în lanţuri, îi pot biciui etc. Stăpînul poate pune un inel de fier la gîtul, la braţele sau la picioarele sclavului său pentru a-l recunoaşte mai uşor şi a fi mai sigur de el 221) . Ultima parte a acestei legi prevede că anumiţi săraci vor presta muncă pentru localitatea sau persoanele care le dau de mîncare şi de băut şi care vor să le găsească de lucru. Acest soi de sclavi parohiali s-a menţinut în Anglia pînă în secolul al XIX-lea inclusiv sub numele de roundsmen (umblători).

Legea promulgată de Elisabeta în 1572 prevede ca cerşetorii care nu au autorizaţie şi care au depăşit vîrsta de 14 ani să fie biciuiţi şi înfieraţi pe lobul urechii stîngi dacă nu se găseşte cineva care să vrea să-i ia în serviciu pe timp de doi ani; în caz de recidivă, dacă au trecut de 18 ani, ei sînt executaţi dacă nu vrea nimeni să-i ia în serviciu pe timp de doi ani; la a treia infracţiune însă ei sînt executaţi fără cruţare ca fiind vinovaţi de crimă împotriva statului. Legi asemănătoare: cea din al 18-lea an de domnie a Elisabetei, cap. 13, şi cea din 1597 221a) .

În timpul domniei lui Iacob I i) , oricine rătăceşte din loc în loc şi cerşeşte este declarat vagabond. Judecătorii de pace din Petty Session 206 sînt împuterniciţi să-i condamne pe vagabonzi la biciuire publică, la închisoare pe timp de 6 luni la prima infracţiune şi pe timp de 2 ani la a doua infracţiune. În timpul detenţiunii, ei vor fi biciuiţi ori de cîte ori şi oricît vor crede de cuviinţă judecătorii de pace... Vagabonzii incorigibili şi periculoşi vor fi înfieraţi pe umărul stîng cu litera R şi condamnaţi la muncă silnică, iar dacă vor mai fi prinşi cerşind ei vor fi executaţi fără milă. Aceste prevederi ale legii au fost în vigoare pînă la începutul secolulu al XVIII-lea şi au fost abrogate abia prin Act-ul promulgat în cel de-al 12-lea an de domnie a reginei Anna i) , cap. 23.

Legi asemănătoare au existat şi în Franţa, unde la mijlocul secolului al XVII-lea vagabonzii din Paris au creat un regat al vagabonzilor (royaume des truands). Încă în primii ani ai domniei lui Ludovic ai XVI-lea i) s-a emis o ordonanţă (13 iulie 1777) potrivi căreia orice om sănătos între 16 şi 60 de ani, fără mijloace de existentă şi fără profesiune, este trimis la galere. Măsuri asemănătoare sînt prevăzute pentru Ţările de Jos în statutul din octombrie 1537 al lui Carol al V-lea i) , în primul edict din 19 martie 1614 al statelor şi oraşelor olandeze, în proclamaţia din 25 iunie 1649 a Provinciilor Unite etc.

În felul acesta, populaţia rurală, expropriată, alungată de pe pămîntul ei şi redusă la vagabondaj, a fost silită prin legi monstruoase, teroriste, care prevedeau biciuirea, stigmatizarea şi tortura, să se încadreze în disciplina necesară sistemului muncii salariate.

Nu este suficient ca la un pol să apară condiţiile de muncă sub formă de capital şi la celălalt pol oameni care nu au altceva de vînzare decît forţa lor de muncă. De asemenea nu este suficient ca ei să fie puşi în situaţia de a se vinde de bunăvoie pe sine. O dată cu producţia capitalistă se dezvoltă clasa muncitoare, care, prin educaţie, tradiţie, obiceiuri recunoaşte cerinţele acestui mod de producţie ca legi naturale de la sine înţelese. Organizarea procesului de producţie capitalist dezvoltat înfrînge orice rezistenţă, crearea în permanenţă a unei suprapopulaţii relative menţine legei cererii şi a ofertei de muncă şi, prin urmare, salariul în limite corespunzătoare necesităţilor de valorificare ale capitalului, constrîngerea tacită a relaţiilor economice pecetluieşte dominaţia capitalistului asupra muncitorului. E drept că se mai face uz de constrîngerea nemijlocită, extraeconomică, dar numai în mod excepţional. Atunci cînd lucrurile decurg normal, muncitorul poate fi lăsat în voia „legilor naturale ale producţiei“, adică a dependenţei sale faţă de capital, izvorîte chiar din condiţiile de producţie, garantate şi eternizate de ele. Altfel se petrec lucrurile în timpul genezei istorice a producţiei capitaliste. Burghezia în dezvoltare are nevoie şi foloseşte puterea de stat pentru „a reglementa“ salariul, cu alte cuvinte pentru a-l menţine cu forţa în limite favorabile stoarcerii de plusvaloare, pentru a prelungi ziua de muncă şi pentru a-l menţine pe muncitorul însuşi într-o dependenţă normală faţă de capital.. Acesta este un moment esenţial al aşa-numitei acumulări primitive.

Clasa muncitorilor salariaţi, care a apărut în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, reprezenta atunci şi în secolul următor doar o parte infimă din populaţie; poziţia ei era puternic protejată, la sate de gospodăria ţărănească independentă şi la oraşe de organizarea corporatistă. La sate şi la oraşe, meşterul şi muncitorul se găseau din punct de vedere social aproape unul de celălalt. Subordonarea muncii faţă de capital era doar formală, cu alte cuvinte modul de producţie însuşi nu poseda încă un caracter specific capitalist. Elementul variabil al capitalului depăşea cu mult elementul său constant. Din această cauză, cererea de muncă salariată creştea rapid o dată cu acumularea capitalului, în timp ce oferta de muncă salariată n-o urma decît încet. O mare parte din produsul naţional, transformată ulterior în fond de acumulare a capitalului, intră încă în fondul de consum al muncitorului.

Legislaţia cu privire la munca salariată, care urmăreşte de la bun început exploatarea muncitorului şi îi este la fel de ostilă în tot cursul evoluţiei ei 222) , a fost inaugurată în Anglia de Statute of Labourers *9 , emis de Eduard al III-lea i) în 1349. În Franţa îi corespunde ordonanţa din 1350, emisă în numele regelui Ioan i) . Legislaţia engleză şi cea franceză merg paralel şi sînt identice în ceea ce priveşte conţinutul. Nu voi vorbi despre statutele muncitorilor ca mijloc de prelungire a zilei de muncă, deoarece sub acest aspect ele au fost analizate (capitolul 8, subcapitolul 5).

Statute of Labourers a fost promulgat la insistenţa Camerei comunelor.

„Înainte — declară cu naivitate un tory — săracii cereau salarii atît de ridicate, încît acestea ameninţau industria şi avuţia. Acum salariul lor este atît de scăzut, încît ameninţă din nou industria şi avuţia, dar în alt mod şi poate mai primejdios decît atunci“ 223) .

A fost stabilit prin lege un tarif de salarizare valabil pentru sat şi oraş, pentru munca cu bucata şi cu ziua. Muncitorii agrcoli trebuie să se angajeze cu anul, cei de la oraş „după libera învoială“. Este interzis, sub pedeapsa de a fi trimis la închisoare, să se plătească salarii mai mari decît cele prevăzute în statut, iar primirea unui salariu mai mare se pedepseşte cu mai multă asprime decît plata lui. Astfel, chiar la paragrafele 18 şi 19 din statutul ucenicilor promulgat în timpul Elisabetei, se mai prevede încă pedeapsa cu 10 zile de închisoare pentru cel ce plăteşte un salariu mai mare, dar cu 21 de zile pentru cel care îl primeşte. Un statut din 1360 înăsprea pedepsele şi mergea pînă la a-l împuternici pe patron să facă uz de constrîngere fizică pentru a sili pe muncitor să lucreze la tariful stabilit prin lege. Orice asocieri, contracte, jurăminte etc., prin care zidarii şi dulgherii se legau între ei fost au declarate nule şi neavenite. Asocierea muncitorilor este considerată o crimă gravă, începînd din secolul al XIV-lea pînă 1825, cînd au fost abrogate legile cu privire la interzicerea asocierilor 209 . Spiritul statutului muncitorilor din 1349 şi al tuturor legilor care au urmat reiese limpede din faptul că statul stabilește numai maximum de salariu, dar nu şi minimum de salariu.

După cum se ştie, în secolul al XVI-lea situaţia muncitorilor s-a înrăutăţit foarte mult. Salariul în bani a crescut, dar nu proporţional cu deprecierea banilor şi cu creşterea corespunzătoare a preţurilor mărfurilor. Aşadar, în realitate salariul a scăzut. Cu toate acestea, legile care urmăreau scăderea lui au rămas în vigoare, ca şi tăiatul urechilor şi stigmatizarea celor „pe care nimeni nu voia să-i ia în serviciu“. Prin statutul ucenicilor, promulgat de Elisabeta în cel de-al 5-lea an de domnie, cap. 3, judecătorii de pace erau împuterniciţi să stabilească un anumit nivel al salariului şi să-l modifice după anotimp şi după preţul mărfurilor. Iacob I a extins această reglementare a muncii şi asupra ţesătorilor, a torcătorilor şi a tuturor categoriilor de muncitori 224) , iar George al II-lea i) a extins asupra tuturor manufacturilor legile cu privire la interzicerea asocierii muncitorilor.

În perioada manufacturieră propriu-zisă, modul de producţie capitalist era suficient consolidat pentru a face ca reglementarea prin lege a salariului să fie tot atît de nerealizabilă pe cît de inutilă; totuşi, pentru orice eventualitate, s-au păstrat armele din vechiul arsenal. Încă legea promulgată de George al II-lea în cel de-al 8-lea an de domnie a sa interzice să se plătească calfelor de croitor din Londra şi din împrejurimi un salariu zilnic mai mare de 2 şilingi şi 71/2 pence, cu excepţia cazurilor de doliu naţional. Legea promulgată de George al III-lea i) în cel de-al 13-lea an de domnie, cap. 68, acorda judecătorilor de pace dreptul de a reglementa salariile muncitorilor din industria mătăsii; în 1796 mai erau încă necesare două hotărîri ale instanţelor supreme pentru a se hotărî dacă ordonanţele judecătorilor de pace cu privire la salarii sînt valabile şi pentru muncitorii neagricoli; încă în 1799 un act parlamentar confirmă că salariul minerilor din Scoţia este reglementat prin statutul Elisabetei şi prin două legi scoţiene din 1661 şi 1671. Cît de mult se schimbase însă situaţia între timp se vede dintr-un caz fără precedent în practica Camerei comunelor. Aici, unde timp de peste 400 de ani s-au fabricat legi care stabileau maximul de salariu care în nici un caz nu trebuia depăşit, Whitbread i) a propus în 1796 să se stabilească prin lege minimum de salariu pentru muncitorii agricoli. Pitt i) s-a opus, dar a recunoscut că „situaţia săracilor este îngrozitoare (cruel)“. În sfîrşit, în 1813 legile cu privire la reglementarea salariilor au fost abrogate. Ele deveniseră o anomalie ridicolă în condiţiile cînd capitalistul reglementa munca în fabrica sa după o legislaţie proprie şi completa salariul muncitorului agricol pînă la minimul necesar prin impozitul în folosul săracilor. Dar şi în prezent sînt în vigoare prevederile statutelor muncitorilor privind contractele dintre patroni şi muncitori, termenele de preaviz etc., prevederi potrivit cărora patronul care nu respectă contractul suportă rigorile legilor civile în timp ce muncitorul care nu respectă contractul suportă rigorile legilor penale.

Legile draconice cu privire la interzicerea asocierilor au căzut în 1825 în faţa atitudinii ameninţătoare a proletariatului. Dar ele au căzut numai în parte. Unele frumoase rămăşiţe ale vechilor statute au dispărut abia în 1859. În sfîrşit, la 29 iunie 1871 a fost promulgată o lege parlamentară care pretindea că desfiinţează ultimele rămăşiţe ale acestei legislaţii de clasă prin recunoaşterea juridică a trade-unionurilor. Dar o lege parlamentară promulgată la aceeaşi dată (An act to amend the criminal law relating to violence, threats and molestation *10 restabilea în fapt vechea situaţie într-o formă nouă. Prin acest truc parlamentar, mijloacele de care se puteau folosi muncitorii în caz de grevă sau de lock-out (grevă a fabricanţilor care se aliază şi închid concomitent fabricile) erau sustrase dreptului comun şi supuse unei legislaţii penale excepţionale, a cărei interpretare depindea întru totul de fabricanţii înşişi în calitatea lor de judecători de pace. Cu doi ani în urmă, aceeaşi Cameră a comunelor şi acelaşi domn Gladstone i) prezentaseră, cu onestitatea cunoscută, un proiect de lege pentru abrogarea tuturor legilor penale excepţionale îndreptate împotriva clase muncitoare. Dar acest proiect nu a depăşit a doua citire şi în felul acesta lucrurile au fost tărăgănate pînă cînd „marele partid liberal“ a căpătat în sfîrşit curajul, în urma unei alianţe cu toryi, să ia atitudine hotărîtă împotriva proletariatului care-l adusese la putere. Nemulţumit de această trădare, „marele partid liberal“ a permis judecătorilor englezi, întotdeauna gata să linguşească clasa stăpînitoare în slujba căreia erau, să dezgroape vechea lege cu privire la „conspiraţii“ 210 şi s-o aplice asociaţiilor muncitoreşti. Vedem deci că parlamentul englez a renunţat numai de nevoie şi sub presiunea maselor la legile îndreptate împotriva grevelor şi a trade-unionurilor, după ce deţinuse el însuşi timp de cinci secole, cu un egoism cinic, poziţia unui trade-union permanent al capitaliştilor îndreptat împotriva muncitorilor,

Chiar în momentul izbucnirii furtunii revoluţionare, burghezia franceză a îndrăznit să le retragă din nou muncitorilor dreptul de asociere de-abia cucerit. Prin decretul din 14 iunie 1791, ea declară orice asociere a muncitorilor drept un „atentat la libertatea şi declaraţia drepturilor omului“, pasibil de o amendă de 500 de livre şi de retragerea pe timp de un an a tuturor drepturilor civile active 225) . Această lege, care prin măsuri poliţiste limitează concurenţa dintre capital şi muncă la un cadru convenabil capitalului, a supravieţuit revoluţiilor şi schimbărilor dinastice. Nici chiar Teroarea 211 nu s-a atins de ea. Abia recent ea a fost radiată din Code Pénal. Nimic mai caracteristic decît pretextul acestei lovituri de stat burgheze. „Deşi — spune raportorul Le Chapelier i) — este de dorit ca salariul să fie mai mare decît este în prezent pentru ca cel care-l primeşte să scape de dependenţa absolută, aproape înrobitoare, determinată de insuficienţa mijloacelor de subzistenţă necesare“, totuşi nu li se poate permite muncitorilor să se înţeleagă între ei în ceea ce priveşte interesele lor, să acţioneze în comun pentru a atenua „dependenţa lor absolută, aproape înrobitoare“, deoarece prin aceasta ei ar viola „libertatea foştilor lor patroni, actualii întreprinzători“ (libertatea de a-i menţine pe muncitori în sclavie!), şi deoarece o asociere îndreptată împotriva despotismului foştilor patroni din corporaţii este — închipuiţi-vă! — o restabilire a corporaţiilor desfiinţate de constituţia franceză! 226)