1. Cererea de forţă de muncă creşte o dată cu acumularea, compoziţia capitalului rămînînd neschimbată

În acest capitol vom analiza influenţa pe care o exercită creşterea capitalului asupra situaţiei clasei muncitoare. Principalii factori ai acestei analize sînt compoziţia capitalului şi modificările pe care ea le suferă în cursul procesului de acumulare.

Compoziţia capitalului trebuie privită din două puncte de vedere. Din punctul de vedere al valorii, ea este determinată de raportul în care capitalul se împarte în capital constant sau valoare a mijloacelor de producţie şi în capital variabil sau valoare a forţei de muncă, adică suma totală a salariilor. Din punctul de vedere al materialului care funcţionează în procesul de producţie, orice capital se împarte în mijloace de producţie şi în forţă de muncă vie; în acest sens, compoziţia capitalului este determinată de raportul dintre masa mijloacelor de producţie folosite, pe de o parte, şi cantitatea de muncă necesară pentru folosirea lor, pe de altă parte. Pe cea dintîi o numesc compoziţia valorică a capitalului, pe cea de-a doua compoziţia tehnică a capitalului. Între ele există o strînsă interdependenţă. Pentru a exprima această interdependenţă, eu denumesc compoziţia valorică a capitalului — dat fiind că ea este determinată de compoziţia lui tehnică şi reflectă schimbările compoziţiei tehnice — compoziţia organică a capitalului. Ori de cîte ori vorbesc de compoziţia capitalului fără altă precizare, am în vedere compoziţia lui organică.

Numeroasele capitaluri individuale investite într-o anumită ramură de producţie se deosebesc mai mult sau mai puţin în ceea ce priveşte compoziţia. Media compoziţiilor lor individuale ne dă compoziţia capitalului total din ramura de producţie dată. În sfîrşit, media generală a compoziţiilor medii din toate ramurile de producţie ne dă compoziţia capitalului social al unei ţări; în cele ce urmează este vorba, în ultimă analiză, de această din urmă compoziţie.

Creşterea capitalului implică creşterea părţii sale variabile, adică a părţii transformate în forţă de muncă. O parte a plusvalorii transformate în capital adiţional trebuie transformată din nou în capital variabil, adică în fond de muncă suplimentar. Dacă presupunem că pe lîngă celelalte împrejurări care rămîn neschimbate rămîne neschimbată şi compoziţia capitalului, că adică o anumită masă de mijloace de producţie sau de capital constant necesită, pentru a fi pusă în funcţiune, aceeaşi masă de forţă de muncă pe care o necesita şi înainte, este evident că cererea de muncă şi fondul de subzistenţă al muncitorilor cresc proporţional cu creşterea capitalului, şi anume cu atît mai repede cu cît capitalul creşte mai repede. Întrucît capitalul produce în fiecare an plusvaloare, din care o parte este adăugată în fiecare an capitalului iniţial, întrucît acest increment creşte, la rîndul lui, în fiecare an o dată cu creşterea volumului capitalului aflat deja în funcţiune, în sfîrşit întrucît, atunci cînd setea de îmbogăţire primeşte un imbold special, ca, de pildă, deschiderea unor noi pieţe, a unor noi sfere de plasare a capitalurilor ca urmare a unor nevoi sociale noi etc., proporţiile acumulării pot fi extinse brusc printr-o simplă modificare a împărţirii plusvalorii sau plusprodusului în capital şi venit, nevoile de acumulare ale capitalului pot depăşi creşterea forţei de muncă sau a numărului de muncitori, cererea de muncitori poate depăşi oferta lor şi astfel poate avea loc o creştere a salariilor. În cele din urmă, tocmai aceasta trebuie să se întîmple de vreme ce condiţiile menţionate rămîn neschimbate. Întrucît în fiecare an sînt folosiţi mai mulţi muncitori decît în anul precedent, mai curînd sau mai tîrziu trebuie să se ajungă la un punct în care nevoile acumulării încep să depăşească oferta obişnuită de muncă, deci la un punct în care intervine o creştere a salariilor. Plîngeri în această privinţă au existat în Anglia în tot cursul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Împrejurările mai favorabile sau mai puţin favorabile în care muncitorii salariaţi se întreţin şi se înmulţesc nu schimbă însă cu nimic caracterul de bază al producţiei capitaliste. După cum reproducţia simplă reproduce încontinuu însăşi relaţia capital, capitalişti de o parte, muncitori salariaţi de cealaltă parte, tot astfel reproducţia pe scară lărgită, sau acumularea, reproduce relaţia capital pe scară lărgită, capitalişti mai mulţi sau capitalişti mai mari la un pol, muncitori salariaţi mai mulţi la celălalt pol. Reproducţia forţei de muncă, forţă care trebuie să intre neîncetat în compoziţia capitalului ca mijloc de valorificare şi nu se poate elibera de el şi a cărei subordonare faţă de capital este doar camuflată prin schimbarea capitaliştilor individuali cărora ea li se vinde, constituie de fapt un moment al reproducţiei capitalului însuşi. Acumularea capitalului înseamnă, aşadar, sporirea numerică a proletariatului 70) .

Economia politică clasică a înţeles atît de bine această teză, încît, aşa cum am menţionat mai înainte, A. Smith i) , Ricardo i) etc. au ajuns chiar să identifice în mod greşit acumularea cu consumarea de către muncitorii productivi a întregii părţi capitalizate a plusprodusului sau cu transformarea lui în muncitori salariaţi suplimentari. Încă în 1696 John Bellers i) spunea:

„Dacă cineva ar avea 100.000 de acri, tot atîtea lire sterline şi tot atîtea vite, dar nici un muncitor, ce altceva ar putea fi acest om legat dacă nu tot muncitor? Şi, cum muncitorii îi fac pe oameni bogaţi, cu cît sînt mai mulţi muncitori, cu atît vor fi mai mulţi oameni bogaţi... Munca săracului este mina bogatului“ 71) .

Tot astfel Bernard de Mandeville i) spunea la începutul secolului al XVIII-lea:

„Acolo unde proprietatea este suficient protejată, ar fi mai uşor să se trăiască fără bani decît fără săraci, căci cine ar munci?... Aşa cum muncitorii nu trebuie lăsaţi să flămînzească, tot aşa ei n-ar trebui să primească nimic ce ar putea să fie economisit. Dacă ici-colo unul din clasa de jos se ridică datorită hărniciei deosebite şi privaţiunilor deasupra situaţiei în care a crescut, nimeni nu trebuie să-l împiedice; este, incontestabil, lucrul cel mai înţelept pentru orice persoană, pentru orice familie din societate să ducă o viaţă sobră. Este însă în interesul tuturor naţiunilor bogate ca cea mai mare parte a celor săraci să nu stea degeaba şi ca totuşi să cheltuiască cu regularitate ceea ce cîştigă... Cei ce-şi cîştigă existenţa prin propria lor muncă zilnică n-au alt imbold pentru a munci în afară de trebuinţele lor, pe care înţelepciunea ne îndeamnă să le reducem, dar de care ar fi o prostie să-i lecuim. Singurul lucru care poatebsă-l facă pe omul muncitor să fie harnic este un salariu moderat. Un salariu prea mic îl face să fie deprimat sau deznădăjduit, în funcţie de temperament, un salariu prea mare îl face insolent şi leneş... Din cele expuse pînă acum rezultă că, la o naţiune liberă la care sclavia nu este permisă, avuţia cea mai sigură este un număr mare de săraci harnici. În afară de faptul că ei formează izvorul nesecat din care se recrutează oameni pentru flotă şi armată, fără ei nu ar exista nici o delectare, iar produsul nici unei ţări nu ar putea fi valorificat. Pentru ca societatea“ (care constă, bineînţeles, din non-muncitori) „să fie fericită şi poporul să fie mulţumit chiar dacă trăieşte în condiţii mizere, este necesar ca marea majoritate să rămînă atît ignorantă, cît şi săracă. Cunoştinţele lărgesc şi multiplică dorinţele noastre, şi cu cît un om doreşte mai puţin, cu atît trebuinţele sale pot fi mai uşor satisfăcute“ 72) .

Ceea ce Mandeville, om cinstit şi cap luminat, nu înţeleg încă este că mecanismul procesului de acumulare însuşi măreşte, o dată cu capitalul, şi masa „săracilor harnici“, adică a muncitorilor salariaţi, care sînt nevoiţi să-şi transforme forţa de muncă în forţă crescîndă de valorificare a capitalului crescînd şi să perpetueze tocmai prin acest fapt relaţia de dependenţă faţă de propriul lor produs, personificat în capitalist. Cu privire la această relaţie de dependenţă, sir F. M. Eden i) observă în „Situaţia săracilor, sau istoria clasei muncitoare din Anglia“:

„Zona noastră cere muncă pentru satisfacerea trebuinţelor şi din această cauză cel puţin o parte din societate trebuie să muncească fără răgaz... Unii, care nu muncesc, au totuşi la dispoziţia lor produsele muncii. Acest lucru proprietarii îl datorează însă în mod exclusiv civilizaţiei şi ordinii existente; ei sînt în întregime produsul instituţiilor civile 73) . Căci acestea recunosc că roadele muncii pot fi însuşite şi în alt mod decît prin muncă. Oamenii cu avere independentă îşi datorează averea aproape exclusiv muncii altora, nu capacității lor proprii, care în nici un caz nu este superioară capacităţii altora; nu posesiunea asupra pămîntului şi a banilor, ci comanda asupra muncii (the command of labour) este aceea care îi deosebeşte pe bogaţi de săraci... Ceea ce i se potriveşte săracului nu este o situaţie deplorabilă sau servilă, ci o stare de dependenţă comodă şi liberală (a state of easy and liberal depedence), iar ceea ce li se potriveşte oamenilor bogaţi este o influenţă şi o autoritate suficientă asupra acelora care lucrează pentru ei... Precum ştie orice cunoscător al naturii umane, o asemenea relaţie de dependenţă este necesară pentru binele muncitorilor înşişi“ 74) .

Menţionăm în treacăt că sir F. M. Eden este singurul discipol al lui Adam Smith care a făcut ceva remarcabil în cursul secolului al XVIII-lea 75) .

În condiţiile de acumulare favorabile muncitorilor pe care le-am presupus pînă acum, relaţia de dependenţă a muncitorilor faţă de capital ia forme suportabile, sau, cum spune Eden, „comode şi liberale“. În loc de a se accentua o dată cu creşterea capitalului, această relaţie de dependenţă nu face decît să se extindă, adică sfera de exploatare şi de dominaţie a capitalului se lărgeşte numai o dată cu creşterea propriilor lui dimensiuni şi a numărului supuşilor lui. O parte tot mai mare din propriul lor plusprodus în continuă creştere, şi transformat într-o măsură tot mai mare în capital adiţional, se reîntoarce la ei sub formă de mijloace de plată; datorită acestui fapt, ei pot să-şi lărgească sfera trebuinţelor, să-şi asigure mai bine fondul de consum constînd din haine, mobilă etc. şi să-şi creeze mici fonduri de rezervă în bani. Dar, aşa cum hainele mai bune, hrana mai bună, un tratament mai bun şi un peculium 175 mai mare nu desfiinţează pentru sclav relaţiile de dependenţă şi exploatarea, tot astfel acest lucru nu desfiinţează relaţiile de dependenţă şi exploatarea pentru muncitorul salariat. Un preţ al muncii mai ridicat ca urmare a acumulării capitalului nu înseamnă în realitate decît că lungimea şi greutatea lanţului de aur pe care muncitorul salariat şi l-a făurit singur permit o oarecare slăbire a presiunii lui. În disputele pe această temă s-a trecut de obicei cu vederea principalul, şi anume differentia specifica *6 ale producţiei capitaliste. Aici forţa de muncă nu se cumpără pentru ca funcţionarea ei sau produsul ei să satisfacă nevoile personale ale cumpărătorului. Scopul cumpărătorului este valorificarea capitalului său, producţia de mărfuri care conţin mai multă muncă decît a plătit, care conţin deci o parte de valoare care pe el nu-l costă nimic şi care este realizată totuşi la vînzarea mărfii. Producţia de plusvaloare, sau arta de a stoarce plusvaloare, este legea absolută a acestui mod de producţie. Forţa de muncă poate fi vîndută numai în măsura în care ea conservă mijloacele de producţie sub formă de capital, reproduce propria ei valoare ca capital şi oferă, sub formă de muncă neplătită, un izvor de capital adiţional 76) . Condiţiile vînzării ei, indiferent dacă sînt mai favorabile sau mai puţin favorabile pentru muncitor, presupun, aşadar, necesitatea revînzării ei continue şi reproducţia mereu lărgită a avuţiei sub formă de capital. Aşa cum am văzut, salariul presupune prin natura sa că muncitorul furnizează încontinuu o anumită cantitate de muncă neplătită. Făcînd cu totul abstracţie de creşterea salariului o dată cu scăderea preţului muncii etc., creşterea lui înseamnă în cel mai bun caz doar o reducere cantitativă a muncii neplătite care muncitorul trebuie s-o presteze. Această reducere nu poate niciodată să ajungă pînă la punctul în care ea ar pune în pericol însuşi sistemul. Lăsînd la o parte conflictele violente în legătură cu nivelul salariului — încă Adam Smith a arătat că în asemenea conflicte, în general, patronul rămîne patron —, o sporire a prețului muncii rezultate din acumularea capitalului presupune următoarea alternativă:

Sau preţul muncii continuă să crească, pentru că sporirea lui nu împiedică creşterea acumulării; lucrul acesta nu este de loc miraculos, pentru că, spune A. Smith,

„chiar dacă profitul se micşorează, capitalurile sporesc totuşi; ele sporesc chiar mai repede decît înainte... Un capital mare, chiar dacă produce profituri mai mici, creşte în general mai repede decît creşte un capital mic care aduce profituri mari“ (l.c., I, p. 189).

În acest caz este evident că o reducere a muncii neplătite nu împiedică de loc extinderea dominaţiei capitalului. Sau aceasta e a doua latură a alternativei: acumularea scade ca urmare a ridicării preţului muncii, deoarece stimulentul pe care îl constituie profitul devine mai puţin eficient. Acumularea scade. Dar o dată cu scăderea ei dispare cauza acestei scăderi, şi anume disproporția dintre capital şi forţa de muncă care poate fi exploatată. Mecanismul procesului de producţie capitalist înlătură, aşadar, el însuși piedicile temporare pe care el le creează. Preţul muncii scade din nou la un nivel corespunzător nevoilor de valorificare a capitalului, indiferent dacă acest nivel este inferior, superior sau egal cu nivelul considerat normal înainte de a fi intervenit creşterea salariului. Vedem deci că în primul caz nu încetinirea creşterii absolute sau relative a forţei de muncă sau a populaţiei muncitoare este aceea care face ca capitalul să fie excedentar, ci, dimpotrivă, sporirea capitalului este aceea care face ca forţa de muncă ce poate fi exploatată să fie insuficientă. În al doilea caz, nu accentuarea creşterii absolute sau relative a forţei de muncă sau a populaţiei muncitoare este aceea care face ca capitalul să fie insuficient, ci, dimpotrivă, micşorarea capitalului este aceea care face ca forţa de muncă ce poate fi exploatată să fie excedentară, sau, mai exact, ca preţul ei să fie prea mare. Tocmai aceste mişcări absolute în acumularea capitalului se reflectă ca mişcări relative ale masei forţei de muncă ce poate fi exploatată şi par deci a fi determinate de propria mişcare a acesteia din urmă. Sau exprimat în limbajul matematicii: mărimea acumulării este variabila independentă, mărimea salariului este variabila dependentă şi nu invers. Tot astfel în faza de criză a ciclului industrial scăderea generală a preţurilor mărfurilor îşi găseşte expresia într-o creştere a valorii relative a banilor, iar în faza de prosperitate urcarea generală a preţurilor mărfurilor îşi găseşte expresia într-o scădere a valorii relative a banilor. Aşa-numita Currency School trage de aici concluzia că atunci cînd preţurile sînt ridicate circulă prea mulţi bani, iar atunci cînd preţurile sînt scăzute circulă prea puţini bani *7 . Ignoranţa ei şi totala neînţelegere a faptelor 77) îşi găsesc o paralelă demnă de economiştii care interpretează fenomenele acumulării, menţionate mai sus, în sensul că într-un caz există prea puţini muncitori salariaţi, iar în celălalt caz prea mulţi.

Legea producţiei capitaliste care stă la baza pretinsei „legi naturale a populaţiei“ se reduce pur şi simplu la următoarele: relaţia dintre capital, acumulare şi nivelul salariului nu e nimic altceva decît relaţia dintre munca neplătită transformată în capital şi munca suplimentară necesară pentru punerea în mişcare a capitalului adiţional. Nu este deci nicidecum vorba de un raport între două mărimi independente una de alta, adică mărimea capitalului de o parte, numărul populaţiei muncitoare de cealaltă parte, ci, în ultimă instanţă, doar de relaţia dintre munca neplătită şi cea plătită a aceleiaşi populaţii muncitoare. Dacă cantitatea de muncă neplătită prestată de clasa muncitoare şi acumulată de clasa capitalistă creşte destul de repede pentru a se putea transforma în capital numai printr-o sporire considerabilă a muncii plătite, salariul creşte şi, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, munca neplătită scade relativ. Dar de îndată ce această scădere ajunge la punctul cînd supramunca care alimentează capitalul încetează să fie oferită în cantitate normală intervine o reacţie: se capitalizează o parte mai mică din venit, acumularea slăbeşte şi mişcarea ascendentă a salariului se transformă într-o mişcare inversă. Aşadar, creşterea preţului muncii nu depăşeşte limitele care nu numai că nu afectează bazele sistemului capitalist, dar asigură reproducţia lui pe o scară tot mai lărgită. Legea acumulării capitaliste, mistificată şi transformată într-o lege naturală, nu exprimă deci în realitate decît faptul că natura acestei acumulări exclude orice scădere a gradului de exploatare a muncii sau orice creştere a preţului muncii care ar putea ameninţa în mod serios reproducţia continuă a relaţiei capital, şi aceasta pe o scară tot mai lărgită. Nici nu poate să fie altfel într-un mod de producţie în care muncitorul există pentru nevoile de valorificare ale unor valori existente, în loc ca, invers, avuţia materială să existe pentru nevoile de dezvoltare ale muncitorului. După cum în religie omul este dominat de produsul propriei sale minţi, tot astfel în producţia capitalistă el este dominat de produsul propriei sale mîini 77a) .