4. Diferitele forme de existenţă ale suprapopulaţiei relative. Legea generală a acumulării capitaliste

Suprapopulaţia relativă există avînd toate nuanţele posibile. Orice muncitor face parte din ea în timpul cît este ocupat parţial sau nu e ocupat de loc. Abstracţie făcînd de formele mari care revin periodic şi care sînt imprimate suprapopulaţiei de alternarea fazelor ciclului industrial, astfel că ea este acută în timpul crizelor sau cronică în perioadele cînd afacerile merg mai prost, ea are întotdeauna trei forme: flotantă, latentă şi stagnantă.

În centrele industriei moderne — fabrici, manufacturi, uzine, mine etc. —, muncitorii ba sînt respinşi, ba sînt atraşi în număr mare, astfel că în general numărul celor ocupaţi creşte, chiar dacă într-o proporţie mereu descrescîndă faţă de volumul producţiei. Aici suprapopulaţia există în formă flotantă.

Atît în fabricile propriu-zise, cît şi în toate atelierele mari în care se utilizează maşini sau în care cel puţin s-a introdus diviziunea modernă a muncii, e nevoie de foarte mulţi muncitori de sex masculin încă adolescenţi. Odată ajunşi la maturitate, numai foarte puţini dintre ei pot fi folosiţi mai departe în aceleaşi ramuri de producţie, în timp ce majoritatea sînt, de regulă, concediaţi. Ei constituie un element al suprapopulaţiei flotante, care creşte o dată cu volumul industriei. Parte din ei emigrează, adică nu fac de fapt decît să urmeze capitalul care emigrează. Una dintre urmări este că populaţia de sex feminin creşte mai repede decît cea de sex masculin, bunăoară în Anglia. Faptul că creşterea naturală a masei de muncitori nu satisface nevoile de acumulare ale capitalului şi că totodată ea totuşi le depăşeşte este o contradicţie a însăşi mişcării capitalului. El are nevoie mai mult de muncitori tineri şi mai puţin de muncitori maturi. Contradicţia nu este mai izbitoare decît cealaltă contradicţie, care constă în aceea că, în timp ce mii de oameni sînt aruncaţi pe drumuri pentru că diviziunea muncii i-a ţintuit de o anumită ramură de producţie, se vorbeşte de lipsă de braţe de muncă 85) . În afară de aceasta, forţa de muncă este atît de repede consumată de capital, încît muncitorul de vîrstă mijlocie este de obicei mai mult sau mai puţin uzat. El ajunge în rîndurile muncitorilor excedentari sau este împins de pe o treaptă superioară pe o treaptă inferioară. Tocmai la muncitorii din marea industrie întîlnim cea mai scurtă durată a vieţii.

„Doctorul Lee, inspector sanitar la Manchester, a stabilit că aici durata medie de viaţă este de 38 de ani pentru clasa avută şi numai de 17 ani pentru clasa muncitoare. La Liverpool ea este de 35 de ani pentru prima şi de 15 ani pentru a doua. Rezultă deci că clasa privilegiată are un titlu asupra vieţii (have a lease of life), valorînd de două ori mai mult decît cel al concetăţenilor ei mai puţin favorizaţi“ 85a) .

În aceste împrejurări, creşterea absolută a acestei părţi a proletariatului trebuie să aibă loc într-o formă în care numărul ei să sporească în pofida uzării rapide a elementelor ei. Se cere deci o succedare rapidă a generaţiilor de muncitori. (Această lege nu este valabilă pentru celelalte clase ale populaţiei.) Această necesitate socială este satisfăcută prin căsătorii timpurii, urmare inevitabilă a condiţiilor în care trăiesc muncitorii din marea industrie, şi prin premiul pe care exploatarea copiilor de muncitori îl oferă pentru producerea lor.

De îndată ce producţia capitalistă pune stăpînire pe agricultură sau în măsura în care pune stăpînire pe ea, o dată cu acumularea capitalului care funcţionează aici, cererea de muncitori agricoli scade în mod absolut fără ca respingerea acestor muncitori să fie însoţită, ca în producţia neagricolă, de o atragere mai mare a lor. O parte a populaţiei rurale se află deci întotdeauna pe punctul de a se transforma în proletariat orăşenesc, adică manufacturier, şi aşteaptă împrejurări favorabile acestei transformări. (Manufactură aici în sens de producţie neagricolă.) 86) Acest izvor al suprapopulaţiei relative curge deci necontenit. Dar afluenţa ei necontenită spre oraşe presupune aici la ţară o suprapopulaţie latentă permanentă, ale cărei proporţii devin vizibile numai atunci cînd canalele de scurgere se deschid foarte larg. Muncitorul agricol este, aşadar, redus la minimul de salariu şi se află întotdeauna cu un picior în mlaştina pauperismului.

A treia categorie de suprapopulaţie relativă, cea stagnantă, formează o parte a armatei muncitoreşti active, dar cu ocupaţie cu totul neregulată. În virtutea acestui fapt, ea oferă capitalului un rezervor inepuizabil de forţă de muncă disponibilă. Nivelul ei de viaţă scade sub nivelul mediu normal al clasei muncitoare şi tocmai de aceea ea serveşte ca bază largă a unor ramuri de exploatare deosebită ale capitalului. Ea se caracterizează printr-un timp de muncă maxim şi printr-un salariu minim. La capitolul consacrat muncii la domiciliu am avut prilejul să cunoaştem principala ei formă. Ea se recrutează în mod continuu din rîndurile muncitorilor excedentari din marea industrie şi din agricultură, şi îndeosebi din ramurile industriale pe cale de dispariţie, unde producţia meşteşugărească cedează locul celei manufacturiere şi aceasta din urmă celei mecanizate. Proporţiile ei cresc pe măsură ce, o dată cu amploarea şi cu energia acumulării, sporeşte numărul muncitorilor „excedentari“. În acelaşi timp însă ea formează un element al clasei muncitoare care se reproduce şi se permanentizează pe sine şi care participă într-o măsură relativ mai mare decît celelalte elemente la creşterea totală a clasei muncitoare. Într-adevăr, nu numai numărul naşterilor şi al deceselor, dar şi mărimea absolută a familiilor este invers proporţională cu mărimea salariului, adică cu masa mijloacelor de subzistenţă de care dispun diferite categorii de muncitori. Această lege a societăţii capitaliste ar fi absurdă dacă ar fi aplicată la sălbatici sau chiar la coloniştii civilizaţi. Ea aminteşte de reproducerea în masă a unor specii animale care constau din indivizi slabi şi mereu hăituiţi 87) .

În sfîrşit, pătura inferioară a suprapopulaţiei relative salășluieşte în sfera pauperismului. Abstracţie făcînd de vagabonzi, de criminali, de prostituate, într-un cuvînt de lumpenproletariatul propriu-zis, această pătură socială constă din trei categorii. În primul rînd, cei apţi de muncă. Este suficient să aruncăm o privire superficială asupra statisticii pauperismului englez ca să vedem că proporţiile lui cresc la orice criză şi scad la orice reînviorare a afacerilor. În al doilea rînd, copiii orfani şi copiii de pauperi. Ei sînt candidaţi ai armatei industriale de rezervă, iar în perioada de mare avînt, ca de pildă în 1860, ei sînt înrolaţi rapid şi masiv în arma muncitorească activă. În al treilea rînd, cei decăzuţi, vagabonzii, cei inapţi de muncă. Sînt în special oameni care pier din cauza posibilităţii reduse de a se deplasa datorită diviziunii muncii și care depăşesc vîrsta normală a unui muncitor; în sfîrşit, victimele industriei, al căror număr creşte o dată cu răspîndirea maşinilor periculoase, a industriei miniere, a fabricilor chimice etc., invalizi, bolnavi, văduve etc. Pauperismul reprezintă azilul armatei muncitoreşti active şi povara grea a armatei industriale de rezervă. Producerea lui este cuprinsă în producerea suprapopulaţiei relative, necesitatea lui este cuprinsă în necesitatea acesteia din urmă; împreună cu suprapopulaţia relativă el formează o condiţie de existență a producţiei capitaliste şi a creşterii avuţiei. El face parte din aşa-numitele faux frais *15 ale producţiei capitaliste, de care însă capitalul ştie de cele mai multe ori să se debaraseze, aruncîndu-le pe umerii clasei muncitoare şi ai micii burghezii.

Cu cît este mai mare avuţia socială, capitalul în funcţiune, proporţiile şi energia creşterii sale, deci şi mărimea absolută a proletariatului şi forţa productivă a muncii sale, cu atît este mai mare armata industrială de rezervă. Forţa de muncă disponibilă se dezvoltă datorită aceloraşi cauze ca şi forţa expansivă a capitalului. Mărimea relativă a armatei industriale de rezervă creşte deci o dată cu creşterea puterii avuţiei. Cu cît este însă mai mare această armată de rezervă în raport cu armata muncitorească activă, cu atît mai numeroasă este suprapopulaţia consolidată, a cărei mizerie este invers proporţională cu chinurile muncii ei. În sfîrşit, cu cît este mai numeroasă pătura cea mai obidită a clasei muncitoare şi armata industrială de rezervă, cu atît este mai mare pauperismul oficial. Aceasta este legea generală, absolută, a acumulării capitaliste. Asemenea tuturor celorlalte legi, ea e modificată în aplicarea ei de numeroase împrejurări, care nu constituie obiectul analizei de faţă.

Ne dăm seama de stupiditatea înţelepciunii economice care îi învaţă pe muncitori să-şi adapteze numărul lor la necesităţile de valorificare ale capitalului. Mecanismul producţiei şi acumulării capitaliste adaptează încontinuu acest număr la necesităţile de valorificare ale capitalului. Primul cuvînt al acestei adaptări este crearea unei suprapopulaţii relative, adică a unei armate industriale de rezervă; ultimul ei cuvînt este mizeria unor pături mereu sporite ale armatei muncitoreşti active şi povara grea a pauperismului.

Legea potrivit căreia o masă mereu crescîndă de mijloace de producţie poate să fie pusă în mişcare, datorită progresului productivităţii muncii sociale, cu o cheltuire de forţă omenească ce descreşte progresiv se exprimă în condiţiile capitalismului, unde nu muncitorul foloseşte mijloacele de muncă, ci mijloacele de muncă îi folosesc pe muncitor, prin aceea că cu cît forţa productivă a muncii este mai ridicată, cu atît este mai mare presiunea muncitorilor asupra mijloacelor ocupaţiei lor, cu atît este deci mai nesigură condiţia existenţei lor: vînzarea propriei lor forţe pentru sporirea bogăţiei altora, adică pentru autovalorificarea capitalului. În sistemul capitalist, creşterea mai rapidă a mijloacelor de producţie şi a productivităţii muncii decît a populaţiei productive se exprimă deci, invers, prin aceea că populaţia muncitoare creşte întotdeauna mai repede decît necesitatea de valorificare a capitalului.

În secţiunea a patra, analizînd producţia plusvalorii relative, am văzut că în cadrul sistemului capitalist toate metodele de sporire a forţei productive sociale a muncii se înfăptuiesc pe seama muncitorului individual, că toate mijloacele pentru dezvoltarea producţiei se transformă în mijloace de dominare şi de exploatare a producătorului, îl deformează pe muncitor transformîndu-l într-un om trunchiat, îl reduc la rolul de anexă a maşinii, transformă munca sa în chin, golesc această muncă de conţinut, înstrăinează de muncitor factorii intelectuali ai procesului de muncă în măsura în care ştiinţa intră în acest proces ca factor independent; ele înrăutăţesc condiţiile în care lucrează muncitorul, îl supun în cursul procesului de muncă despotismului celui mai meschin şi mai odios, transformă întreaga sa viaţă în timp de muncă, o aruncă pe femeia sa şi pe copilul său sub roţile carului lui Juggernaut 178 — capitalul. Dar toate metodele de producţie a plusvalorii sînt în acelaşi timp metode de acumulare şi orice extindere a acumulării devine, dimpotrivă, un mijloc de dezvoltare a acestor metode. Rezultă că, în măsura în care se acumulează capital, situaţia muncitorului trebuie să se înrăutăţească, indiferent dacă salariul pe care-l primeşte este ridicat sau scăzut. În sfîrşit, legea care menţine încontinuu echilibrul dintre suprapopulaţia relativă, adică armata industrială de rezervă, şi proporţiile şi energia acumulării îl ţintuieşte pe muncitor de capital mai zdravăn decît îl ţintuiau de stîncă pe Prometeu i) piroanele lui Hefaistos i) . Ea determină o acumulare de mizerie corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital.

Acest caracter antagonist al acumulării capitaliste 88) a fost exprimat în diferite forme de către economişti, cu toate că, într-o oarecare măsură, ei amestecă fenomene, ce-i drept analoge, dar totuşi esenţialmente diferite, ale modurilor de producţie precapitaliste.

Călugărul veneţian Ortes, unul dintre marii economişti ai secolului al XVIII-lea, consideră antagonismul producţiei capitaliste ca lege naturală generală a avuţiei sociale.

„Binele economic şi răul economic sînt totdeauna în echilibru la orice naţiune (il bene ed il male economico in una nazione sempre all'istessa misura), abundenţa de bunuri la unii este întotdeauna egală cu lipsa lor la alţii (la copia dei beni in alcuni sempre eguale alla mancanza di essi in altri). Bogăţia mare a unora este totdeauna însoţită de spolierea absolută a unui număr cu mult mai mare de oameni cărora le lipseşte strictul necesar. Avuţia unei naţiuni corespunde populaţiei ei, iar mizeria ei corespunde avuţiei ei. Hărnicia unora impune trîndăvia altora. Cei săraci şi trîndavi sînt un produs necesar al celor bogaţi şi harnici“ etc. 89) .

Cu aproximativ zece ani după Ortes, popa protestant-anglican Townsend preamăreşte într-un mod cu totul grosolan sărăcia ca fiind o condiţie necesară a avuţiei.

„Constrîngerea la muncă prin lege este legată de eforturi prea mari, de prea multă violenţă şi de prea mult zgomot, în timp ce foamea nu constituie numai o presiune paşnică, tăcută, şi neîncetată, ci — fiind un mobil natural care îndeamnă la hărnicie şi la muncă — determină cea mai mare încordare“.

Totul este deci ca foamea să fie permanentă pentru clasa muncitoare, şi, după părerea lui Townsend, grija aceasta o are legea populaţiei, care acţionează mai ales în rîndurile săracilor.

„Pare să fie o lege naturală ca cei săraci să fie într-o anumită măsură neprevăzători (improvident)“ (anume atît de neprevăzători încît vin pe lume fără lingură de aur în mînă), „astfel că există întotdeauna oameni (that there always may be some) care să facă muncile cele mai brute, mai murdare şi mai ordinare. Fondul de fericire umană (the fund of human happiness) este mult sporit; în felul acesta, cei mai delicaţi (the more delicate) sînt scutiţi de asemenea neplăceri şi pot să-şi urmeze nestingheriţi vocaţia lor superioară etc... Legea cu privire la asistenţa săracilor are tendinţa de a distruge armonia şi frumuseţea, simetria şi ordinea acestui sistem pe care dumnezeu şi natura l-au stabilit în lume“ 90) .

Dacă călugărul veneţian a găsit în fatalitatea care eternizează mizeria justificarea existenţei carităţii creştine, a celibatului preoțimii, a mănăstirilor şi a aşezămintelor pioase, dimpotrivă, parohul protestant găseşte în această fatalitate pretextul pentru a condamna legile în virtutea cărora cel sărac avea un drept la o asistență publică sărăcăcioasă.

„Progresul avuţiei sociale — spune Storch i) — produce acea clasă utilă a societăţii... care efectuează operaţiile cele mai plicticoase, mai ordinare şi mai respingătoare, într-un cuvînt care ia asupra ei tot ceea ce viaţa are mai neplăcut şi mai înjositor, asigurînd astfel celorlalte clase timpul, seninătatea spiritului şi demnitatea convenţională (c'est bon! *16 ) etc.“ 91)

Storch se întreabă prin ce este de fapt superioară barbariei această civilizaţie capitalistă, cu mizeria ei şi degradarea maseleor. El găseşte un singur răspuns: prin securitate!

„Datorită progresului industriei şi al ştiinţei — spune Sismondi —, fiecare muncitor poate să producă în fiecare zi cu mult mai mult decît are nevoie pentru consumul său. Dar, cu toate că avuţia este produsă prin munca sa, această avuţie l-ar face foarte puţin apt pentru muncă dacă ar fi chemat să consume însuşi această avuţie“. După părerea lui, „oamenii“ (adică cei care nu muncesc) „ar renunţa, probabil, la toate perfecţionările artelor, la toate plăcerile pe care ni le procură industria dacă ar fi nevoiţi să şi le cumpere printr-o muncă neîntreruptă, cum e aceea a muncitorului... Eforturile sînt astăzi separate de recompensele lor; unul şi acelaşi om nu munceşte întîi şi apoi se odihneşteș dimpotrivă, tocmai pentru că unul munceşte, celălalt trebuie să se odihnească... Creşterea necontenită a forţei productive a muncii nu poate deci să aibă alt rezultat decît sporirea luxului şi a plăcerilor bogătaşilor trîndavi“ 92) .

În sfîrşit, Destutt de Tracy i) , glacialul doctrinar burghez, declară brutal:

„Naţiuni sărace sînt acelea unde poporul trăieşte bine, iar naţiuni bogate sînt acelea unde poporul este de obicei sărac“ 93) .