5. Repercusiunile revoluţiei în agricultură asupra industriei. Crearea pieţei interne pentru capitalul industrial

Exproprierea intermitentă şi mereu repetată, precum şi alungarea populaţiei rurale furnizau, după cum am văzut, industriei orăşeneşti mereu alte mase de proletari, care se găseau cu totul în afara relaţiilor de breaslă, împrejurare fericită care îl determină pe bătrînul A. Anderson i) (a nu se confunda cu James Anderson) să creadă, în lucrarea sa consacrată istoriei comerţului 212 , în intervenţia directă a providenţei. Trebuie să ne mai oprim o clipă asupra acestui aspect al acumulării primitive. Răririi populaţiei rurale independente, cu gospodării de sine stătătoare, nu-i corespunde numai condensarea proletariatului industrial, aşa cum Geoffroy Saint-Hilaire i) explică condensarea materiei cosmice în unele locuri prin rarefierea ei în altele 230) . Deşi numărul cultivatorilor scăzuse, pămîntul producea acum tot atît sau chiar mai mult decît înainte pentru că revoluţia în relaţiile de proprietate asupra pămîntului a fost însoţită de îmbunătăţirea metodelor de cultivare, de o cooperare mai largă, de concentrarea mijloacelor de producţie etc. şi pentru că muncitorii agricoli salariaţi nu erau supuşi numai unei încordări mai mari 231) , dar şi sfera lor de producţie în care ei munceau pentru sine se îngusta tot mai mult. O dată cu o parte a populaţiei rurale se eliberează, aşadar, şi fostele ei mijloace de subzistenţă. Ele se transformă acum în elemente materiale ale capitalului variabil. Ţăranul aruncat pe drumuri trebuie să cumpere valoarea lor de la noul său stăpîn, capitalistul industrial, sub forma salariului. Cu materiile prime autohtone furnizate industriei de către agricultură se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu mijloacele de subzistenţă. Ele se transformă într-un element al capitalului constant.

Să presupunem, de pildă, că o parte din ţăranii din Westfalia, care în timpul lui Frederic al II-lea, chiar dacă nu torceau fire de mătase, torceau cu toţii in, a fost expropriată şi alungată de pe pămînturile ei, şi că partea rămasă s-a transformat în zileri, care lucrează la marii fermieri. În acelaşi timp apar mari filaturi şi ţesătorii de in, în care cei „eliberaţi“ de pămînt intră ca muncitori salariaţi. Inul este acelaşi ca mai înainte. Nici o fibră nu s-a schimbat, dar în trupul său a intrat un nou suflet social. El formează acum o parte a capitalului constant al proprietarului manufacturii. Inul, care înainte era repartizat asupra unui număr uriaş de mici producători, care îl cultivau ei înşişi şi-l torceau în cantităţi mici împreună cu familiile lor, este concentrat acum în mîna unui capitalist care îi pune pe alţii să-l toarcă şi să-l ţeasă pentru el. Plusul de muncă cheltuit cu torsul inului se realiza înainte în venituri suplimentare ale nenumăratelor familii ţărăneşti sau chiar, pe vremea lui Frederic al II-lea, în impozite pour le roi de Prusse *13 . Acum el se realizează sub forma profiturilor cîtorva capitalişti. Fusurile şi războaiele de ţesut, răspîndite înainte în întreaga regiune, sînt concentrate acum, ca şi muncitorii, ca şi materiile prime, în cîteva mari cazărmi ale muncii. Şi din acest moment fusurile, războaiele de ţesut şi materiile prime s-au transformat, din mijloace ale unei existenţe independente a torcătorilor şi ţesătorilor, în mijloace de a-i comanda 232) şi de a stoarce de la ei muncă neplătită. Privind marile manufacturi, ca şi marile ferme, nu putem spune că ele sînt formate prin reunirea unui mare număr de mici unităţi de producţie şi prin exproprierea unui mare număr de mici producători independenţi. Totuşi, observatorul imparţial nu se lasă indus în eroare. Pe vremea lui Mirabeau, leul revoluţiei, marile manufacturi se mai numeau încă manufactures réunies, ateliere reunite, aşa cum se vorbeşte în prezent de pămînturi reunite.

„Nu se acordă atenţie — spune Mirabeau — decît marilor manufacturi în care lucrează sute de oameni sub conducerea unui director şi care sînt numite de obicei manufacturi reunite (manufactures réunies). În schimb, atelierele în care lucrează răzleţi un mare număr de muncitori, fiecare pe cont propriu, nu se bucură de nici o atenţie. Ele sînt lăsate cu totul pe planul al doilea. Este o mare greşeală, căci numai ele alcătuiesc o parte într-adevăr importantă a avuţiei naţionale... Fabrica reunită (fabrique réunie) poate să îmbogăţească extraordinar unul sau doi patroni, dar muncitorii sînt simpli zileri, mai bine sau mai prost plătiţi, şi nu participă cu nimic la bunăstarea patronului. Fabrica separată (fabrique séparée), dimpotrivă, nu îmbogăţeşte pe nimeni, dar o mulţime de muncitori au o situaţie bună... Numărul muncitorilor harnici şi economi va creşte, pentru că ei văd într-o viaţă cumpătată şi în muncă un mijloc de a-şi îmbunatăți simţitor situaţia şi nu de a obţine o mică ridicare a salariilor, care nu va fi niciodată o realizare importantă pentru viitor, ci va da oamenilor cel mult posibilitatea de a trăi ceva mai bine, dar numai de azi pe mîine. Manufacturile individuale, separate, legate de cele mai multe ori de mica gospodărie rurală sînt singurele libere“ 233) .

Exproprierea şi alungarea unei părţi a populaţiei rurale eliberează o dată cu muncitorii nu numai mijloacele lor de subzistență şi materialul lor de muncă pentru capitalul industrial, ci creează și piaţa internă.

Într-adevăr, aceleaşi evenimente care îi transformă pe micii agricultori în muncitori salariaţi şi mijloacele lor de subzistenţă și de muncă în elemente materiale ale capitalului creează totodată pentru acesta din urmă piaţa internă. Înainte familia ţărănească producea şi prelucra singură mijloacele de subzistenţă şi materiile prime, pe care apoi le consuma în cea mai mare parte ea însăşi. Aceste materii prime şi aceste mijloace de subzistenţă au devenit acum mărfuri; marele fermier le vinde, manufacturile sînt piaţa lui. Fire, pînză, stofe groase de lînă, obiecte ale căror materii prime se găseau la îndemîna oricărei familii ţărăneşti şi erau toarse şi ţesute de ea pentru propriile ei trebuinţe, devin acum articole de manufactură, a căror piaţă de desfacere sînt tocmai districtele rurale. Numeroasa clientelă împrăştiată, care pînă acum era servită de o sumedenie de mici producători ce lucrau pe cont propriu, se concentrează acum într-o singură piaţă uriaşă, aprovizionată de capitalul indttstrial 234) . Astfel, mînă în mînă cu exproprierea ţăranilor, care înainte aveau gospodării proprii şi cu despărţirea lor de mijloacele de producţie proprii, merge distrugerea industriilor auxiliare de la sate, procesul de separare a manufacturii de agricultură. Şi numai distrugerea industriei casnice ţărăneşti poate da pieţei interne a unei ţări extinderea şi stabilitatea de care are nevoie modul de producţie capitalist.

Dar perioada manufacturieră propriu-zisă nu reuşeşte să efectueze o transformare radicală. Ne amintim că ea nu pune stăpînire pe producţia naţională decît parţial, bazîndu-se întotdeauna pe meseriile de la oraşe şi pe industria casnică ţărănească auxiliară. Dacă pe aceasta din urmă ea o distruge sub o formă oarecare, în anumite puncte, în unele ramuri speciale de activitate ea o creează din nou în alte puncte, deoarece are nevoie de ea pentru prelucrarea materiei prime pînă la o anumită fază. De aceea ea creează o clasă nouă de mici agricultori pentru care cultivarea pămîntului este o îndeletnicire secundară, îndeletnicirea principală fiind munca industrială, al cărei produs îl vînd manufacturii, direct sau prin intermediul negustorului. Aceasta este o cauză, deşi nu cauza principală, a unui fenomen care-l dezorientează în primul moment pe cercetătorul istoriei engleze. Începînd din ultima treime a secolului al XV-lea, el dă mereu de plîngeri, întrerupte doar la anumite intervale, împotriva dezvoltării gospodăriei capitaliste la sate şi împotriva distrugerii progresive a ţărănimii. Pe de altă parte însă, el vede că această ţărănime continuă să existe, deşi în număr mai mic şi în condiţii din ce în ce mai proaste 235) . Cauza principală este următoarea: în Anglia precumpăneşte alternativ cînd cultura cerealelor, cînd creşterea vitelor şi în funcţie de aceasta variază volumul producţiei ţărăneşti. Abia marea industrie cu maşinile ei oferă o bază constantă agriculturii capitaliste, expropriază în mod radical majoritatea covîrşitoare a populaţiei rurale şi desăvîrşeşte separarea agriculturii de industria casnică ţărănească, smulgînd rădăcinile acesteia: torsul şi ţesutul 236) . Aşadar, numai marea industrie este aceea care cucerește pentru capitalul industrial întreaga piață internă 237) .