6. Geneza capitalistului industrial

Geneza capitalistului industrial 238) nu are loc treptat ca aceea a fermierului. Nu încape îndoială că mulţi mici meşteri breslaşi, încă şi mai mulţi mici meseriaşi independenţi sau chiar muncitori salariaţi s-au transformat în mici capitalişti, iar prin exploatarea pe scară tot mai largă a muncii salariate şi, respectiv, prin acumularea capitalului în capitalişti sans phrase *15 . În faza copilăriei producţiei capitaliste, lucrurile s-au petrecut de cele mai multe ori ca în faza copilăriei existenţei oraşelor medievale, cînd problema care dintre şerbii fugiţi să fie meşter şi care slugă s-a rezolvat, în majoritatea cazurilor, în funcţie de data mai veche sau mai recentă a fugii lor. Dar ritmul de melc al acestei metode nu corespunde nicidecum nevoilor comerciale ale noii pieţe mondiale, pe care creaseră marile descoperiri de la sfîrşitul secolului al XV-lea. Evul mediu a lăsat moştenire două forme diferite ale capitalului — capitalul cămătăresc şi capitalul comercial — care ajung la maturizare în cele mai diferite formaţiuni social-economice şi care, înaintea erei modului de producţie capitalist, sînt considerate drept capital quand même *16 .

„În prezent, toată avuţia societăţii trece mai întîi în mîna capitalistului... El plăteşte proprietarului funciar renta, muncitorului salariul, celui ce strînge dările şi zeciuiala ceea ce i se cuvine şi păstrează pentru sine însuşi o parte mare, în realitate partea cea mai mare, care sporeşte zilnic din produsul anual al muncii. Capitalistul poate fi considerat acum ca cel dintîi proprietar al întregii avuţii sociale, cu toate că nici o lege nu i-a conferit acest drept de proprietate... Această schimbare în sfera proprietăţii a fost efectuată prin luarea de dobîndă la capital... şi este destul de ciudat că legiuitorii din întreaga Europă voiau să împiedice acest lucru prin legi împotriva cametei... Puterea capitalistului asupra întregii avuţii a ţării este o revoluţie totală în dreptul de proprietate; care este legea sau seria de legi care a provocat-o?“ 239)

Autorul ar fi trebuit să ştie că revoluţiile nu se fac cu ajutorul legilor.

Capitalul bănesc, format prin camătă şi comerţ, a fost împiedicat să se transforme în capital industrial, la sate de către orînduirea feudală, iar la oraşe de către bresle 240) . Aceste bariere au căzut o dată cu desfiinţarea suitelor feudale, cu exproprierea şi cu alungarea unei părţi din populaţia rurală. Noile manufacturi au apărut în porturile maritime de export sau în diferite puncte din ţară, aflate în afara controlului vechilor oraşe şi al breslelor. De aici lupta îndîrjită dusă în Anglia de corporate towns *17 împotriva acestor noi pepiniere ale industriei.

Descoperirea zăcămintelor de aur şi de argint din America, exterminarea, înrobirea şi îngroparea de vie a populaţiei băştinaşe în mine, începutul cuceririi şi jefuirii Indiilor Orientale, transformarea Africii într-o rezervaţie de vînătoare de negri, aşa au arătat zorile erei producţiei capitaliste. Aceste procese idilice sînt momente principale ale acumulării primitive. Ele sînt urmate de războiul comercial al naţiunilor europene, a cărui arenă a fost globul pămîntesc. Acest război începe cu despărţirea Ţărilor de Jos de Spania, ia proporţii uriaşe în războiul antiiacobin al Angliei şi continuă în prezent cu războaiele „opiului“ duse împotriva Chinei etc.

Diferitele momente ale acumulării primitive se repartizează, în ordine mai mult sau mai puţin cronologică, îndeosebi între Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Anglia. În Anglia, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, ele se concentrează în mod sistematic în sistemul colonial, în sistemul împrumuturilor de stat, în sistemul fiscal modern şi în sistemul protecţionist. Aceste metode se bizuie, în parte, pe violenţa cea mai brutală, ca, de pildă, sistemul colonial. Toate însă folosesc puterea de stat, adică violenţa socială concentrată şi organizată, pentru a accelera procesul de transformare a modului de producție feudal în mod de producție capitalist și pentru a scurta stadiile de tranziție. Violenţa este moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în pîntece o societate nouă. Violenţa însăşi este o potență economică.

W. Howitt i) , un om care şi-a făcut din creştinism o specialitate, spune despre sistemul colonial creştin:

„Barbariile şi ororile aşa-ziselor rase creştine în toate regiunile lumii şi împotriva tuturor popoarelor pe care au reuşit să le subjuge depăşesc ororile săvîrşite în oricare altă epocă din istoria universală de o altă rasă, oricît de sălbatică şi de înapoiată, oricît de crudă şi de neruşinată“ 241) .

Istoria sistemului colonial olandez — şi Olanda era naţiunea capitalistă model în secolul al XVII-lea — „oferă o imagine unică a trădării, corupţiei, asasinatului şi infamiei“ 242) . Nu există ceva mai caracteristic decît sistemul practicat de olandezi pentru a fura oameni din Celebes pe care îi foloseau ca sclavi în Java. Hoţii de oameni erau instruiţi special în acest scop. Hoţul, tălmaciul şi vînzătorul erau factorii principali ai acestui comerţ, iar prinţii indigeni principalii vînzători. Tinerii furaţi erau ascunşi în închisorile secrete din Celebes pînă atingeau vîrsta la care puteau fi transportaţi cu corăbiile de sclavi. Într-un raport oficial se spune:

„Numai oraşul Makassar, de pildă, este plin de închisori secrete, una mai îngrozitoare ca alta, ticsite de nefericitele victime ale rapacităţii şi tiraniei, victime care, smulse cu forţa de lîngă familiile lor, stau ferecate în lanţuri“.

Pentru a pune stăpînire pe Malaca, olandezii l-au corupt pe guvernatorul portughez. În 1641 el le-a dat voie să intre în oraș. Ei au alergat imediat la reşedinţa lui şi l-au asasinat pentru „a se abţine“ de la plata sumei de 21.875 1. st., sumă pentru care se lăsase corupt. Oriunde ajungeau, urmau pustiirea şi depopularea. Banjuwangi, o provincie a Javei, număra în 1750 peste 80.000 de locuitori; în 1811 ea nu mai avea decît 8.000. Iată ce înseamnă le doux commerce *18 !

După cum se ştie, Compania engleză a Indiilor Orientale 214 a obţinut, în afară de puterea politică în Indiile Orientale, şi monopolul exclusiv al comerţului cu ceai, ca şi al comerţului cu China în general, precum şi al transporturilor de mărfuri din şi spre Europa. Dar navigaţia de-a lungul coastelor Indiei şi între insule, precum şi comerţul în interiorul Indiei, au devenit monopolul înalţilor demnitari ai companiei. Monopolul sării, al opiului, al betelului şi al altor mărfuri constituia un izvor inepuizabil de bogăţie. Preţurile erau fixate chiar de funcţionarii companiei, care îl jecmăneau pe nenorocitul hindus după bunul lor plac. Guvernatorul general participa la acest comerţ particular. Favoriţii săi obţineau contracte în condiţii în care ei reuşeau, mai bine decît alchimiştii, să facă aur din nimic. Averi mari răsăreau ca ciupercile într-o singură zi; acumularea primitivă se făcea fără ca un singur şiling să fi fost avansat. Procesul intentat lui Warren Hastings i) abundă în asemenea exemple. Iată unul dintre ele. Un contract pentru livrare de opiu este acordat unui oarecare Sullivan în momentul plecării sale, în interes de serviciu, într-o regiune a Indiei foarte depărtată de locul unde se produce opiu. Sullivan vinde contractul său cu 40.000 l. st. unui oarecare Binn, Binn îl vinde în aceeaşi zi cu 60.000 l. st., iar cumpărătorul ultim, care a şi executat contractul, declară că el a mai realizat un cîştig imens. Potrivit unui document prezentat parlamentului, din 1757 pînă în 1766 compania şi funcţionarii ei s-au lăsat gratificaţi de hinduşi cu 6.000.000 l. st. În 1769—1770 englezii provoacă o foamete, cumpărînd tot orezul şi refuzînd să-l vîndă altfel decît la preţuri fabuloase 243) .

Tratamentul aplicat indigenilor întrecea, fireşte, orice măsură pe plantaţiile pe care se lucra numai pentru export, ca, de pildă, în Indiile Occidentale şi în ţările bogate şi dens populate, lăsate pradă crimei şi jafului, ca, de pildă, Mexicul şi Indiile Orientale. Dar şi în coloniile propriu-zise s-a manifestat caracterul creştin al acumulării primitive. Puritanii din Noua Anglie, aceşti virtuoşi ai protestantismului lucid, au hotărît în 1703 în Assembly a lor să acorde un premiu de 40 l. st. pentru fiecare scalp de indian şi pentru fiecare prizonier din rîndurile pieilor-roşii, în 1720 un premiu de 100 l. st. pentru fiecare scalp, iar în 1744, după ce în Massachusetts-Bay unul dintre triburi fusese declarat rebel, următoarele premii: pentru un scalp de bărbat de 12 ani sau mai mult 100 l. st. în valută nouă, pentru prizonieri bărbaţi cîte 105 l. st., pentru femei şi copii cîte 50 l. st., pentru un scalp de femeie sau de copil 50 l. st.! Cîteva decenii mai tîrziu sistemul colonial se răzbună pe urmaşii, care se răzvrătiseră între timp, ai pioşilor pilgrim fathers. Ei au fost ciopîrţiţi cu securile de către indienii instigaţi şi plătiţi de englezi. Parlamentul englez a declarat copoii şi scalparea ca „mijloace pe care dumnezeu şi natura le-au pus în mîna sa“.

Sistemul colonial a contribuit la dezvoltarea forţată a comerţului şi navigaţiei. „Societăţile Monopolia“ (Luther) au fost pîrghii puternice ale concentrării capitalului. Coloniile au asigurat pieţe de desfacere pentru manufacturile tot mai numeroase, iar monopolul pieţei le-a asigurat o acumulare sporită. Comorile dobîndite în afara Europei prin jaf direct, înrobire şi asasinări se întorceau în metropolă, unde erau transformate în capital. Olanda, prima ţară care a dezvoltat în toată amploarea sistemul colonial, a atins încă în 1648 apogeul puterii sale comerciale.

„Ea stăpînea aproape în exclusivitate comerţul Indiilor orientale și căile comerciale între sud-vestul şi nord-estul Europei. Pescuitul, navigaţia şi manufacturile ei întreceau pe cele ale oricărei alte ţări. Capitalurile acestei republici erau, poate, mai mari decît capitalurile din tot restul Europei luate laolaltă“ 215 .

Gülich i) uită să adauge: încă în 1648 populaţia Olandei era mai extenuată, mai sărăcită şi mai oprimată decît toată populația din restul Europei.

În prezent, supremaţia industrială atrage după sine supremaţia comercială. Dimpotrivă, în perioada manufacturieră propriu-zisă supremaţia comercială asigura şi supremaţia industrială. De aici rolul preponderent pe care l-a jucat atunci sistemul colonial. El a fost „divinitatea străină“ care a fost aşezată în altar alături de vechile divinităţi ale Europei şi care, într-o bună zi, le-a înlăturat pe toate dintr-o singură lovitură. El a proclamat arta de a stoarce profit ca fiind ultimul şi singurul scop al omenirii.

Sistemul creditului public, adică sistemul datoriei publice, ale cărui începuturi le descoperim încă în evul mediu în Genova și Veneţia, s-a răspîndit în timpul perioadei manufacturiere în întreaga Europă. Sistemul colonial, cu comerţul său maritim şi războaiele sale comerciale, i-a servit drept seră. El a apărut astfel mai întîi în Olanda. Datoria publică, adică înstrăinarea statului — indiferent dacă e despotic, constituţional sau republican — își pune amprenta pe era capitalistă. Singura parte a aşa-zisei avuţii naţionale care intră într-adevăr în posesiunea comună a popoarelor moderne este datoria lor publică 243a) . De aici, în mod consecvent, doctrina modernă potrivit căreia un popor este cu atît mai bogat cu cît datoria lui publică este mai mare. Creditul public devine credoul capitalului. Şi o dată cu apariţia datoriei publice păcatul de moarte nu mai este hulirea sfîntului duh, ci încălcarea jurămîntului de credinţă faţă de datoria publică.

Datoria publică devine una dintre pîrghiile cele mai puternice ale acumulării primitive. Ca o baghetă magică ea înzestrează banii neproductivi cu forţa productivă şi îi transformă astfel în capital, fără ca ei să aibă nevoie în acest scop să se expună dificultăţilor şi riscului, indisolubil legate, de folosirea lor în industrie şi chiar în operaţii cămătăreşti. Creditorii statului nu dau de fapt nimic, căci suma împrumutată se transformă în titluri de creanţă asupra statului, transmisibile, care continuă să funcţioneze în mîna lor, ca şi cum ar fi numerar de aceeaşi valoare. Dar, în afară de clasa rentierilor trîndavi, creată în modul acesta şi de bogăţia improvizată a financiarilor care au rolul de intermediari între guvern şi naţiune, în afară de otcupcici de impozite, comercianţi, fabricanţi particulari, în mîna cărora ajunge, sub formă de capital picat din cer, o bună parte din orice împrumut de stat, datoria publică a creat societăţile pe acţiuni, comerţul cu efecte de tot felul, agiotajul, într-un cuvînt jocul de bursă şi bancocraţia modernă.

Din momentul apariţiei lor, marile bănci, împopoţonate cu titlul de bănci naţionale, nu erau decît asociaţii de speculanţi particulari, care se puneau la dispoziţia guvernelor şi, datorită privilegiilor obţinute, puteau să le avanseze bani. De aceea criteriul infailibil al acumulării datoriei publice este urcarea progresivă a acţiunilor acestor bănci, a căror dezvoltare deplină începe o dată cu înfiinţarea Băncii Angliei (1694). Banca Angliei a început prin a acorda guvernului împrumuturi în bani cu dobîndă de 8%; totodată ea a fost împuternicită de parlament să bată monedă din acelaşi capital, pe care l-a împrumutat din nou publicului sub formă de bancnote. Cu aceste bancnote ea avea dreptul să sconteze poliţe, să dea împrumuturi pe mărfuri şi să cumpere metale nobile. N-a durat mult şi banii aceştia de credit fabricaţi chiar de ea au devenit moneda în care Banca Angliei acorda statului împrumuturi şi plătea în contul statului dobînzile la datoria publică. Nu era destul că ea dădea cu o mînă pentru a lua mai mult cu cealaltă; chiar atunci cînd primea, ea mai rămînea creditoarea permanentă a naţiunii pînă la ultimul ban pe care îl dăduse. Treptat ea a devenit depozitarul necesar al rezervei metalice a ţării şi centrul de gravitaţie al întregului credit comercial. În aceeaşi perioadă în care în Anglia vrăjitoarele nu mai erau arse pe rug, au început să fie spînzuraţi falsificatorii de bancnote. Impresia produsă asupra contemporanilor de apariţia subită a acestei clici de bancocraţi, de financiari, rentieri, mijlocitori, speculanţi şi rechini de bursă se vede din scrierile din acea vreme, de pildă din scrierile lui Bolingbroke i) 243b) .

O dată cu datoria publică a apărut un sistem internaţional de credit, care disimulează adesea unul dintre izvoarele acumulării primitive la un popor sau altul. Astfel, mîrşăviile sistemului veneţian de jaf constituie o asemenea bază disimulată a avuţiei capitaliste a Olandei, căreia Veneţia aflată în declin îi împrumuta mari sume de bani. Aceleaşi relaţii au existat şi între Olanda şi Anglia. Încă la începutul secolului al XVIII-lea, manufacturile olandeze au fost mult depăşite de cele engleze, iar Olanda a încetat de a fi naţiunea comercială şi industrială dominantă. De aceea, în perioada dintre 1701 şi 1776, una dintre principalele ei afaceri devine darea cu împrumut a unor capitaluri uriaşe, îndeosebi Angliei, puternicul ei concurent. Relaţii asemănătoare există în prezent între Anglia şi Statele Unite. Multe capitaluri care apar astăzi fără certificat de naştere în Statele Unite sînt sînge de copii capitalizat abia ieri în Anglia.

Întrucît datoria publică se întemeiază pe veniturile statului care trebuie să acopere dobînzile anuale şi alte plăţi, sistemul fiscal modern a devenit o completare necesară a sistemului împrumuturilor de stat. Împrumuturile dau guvernului posibilitatea de a face faţă unor cheltuieli extraordinare fără ca acest lucru să fie simţit imediat de contribuabil, dar tot ele reclamă pînă la urmă o mărire a impozitelor. Pe de altă parte, mărirea impozitelor, determinată de acumularea unor datorii contractate succesiv, sileşte guvernul la fiecare nouă cheltuială extraordinară să contracteze noi împrumuturi. Sistemul fiscal modern, a cărui axă o constituie impozitele pe mijloacele de subzistenţă de strictă necesitate (deci scumpirea lor) poartă, aşadar, în sine germenul unei sporiri automate a impozitelor. Impunerea excesivă nu este un fapt întîmplător, ci mai degrabă un principiu. Din această cauză, în Olanda, ţară unde acest sistem a fost aplicat pentru prima oară, marele patriot de Witt i) l-a prezentat, în Maximele 216 sale, ca fiind cel mai bun sistem pentru a face din muncitorul salariat un om supus, cumpătat, harnic şi... gata să presteze o muncă excesivă. Dar aici pe noi ne interesează nu atît influenţa dezastruoasă pe care sistemul fiscal modern o exercită asupra situaţiei muncitorului salariat, cît exproprierea prin violenţă a ţăranului, a meseriaşului, într-un cuvînt a tuturor elementelor micii burghezii, determinată de acest sistem. În această privinţă nu există păreri diferite nici măcar la economiştii burghezi. Acţiunea expropriatoare a sistemului fiscal este accentuată de sistemul protecţionist, care este o parte integrantă a sa.

Rolul important pe care datoria publică şi sistemul fiscal corespunzător îl joacă în capitalizarea avuţiei şi în exproprierea maselor a indus în eroare o serie de autori, între care Cobbett, Doubleday i) şi alţii, care considerau datoria publică şi sistemul fiscal drept prima cauză a mizeriei popoarelor moderne.

Sistemul protecţionist a fost un mijloc artificial de a fabrica fabricanţi, de a expropria muncitori independenţi, de a capitaliza mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă naţionale, de a accelera forţat trecerea de la modul de producţie vechi la cel modern. Statele europene şi-au disputat brevetul acestei invenţii şi, odată intrate în serviciul maeştrilor în arta de a stoarce plusvaloare, ele nu s-au mulţumit să jefuiască în acest scop propriile lor popoare, în mod indirect prin taxe vamale protecţioniste şi în mod direct prin prime de export etc. Ele au distrus prin mijloace violente orice industrie în ţările vecine dependente, aşa cum, de pildă, a distrus Anglia manufactura de lînă din Irlanda. Pe continent, datorită procedeului lui Colbert i) , procesul a fost mult simplificat. Capitalul iniţial al industriaşului vine aici, în parte, direct din vistieria statului.

„De ce să căutăm atît de departe — exclamă Mirabeau — cauza înfloririi manufacturii în Saxonia înainte de războiul de şapte ani? Este suficient să ne gîndim la cele 180.000.000 datorie publică!“ 244)

Sistemul colonial, datoria publică, povara impozitelor, protecţionismul, războaiele comerciale etc., toate aceste vlăstare ale perioadei manufacturii propriu-zise iau o amploare uriaşă în perioada copilăriei marii industrii. Naşterea acesteia din urmă este marcată prin uriaşul furt irodian de copii. Fabricile, ca şi flota regală, îşi recrutează muncitorii făcînd uz de forţă. Nici sir F. M. Eden, care a rămas indiferent la ororile care au însoţit exproprierea pămîntului populaţiei rurale începînd din ultima treime a secolului al XV-lea pînă în timpul lui, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, care, încîntat, a salutat acest proces „necesar“ pentru „crearea“ agriculturii capitaliste şi a „raportului just între pămîntul arabil şi păşune“, nici chiar el nu reuşeşte să înţeleagă necesitatea economică a furtului de copii şi a sclaviei copiilor în scopul de a transforma producţia manufacturieră în producţie de fabrică şi de a crea o corelaţie justă între capital şi forţa de muncă. El spune:

„Merită, poate, ca publicul să cbibzuiască dacă o manufactură, pentru a funcţiona cu succes, trebuie să fure din cottages şi din case de muncă copii săraci, care sînt puşi să lucreze în grupuri cu schimbul cea mai mare parte a nopţii fără odihnă, dacă o manufactură care, afară de aceasta, ţine laolaltă bărbaţi şi femei de vîrste diferite şi cu înclinaţii diferite, ceea ce duce, datorită exemplelor rele, la depravare şi libertinaj, dacă o asemenea manufactură poate să sporească fericirea naţională şi pe cea individuală?“ 245) „În Derbyshire, Nottinghamshire şi îndeosebi în Lancashire — scrie Fielden i) — maşinile recent inventate au fost introduse în fabrici mari, aflate în apropierea unor rîuri mari capabile să pună în mişcare roata hidraulică. În aceste locuri, departe de oraşe, a fost nevoie dintr-o dată de mii de braţe de muncă; îndeosebi Lancashire, pînă atunci relativ puţin populat şi neroditor, a avut cea mai mare nevoie de oameni. Deosebit de căutate erau degetele mici şi îndemînatice ale copiilor. Curînd a devenit obicei recrutarea de ucenici (!) din diferite case de muncă parohiale din Londra, din Birmingham şi din alte părţi. Multe, multe mii de aceste fiinţe mici şi neajutorate, între 7 şi 13 sau 14 ani, au fost astfel expediate în nord. De obicei patronul“ (adică hoţul de copii) „le dădea ucenicilor îmbrăcăminte, mîncare şi un adăpost în casele de ucenici de pe lîngă fabrici. Se angajau supraveghetori care să le supravegheze munca. Era în interesul acestor vătafi de sclavi ca să-i pună pe copii să muncească cît mai mult posibil, deoarece retribuirea lor depindea de cantitatea de produse stoarsă de la fiecare copil. Cruzimea era o urmare firească... În multe districte industriale, îndeosebi în Lancashire, aceste fiinţe nevinovate şi neajutorate vîndute fabricanţilor au fost supuse celor mai revoltătoare torturi. Copiii erau chinuiţi pînă la moarte de munca excesivă..., erau biciuiţi, ferecaţi în lanţuri şi supuşi celor mai rafinate şi mai îngrozitoare torturi; istoviţi de foame încît erau numai piele şi oase, ei erau adesea mînaţi la muncă cu biciul... Uneori ei au fost împinşi chiar la sinucidere... Frumoasele şi romanticele văi din Derbyshire, Nottinghamshire şi Lancashire, ferite de ochiul publicului, au devenit locuri de supliciu şi adesea de asasinate!... Profiturile fabricanţilor erau uriaşe. Faptul acesta nu făcea deoît să le aţîţe foamea de lup. Ei au început să practice munca de noapte, adică, după ce extenuau un grup de muncitori prin munca de zi, ei aveau pregătit alt grup pentru munca de noapte; schimbul de zi ocupa paturile pe care schimbul de noapte abia le părăsise, şi viceversa. Este o tradiţie populară în Lancashire ca paturile să nu se răcească niciodată“ 246) .

O dată cu dezvoltarea producţiei capitaliste în cursul perioadei manufacturiere, opinia publică din Europa a pierdut ultima rămăşiţă de conştiinţă şi de ruşine. Naţiunile se mîndreau în mod cinic cu orice infamie de vreme ce era un mijloc de acumulare a capitalului. Citiţi, de pildă, naivele anale comerciale ale filistinului A. Anderson 217 . Aici e proclamat cu surle şi trîmbiţe ca un triumf al înţelepciunii politice engleze faptul că la încheierea păcii de la Utrecht, prin „asiento“ 218 , Anglia a silit Spania să-i recunoască dreptul de a face comerţ cu negri între Africa şi America spaniolă, comerţ pe care pînă atunci îl făcea numai între Africa şi Indiile occidentale engleze. Anglia a primit dreptul ca pînă în 1743 să livreze Americii spaniole cîte 4.800 de negri anual. Prin aceasta se crea un paravan oficial pentru contrabanda engleză. Oraşul Liverpool s-a dezvoltat pe baza comerţului cu sclavi. Acest comerţ a fost metoda lui de acumulare primitivă. Şi astăzi „lumea bună“ din Liverpool este Pindarul i) comerţului cu sclavi, care — vezi lucrarea citată a doctorului Aikin apărută în 1795 — „face din spiritul comercial o pasiune, creează marinari minunaţi şi aduce o mulţime de bani“. În 1730 Liverpool avea pentru comerţul cu sclavi 15 corăbii, în 1751 53, în 1760 74, în 1770 96 şi în 1792 132.

Introducînd în Anglia sclavia copiilor, industria bumbacului a stimulat totodată transformarea sclaviei în Statele Unite, care pînă atunci avea o formă mai mult sau mai puţin patriarhală, într-un sistem comercial de exploatare. În general, sclaviei voalate a muncitorilor salariaţi în Europa îi trebuia drept piedestal sclavia sans phrase *21 în Lumea nouă 247) .

Tantae molis erat 219 de a se crea condiţii pentru manifestarea liberă a „legilor naturale eterne“ ale modului de producţie capitalist, de a se desăvîrşi procesul de separare a muncitorilor de condiţiile muncii lor, de a se transforma la un pol mijloacele sociale de producţie şi mijloacele de subzistenţă în capital, iar la polul opus masele populare în muncitori salariaţi, în „săraci care muncesc“ liberi, acest produs uimitor al istoriei moderne 248) . Dacă, după Augier i) , banii „vin pe lume cu pete naturale de sînge pe unul din obraji“ 249) , capitalul vine pe lume mînjit de sînge și pătat pe tot trupul din cap pînă în picioare 250) .