3. Producţia crescîndă a unei suprapopulaţii relative sau a unei armate industriale de rezervă

Acumularea capitalului, care iniţial s-a manifestat doar ca o lărgire cantitativă a lui, se efectuează, după cum am văzut, în schimbări calitative continue ale compoziţiei sale, într-o creştere continuă a componentei sale constante în detrimentul celei variabile 77c) .

Modul de producţie specific capitalist, dezvoltarea corespunzătoare lui, a forţei productive a muncii, schimbarea provocată de această dezvoltare în compoziţia organică a capitalului nu merg în acelaşi pas cu progresul acumulării sau cu creşterea avuţiei sociale; ele merg cu mult mai repede, pentru că acumularea simplă, sau sporirea absolută a capitalului total, este însoţită de centralizarea elementelor lui individuale, iar revoluţia tehnică în capitalul adiţional este însoţită de revoluţia tehnică în capitalul iniţial. Cu progresul acumulării, raportul dintre partea constantă şi cea variabilă a capitalului se modifică; dacă la început el a fost de 1:1, ulterior este 2:1, 3:1, 4:1, 5:1, 7:1 etc., astfel că o dată cu creşterea capitalului se transformă succesiv în forţă de muncă nu 1/2 din valoarea sa totală, ci numai 1/3, 1/4, 1/5, 1/6, 1/8 etc., iar în mijloace de producţie 2/3, 3/4, 4/5 5/6, 7/8 etc. Întrucît cererea de muncă nu este determinată de volumul capitalului total, ci de cel al părţii sale variabile, ea scade deci progresiv pe măsură ce capitalul total creşte, în loc ca, aşa cum am presupus mai înainte, să crească direct proporţional. Ea scade relativ în raport cu mărimea capitalului total şi într-o progresie care se accelerează o dată cu creşterea acestei mărimi. O dată cu creşterea capitalului total creşte, ce-i drept, şi partea sa variabilă, adică forţa de muncă ce-i este încorporată capitalului, dar în proporţie din ce în ce mai mică. Intervalele în care acumularea acţionează ca simplă lărgire a producţiei pe o bază tehnică dată se scurtează. Acumularea accelerată în progresie crescîndă a capitalului total este necesară nu numai pentru a absorbi un anumit număr suplimentar de muncitori şi nici măcar pentru a menţine, avînd în vedere o metamorfoză continuă a capitalului vechi, numărul de muncitori în funcţiune. La rîndul ei, această acumulare şi centralizare crescîndă se transformă în izvor al unor noi schimbări în compoziţia capitalului, adică al unei noi scăderi accelerate a părţii sale variabile în comparaţie cu cea constantă. Această scădere relativă a părţii variabile a capitalului, scădere care se accelerează o dată cu creşterea capitalului total, şi anume într-un ritm mai rapid decît creşterea acestuia din urmă, apare pe de altă parte, dimpotrivă, ca o creştere absolută a populaţiei muncitoare, care se produce mai rapid decît creşterea capitalului variabil sau a mijloacelor de folosire a acestei populaţii. În realitate, acumularea capitalistă produce încontinuu, şi anume proporţional cu energia şi cu volumul ei, o populaţie muncitorească relativ excedentară, adică excedentară în raport cu necesitatea medie de valorificare a capitalului, deci o populaţie muncitorească de prisos sau suplimentară.

Analizînd capitalul social total, vedem că dinamica acumulării lui provoacă uneori modificări periodice, iar alteori momentele ei se repartizează simultan între diferitele sfere ale producţiei. În unele sfere are loc o schimbare în compoziţia capitalului fără o creştere a mărimii sale absolute, ca simplu efect al concentrării *9 ; în altele creşterea absolută a capitalului este legată de o scădere absolută a părţii sale variabile, adică a forţei de muncă absorbite de el; în altele însă capitalul uneori continuă să crească pe baza sa tehnică dată şi atrage forţă de muncă suplimentară proporţional cu creşterea sa, alteori are loc o modificare organică a capitalului şi se reduce partea sa variabilă; în toate sferele creşterea părţii variabile a capitalului şi deci a numărului de muncitori folosiţi este întotdeauna legată de fluctuaţii puternice şi de formarea unei suprapopulaţii temporare, indiferent dacă aceasta îmbracă forma mai evidentă a respingerii unor muncitori ocupaţi sau forma mai puţin evidentă, dar nu mai puţin eficientă, a absorbirii mai anevoioase a populaţiei muncitoreşti excedentare prin obişnuitele ei canale de scurgere 78) . O dată cu sporirea capitalului social aflat în funcţiune şi a gradului de creştere a lui, o dată cu lărgirea proporţiilor producţiei şi a numărului de muncitori în funcţiune, o dată cu dezvoltarea forţei productive a muncii lor, cu extinderea şi creşterea tuturor resurselor avuţiei, cresc şi proporţiile în care atragerea mai mare a muncitorilor de către capital este legată de o respingere mai mare a lor, se intensifică schimbările compoziţiei organice a capitalului şi a formei sale tehnice, se lărgesc sferele de producţie asupra cărora se extind fie concomitent, fie succesiv aceste schimbări. Producînd acumularea capitalului, populaţia muncitorească produce deci în proporţii mereu crescînde mijloacele pentru propria ei transformare în suprapopulaţie relativă 79) . Aceasta este o lege a populaţiei caracteristică modului de producţie capitalist, aşa cum de fapt orice mod de producţie istoriceşte deosebit are legi specifice ale populaţiei, legi care au un caracter istoric. O lege a populaţiei abstractă nu există decît pentru plante şi animale, dar numai atîta timp cît istoriceşte nu intervine omul.

Dacă însă o suprapopulaţie muncitorească este produsul necesar al acumulării sau al dezvoltării avuţiei pe bază capitalistă, această suprapopulaţie devine, la rîndul ei, o pîrghie a acumulării capitaliste şi chiar o condiţie de existenţă a modului de producţie capitalist. Ea formează o armată industrială de rezervă, disponibl care îi aparţine capitalului într-un mod atît de absolut ca şi cum el ar fi crescut-o pe propria sa cheltuială. Ea procură pentru nevoile sale schimbătoare de valorificare un material uman care poate fi exploatat, oricînd disponibil, independent de limitele sporului efectiv al populaţiei. O dată cu acumularea şi cu dezvoltarea forţei productive a muncii care o însoţeşte, creşte puterea de expansiune bruscă a capitalului, nu numai pentru că elasticitatea capitalului în funcţiune creşte, aşa cum creşte şi avuţia absolută, din care capitalul nu formează decît o parte elastică; nu numai pentru că la orice impuls special creditul pune într-o clipă la dispoziţia producţiei o parte neobişnuit de mare din această avuţie drept capital adiţional, ci şi pentru că condiţiile tehnice ale procesului de producţie însuşi, maşinile, mijloacele de transport etc., permit pe scara cea mai largă transformarea cea mai rapidă a plusprodusului în mijloace de producţie suplimentare. Masa de avuţie socială care sporeşte o dată cu progresul omenirii şi care poate fi transformată în capital adiţional se îndreaptă năvalnic spre ramuri de producţie vechi, a căror piaţă se dilată brusc, sau în ramuri de producţie noi, cum sînt căile ferate etc., a căror necesitate este determinată de dezvoltarea vechilor ramuri de producţie. În toate cazurile de acest fel este necesar să existe posibilitatea de a se arunca în punctele decisive, dintr-o dată şi fără a se reduce proporţiile producţiei în alte ramuri, mase mari de oameni. Suprapopulaţia pune la dispoziţie aceste mase de oameni. Cursul caracteristic al industriei moderne, care se prezintă sub forma unui ciclu de zece ani format din perioade de înviorare medie, de producţie sub înaltă presiune, de criză şi de stagnare şi întrerupt de mici fluctuaţii, se întemeiază pe formarea continuă, pe absorbţia mai mare sau mai mică şi pe reînnoirea armatei industriale de rezervă, adică a suprapopulaţiei. La rîndul ei, succesiunea fazelor ciclului industrial măreşte suprapopulaţia şi devine unul dintre factorii cei mai energici ai reproducţiei acesteia.

Acest curs specific al industriei moderne, pe care nu-l întîlnim în nici o epocă anterioară a omenirii, nu a fost posibil nici în perioada copilăriei producţiei capitaliste. Compoziţia capitalului se schimba extrem de încet. Acumulării sale îi corespundea deci, în general, o creştere proporţională a cererii de muncă. Deşi lent în comparaţie cu epoca modernă, progresul acumulării capitalului se lovea de anumite limite naturale ale populaţiei muncitoreşti susceptibilă de exploatare, iar aceste limite nu puteau fi înlăturate decît prin mijloace violente, despre care vom vorbi mai tîrziu. Lărgirea bruscă şi în salturi a proporţiilor producţiei este premisa restrîngerii ei bruşte; aceasta din urmă provoacă la rîndul ei pe cea dintîi, dar cea dintîi nu este posibilă fără material uman disponibil, fără o sporire a numărului muncitorilor independent de creşterea absolută a populaţiei. Această sporire se efectuează prin simplul proces care „eliberează“ încontinuu o parte din muncitori prin metode care reduc numărul muncitorilor ocupaţi în raport cu producţia sporită. Întreaga dinamică a industriei moderne rezultă deci din transformarea continuă a unei părţi din populaţia muncitorească în braţe de muncă neocupate sau ocupate numai parţial. Superficialitatea economiei politice se vede, între altele, din faptul că ea transformă extinderea şi restrîngerea creditului, care nu sînt decît simptome ale alternării perioadelor ciclului industrial, în cauze ale lor. După cum corpurile cereşti, odată antrenate într-o anumită mişcare, o repetă într-una, tot astfel producţia socială, odată antrenată în mişcarea de lărgire şi de restrîngere alternativă, repetă mereu această mişcare. Efectele devin la rîndul lor cauze, iar succesiunea fazelor întregului proces, care reproduce încontinuu propriile sale condiţii, ia forma periodicităţii *10 . Această periodicitate odată statornicită, chiar şi economia politică începe să conceapă producţia unei suprapopulaţii relative, adică a unei populaţii excedentare în raport cu necesitatea medie de valorificare a capitalului, drept o condiţie vitală a industriei moderne.

„Să presupunem — spune H. Merivale i) , iniţial profesor de economie politică la Oxford, iar ulterior funcţionar la Ministerul Coloniilor din Anglia — că în cazul unei crize naţiunea face eforturi pentru a scăpa prin emigrare de cîteva sute de mii de braţe de muncă excedentare; care ar fi rezultatul? Că la prima revenire a cererii de muncă s-ar face simţită o lipsă de braţe de muncă. Oricît de rapidă ar fi reproducţia oamenilor, ea are în orice caz nevoie de intervalul unei generaţii pentru a putea înlocui pe muncitorii adulţi. Dar profiturile fabricanţilor noştri depind în special de posibilitatea pe care ei o au de a folosi momentul favorabil al cererii acute şi de a se despăgubi astfel pentru perioada de stagnare. Această posibilitate le este asigurată numai prin comanda asupra maşinilor şi a muncii manuale. Ei trebuie să găsească braţe disponibile; ei trebuie să fie capabili ca în funcţie de necesităţi să intensifice sau să slăbească ritmul operaţiilor lor potrivit situaţiei de pe piaţă; altfel ei pur şi simplu nu sînt în stare să-şi menţină, în condiţiile concurenţei înverşunate, supremaţia pe care se întemeiază avuţia acestei ţări“ 80) .

Însuşi Malthus recunoaşte că suprapopulaţia, pe care el, cu mărginirea care îi este proprie, o explică prin creşterea absolută a populaţiei muncitoreşti şi nu prin faptul că această populaţie devine relativ excedentară, este o necesitate a industriei moderne, El spune:

„Obiceiurile prudente în ceea ce priveşte căsătoria atunci cînd sînt practicate pe scară largă în rîndurile clasei muncitoare dintr-o ţară care depinde în special de manufactură şi de comerţ pot deveni dăunătoare pentru această ţară... Prin însăşi natura populaţiei, sporul de muncitori pe care-l necesită o cerere specială nu poate fi furnizat pieţei decît o dată la 16 sau la 18 ani, în timp ce transformarea venitului în capital cu ajutorul economiilor se poate efectua cu mult mai repede; o ţară este totdeauna ameninţată de pericolul ca fondul ei de muncă să crească mai repede decît populaţia“ 81) .

Declarînd astfel producţia continuă a unei suprapopulaţii relative de muncitori condiţie necesară a acumulării capitaliste, economia politică, luînd chipul unei fete bătrîne, pune în gura „beau idéal“-ului *12 său — capitalistul — următoarele cuvinte care se adresează muncitorilor „excedentari“ aruncaţi în stradă de către capitalul adiţional, adică de propria lor creaţie:

„Noi, fabricanţii, mărind capitalul pe seama căruia trăiţi, facem pentru voi ce putem, iar voi trebuie să faceţi restul, adaptînd numărul vostru la cantitatea de mijloace de subzistenţă“ 82) .

Producţiei capitaliste nu-i este nicidecum suficientă cantitatea de forţă de muncă disponibilă pe care o furnizează creşterea naturală a populaţiei. Pentru dezvoltarea ei liberă ea ar avea nevoie de o armată industrială de rezervă, independentă de această limită naturală.

Pînă acum am presupus că unei creşteri sau scăderi a capitalului variabil îi corespunde în mod exact o creştere sau o scădere a numărului de muncitori ocupaţi.

Dar chiar dacă numărul muncitorilor comandaţi de capitalul variabil rămîne neschimbat sau scade, acest capital creşte totuşi atunci cînd muncitorul individual prestează mai multă muncă şi, ca urmare, salariul său creşte, cu toate că preţul muncii rămîne neschimbat sau chiar scade, dar mai încet decît creşte masa de muncă. Creşterea capitalului variabil devine în acest caz un indiciu al volumului mai mare de muncă, dar nu al unui număr mai mare de muncitori ocupaţi. Orice capitalist are interesul absolut de a stoarce o cantitate de muncă determinată dintr-un număr mai mic şi nu dintr-un număr mai mare de muncitori, chiar dacă aceasta i-ar reveni la fel de ieftin sau chiar mai ieftin. În ultimul caz, cheltuirea de capital constant creşte direct proporţional cu masa de muncă pusă în funcţiune; în primul caz, ea creşte mult mai încet. Cu cît proporţiile producţiei sînt mai mari, cu atît acest motiv capătă o importanţă mai mare. Forţa lui creşte o dată cu acumularea capitalului.

Am văzut că dezvoltarea modului de producţie capitalist şi a forţei productive a muncii — cauză şi totodată efect al acumulării — îi dă capitalistului posibilitatea de a pune în funcţiune cu aceeaşi cheltuire de capital variabil mai multă muncă printr-o exploatare mai mare, extensivă sau intensivă, a forţelor de muncă individuale. Am văzut de asemenea că el cumpără cu aceeaşi valoare-capital o cantitate mai mare de forţă de muncă, înlocuind în mod progresiv pe muncitorii mai îndemînatici cu alţii mai puţin îndemînatici, pe muncitorii maturi cu muncitori nevîrstnici, pe bărbaţi cu femei, pe adulţi cu adolescenţi şi cu copii.

Aşadar, în procesul acumulării, pe de o parte un capital variabil mai mare pune în funcţiune mai multă muncă fără a angaja mai mulţi muncitori, pe de altă parte un capital variabil de aceeași mărime pune în funcţiune mai multă muncă cu aceeaşi cantitate de forţă de muncă, în sfîrşit pune în funcţiune mai multe forţe de muncă inferioare, înlocuind forţe de muncă superioare.

Producţia unei suprapopulaţii relative, adică punerea în disponibilitate a muncitorilor, are loc deci şi mai rapid decît revoluţionarea tehnică a procesului de producţie, revoluţionare accelerată şi aşa de progresul acumulării, şi decît scăderea relativ corespunzătoare a părţii variabile a capitalului faţă de cea constantă. Dacă mijloacele de producţie, sporind ca volum şi ca putere de acţiune, devin într-o măsură tot mai mică mijloace pentru utilizarea muncitorilor, acest raport este modificat, la rîndul lui, prin faptul că, în măsura în care forţa productivă a muncii creşte, capitalul măreşte oferta de muncă mai rapid decît îşi măreşte cererea de muncitori. Munca excesivă a părţii ocupate a clasei muncitoare sporeşte rîndurile rezervelor ei, în timp ce presiunea sporită pe care acestea din urmă o exercită prin concurenţa lor asupra celei dintîi o sileşte, dimpotrivă, la o muncă excesivă şi la supunere faţă de dictatul capitalului. Condamnarea unei părţi a clasei muncitoare la inactivitate forţată prin munca excesivă a celeilalte părţi şi viceversa devine un mijloc de îmbogăţire a unor capitalişti 83) şi accelerează în acelaşi timp producţia armatei industriale de rezervă într-o măsură corespunzătoare progresului acumulării sociale. Cît de important este acest moment în formarea suprapopulaţiei relative se vede din exemplul Angliei. Mijloacele ei tehnice pentru „economisirea“ de muncă sînt uriaşe. Cu toate acestea, dacă mîine munca ar fi limitată pretutindeni la un volum raţional şi dacă pentru fiecare pătură a clasei muncitoare în parte munca ar fi gradată după vîrstă şi sex, populaţia muncitoare existentă ar fi absolut insuficientă pentru continuarea producţiei naţionale pe scara ei actuală. Marea majoritate a muncitorilor acum „neproductivi“ ar trebui să se transforme în muncitori „productivi“.

În linii mari, dinamica generală a salariului este reglată exclusiv de lărgirea şi de restrîngerea armatei industriale de rezervă, care corespund alternării perioadelor ciclului industrial. Ele nu sînt deci determinate de mişcarea numărului absolut al populaţiei muncitoare, ci de proporţia schimbătoare în care clasa muncitoare se împarte în armată activă şi armată de rezervă, de creşterea şi de scăderea proporţiilor relative ale suprapopulaţiei, de gradul în care această suprapopulaţie este absorbită sau pusă din nou în disponibilitate. Pentru industria modernă cu ciclul ei de zece ani şi cu fazele lui periodice, care în cursul acumulării mai sînt şi întrerupte de oscilaţii neregulate ce se succed într-un ritm tot mai rapid, ar fi într-adevăr adecvată o lege care ar reglementa cererea şi oferta de muncă nu prin lărgirea şi restrîngerea capitalului, deci nu potrivit necesităţilor lui curente de valorificare, astfel că pe piaţa muncii se simte uneori o lipsă ca urmare a extinderii capitalului, iar alteori piaţa muncii este suprasaturată ca urmare a restrîngerii lui, ci, dimpotrivă, ar face ca mişcarea capitalului să depindă de mişcarea absolută a masei populaţiei. Această lege este însă o dogmă a economiei politice. Potrivit ei, acumularea capitalului determină o creştere a salariului. Salariul sporit constituie un stimulent pentru înmulţirea rapidă a populaţiei muncitoare, şi această înmulţire continuă pînă în momentul cînd piaţa muncii este suprasaturată, deci pînă în momentul cînd capitalul devine insuficient în raport cu oferta de muncitori. Salariul scade, şi atunci avem reversul medaliei. Prin scăderea salariului populaţia muncitoare este încet-încet decimată, astfel că, în raport cu ea, capitalul devine din nou excedentar, sau, cum interpretează alţii, scăderea salariului şi creşterea corespunzătoare a exploatării muncitorilor accelerează din nou acumularea, în timp ce salariul scăzut frînează creşterea numerică a clasei muncitoare. În felul acesta apar din nou condiţii în care oferta de muncă este mai mică decît cererea de muncă, salariul creşte etc. Admirabilă metodă de mişcare pentru producţia capitalistă dezvoltată! Înainte ca ridicarea salariilor să fi putut provoca o creştere pozitivă a populaţiei realmente apte de muncă, termenul în care campania industrială trebuie efectuată, în care lupta trebuie dată şi cîştigată ar fi trecut de nenumărate ori.

Între 1849 şi 1859, în districtele agricole din Anglia, concomitent cu o scădere a preţurilor la cereale a avut loc o urcare a salariilor practic pur nominală. Astfel, de pildă, în Wiltshire salariul săptămînal s-a urcat de la 7 la 8 şilingi, în Dorsetshire de la 7 sau 8 şilingi la 9 şilingi etc. Aceasta era o urmare a unei reduceri neobişnuite a suprapopulaţiei agricole, provocată de nevoile războiului 177 , de extinderea masivă a construcţiilor de căi ferate, a fabricilor, a minelor etc. Cu cît salariul este mai scăzut, cu atît mai ridicate sînt cifrele procentuale în care se exprimă orice sporire a lui, oricît de neînsemnată ar fi. Dacă, de pildă, salariul săptămînal este de 20 de şilingi şi dacă el creşte la 22 de şilingi, urcarea este de 10%; dacă, dimpotrivă, el este de 7 şilingi şi creşte la 9 şilingi, urcarea este de 284/7%, deci foarte însemnată. În orice caz, fermierii ţipau în gura mare şi chiar „London Economist“ 84) vorbea foarte serios, referindu-se la aceste salarii de mizerie, despre „a general and substantial advance“ *13 . Ce-au făcut fermierii? Au aşteptat oare ca muncitorii agricoli să se înmulţească într-atît în urma acestei remuneraţii strălucite încît salariul lor să scadă din nou, aşa cum îşi închipuie creierul dogmatic economist? Ei au importat mai multe maşini şi într-o clipă muncitorii au fost din nou „excedentari“ într-o proporţie satisfăcătoare chiar şi pentru fermieri. Astfel, în agricultură s-a investit „mai mult capital“ decît înainte şi într-o formă mai productivă. În felul acesta, cererea de muncă a scăzut nu numai relativ, ci şi absolut.

Ficţiunea menţionată a economiştilor confundă legile care reglementează dinamica generală a salariului, sau raportul dintre clasa muncitoare, adică dintre totalitatea forţei de muncă, şi capitalul social total, cu legile care repartizează populaţia muncitoare între diferitele sfere ale producţiei. Dacă, de pildă, datorită unei conjuncturi favorabile, într-o anumită sferă de producţie acumularea este deosebit de intensă, profiturile sînt mai mari decît profiturile mijlocii şi capitalul adiţional este atras în această sferă, se înţelege că cererea de muncă şi salariul vor creşte. Salariul mai ridicat atrage o parte mai mare a populaţiei muncitoare în sfera favorizată, pînă cînd această sferă este saturată cu forţa de muncă şi pînă cînd, în cele din urmă, salariul scade din nou pentru un timp îndelungat la nivelul său mediu anterior sau sub acest nivel dacă afluenţa este prea mare. În acest caz, în ramura respectivă nu numai că nu va fi afluenţă de muncitori, ci vor fi chiar plecări în masă. Aici economistul îşi închipuie că vede „unde şi cum“ are loc o dată cu sporirea salariului o sporire absolută a muncitorilor şi o dată cu sporirea absolută a muncitorilor o scădere a salariului; în realitate însă el nu vede decît oscilaţia locală a pieţei muncii a unei anumite sfere de producţie, decît fenomene ale repartizării populaţiei muncitoare între diferitele sfere de plasare a capitalului în funcţie de necesităţile schimbătoare ale acestuia,

În perioadele de stagnare şi de prosperitate medie, armata industrială de rezervă exercită o presiune asupra armatei muncitoreşti active, iar în perioadele de supraproducţie şi de paroxism, ea îi moderează pretenţiile. Suprapopulaţia relativă este deci fondul pe care se mişcă legea cererii şi ofertei de muncă. Ea încătuşează acţiunea acestei legi în limitele care sînt în concordanță absolută cu setea de exploatare şi cu tendinţa de dominaţie proprii capitalului. Aici trebuie să vorbim din nou despre una dintre marile înfăptuiri ale apologeticii economice. Să amintim că, dacă prin introducerea de maşini noi sau prin răspîndirea celor vechi o parte din capitalul variabil se transformă în capital constant, această operaţie, care „leagă“ capital şi tocmai prin acest fapt „eliberează“ muncitori, este interpretată de economistul-apologet în sensul că ea eliberează capital pentru muncitori. Abia acum putem să apreciem pe deplin neruşinarea apologetului. În realitate se eliberează nu numai muncitorii înlocuiţi nemijlocit de către maşini, ci și înlocuitorii lor, şi contingentul suplimentar care ar fi absorbit în mod regulat dacă întreprinderea s-ar extinde normal pe vechea ei bază. Toţi aceştia sînt acum „eliberaţi“ şi orice capital nou care vrea să intre în funcţiune poate să dispună de ei. Indiferent dacă el îi va atrage pe aceşti muncitori sau pe alţii, efectul asupra cererii generale de muncă va fi egal cu zero atîta timp cît acest capital este tocmai suficient pentru a elibera piaţa de numărul de muncitori pe care maşinile i-au aruncat pe piaţă. Dacă el foloseşte un număr mai mic de muncitori, numărul muncitorilor excedentari creşte; dacă foloseşte un număr mai mare de muncitori, cererea generală de muncă nu creşte decît cu diferenţa dintre numărul celor ocupaţi şi numărul celor „eliberaţi“. Impulsul pe care capitalurile adiţionale în căutare de plasament l-ar fi putut da în alte împrejurări cererii generale de muncă este deci în orice caz neutralizat în măsura în care cererea este acoperită de numărul de muncitori pe care maşina i-a aruncat în stradă. Aşadar, mecanismul producţiei capitaliste are grijă ca sporirea absolută a capitalului să nu fie însoţită de o sporire corespunzătoare a cererii generale de muncă. Şi aceasta este numită de către apologet o compensare pentru mizeria, pentru suferinţele şi pentru eventuala pieire a muncitorilor înlăturaţi în perioada de tranziţie cînd sînt aruncaţi în rîndurile armatei industriale de rezervă! Cererea de muncă nu este identică cu sporirea capitalului, oferta de muncă nu este identică cu sporirea clasei muncitoare, astfel că aici nu există influenţa reciprocă a două forţe independente una de cealaltă. Les dés sont pipés *14 . Capitalul acţionează concomitent pe ambele planuri. Dacă acumularea lui sporeşte, pe de o parte, cererea de muncă, ea sporeşte, pe de altă parte, oferta de muncitori prin „eliberarea“ lor, în timp ce concomitent presiunea muncitorilor rămaşi neocupaţi îi sileşte pe cei ocupaţi să dea o mai mare cantitate de muncă, făcînd deci ca într-o oarecare măsură oferta de muncă să fie independentă de oferta de muncitori. Dinamica legii cererii şi ofertei de muncă pe această bază desăvîrşeşte despotismul capitalului. De aceea, cînd muncitorii descoperă misterul care face ca, pe măsură ce ei muncesc mai mult, pe măsură ce ei produc mai multă avuţie pentru alţii şi pe măsură ce forţa productivă a muncii lor creşte, însăşi funcţia lor ca mijloc de valorificare a capitalului să fie tot mai nesigură; cînd ei descoperă că gradul de intensitate a concurenţei dintre ei înşişi depinde întru totul de presiunea exercitată de suprapopulaţia relativă; cînd ei caută, în consecinţă, să organizeze prin intermediul trade-unionurilor etc. o colaborare sistematică între cei ocupaţi şi cei rămaşi neocupaţi pentru a înlătura sau a atenua urmările dezastruoase pentru clasa lor ale legii naturale a producţiei capitaliste, atunci capitalul şi sicofantul său, economistul, ţipă că a fost violată legea „eternă“ şi, ca să spunem aşa, „sacră“ a cererii şi ofertei. Căci orice act de solidaritate între cei ocupaţi şi cei rămaşi neocupaţi tulbură jocul „pur“ al acestei legi. Pe de altă parte, de îndată ce, în colonii de pildă, împrejurări nefavorabile împiedică formarea unei armate industriale de rezervă şi totodată dependenţa absolută a clasei muncitoare de clasa capitaliştilor, capitalul şi trivialul său Sancho Panza i) se revoltă împotriva legii „sacre“ a cererii şi ofertei şi caută să-i vină de hac prin mijloace coercitive.