Karl Marx — Capitalul — 7. Tendinţa istorică a acumulării capitaliste

7. Tendinţa istorică a acumulării capitaliste

Aşadar, la ce se reduce acumularea primitivă a capitalului, adică geneza lui istorică? În măsura în care nu este transformare directă a sclavilor şi a şerbilor în muncitori salariaţi, prin urmare simplă schimbare de formă, ea nu înseamnă decît exproprierea producătorilor nemijlociţi, adică desfiinţarea proprietăţii private, bazată pe munca proprie.

Proprietatea privată, ca opus al proprietăţii colective, sociale, nu există decît acolo unde mijloacele de muncă şi condiţiile exterioare ale muncii aparţin unor persoane particulare. Dar în funcţie de faptul că aceste persoane particulare sînt muncitori sau cei care nu muncesc, se schimbă însuşi caracterul proprietăţii private. Infinitatea de nuanţe pe care ea le prezintă la prima vedere nu reflectă decît stările intermediare aflate între aceste două extreme.

Proprietatea privată a muncitorului asupra mijloacelor sale de producţie este baza micii producţii, iar mica producţie este o condiţie necesară pentru dezvoltarea producţiei sociale şi a individualităţii libere a muncitorului însuşi. E drept că acest mod de producţie există şi în sclavagism, şi în feudalism, precum şi în alte relaţii de dependenţă personală. Dar el nu înfloreşte, nu-şi desfăşoară întreaga energie, nu-şi cucereşte forma clasică adecvată decît acolo unde muncitorul este proprietar privat liber al condiţiilor sale de muncă folosite de el însuşi, acolo unde ţăranul este proprietar al ogorului pe care îl cultivă, iar meseriaşul proprietar al uneltelor pe care le minuieşte cu virtuozitate.

Acest mod de producţie presupune fărîmiţarea pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie. El exclude atît concentrarea acestora din urmă, cît şi cooperarea, diviziunea muncii în cadrul aceloraşi procese de producţie, dominarea şi reglementarea socială a naturii, dezvoltarea liberă a forţelor de producţie sociale. El nu este compatibil decît cu limitele naturale, înguste ale producţiei şi ale societăţii. A-l eterniza ar însemna, după cum spune pe bună dreptate Pecqueur i) , „a decreta mediocritatea generală“ 220 . Pe o anumită treaptă de dezvoltare, el produce mijloacele materiale ale propriei sale distrugeri. Din acest moment în societate se trezesc forţe şi pasiuni care se simt încătuşate de el. Acest mod de producţie trebuie desfiinţat şi este desfiinţat. Desfiinţarea lui, transformarea mijloacelor de producţie individuale şi fărîmiţate în mijloace de producţie socialmente concentrate, deci a proprietăţii minuscule a multora într-o uriaşă proprietate a cîtorva, adică exproprierea pămîntului maselor populare largi, exproprierea mijloacelor lor de subzistenţă şi uneltelor lor de muncă, această îngrozitoare şi anevoioasă expropriere a maselor populare, constituie preistoria capitalului. Ea cuprinde o serie întreagă de metode violente, dintre care am menţionat mai sus numai pe cele mai importante, care au făcut epocă ca metode ale acumulării primitive a capitalului. Exproprierea producătorilor nemijlociţi se face cu vandalismul cel mai necruţător şi sub impulsul patimilor celor mai infame, mai murdare, mai meschine şi mai odioase. Proprietatea privată, dobîndită prin muncă proprie şi bazată, ca să zicem aşa, pe contopirea muncitorului individual, independent, cu condiţiile sale de muncă, este înlăturată de proprietatea privată capitalistă, bazată pe exploatarea muncii altuia, dar libere din punct de vedere formal 251) .

Cînd acest proces de transformare a destrămat în profunzime şi în amploare societatea veche, cînd muncitorii au fost transformaţi în proletari, iar condiţiile lor de muncă în capital, cînd modul de producţie capitalist stă pe propriile sale picioare, atunci socializarea ulterioară a muncii, transformarea ulterioară a pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie în mijloace de producţie exploatate pe scară socială, deci comune, prin urmare exproprierea ulterioară a proprietarilor privaţi, capătă o formă nouă. Cel ce urmează să fie expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci capitalistul care exploatează un număr mare de muncitori.

Această expropriere se înfăptuieşte prin jocul legilor imanente ale producţiei capitaliste însăşi, prin centralizarea capitalurilor. Un capitalist răpune un număr mare de alţi capitalişti. Mînă în mînă cu această centralizare, adică cu exproprierea unui număr mare de capitalişti de către un număr mic, se dezvoltă pe o scară mereu crescîndă cooperarea în procesul muncii, aplicarea tehnică conştientă a ştiinţei, exploatarea sistematică a pămîntului, transformarea mijloacelor de muncă în mijloace de muncă ce nu pot fi folosite decît în comun, economisirea tuturor mijloacelor de producţie prin folosirea lor ca mijloace de producţie ale unei munci sociale combinate, atragerea tuturor popoarelor în orbita pieţei mondiale şi prin aceasta caracterul internaţional al regimului capitalist. O dată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului, care uzurpă şi monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, creşte mizeria, asuprirea, înrobirea, degradarea, exploatarea, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporeşte neîncetat şi care este educată, unită şi organizată prin însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist. Monopolul capitalului devine o cătuşe pentru modul de producţie care a înflorit o dată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărîmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sînt expropriaţi.

Modul de însuşire capitalist, care rezultă din modul de producţie capitalist, deci proprietatea privată capitalistă, este prima negaţie a proprietăţii private individuale, bazată pe munca proprie. Dar producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. Aceasta este negarea negaţiei. Ea nu restabileşte proprietatea privată, ci proprietatea individuală, dar pe baza realizărilor erei capitaliste: a cooperării şi a proprietăţii comune asupra pămîntului şi asupra mijloacelor de producţie produse de munca însăşi.

Transformarea proprietăţii private fărîmiţate, bazată pe munca proprie a indivizilor, în proprietate capitalistă este, desigur, un proces mult mai îndelungat, mai violent şi mai dificil decît transformarea proprietăţii capitaliste, care în fapt se bazează deja pe producţia socială, în proprietate socială. Acolo era vorba de exproprierea maselor populare de către un număr restrîns de uzurpatori; aici este vorba de exproprierea unui număr restrîns de uzurpatori de către masele populare 252) .

189) În Italia, unde producţia capitalistă s-a dezvoltat cel mai devreme, şi relaţiile feudale au fost desfiinţate cel mai devreme. Aici şerbul s-a eliberat înainte de a-şi fi putut asigura vreun drept de prescripţie asupra pămîntului. De aceea eliberarea îl transformă imediat în proletar pus în afara legii, în plus găseşte imediat noi stăpîni în oraşele rămase în cea mai mare parte încă din epoca romană. Cînd revoluţionarea pieţei mondiale a înlăturat, la sfîrşitul secolului al XV-lea 194 , supremaţia comercială a Italiei de nord, a început o mişcare în sens invers. Muncitorii de la oraşe au fost împinşi în masă la sate, unde au făcut ca micile culturi agricole, organizate după tipul grădinăritului, să cunoască o înflorire fără precedent.

190) „Micii proprietari funciari, care-şi lucrau pămîntul cu propriile lor mîini şi se bucurau de o modestă bunăstare..., reprezentau atunci o parte cu mult mai importantă a naţiunii decît acum... Nu mai puţin de 160.000 de proprietari funciari, care împreună cu familiile lor trebuie să fi constituit mai mult de 1/7 din întreaga populaţie, trăiau din cultivarea micilor lor parcele freehold“ (freehold înseamnă proprietate deplină asupra pămîntului). „Venitul mediu al acestor mici proprietari funciari... este evaluat la 60—70 l. st. S-a calculat că numărul acelora care îşi lucrau propriul lor pămînt era mai mare decît al celor care luau în arendă pămînt străin“. (Macaulay i) , „Hist. of England“, 10th ed., London 1854, I, p. 333—334.) — Încă în ultima treime a secolului al XVII-lea, 4/5 din populaţia engleză se îndeletnicea cu agricultura (l. c., p. 413). — Îl citez pe Macaulay pentru că, în calitate de falsificator sistematic al istoriei, ei „estompează“ pe cît posibil asemenea fapte.

191) Nu trebuie în nici un caz să uităm că şerbul a fost nu numai proprietar, deşi obligat să plătească dijmă, al parcelelor de pămînt din jurul casei, ci şi coproprietar al pămînturilor obştii. „Acolo“ (în Silezia), „ţăranul este şerb“. Cu toate acestea, aceşti serfs *1 stăpînesc pămînturile obştii. „Pînă în prezent silezienii nu au putut fi determinaţi să împartă pămînturile obştii, în timp ce în Neumark aproape că nu mai există sat în care această împărțire să nu fi fost efectuată cu cel mai mare succes“. (Mirabeau i) , „De la Monarchie Prussienne“, Londres 1788, t II, p. 125, 126.)

192) Japonia, cu organizarea ei pur feudală a proprietăţii funciare şi cu mica gospodărie ţărănească practicată pe scară largă, ne oferă o imagine cu mult mai fidelă a evului mediu european decît toate cărţile noastre de istorie, pătrunse în cea mai mare parte de prejudecăţi burgheze. E foarte comod să fii „liberal“ pe seama evului mediu.

193) În „Utopia“ sa, Thomas Morus vorbeşte despre ţara ciudată în care „oile îi mănîncă pe oameni“. („Utopia“, în traducerea lui Robinson, ed. Arber, London 1869, p. 41.)

193a) Bacon explică legătura dintre o ţărănime liberă şi înstărită şi o infanterie bună. „Era — spune el — deosebit de important pentru puterea și moravurile regatului să aibă ferme cu o întindere suficient de mare pentru a asigura o existenţă acceptabilă unor oameni sănătoşi şi capabili şi pentru a da o mare parte a pămînturilor din regat în stăpînirea yeomanilor sau a unor oameni de stare mijlocie, între nobili şi cottagers şi argaţi... Este într-adevăr părerea unanimă a celor mai buni cunoscători în problemele războiului... că forţa principală a unei armate o constituie infanteria sau pedestrimea. Dar pentru a avea o infanterie bună este nevoie nu de oameni care au trăit în mizerie şi aservire, ci de oameni care au trăit liberi şi într-o oarecare bunăstare. Dacă deci într-un stat cea mai mare însemnătate o au nobilii şi gentlemenii, în timp ce oamenii de la ţară şi plugarii nu sînt decît muncitori sau argaţi la cei dintîi sau simpli cottagers, adică cerşetori cu colibe proprii, el poate avea o cavalerie bună, dar în nici un caz o infanterie bună şi de nădejde. Vedem acest lucru în Franţa, în Italia şi în alte cîteva ţări străine, unde într-adevăr populaţia este formată din nobili şi din ţărani săraci..., așa încît ele sînt silite să folosească mercenari elveţieni etc. pentru batalioane lor de infanterie; aşa se şi explică faptul că aceste ţări au populaţie numeroasă, dar soldaţi puţini“. („The Reign of Henry VII etc. Verbatim Reprint from Kennet i) 's England, ed. 1719“. Lond. 1870, p. 308.)

194) Dr. Hunter, l.c., p. 134. — „Suprafaţa atribuită“ (prin legile vechi) „ar fi considerată astăzi ca fiind prea mare pentru muncitori şi mai degrabă de natură a-i transforma în mici fermieri“. (George Roberts i) , „The Social History of the People of the Southern Counties of England in past centuries“, Lond. 1856, p. 184.)

195) „Dreptul celor săraci la o parte din zeciuiaia încasată de biserici este stabilit prin legile vechi“. (Tuckett i) , l.c., v. II, p. 804, 805.)

196) William Cobbett i) , „A History of the Protestant Reformation“, § 471.

197) „Spiritul“ protestant se vede, între altele, din următoarele. În sudul Angliei s-au întîlnit mai mulţi proprietari funciari şi fermieri înstăriţi şi cu eforturi comune au formulat zece întrebări privitoare la interpretarea justă a legii pentru asistenţa săracilor, promulgată în timpul reginei Elisabeta. Apoi le-au dat unui jurist renumit în acea vreme, Sergeant Snigge i) (ulterior, sub Iacob I, judecător), pentru ca acesta să-şi dea avizul. „Întrebarea a noua: unii dintre fermierii înstăriţi din parohie au imaginat un plan înţelept prin care orice confuzie în aplicarea legii poate fi înlăturată. Ei propun ca în parohie să se construiască o închisoare. Oricărui sărac care nu vrea să se lase închis în închisoarea menţionată să i se retragă ajutorul. Ar urma să se anunţe apoi prin împrejurimi că, dacă cineva doreşte să angajeze pe săracii acestei parohii, să predea într-o zi anumită o ofertă sigilată, conţinînd preţul minim la care vrea să-i închirieze. Autorii acestui plan presupun că în comitatele învecinate există persoane care nu doresc să muncească şi care nu au nici averea şi nici creditul necesar pentru a lua în arendă o fermă sau o corabie, astfel ca să poată trăi fără a munci (so as to live without labour). Aceste persoane ar putea să facă parohiei propuneri foarte avantajoase. Dacă s-ar întîmpla uneori ca săracii aflaţi sub protecţia întreprinzătorului să moară, păcatul va fi al lui, căci parohia şi-a făcut datoria faţă de aceşti săraci. Ne temem însă că legea actuală nu permite o asemenea măsură înţeleaptă (prudential measure); trebuie să ştiţi însă că restul freeholder-ilor din acest comitat şi din comitatele învecinate ni se vor alătura şi le vor cere reprezentanţilor lor în Camera comunelor să prezinte un proiect de lege care să permită închiderea şi punerea la muncă forţată a săracilor, astfel încît orice persoană care se opune încarcerării să nu aibă dreptul la ajutor. Sperăm că aceasta va împiedica persoanele aflate în mizerie să pretindă ajutoare (will prevent persons in distress from wanting relief)“. (R. Blakey i) , „The History of Political Literature from the earliest times“, Lond. 1855, v. II, p. 84, 85.) — În Scoţia, desfiinţarea şerbiei a avut loc cu cîteva secole mai tîrziu decît în Anglia. Încă în 1698 Fletcher i) din Saltoun declara în parlamentul scoţian: „Numărul cerşetorilor este apreciat în Scoţia la nu mai puţin de 200.000. Singurul remediu pe care eu, republican din principiu, pot să-l propun este restaurarea serbiei şi transformarea în sclavi a tuturor acelora care nu sînt în stare să-şi asigure existenţa“. Tot astfel Eden, l. c., b. I, ch. I, p, 60, 61. — „Pauperismul datează din momentul în care ţăranii au devenit liberi... Manufacturile şi comerţul sînt adevăraţii părinţi ai săracilor de la noi“. Ca şi acel scoţian, republican din principiu, Eden greşeşte doar într-un singur punct: nu desfiinţarea serbiei, ci desfiinţarea proprietăţii ţăranului asupra pămîntului l-a transformat pe acesta în proletar, respectiv în pauper. — Legilor engleze cu privire la asistenţa săracilor îi corespunde în Franţa, unde exproprierea s-a efectuat în alt mod, ordonanţa de la Moulins din 1566 şi edictul din 1656.

198) D-l Rogers i) , deşi în acel moment profesor de economie politică la Universitatea din Oxford, sediul ortodoxiei protestante, subliniază, în prefaţa la lucrarea sa „History of Agriculture“, faptul că masele populare au fost pauperizate din cauza Reformei.

199) „A letter to Sir T. C. Bunbury, Brt.: On the High Price of Provisions. By a Suffolk Gentleman“, Ipswich 1795, p. 4. Chiar şi apărătorul fervent al sistemului fermelor mari, autorul [J. Arbuthnot i) ] lucrării „Inquiry into the Connection of large Farms“, Lond. 1773, p. 139, spune: „Deplîng cel mai mult pierderea yeomanilor noştri, a acestei categorii de oameni care au menţinut în realitate independenţa naţiunii noastre, privesc cu jale cum pămînturile lor se află acum în mîna lorzilor monopolişti şi sînt date în arendă micilor fermieri în condiţii în care ei nu pot trăi mai bine decît vasalii şi în care pot fi oricînd alungaţi“.

200) Aspectul moral al acestui erou burghez poate fi apreciat, între altele, din următoarele: „Pămînturile întinse din Irlanda dăruite lady-ei Orkney i) în 1695 sînt o dovadă publică a afecţiunii regelui şi a influenţei acestei lady... Preţioasele servicii ale doamnei au fost, se pare, foeda labiorum ministeria *5 “. (În Sloane i) Manuscript Collection, British Museum, nr. 4 224. Manuscrisul este intitulat: „The character and behaviour of King William, Sunderland etc. as represented in Original Letters to the Duke of Shrewsbury i) from Somers, Halifax, Oxford, Secretary Vernon etc.“ E plin de lucruri ciudate.)

201) „Înstrăinarea ilegală a domeniilor coroanei, în parte prin vînzare şi în parte prin donaţii, constituie un capitol scandalos în istoria Angliei... o fraudă uriaşă în dauna naţiunii (gigantic fraud on the nation)“. (F. W. Newman i) , „Lectures on Political Econ.“, Lond. 1851, p. 129, 130.) — {Date amănunţite despre modul în care actualii mari proprietari funciari din Anglia au ajuns în posesiunea domeniilor lor, vezi în [N. H. Evans,] „Our old Nobility. By Noblesse Oblige“, London 1879. — F.E.}

202) Vezi, de pildă, pamfletul lui E. Burke i) 199 despre casa ducală de Bedford i) , al cărei vlăstar e lordul John Russell i) , „the tomtit of liberalism“ *6 .

203) „Fermierii le interzic cottager-ilor să ţină vreo vietate, sub pretextul că, dacă ar avea vite sau păsări, ei ar fura de la fermier hrana necesară acestora. Ei mai spun: dacă vreţi ca cottagerii să fie harnici, ţineţi-i în sărăcie. Realitatea este însă că în felul acesta fermierii uzurpă toate drepturile asupra pămînturilor obştii“. („A Political Enquiry into the Consequences of enclosing Waste Lands“, Lond. 1785, p. 75.)

204) Eden, l.c., Preface, [p. XVII, XIX].

205) „Capital farms“. („Two Letters on the Flour Trade and the Dearness of Corn. By a Person in Business“, Lond. 1767, p. 19, 20.)

206) „Merchant-farms“. („An Inquiry into the Present High Prices of Provisions“, Lond. 1767, p. 111, notă.) Autorul acestei scrieri bune, apărute anonim, este reverendul Nathaniel Forster i) .

207) Thomas Wright i) , „A short address to the Public on the Monopoly of large farms“, 1779, p. 2, 3.

208) Rev. Addington i) , „Enquiry into the Reasons for or against enclosing open fields“, Lond. 1772, p. 37—43 passim.

209) Dr. R. Price i) , l.c., v. II, 155, 156. Citiţi pe Forster, Addington, Kent i) , Price şi James Anderson i) şi faceţi o comparaţie între ei şi lamentabila sporovăială de sicofant a lui MacCulloch i) în catalogul său „The Literature of Political Economy“, Lond. 1845.

210) L.c., p. 147, 148.

211) L. c., p. 159, 160. Aceasta aminteşte de Roma antică. „Bogaţii au luat în stăpînire cea mai mare parte a pămînturilor neîmpărţite. Încrezîndu-se în împrejurări ei sperau că aceste pămînturi nu le vor mai fi luate înapoi şi de aceea au cumpărat pămînturile învecinate aparţinînd săracilor, fie că le luau cu voia acestora, fie împotriva voinţei lor, aşa încît acum ei cultivau domenii întinse şi nu parcele împrăştiate. Pentru muncile agricole şi pentru creşterea vitelor ei foloseau sclavi, deoarece oamenii liberi le-ar fi fost luaţi de la muncă şi trimişi la război. Faptul că aveau sclavi le aducea un mare cîştig, şi de aceea, fiind scutiţi de serviciul militar, sclavii se puteau înmulţi în voie şi aveau mulţi copii. Astfel cei puternici au concentrat în mîna lor toate bogăţiile şi toată ţara mişuna de sclavi. Italicii se împuţinau însă din ce în ce mai mult, fiind decimaţi de sărăcie, dări şi de serviciul militar. Iar în timp de pace ei erau condamnaţi la o totală inactivitate, pentru că pămîntul se afla în mîna bogaţilor care îşi lucrau pămîntul nu cu oameni liberi, ci cu sclavi“. (Appian i) , „Römische Bürgerkriege“, I, 7.) Pasajul acesta se referă la perioada dinaintea legii lui Licinius 200 i) . Serviciul militar, care a accelerat atît de mult ruinarea plebeilor romani, a fost unul dintre principalele mijloace folosite de Carol cel Mare i) pentru transformarea forţată a ţăranilor liberi germani în ţărani dependenţi şi în şerbi.

212) [J. Arbuthnot,] „An Inquiry into the Connection between the present Prices of Provisions etc.“, p. 124, 129. Raţionamente asemănătoare, dar cu tendinţă opusă, găsim la un alt autor: „Muncitorii sînt alungaţi din cottages-urile lor şi siliţi să-şi caute de lucru la oraşe; dar în acest caz se obţine un excedent mai mare şi astfel capitalul sporeşte“. ([R. B. Seeley i) ,] „The Perils of the Nation“, 2nd ed., Lond. 1843, p. XIV.)

213) „A king of England might as well claim to drive his subjects into the sea“. (F. W. Newman, l.c., 132.)

214) Steuart spune: „Renta de pe aceste pămînturi“ (el încadrează în mod greşit în această categorie economică tributul plătit de taxmeni 202 şefului de clan) „este cu totul neînsemnată în comparaţie cu întinderea lor, dar în ceea ce priveşte numărul persoanelor care trăiesc din arendă se va constata, poate, că în regiunile muntoase ale Scoţiei un petic de pămînt hrăneşte de zece ori mai mulţi oameni decît un teren de aceeaşi valoare în provinciile cele mai bogate“ (l.c., v. I, ch. XVI, p. 104.)

215) James Anderson, „Qbservations on the means of exciting a spirit of National Industry etc.“, Edinburgh 1777.

216) În 1860 victimele exproprierilor forţate au fost exportate în Canada după ce li s-au făcut promisiuni mincinoase. Unii au fugit în munţi şi în insulele învecinate. Au fost urmăriţi de poliţişti, s-au încăierat cu ei şi în cele din urmă au scăpat.

217) „În regiunile muntoase — spune în 1814 Buchanan i) , comentatorul lui A. Smith — vechiul sistem de proprietate este zilnic înlăturat prin violenţă... Fără a ţine seama de arendaşii ereditari“ (în cazul de faţă folosirea acestei categorii este greşită), „landlordul dă pămîntul aceluia care îi oferă mai mult, iar acesta, dacă îmbunătăţeşte terenul (improver), introduce imediat un sistem nou de cultură a pămîntului. Pămîntul, care mai înainte era presărat cu mici gospodării ţărăneşti, era populat în raport cu produsul obţinut de pe el; în condiţiile sistemului nou al culturilor perfecţionate şi al rentelor sporite, se obţine cel mai mare produs posibil cu minimum de cheltuieli posibile; pentru a se realiza acest lucru se îndepărtează braţele de muncă devenite acum inutile... Cei alungaţi din locurile lor natale caută să-şi cîştige existenţa în oraşele industriale etc.“ (David Buchanan, „Observations on etc. A. Smith's Wealth of Nations“, Edinb. 1814, vol. IV, p. 144.) „Nobilimea din Scoţia a expropriat familii întregi de parcă ar fi smuls buruieni; cu sate întregi şi cu populaţia lor s-a procedat aşa cum procedează indienii în răzbunarea lor cu vizuinile animalelor sălbatice... Omul e vîndut pentru o piele de oaie, pentru o ciosvîrtă de berbec, ba chiar pentru mai puţin... Cînd provinciile din nordul Chinei au fost invadaţi de mongoli, în sfatul acestora s-a propus ca locuitorii să fie exterminaţi, iar ţara să fie transformată în păşune. Această propunere a fost pusă în practică de o serie de landlorzi din regiunile muntoase ale Scoţiei în propria lor ţară, împotriva propriilor lor compatrioţi“. (George Ensor i) , „An Inquiry concerning the Population of Nations“, Lond. 1818, p. 215, 216.)

218) Cînd actuala ducesă de Sutherland i) a primit-o cu mare pompă la Londra pe doamna Beecher-Stowe i) , autoarea cărţii „Uncle Tom's Cabin“, cu scopul de a-şi manifesta simpatia faţă de sclavii negri din republica americană — lucru pe care s-a ferit să-l facă, ca şi celelalte aristocrate, în timpul războiului civil, cînd orice inimă engleză „nobilă“ bătea pentru proprietarii de sclavi —, eu am arătat în „New York Tribune“ cum trăiesc sclavii familiei Sutherland 204 . (Unele pasaje au fost reproduse de Carey i) în „The Slave Trade“, Philadelphia 1853, p. 202, 203. Articolul meu a fost reprodus de o gazetă scoţiană şi a provocat o polemică vie între aceasta din urmă şi sicofanţii familiei Sutherland.

219) Date interesante asupra acestui comerţ de pește găsim la d-l David Urquhart i) , „Portfolio, New Series“. — Nassau W. Senior i) califică, în scrierea sa postumă citată mai sus, „măsurile din Sutherlandshire ca una dintre curăţirile (clearings) cele mai binefăcătoare din cîte a cunoscut omenirea“ (l.c., [p. 282]).

219a) „Deer forests“ (parcurile de vînătoare) din Scoţia nu au nici măcar un singur copac. Sînt alungate oile şi sînt aduşi cerbi în munţii pleşuvi şi apoi totul primeşte numele de „deer forests“. Aşadar, nici vorbă de împădurire!

220) Robert Somers, „Letters from the Highlands; or, the Famine of 1847“, Lond. 1848, p. 12—28 passim. Aceste scrisori au apărut pentru prima oară în „Times“. Economiştii englezi au explicat, bineînţeles, foametea gaelilor din 1847 prin suprapopulaţie. În orice caz, gaelii „presau“ asupra mijloacelor lor de subzistenţă. — În Germania, „Clearing of Estates“, sau, cum se numea acolo, „Bauernlegen“ *7 , s-a desfăşurat intens după războiul de 30 de ani şi a provocat încă în 1790 revolte ţărăneşti în electoratul Saxoniei. Ea a predominat îndeosebi în estul Germaniei. În majoritatea provinciilor prusiene, dreptul de proprietate al ţăranilor a fost garantat abia de Frederic al II-lea i) . După cucerirea Sileziei el i-a obligat pe proprietarii funciari să refacă colibele, hambarele etc. şi să doteze gospodariile ţărăneşti cu vite şi unelte. El avea nevoie de soldaţi pentru armată şi de contribuabili pentru vistierie. Cît de plăcută era, de altfel, viaţa ţăranului în timpul domniei lui Frederic al II-lea, cu sistemul ei financiar şi administrativ, care era un amestec de despotism, de birocraţie şi feudalism se poate vedea din pasajul următor aparţinînd lui Mirabeau, admiratorul său: „Inul reprezintă, aşadar, una dintre cele mai mari bogăţii ale ţăranilor din nordul Germaniei. Spre nenorocirea speciei umane, el nu este însă decît un paleativ împotriva mizeriei şi nu o cale spre bunăstare. Impozitele directe, claca şi servituțile de tot felul îl ruinează pe ţăranul german, care în plus trebuie să plătească impozite indirecte la tot ce cumpără... şi pentru ca ruinarea să fie totală, el nu are voie să-şi vîndă produsele unde şi cum vrea; el nici nu îndrăzneşte să cumpere cele ce-i sînt de trebuinţă de la negustori, care ar putea să i le vîndă la un preţ mai redus; toate aceste cauze îl duc pe nesimţite la ruinare şi, dacă nu s-ar ocupa şi cu torsul, el nu ar fi în stare să-şi plătească la timp impozitele directe; torsul îi oferă o sursă de venituri accesorii, dîndu-i putinţa să folosească forţele soţiei, copiilor, slujnicelor, argaţilor şi ale lui însuşi. Şi, în pofida acestui venit accesoriu, ce viaţă chinuită! Vara el munceşte ca un ocnaş la arat şi la cules; se culcă la 9 şi se scoală la 2 pentru a-şi termina munca, iarna el ar trebui să-și refacă forţele printr-o odihnă prelungită, dar, dacă ar vinde o parte din produse pentru a plăti impozitele, n-ar mai avea grîu pentru pîine şi pentru sămînţă. Pentru a umple acest gol, el trebuie deci să toarcă..., să toarcă intens. De aceea iarna ţăranul se culcă la miezul nopţii sau la ora 1 şi se scoală la 5 sau la 6 sau se culcă la 9 şi se scoală la 2 şi aşa, în fiecare zi, toată viaţa în afară de duminici. Veghile prelungite şi munca excesivă îl uzează pe om şi de aceea la sate bărbaţii şi femeile îmbătrînesc mult mai devreme decît la oraşe“. (Mirabeau, l.c., t. III, p. 212 şi urm.)

Adaos la ediţia a 2-a. În martie *8 1866, la 18 ani de la publicarea lucrării lui Robert Somers citate mai sus, profesorul Leone Levi i) a ţinut la Society of Arts 205 o conferinţă despre transformarea păşunilor pentru oi în parcuri de vînătoare, vorbind despre amploarea pe care a luat-o transformarea regiunilor muntoase ale Scoţiei în pustiuri. El a spus între altele: „Alungarea populaţiei şi transformarea pămînturilor în păşuni pentru oi au oferit mijlocul cel mai uşor pentru a obţine un venit fără a face cheltuieli... Înlocuirea păşunilor pentru oi cu un deer forest a devenit un lucru obişnuit în regiunile muntoase ale Scoţiei. Oile au fost alungate de animalele sălbatice, aşa cum înainte oamenii au fost alungaţi pentru a face loc oilor... Poţi merge de la domeniile contelui Dalhousie în Forfarshire pînă la John o'Groats fără să ieşi din pădure. În multe“ (din aceste păduri) „trăiesc de mult vulpi, pisici sălbatice, jderi, dihori, nevăstuici, iepuri de munte, în timp ce iepurii de cîmp, veveriţele şi şobolanii au apărut aici abia recent. Suprafeţe uriaşe care figurau în statisticile Scoţiei ca păşuni de o fertilitate şi de o întindere neobişnuită sînt sustrase acum oricărei culturi şi ameliorări, fiind destinate exclusiv unui număr restrîns de persoane amatoare de vînătoare, şi aceasta numai cîteva luni pe an“.

Revista londoneză „Economist“ din 2 iunie 1865 scrie: „O gazetă scoţiană a relatat săptămîna trecută între alte noutăţi: «Una dintre cele mai bune ferme de oi din Sutherlandshire, pentru care s-a oferit recent, cu prilejul expirării contractului de arendă, o rentă anuală de 1.200 l. st., este transformată într-un deer forest!». Instinctele feudale se manifestă la fel... ca pe vremea cînd cuceritorii normanzi... au distrus 36 de sate pentru a crea New Forest. Două milioane de acri, reprezentînd pămînturi dintre cele mai fertile din Scoţia, sînt complet lăsate în paragină. Fîneţele naturale din Glen Tilt se numărau printre cele mai nutritive din comitatul Perth; parcul de vînătoare de la Ben Aulder dădea înainte cel mai bun fîn din întinsul district Badenoch; o parte a pădurii Black Mount era păşunea cea mai bună din Scoţia pentru oile negre. Cît de mare este suprafaţa lăsată în paragină de dragul amatorilor de vînătoare se poate vedea din faptul că această suprafaţă este mult mai mare decît tot comitatul Perth. Cîte surse de produse pierde statul din pricina acestor pustiiri forţate se vede din faptul că suprafaţa ocupată de pădurea de la Ben Aulder ar putea hrăni 15.000 de oi, şi aceasta nu reprezintă decît 1/30 din totalul pămînturilor rezervate vînătorii în Scoţia... Toate aceste pămînturi destinate vînătorii sînt complet neproductive..., ar fi putut fi scufundate cu tot atîta folos în valurile Mării Nordului. Mîna forte a legii ar trebui să pună capăt acestei creări artificiale a unor asemenea deșerturi şi pustietăţi“.

221) Autorul lucrării „Essay on Trade etc.“, 1770, remarcă: „Sub Eduard al VI-lea englezii par să se fi consacrat cu toată seriozitatea încurajării manufacturilor şi utilizării la muncă a săracilor. Lucrul acesta se vede dintr-o lege remarcabilă în care se prevede ca toţi vagabonzii să fie înfieraţi“ etc. (l.c., p. 5).

221a) Thomas Morus spune în „Utopia“ sa [p. 41, 42]: „În acest chip, cîte un căpcăun lacom şi nesăţios — o adevărată pacoste pentru ţară — închide cu un gard ogor după ogor pe întinderi de mii de acri, iar proprietarii lor sînt azvîrliţi din gospodăriile lor; unii prin vicleşug, alţii prin silnicie, iar alţii, secătuiţi de atîtea strîmbătăţi, sînt împinşi să-şi vîndă singuri totul. Şi aşa bieţii oameni pornesc în pribegie: bărbaţi, femei, soţi, soţii, orfani, văduve, părinţi cu copii mici şi cu cîte o familie mai degrabă mare la număr decît înstărită, fiindcă plugăria are nevoie de braţe multe; pornesc în pribegie, zic, lăsîndu-şi căminul cunoscut, în care erau deprinşi să trăiască, fără să ştie unde se vor aciua a doua zi. Toată gospodăria lor, chiar de-ar avea răgaz să aştepte un cumpărător, nu are cine ştie ce preţ; dar de vreme ce stau să fie alungaţi din casele lor o dau pe nimica toată. Apoi, după ce rătăcesc cîteva zile din loc în loc şi-şi irosesc şi acea brumă agonisită, ce le mai rămîne decît să se apuce de furat pentru ca apoi să fie spînzuraţi, vezi bine, după dreptate! Or, poate să-şi tîrască mizeria cerşind, şi atunci sînt aruncaţi în temniţe ca nişte vagabonzi fără căpătîi; căci cine să le dea de lucru, măcar că ei ard de dorinţa să muncească? (Vezi Thomas Morus. „Utopia“, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1958, p. 55—56. — Nota trad.) Din rîndurile acestor fugari nenorociţi, despre care Thomas Morus spune că au fost siliţi să fure, „au fost executaţi în timpul domniei lui Henric al VIII-lea 72.000 de hoţi, mari şi mici“. (Holinshed, „Description of England“, v. I, p. 186.) În timpul Elisabetei, „vagabonzii erau spînzuraţi în serii; într-adevăr, nu trecea un an fără ca într-un loc sau altul să nu fie duşi la spînzurătoare 300 sau 400 de oameni“. (Strype i) , „Annals of the Reformation and Establishment of Religian, and other Various Occurrences in the Church of England during Queen Elisabeth's Happy Reign“, 2nd ed. 1725, vol. II.) După acelaşi Strype, în Somersetshire au fost executaţi într-un singur an 40 de oameni, 35 au fost înfieraţi cu fierul roşu şi 37 au fost biciuiţi; 183 de „răufăcători înveteraţi“ au fost eliberaţi. Totuşi, spune el, „datorită neglijenţei judecătorilor de pace şi milei prosteşti a poporului“, acest mare număr de acuzaţi nu reprezintă nici 1/5 din infractorii reali. Şi adaugă: „În celelalte comitate din Anglia, situaţia nu era mai bună decît în Somersetshire, şi în multe comitate situaţia era chiar mai proastă“.

222) „Ori de cîte ori legislaţia încearcă să reglementeze diferendele dintre patroni (masters) şi muncitori, sfătuitorii ei sînt patronii“, spune A. Smith 207 . „Spiritul legilor este proprietatea“, spune Linguet i) 208 .

223) [J. B. Byles i) ] „Sophisms of Free Trade. By a Barrister“, Lond. 1850, p. 206. El adaugă maliţios: „Am fost întotdeauna gata să luăm apărarea patronului. Nu se poate face ceva şi pentru muncitori?“

224) Dintr-o prevedere a statutului emis de Iacob I în cel de-al doilea an de domnie, cap. 6, reiese că nişte postăvari, fiind în acelaşi timp şi judecători de pace, şi-au permis să stabilească în mod oficial în propriile lor ateliere tariful de salarizare. — În Germania, îndeosebi după războiul de treizeci de ani, au fost emise multe statute pentru menţinerea salariilor la un nivel scăzut. „Proprietarii funciari sufereau de pe urma lipsei de servitori şi de muncitori în regiunile depopulate. Tuturor locuitorilor de la sate li s-a interzis să închirieze camere bărbaţilor şi femeilor necăsătoriţi; toţi aceştia trebuiau denunţaţi autorităţilor şi aruncaţi în închisori dacă refuzau să devină servitori, chiar dacă se întreţineau din alte îndeletniciri, fie că făceau semănături pentru ţărani în schimbul unui salariu cu ziua, fie că făceau chiar negoţ cu bani şi cereale. («Kaiserliche Privilegien und Sanctiones für Schlesien», I, 125.) Timp de un secol întreg în decretele prinţilor germani găsim aceleaşi lamentări în legătură cu servitorimea îndărătnică şi înrăită, care nu vrea să se supună condiţiilor aspre şi să se mulţumească cu salariul stabilit prin lege; proprietarului funciar îi este interzis să plătească un salariu mai mare decît cel stabilit pentru întreaga regiune. Şi, totuşi, după acest război condiţiile servitorilor sînt adesea mai bune decît aveau să fie 100 de ani mai tîrziu; în 1652, în Silezia, servitorimea mai primea de două ori pe săptămînă carne, iar în secolul nostru mai există tot acolo districte în care ea nu primeşte carne decît de trei ori pe an. Şi salariul cu ziua era mai ridicat după război decît în secolele următoare“. (G. Freytag i) .)

225) Articolul I al acestei legi glăsuieşte: „Întrucît una dintre temeliile constituţiei franceze constă în desfiinţarea tuturor asociaţiilor cetăţenilor din aceeaşi stare şi de aceeaşi profesiune, se interzice reînfiinţarea lor sub orice pretext şi sub orice formă“. Articolul IV declară că, dacă „cetăţenii aparţinînd aceleiaşi profesiuni, arte sau meserii se înţeleg între ei sau încheie convenţii pentru a refuza de comun acord să presteze serviciile prin meseria sau munca lor sau să nu le presteze decît cu un preţ anumit, înţelegerile şi convenţiile menţionate... sînt declarate anticonstituţionale, fiind considerate un atentat la libertatea şi la declaraţia drepturilor omului etc.“, adică crime împotriva statului, întocmai ca în vechile statute ale muncitorilor. („Révolutions de Paris“, Paris 1791, t. III, p. 523.)

226) Buchez i) et Roux i) , „Histoire Parlementaire“, t. X, p. 193—195 passim.

227) „Fermieri — spune Harrison în „Description of England“ — cărora înainte le era greu să plătească o rentă de 4 l. st. plătesc acum 40, 50, 100 l. st. şi socotesc totuşi că au făcut o afacere proastă dacă după expirarea contractului de arendă nu au pus deoparte o sumă egală cu renta pe 6—7 ani“.

228) Despre influenţa pe care deprecierea banilor o exercită în secolul al XVI-lea asupra diferitelor clase ale societăţii, vezi „A Compendious or Briefe Examination of Certayne Ordinary Complaints of Diverse of our Countrymen in these our Days. By W. S., Gentleman“ (London 1581). Forma de dialog a acestei scrieri a făcut ca ea să fie atribuită multă vreme lui Shakespeare şi să fie retipărită încă în 1751 sub numele lui. Autorul ei este William Stafford i) . Într-un pasaj, cavalerul (knight) spune următoarele:

Cavalerul: „D-ta, vecinul meu, agricultor, d-ta domnule negustor şi d-ta meştere căldărar, ca şi toţi ceilalţi meseriaşi, ştiţi să vă apăraţi destul de bine interesele. Căci cu cît lucrurile sînt mai scumpe decît înainte, cu atît ridicaţi preţurile la mărfurile dv. sau la munca pe care o vindeţi. Noi însă nu avem de vînzare nimic ce am putea vinde la un preţ mai mare pentru a compensa pierderea rezultată din cumpărarea produselor scumpite“. În alt loc cavalerul îl întreabă pe medic: „Spune-mi, te rog, la ce categorii de oameni te gîndeşti? Şi, în primul rînd, care sînt, după părerea dumitale, oamenii care nu vor avea nici o pierdere?“ — Medicul: „Mă gîndesc la toţi aceia care trăiesc din cumpărare şi vînzare, căci, aşa cum cumpără scump, ei vînd scump“. — Cavalerul: „Care este a doua categorie care, după cum spui, va cîştiga?“ — Medicul: „Ei bine, toţi fermierii care plătesc pentru pămîntul pe care îî lucrează vechea arendă (rent), căci plătesc după normele vechi, dar vînd după normele noi, adică plătesc foarte puţin pentru pămîntul lor şi vînd scump tot ce creşte pe el...“ — Cavalerul: „Care categorie va avea, după cum spui dumneata, o pierdere mai mare decît e cîştigul acestor oameni?“ — Medicul: „Toţi nobilii, gentlemenii şi toţi ceilalţi care trăiesc sau dintr-o rentă fixă sau dintr-o leafă ori care nu-şi lucrează singuri pămîntul sau nu se îndeletnicesc cu cumpărarea şi cu vînzarea“.

229) În Franţa, régisseur-ul, care la începutul evului mediu administrează şi încasează dările datorate stăpînului feudal, devine curînd un homme d'affaires *11 , care ajunge capitalist prin şantaj, înşelăciune etc. Aceşti régisseur-i erau uneori ei înşişi nobili. De pildă, „acest cont îl dă d-l Jacques de Thoraisse, cavaler castelan la Besançon, seniorului care ţine socotelile la Dijon pentru monseniorul duce şi conte de Bourgogne asupra rentelor aparţinînd numitei castelanii din a 25-a zi a lunii decembrie 1359 pînă în a 28-a zi a lunii decembrie 1360“. (Alexis Monteil i) , „Histoire des Matériaux manuscrits etc.“, p. 234, 235.) Chiar aici se vede cum în toate sferele vieţii sociale partea leului îi revine intermediarul. Pe tărîm economic, de pildă, financiarii, agenţii de bursă, comercianţii, micii negustori au cea mai mare parte din cîştig; în domeniul dreptului civil, avocatul îi jumuleşte pe împricinaţi; în politică, deputatul înseamnă mai mult decît alegătorii, ministrul mai mult decît suveranul; în religie, dumnezeu e împins pe planul al doilea de către „mediator“, iar acesta, la rîndul lui, e dat în lături de popi, care sînt şi ei mediatori inevitabili între bunul păstor şi oile lui. În Franţa, ca şi în Anglia, marile domenii feudale erau împărţite într-un număr nesfîrşit de gospodării mici, însă în condiţii cu mult mai nefavorabile pentru populaţia rurală. În secolul al XIV-lea au apărut fermele, fermes sau terriers. Numărul lor a crescut continuu, depăşind mult cifra de 100.000. Ele plăteau o rentă funciară în bani sau în natură, variind între a douăsprezecea şi a cincea parte din produs. Aceste terriers erau feude, subfeude etc. (fiefs, arrière-fiefs), după valoarea şi suprafaţa domeniilor, dintre care unele aveau doar cîţiva arpents *12 . Toţi stăpinii acestor terriers aveau într-un grad anumit dreptul de jurisdicţie asupra locuitorilor lor; existau patru asemenea grade de jurisdicţie. Se înţelege uşor cît de asuprită era populaţia rurală de toţi aceşti mici tirani. Monteil spune că în acel timp existau în Franţa 160.000 de tribunale, acolo unde astăzi sînt suficiente 4.000 (inclusiv judecătoriile de pace).

230) În lucrarea sa „Notions de Philosophie Naturelle“, Paris 1838.

231) Punct subliniat de sir James Steuart 213 .

232) „Vă voi acorda — spune capitalistul — onoarea de a mă servi, cu condiţia ca în schimbul ostenelii pe care mi-o dau de a vă comanda să-mi daţi puţinul ce vă rămîne“. (J. J. Rousseau i) , „Discours sur l'Économie Politique“ [Genève 1760, p. 70].)

233) Mirabeau, l.c., t. III, p. 20—109 passim. Dacă Mirabeau consideră atelierele separate mai economice şi mai productive decît cele „reunite“ şi vede în acestea din urmă doar nişte simple plante de seră cultivate prin grija cîrmuirii, faptul se explică prin situaţia de atunci a majorităţii manufacturilor de pe continent.

234) „Douăzeci de pfunzi de lînă, transformaţi pe nesimţite în îmbrăcămintea necesară în decurs de un an unei familii de muncitori datorită muncii depuse de această familie în timpul liber, nu pare de loc ceva senzaţional. Dar aduceți lîna pe piaţă, trimiteţi-o la fabrică, apoi la intermediar, apoi la negustor şi veți avea o mare operaţie comercială, capitalul nominal folosit fiind de douăzeci ori mai mare decît valoarea lînii... Clasa muncitoare este exploatată în modul acesta pentru a întreţine o nenorocită populaţie industrială, o clasă parazitară de comercianţi şi un sistem comercial, monetar şi financiar fictiv“. (David Urquhart, l.c., p. 120.)

235) Excepţie face doar epoca lui Cromwell. În timpul republicii, toate păturile maselor populare din Anglia s-au restabilit după decăderea la care ajunseseră sub Tudori i) .

236) Tuckett ştie că din manufacturile propriu-zise şi ca urmare a desfiinţării manufacturii ţărăneşti sau casnice apare, o dată cu introducerea maşinilor, marea industrie a lînii. (Tuckett, l.c., v. I, p. 139—144.) „Plugul, jugul au fost o invenţie a zeilor şi o îndeletnicire a eroilor; oare războiul de ţesut, fusul şi roata de tors sînt de origine mai puţin nobilă? Voi despărţiţi roata de tors de plug, fusul de jug şi obţineţi fabrici şi case pentru săraci, credit şi panică, două naţiuni ostile: cea agricolă şi cea comercială“. (David Urquhart, l.c., p. 122.) Iată însă că vine Carey şi acuză Anglia, desigur nu fără temei, că tinde să transforme toate celelalte ţări în simple popoare agricole, al căror fabricant să fie ea. El pretinde că în felul acesta a fost ruinată Turcia, căci „proprietarilor şi agricultorilor nu li s-a permis niciodată“ (de către Anglia) „să se consolideze ei înşişi cu ajutorul alianţei naturale dintre plug şi războiul de ţesut, dintre ciocan şi grapă“. („The Slave Trade“, p. 125.) După părerea lui, Urquhart însuşi este unul dintre factorii principali ai ruinării Turciei, unde a făcut propagandă în favoarea liberului schimb în interesul Angliei. Nostim este că Carey, în treacăt fie zis o slugă prea plecată a Rusiei, vrea să împiedice acest proces de separare cu ajutor sistemului protecţionist, care, dimpotrivă, îl accelerează.

237) Economiştii englezi filantropi, ca Mill i) , Rogers, Goldwin Smith i) , Fawcett i) etc., şi fabricanţii liberali englezi, ca John Bright i) şi consorţii, întreabă pe aristocratul latifundiar englez, aşa cum dumnezeu l-a întrebat pe Cain i) de fratele său Abel i) , unde au dispărut miile noastre de freeholders *14 . Dar voi cum ați apărut? Prin distrugerea acelor freeholders. De ce nu întrebaţi şi unde au dispărut ţesătorii, torcătorii, meseriaşii independenţi?

238) Industrial, aici, în opoziţie cu agricol. În sensul de „categorie economică“, fermierul este un capitalist industrial întocmai ca şi fabricantul.

239) „The Natural and Artifical Rights of Property Contrasted“, Lond. 1832, p. 98, 99. Autor al acestei scrieri apărute anonim: Th. Hodgskin i) .

240) Încă în 1794, micii postăvari din Leeds au trimis o delegaţie în parlament pentru a cere o lege care să interzică oricărui negustor să devină fabricant. (Dr. Aikin i) , l.c.)

241) William Howitt, „Colonization and Christianity. A Popular History of the Treatment ot the Natives by the Europeans in all their Colonies“, Lond. 1833, p. 9. Despre tratamentul aplicat sclavilor, o compilaţie bună oferă Charles Comte i) : „Traité de la Legislation“, 3me éd., Bruxelles 1837. Această lucrare trebuie studiată amănunţit pentru a se vedea în ce se transformă burghezul însuşi și în ce îi transformă el pe muncitori acolo unde poate să modeleze lumea, nestingherit, după chipul şi asemănarea sa.

242) Thomas Stamford Raffles i) , late Lieut. Gov. of that Island, „The Histor of Java“, Lond. 1817 [v. II, p. CXC, CXCI.]

243) Numai în provincia Orissa au murit de foame în 1866 peste 1.000.000 de hinduşi. Cu toate acestea s-au făcut toate eforturile să se îmbogăţească vistieria Indiei vînzîndu-se înfometaţilor alimente la preţuri ridicate.

243a) William Cobbett remarcă faptul că în Anglia toate instituţiile publice poartă denumirea de „regale“, în schimb însă datoria e „naţională“ (national debt).

243b) „Dacă tătarii ar invada azi Europa, ar fi greu să le explicăm ce înseamnă la noi un financiar“. (Montesquieu i) , „Esprit des lois“, t. IV, p. 33, éd. Londres 1769.)

244) „Pourquoi aller chercher si loin la cause de l’éclat manufacturier de la Saxe avant la guerre? Cent quatre-vingt millions de dettes faites par les souverains!“ (Mirabeau, l. c., t. VI, p. 101.)

245) Eden, l. c., b. II, ch. I, p. 421.

246) John Fielden, l. c., p. 5, 6. În ceea ce priveşte infamiile comise la începuturile sistemului de fabrică, comp. dr. Aikin (1795), l. c., p. 219, şi Gisborne i) , „Enquiry into the duties of men“, 1795, v. II. — Întrucît maşina cu abur a făcut ca fabricile să se mute de lîngă căderile de apă de la sate în mijlocul oraşelor, capitalistul, maestru în arta de a stoarce plusvaloare şi amator de „abstinenţă“, avea acum la îndemînă copii, aşa încît aducerea forţată de sclavi din casele de muncă a devenit inutilă. — Cînd sir R. Peel i) (tatăl „ministrului plauzibilităţii“) a prezentat în 1815 bill-ul cu privire la protecţia copiilor, F. Horner i) (lumen *19 a lui „Bullion-Committee“ şi prieten intim al lui Ricardo i) ) a declarat în Camera comunelor: „E îndeobşte cunoscut faptul că o dată cu bunurile unui falit a fost anunţat şi vîndut la licitaţie un grup de copii de fabrică, dacă se poate întrebuinţa această expresie, ca parte a proprietăţii lui. Acum doi ani“ (1813), „.King's Bench *20 a avut de judecat un caz monstruos. Era vorba de un grup de băieţi. O parohie din Londra îi dăduse unui fabricant, care, la rîndul lui, i-a dat altuia. În cele din urmă, nişte filantropi i-a descoperit într-o stare de inaniţie totală (absolute famine). Alt caz, şi mai monstruos, i-a fost adus la cunoştinţă în calitatea sa de membru al comisiei de anchetă parlamentară. Cu cîţiva ani în urmă, o parohie din Londra şi un fabricant din Lancashire au semnat un contract în care se stipula că la 20 de copii sănătoşi fabricantul va trebui să cumpere un copil idiot“.

247) În 1790, în Indiile occidentale engleze reveneau 10 sclavi la un om liber, în Indiile occidentale franceze 14 sclavi la un om liber, iar în Indiile occidentale olandeze 23 de sclavi la un om liber. (Henry Brougham i) , „An Inquiry into the Colonial Policy of the European Powers“, Edinb. 1803, v. II, p. 74.)

248) Expresia „labouring poor“ *22 se întîlneşte în legile engleze din momentul în care existenţa clasei muncitorilor salariaţi se face simţită. „Labouring poor“ este opus, pe de o parte, lui „idle poor“ *23 , cerşetorilor etc., pe de altă parte muncitorilor care încă nu sînt jumuliţi, care mai sînt proprietari ai mijloacelor lor de muncă. Din legislaţie, expresia „labouring poor“ a trecut în economia politică, unde se foloseşte începînd cu Culpeper i) , J. Child i) etc. şi terminînd cu A. Smith şi Eden. Putem să apreciem acum la bonne foi *24 a lui Edmund Burke, acel „execrable political cantmonger“ *25 , cînd declară că expresia „labouring poor“ este „execrable political cant“ *26 . Acest sicofant, care, în solda oligarhiei engleze, a jucat faţă de revoluţia franceză rolul de romantic, aşa cum în solda coloniilor nordamericane jucase faţă de oligarhia engleză, la începutul tulburărilor din America, rolul de liberal, era în realitate un burghez ordinar: „Legile comerţului sînt legile naturii şi deci legile lui dumnezeu“. (E. Burke, l. c., p. 31, 32.) Nu e de mirare că, fidel legilor lui dumnezeu şi ale naturii, el s-a vîndut întotdeauna pe piaţa cea mai avantajoasă! În scrierile reverendului Tucker i) — Tucker era popă şi tory, dar altminteri om cinstit şi economist destoinic — există o caracterizare foarte bună a acestui Edmund Burke în perioada cînd era liberal. Avînd în vedere lipsa totală de principii care domneşte astăzi şi care crede cu evlavie în „legile comerţului“, este necesar să-i înfierăm în continuare pe cei de teapa lui Burke, care se deosebesc de urmaşii lor doar printr-un singur lucru: talentul!

249) Marie Augier, „Du Crédit Public“, [Paris 1842, p. 265.]

250) „Capitalul — spune Quarterly Reviewer — evită zgomotul şi cearta, este fricos din fire. Lucrul acesta este foarte adevărat, dar nu întru totul. Capitalul are oroare de lipsa profitului sau de profitul foarte mic, aşa cum natura se teme de vid. Dacă are un profit suficient, capitalul devine îndrăzneţ. Dacă are 10 procente asigurate, el poate fi utilizat pretutindeni; la 20 de procente el se înviorează; la 50 de procente riscă orice; pentru 100 de procente el calcă în picioare toate legile umane; la 300 de procente nu există crimă de la care să se dea în lături, chiar cu riscul de a fi spînzurat. Dacă zgomotul şi cearta aduc profit, el le va încuraja pe amîndouă. Dovada: contrabanda şi comerţul cu sclavi“. (P. J. Dunning i) , l. c., p. 35, 36.)

251) „Ne aflăm într-o orînduire socială cu totul nouă..., tindem să separăm orice fel de proprietate de orice fel de muncă“ (Sismondi, „Nouveaux Principes de l'Écon. Polit“, t. II, p. 434).

252) „Progresul industriei, al cărui exponent involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociere. O dată cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce deci, înainte de toate, pe propriii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile... Dintre toate clasele care se opun în zilele noastre burgheziei, numai proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul este propriul ei produs. Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meseriaşul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc... Ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei“. (Karl Marx şi F. Engels, „Manifest der Kommunistischen Partei“, London 1848, p. 11, 9. [Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a VIII-a, p. 45, 43].)

*1 — şerbi. — Nota trad.

*2 — „avuţia naţiunii“. — Nota trad.

*3 — domeniul. — Nota trad.

*4 Legea a 4-a din cel de-al 36-lea an de domnie a lui Carol I. — Nota trad.

*5 — servicii murdare ale buzelor. — Nota trad.

*6 — pitulicea liberalismului. — Nota trad.

*7 — „izgonirea ţăranilor“. — Nota trad.

*8 — În ediţiile a 2-a şi a 4-a: aprilie. — Nota red.

*9 — statutul muncitorilor. — Nota trad.

*10 — Lege pentru completarea legislaţiei penale privitoare la violenţă, ameninţare şi molestare. — Nota trad.

*11 — om de afaceri. — Nota trad.

*12 — 1/2 ha. — Nota trad.

*13 Textual: „pentru regele Prusiei“; în sens figurat: „de florile mărului“. — Nota trad.

*14 — ţărani liberi. — Nota trad.

*15 — ca atare. — Nota trad.

*16 — ca atare. — Nota trad.

*17 — oraşe cu organizare corporatistă de breaslă. — Nota trad.

*18 — comerţul blînd. — Nota trad.

*19 — lumină. — Nota trad.

*20 — Curtea Supremă. — Nota trad.

*21 — nevoalată. — Nota trad.

*22 — „sărac care munceşte“. — Nota trad.

*23 — „săracului care trîndăveşte“. — Nota trad.

*24 — buna-credinţă. — Nota trad.

*25 — „ipocrit politician execrabil“. — Nota trad.

*26 — „ipocrizie politică execrabilă“. — Nota trad.

194. Prin revoluţionarea pieţei mondiale se înţelege aici decăderea rapidă, începînd de la sfîrşitul secolului al XV-lea, a rolului Genuei, Veneţiei şi altor oraşe din nordul Italiei în comerţul de tranzit în urma marilor descoperiri geografice din acea vreme: descoperirea Cubei, a insulelor Haiti şi Bahamas, a Americii de Nord, a drumului maritim spre India pe la sudul Africii şi, în sfîrşit, descoperirea Americii de Sud. — Nota red.

195. J. Steuart, „An Inquiry into the Principles of Political Oeconomy“, vol. I, Dublin, 1770, p. 52. — Nota red.

196. „Pauper ubique jacet“ [peste tot există săraci], Ovidiu. Fastele, I, r. 218. — Nota red.

197. Este vorba, evident, de ucazul cu privire la urmărirea ţăranilor fugari, dat în 1597, sub domnia ţarului Feodor Ivanovici, cînd cîrmuitorul de fapt al Rusiei era Boris Godunov. Conform acestui ucaz, ţăranii care plecau în bejenie din cauza jugului şi împilării insuportabile a moşierilor erau căutaţi timp de cinci ani şi înapoiaţi cu sila stăpînilor lor. — Nota red.

198. Glorious Revolution (revoluţia glorioasă) — astfel este denumită în istoriografia burgheză engleză lovitura de stat din 1688, în urma căreia în Anglia a fost instaurată monarhia constituţională, bazată pe un compromis între aristocraţia funciară şi marea burghezie. — Nota red.

199. Este vorba de pamfletul: „A Letter from the Right Honourable Edmund Burke to a Noble Lord, on the Attaks made upon him and his Pension, in the House of Lords, by the Duke of Bedford, and the Earl of Lauderdale, Early in the present Sessions of Parliament“, apărut în 1796 la Londra. — Nota red.

200. Legea lui Licinius — lege adoptată în Roma antică în anul 367 î.e.n. Legea prevedea o oarecare limitare a dreptului de a trece pămînturile obşteşti în folosinţă personală şi casarea parţială a datoriilor. Îndreptată împotriva creşterii marii proprietăţi funciare şi a privilegiilor patricienilor, ea reflecta o anumită întărire a poziţiilor economice şi politice ale plebeilor. Tradiţia atribuie această lege tribunilor poporului Licinius şi Sextius. — Nota red.

201. Este vorba de răscoala din 1745—1746 a partizanilor dinastiei Stuart, care cereau aducerea pe tronul Angliei a aşa-numitului „tînăr pretendent“ Charles Edward. Răscoala reflecta totodată protestul maselor populare din Scoţia şi Anglia împotriva exploatării lor de către landlorzi şi a alungării în masă a ţăranilor de pe pămînturile lor. În urma înăbuşirii răscoalei cu ajutorul armatei regulate a Angliei, organizarea de clan din regiunea muntoasă a Scoţiei a început să se destrame rapid, iar alungarea ţăranilor de pe pămînturi s-a intensificat. — Nota red.

202. Taksmeni erau numiţi în Scoţia, după cum arată Marx în articolul „Alegerile. — Complicaţii financiare. — Ducesa de Sutherland şi sclavia“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 532—539), în condiţiile organizării de clan, comandanţii aflaţi în subordinea directă a lairdului clanului („omul cel mare“). Acesta din urmă acorda cîte o bucată de pămînt (tak) din proprietatea întregului clan, iar ei, în semn că-i recunosc autoritatea, îi plăteau un mic tribut. La rîndul lor, taksmenii acordau parcele de pămînt vasalilor. O dată cu destrămarea organizării de clan, lairdul s-a transformat în landlord, iar taskmenii au devenit în fond nişte fermieri capitalişti. Tributul de pînă atunci s-a transformat în rentă funciară. — Nota red.

203. Gaelii — populaţia băştinaşă din regiunile muntoase din nordul şi din vestul Scoţiei, urmaşi ai vechilor celţi. — Nota red.

204. Marx se referă la articolul său: „Alegerile. — Complicaţii financiare. — Ducesa de Sutherland şi sclavia“, publicat în „New-York Daily Tribune“ din 9 februarie 1853 (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 8, București, Editura politică, 1960, p. 532—539). — Nota red.

205. Vezi adnotarea 121. — Nota red.

206. Petty Sessions (micile sesiuni) — sesiuni ale judecătoriilor de pace din Anglia; judecă procese mici după o procedură judiciară simplificată. — Nota red.

207. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“, vol. V, Edinburgh, 1814, p. 237. — Nota red.

208. Vezi adnotarea 174. — Nota red.

209. Vezi adnotarea 144. — Nota red.

210. Legea cu privire la „conspiraţii“ a fost în vigoare în Anglia încă în evul mediu. Ea interzicea „orice acţiuni conspirative, chiar dacă au la bază un motiv legal“. Pe baza acestei legi organizaţiile şi lupta de clasă a muncitorilor erau reprimate, atît pînă la adoptarea legilor împotriva asocierii (vezi adnotarea 144) cît şi după abrogarea lor. — Nota red.

211. Este vorba de dictatura iacobină în Franţa (iunie 1793 — iunie 1794). — Nota red.

212. A. Anderson. „An Historical and Chronological Deduction of the Origin of Commerce, from the Earliest accounts to the present Time“. Prima ediție a apărut în 1764 la Londra. — Nota red.

213. J. Steuart. „An Inquiry into the Principles of Political Oeconomy“, vol. I, Dublin, 1770, First book, Ch. XVI. — Nota red.

214. Vezi adnotarea 56. — Nota red.

215. G. Gülich. „Geschichtliche Darstellung des Handels, der Gewerbe und des Ackerbaus der bedeutendsten handeltreibenden Staaten unsrer Zeit“. Bd. I, Jena, 1830, S. 371. — Nota red.

216. Marx se referă aici, probabil, la ediţia engleză a lucrării „Aanwysing der heilsame politike Gronden en Maximen van de Republike van Holland en West-Friesland“, publicată pentru prima oară la Leyda în 1662 şi atribuită lui Jan de Witt. După cum s-a stabilit astăzi, cu excepţia a două capitole scrise de Jan de Witt, autorul cărţii este economistul şi industriaşul olandez Peter van der Hore (Peter de la Cour). — Nota red.

217. Vezi adnotarea 212. — Nota red.

218. Asiento — denumirea tratatelor prin care Spania acorda în secolele al XVI-lea — al XVIII-lea statelor străine şi unor persoane particulare dreptul de a vinde sclavi negri în posesiunile ei din America. — Nota red.

219. Tantae molis erat [de atîta osteneală era nevoie] — expresie din poemul lui Virgiliu i) „Eneida“, cartea I, v. 33. — Nota red.

220. C. Pecqueur. „Théorie nouvelle d'économie sociale et politique, ou Études sur l'organisation des sociétés“. Paris, 1842, p. 435. — Nota red.