2. Scăderea relativă a părţii variabile a capitalului în cursul acumulării şi al concentrării care o însoţeşte

După părerea economiştilor înşişi, nu volumul actual al avuţiei sociale şi nici mărimea capitalului deja dobîndit duc la o creştere a salariilor, ci exclusiv creşterea continuă a acumulării şi viteza creşterii ei (A. Smith, cartea I, cap. 8). Pînă acum nu am analizat decît o fază specială a acestui proces, aceea în care sporirea capitalului are loc în condiţii cînd compoziţia tehnică a capitalului rămîne neschimbată. Dar procesul depăşeşte această fază.

Bazele generale ale sistemului capitalist fiind date, în cursul acumulării intervine un moment în care dezvoltarea productivităţii muncii sociale devine pîrghia cea mai puternică a acumulării.

„Aceeaşi cauză — spune A. Smith — care determină creşterea salariilor, anume mărirea capitalului, determină şi sporirea forţei productive a muncii şi face astfel ca o cantitate imai mică de muncă să producă o cantitate mai mare de bunuri“ 176 .

Abstracţie făcînd de condiţiile naturale, ca fertilitatea solului etc., şi de dexteritatea unor producători independenţi şi care lucrează individual, dexteritate care se manifestă însă mai mult calitativ, în calitatea produselor, decît în masa lor, gradul social de productivitate a muncii se exprimă în mărimea relativă a mijloacelor de producţie pe care un muncitor le transformă în produs, într-un timp dat, cu aceeaşi încordare a forţei de muncă. Masa mijloacelor de producţie cu ajutorul cărora el funcţionează creşte o dată cu productivitatea muncii sale. Aceste mijloace de producţie joacă aici un rol dublu. Creşterea unora dintre ele este urmarea productivităţii crescînde a muncii, creşterea altora este condiţia ei. Astfel, o dată cu diviziunea manufacturieră a muncii şi cu folosirea maşinilor, în acelaşi interval de timp se prelucrează mai multă materie primă, în procesul de muncă intră deci o cantitate mai mare de materii prime şi de materiale auxiliare. Aceasta este urmarea productivităţii crescînde a muncii. Pe de altă parte, masa maşinilor, a vitelor de muncă, a îngrăşămintelor minerale, a ţevilor de drenaj etc. utilizate constituie condiţia productivităţii crescînde a muncii. Acelaşi lucru se poate spune despre masa mijloacelor de producţie concentrate sub formă de clădiri, furnale, mijloace de transport etc. Indiferent însă dacă e condiţie sau urmare, volumul crescînd al mijloacelor de producţie în comparaţie cu forţa de muncă ce le este încorporată este expresia productivităţii crescînde a muncii. Creşterea acesteia din urmă se manifestă deci în scăderea masei de muncă în raport cu masa de mijloace de producţie puse în mişcare de ea, adică în scăderea mărimii factorului subiectiv al procesului de muncă în comparaţie cu factorii lui obiectivi.

Această schimbare în compoziţia tehnică a capitalului, adică creşterea masei mijloacelor de producţie în comparaţie cu masa forţei de muncă pe care le pune în mişcare, se reflectă în compoziţia sa valorică, în creşterea părţii constante a valorii-capital pe seama părţii ei variabile. Astfel, de pildă, socotind în procente, dintr-un capital se investesc iniţial 50% în mijloace de producţie şi 50% în forţă de muncă, iar mai tîrziu, datorită creşterii gradului de productivitate a muncii, 80% în mijloace de producţie şi 20% în forţă de muncă etc. Această lege a creşterii tot mai rapide a părţii constante a capitalului în raport cu partea variabilă este confirmată la fiecare pas (aşa cum s-a arătat mai sus) de analiza comparativă a preţurilor mărfurilor, indiferent dacă facem comparaţia între epoci economice diferite la o singură naţiune sau între naţiuni diferite în aceeaşi epocă. Mărimea relativă a acelui element al preţului care nu reprezintă decît valoarea mijloacelor de producţie consumate, adică partea constantă a capitalului, va fi direct proporţională cu progresul acumulării, iar mărimea relativă a celuilalt element al preţului, cu care se plăteşte munca, deci care reprezintă partea variabilă a capitalului, va fi în general invers proporţională cu progresul acumulării.

Scăderea părţii variabile a capitalului în raport cu cea constantă, adică modificarea compoziţiei valorice a capitalului, nu indică însă decît aproximativ schimbarea în compoziţia elementelor sale materiale. Dacă, de pildă, astăzi valoarea-capital plasată în  filaturi este în proporţie de 7/8 capital constant şi în proporţie de 1/8 capital variabil, în timp ce la începutul secolului al XVIII-lea ea era de 1/2 capital constant şi 1/2 variabil, masa de materii prime, de mijloace de muncă etc. pe care o anumită cantitate de muncă de filat o consumă astăzi în mod productiv este de multe sute de ori mai mare decît la începutul secolului al XVIII-lea. Cauza o constituie pur şi simplu faptul că o dată cu creşterea productivității muncii nu numai că volumul mijloacelor de producţie consumate de ea creşte, dar valoarea lor scade în comparaţie cu volumul lor. Valoarea lor creşte, aşadar, în mod absolut, dar nu în mod proporţional cu volumul lor. De aceea diferenţa dintre capitalul constant şi cel variabil creşte mult mai încet decît diferenţa dintre masa mijloacelor de producţie în care este transformat capitalul constant şi masa forţei de muncă în care este transformat capitalul variabil. Prima diferenţă creşte o dată cu cea de-a doua, dar în proporţie mai mică.

De altfel, dacă progresul acumulării reduce mărimea relativă a părţii variabile a capitalului, el nu exclude prin aceasta nicidecum creşterea mărimii ei absolute. Să presupunem că o valoare-capital se împarte la început în 50% capital constant şi 50% capital variabil, iar ulterior în 80% capital constant şi 20% capital variabil. Dacă între timp capitalul iniţial, să zicem de 6.000 l.st. a crescut la 18.000 l.st., partea sa variabilă a crescut şi ea cu 1/5. Ea era de 3.000 l.st., acum e de 3.600 l.st. De unde însă înainte o creştere a capitalului cu 20% ar fi fost suficientă pentru a mări cererea de muncă cu 20%, acum e necesară în acest scop o triplare a capitalului iniţial.

În secţiunea a patra am arătat că dezvoltarea forţei productive sociale a muncii presupune cooperarea pe scară largă şi că numai cu această condiţie pot fi organizate diviziunea şi combinarea muncii, pot fi economisite datorită concentrării în masă mijloacele de producţie, pot fi create mijloace de muncă utilizabile prin însăși natura lor materială numai în comun, ca, de pildă, sistemul de mașini etc., pot fi puse în serviciul producţiei uriaşe forţe ale naturii şi procesul de producţie poate fi transformat în aplicarea tehnologică a ştiinţei. Pe baza producţiei de mărfuri, unde mijloacele de producţie sînt proprietatea unor persoane particulare, unde din această cauză muncitorul manual sau produce mărfurile în mod izolat şi independent, sau îşi vinde forţa de muncă ca marfă pentru că îi lipsesc mijloacele pentru producţia pe cont propriu, premisa menţionată se realizează numai prin creşterea capitalurilor individuale, adică în măsura în care mijloacele de producţie şi de subzistenţă sociale se transformă în proprietatea privată a capitaliştilor. Pe terenul producţiei de mărfuri, producţia pe scară largă nu poate să se dezvolte decît în formă capitalistă. O anumită acumulare de capital în mîna unor producători de mărfuri individuali constituie deci premisa modului de producţie specific capitalist. Din această cauză este de presupus că a existat o asemenea acumulare în perioada trecerii de la meserie la producţia capitalistă. Ea poate fi numită acumulare primitivă, pentru că nu este rezultatul istoric, ci baza istorică a producţiei specific capitaliste. Aici nu este necesar să analizăm originea ei. Este suficient faptul că ea constituie punctul de plecare. Dar toate metodele pentru ridicarea forţei productive sociale a muncii care se dezvoltă pe această bază sînt în acelaşi timp metode pentru producţia sporită a plusvalorii sau a plusprodusului, care, la rîndul său, constituie elementul de formare a acumulării. Ele sînt deci, în acelaşi timp metode pentru producerea de capital cu ajutorul capitalului, sau metode ale acumulării accelerate a capitalului. Transformarea continuă a plusvalorii din nou în capital se exprimă în creşterea mărimii capitalului care intră în procesul de producţie. Această creştere devine, la rîndul ei, baza unei lărgiri a proporţiilor producţiei, baza metodelor de sporire a forţei productive a muncii care o însoţesc şi baza unei producţii accelerate de plusvaloare. Prin urmare, dacă un anumit grad al acumulării capitalului constituie condiţia modului de producţie specific capitalist, acesta din urmă determină prin acţiune inversă o acumulare accelerată a capitalului. De aceea o dată cu acumularea capitalului se dezvoltă modul de producţie specific capitalist şi o dată cu modul de producţie specific capitalist se dezvoltă acumularea capitalului. Aceşti doi factori economici, în virtutea relaţiei reciproce în care îşi dau unul altuia impuls, provoacă schimbări în compoziţia tehnică a capitalului, datorită cărora partea variabilă devine din ce în ce mai mică în comparaţie cu cea constantă.

Orice capital individual este o concentrare mai mare sau mai mică de mijloace de producţie, cu o comandă corespunzătoare asupra unei armate mai mari sau mai mici de muncitori. Orice acumulare devine mijlocul pentru o nouă acumulare. Mărind masa avuţiei care funcţionează în calitate de capital, ea sporeşte concentrarea lui în mîna unor capitalişti individuali, lărgind astfel baza producţiei pe scară mare şi a metodelor de producţie specific capitaliste. Creşterea capitalului social se efectuează prin creşterea multor capitaluri individuale. Presupunînd că toate celelalte împrejurări rămîn neschimbate, capitalurile individuale, şi o dată cu ele concentrarea mijloacelor de producţie, cresc în aceeaşi proporţie în care ele formează părţi alicote ale capitalului social total. În acelaşi timp, din capitalurile iniţiale se desprind vlăstare care funcţionează ca noi capitaluri independente. Un rol important joacă în această privinţă, între altele, împărţirea averilor în familiile de capitalişti. O dată cu acumularea capitalului creşte deci, în măsură mai mare sau mai mică, şi numărul capitaliştilor. Două puncte caracterizează acest fel de concentrare, bazată nemijlocit pe acumulare sau, mai bine zis, identică cu ea. Întîi, concentrarea crescîndă a mijloacelor de producţie sociale în mîna unor capitalişti individuali este limitată, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, de gradul de creştere a avuţiei sociale. Al doilea, partea de capital social aflat în fiecare sferă de producţie în parte este repartizată între un număr de capitalişti opuşi unii altora ca producători de mărfuri independenţi, care se concurează între ei. Prin urmare, nu numai că acumularea şi concentrarea care o însoţeşte sînt împrăştiate în multe puncte, dar creşterea capitalurilor în funcţiune se împleteşte cu formarea de noi capitaluri şi cu scindarea capitalurilor vechi. De aceea, dacă acumularea se prezintă, pe de o parte, ca o concentrare crescîndă a mijloacelor de producţie şi a comenzii asupra muncii, ea se prezintă, pe de altă parte, ca repulsie reciprocă a multor capitaluri individuale.

Alături de această fărîmiţare a capitalului social total într-un mare număr de capitaluri individuale sau alături de repulsia reciprocă dintre fracţiunile sale, acţionează în sens contrar atracţia dintre ele. Aceasta nu mai este o simplă concentrare a mijloacelor de producţie şi a comenzii asupra muncii, identică cu acumularea. Este concentrare de capitaluri deja formate, desfiinţarea independenţei lor individuale, exproprierea unui capitalist de către altul, transformarea multor capitaluri mai mici în puţine capitaluri ma mari. Acest proces se deosebeşte de cel dintîi prin aceea că el nu presupune decît o repartizare modificată a capitalurilor care deja există şi funcţionează; prin urmare, sfera sa de acţiune nu este limitată de creşterea absolută a avuţiei sociale sau de limitele absolute ale acumulării. Aici capitalul se concentrează în mase mari într-o singură mînă pentru că dincolo dispare din multe mîini. Aceasta este centralizarea propriu-zisă, spre deosebire de acumulare şi de concentrare.

Legile acestei centralizări a capitalurilor sau ale atracţiei unui capital de către alt capital nu pot fi dezvoltate aici. Scurte indicaţii faptice vor fi suficiente. Concurenţa se desfăşoară prin ieftinirea mărfurilor. Ieftinătatea mărfurilor depinde, caeteris paribus *8 , de productivitatea muncii, iar aceasta depinde, la rîndul ei, de proporţiile producţiei. Capitalurile mai mari înfrîng, aşadar, pe cele mai mici. Ne amintim de asemenea că o dată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist creşte volumul minim al capitalului individual necesar pentru a exploata o întreprindere în condiţii normale. Capitalurile mai mici se îngrămădesc deci în acele sfere de producţie pe care marea industrie a pus stăpînire doar sporadic sau incomplet. Aici concurenţa face ravagii direct proporţional cu numărul şi invers proporţional cu mărimea capitalurilor rivale. Ea se termină întotdeauna cu pieirea unui număr mare de capitalişti mici, ale căror capitaluri trec parte în mîna învingătorului, iar parte dispar. În afară de aceasta, o dată cu producţia capitalistă ia naştere o forţă cu totul nouă, creditul, care la început îşi face loc pe ascuns, ca un auxiliar modest al acumulării, şi atrage prin fire invizibile în mîna unor capitalişti individuali sau asociaţi mijloacele băneşti împrăştiate în mase mai mari sau mai mici la suprafaţa societăţii, dar care în scurt timp devine o armă nouă şi ameninţătoare în concurenţă şi în cele din urmă se transformă într-un uriaş mecanism social pentru centralizarea capitalurilor.

În aceeaşi măsură în care se dezvoltă producţia şi acumularea capitalistă, se dezvoltă şi concurenţa şi creditul, cele mai puternice pîrghii ale centralizării. Paralel, progresul acumulării sporeşte materialul susceptibil de centralizare, adică capitalurile individuale, în timp ce lărgirea producţiei capitaliste creează, pe de o parte, necesitatea socială şi, pe de altă parte, mijloacele tehnice pentru întreprinderile industriale uriaşe a căror înfiinţare este legată de o prealabilă centralizare a capitalului. De aceea astăzi atracţia reciprocă dintre capitalurile individuale, ca şi tendinţa de centralizare sînt mai puternice decît oricînd în trecut. Dar chiar dacă amploarea şi energia relativă ale mişcării de centralizare sînt determinate într-o anumită măsură de mărimea deja atinsă a avuţiei capitaliste şi de superioritatea mecanismului economic, totuşi progresul centralizării nu depinde nicidecum de creşterea pozitivă a capitalului social. Aceasta este principala deosebire dintre centralizare şi concentrare, aceasta din urmă fiind numai o altă expresie pentru reproducţia pe scară lărgită. Centralizarea poate avea loc printr-o simplă modificare în repartizarea capitalurilor deja existente, printr-o simplă modificare a grupării cantitative a componentelor capitalului social. Capitalul poate creşte aici în proporţii uriaşe în mîna unui individ pentru că dincolo dispare din mîinile multor indivizi. Într-o anumită ramură de producţie, centralizarea ar atinge limita ei extremă dacă toate capitalurile plasate în ea s-ar contopi într-u singur capital 77b) . Într-o societate dată, această limită ar fi atinsă abia în momentul în care întreg capitalul social ar fi reunit în mîna fie a unui singur capitalist, fie a unei singure societăţi a capitaliştilor.

Centralizarea desăvîrşeşte opera acumulării, dînd capitaliştilor industriali posibilitatea de a-şi extinde proporţiile operaţiilor. Indiferent dacă acest din urmă rezultat este consecinţa acumulării sau a centralizării, indiferent dacă centralizarea se face prin mijloace violente de acaparare, cînd unele capitaluri devin centre de atracţie atît de puternice pentru alte capitaluri încît le distrug coeziunea şi le atrag apoi pe fiecare în parte, sau dacă contopirea unui mare număr de capitaluri deja formate sau în curs de formare se fac printr-un procedeu mai blînd, prin formarea de societăţi pe acţiuni — efectul economic este acelaşi. Creşterea proporţiilor întreprinderilor industriale constituie pretutindeni punctul de plecare pentru o organizare mai cuprinzătoare a muncii colective a unui mare număr de oameni, pentru o dezvoltare mai largă a forţelor motrice materiale ale acestei munci, adică pentru transformarea progresivă a unor procese de producţie izolate şi efectuate după metode tradiţionale în procese de producţie socialmente combinate şi conduse după metode ştiinţifice.

Este însă clar că acumularea, sporirea treptată a capitalului prin reproducţia care trece de la forma de cerc la forma de spirală, este un proces foarte lent în comparaţie cu centralizarea, care nu are decît să modifice modul de grupare cantitativă a părţilor componente ale capitalului social. Lumea nu ar avea nici astăzi căi ferate dacă ar fi trebuit să aştepte pînă ce acumularea ar fi mărit un număr de capitaluri individuale pînă la proporţii suficiente pentru construcţia unei căi ferate. Dimpotrivă, centralizarea, prin intermediul societăţilor pe acţiuni, a făcut acest lucru într-un timp foarte scurt. Intensificînd şi accelerînd acţiunea acumulării, centralizarea lărgeşte şi accelerează totodată transformările în compoziţia tehnică a capitalului, care măresc partea constantă a capitalului în detrimentul părţii sale variabile, reducînd astfel cererea relativă de muncă.

Masele de capital contopite într-un interval scurt prin efectul centralizării se reproduc şi sporesc ca şi celelalte capitaluri, dar mai repede, şi devin astfel noi pîrghii puternice ale acumulării sociale. Prin urmare, cînd se vorbeşte de progresul acumulării sociale, se subînţeleg astăzi, în mod tacit, şi efectele centralizării.

Capitalurile adiţionale formate în cursul acumulării normale (vezi cap. XXII, 1) servesc în primul rînd ca mijloc de exploatare a unor invenţii şi descoperiri noi şi, în general, ca mijloc de exploatare a perfecţionărilor industriale. Dar şi capitalul vechi ajunge cu timpul la un punct în care se înnoieşte din cap pînă în picioare, la un punct în care năpîrleşte şi renaşte şi el într-o formă tehnică perfecţionată care face ca o masă mai mică de muncă să fie suficientă pentru a pune în mişcare un număr mai mare de maşini şi de materii prime. Se înţelege de la sine că scăderea absolută a cererii de muncă ce rezultă în mod necesar din acest fapt este cu atît mai mare cu cît capitalurile care trec prin acest proces de înnoire au fost deja sporite datorită mişcării de centralizare.

Pe de o parte, capitalul adiţional format în cursul acumulării atrage deci un număr tot mai mic de muncitori în raport cu mărimea sa. Pe de altă parte, capitalul vechi, reprodus periodic în compoziţie nouă, respinge un număr tot mai mare de muncitori utilizaţi de el anterior.