a) Anglia între 1846 şi 1866
Nici o perioadă din societatea modernă nu se pretează atît de bine pentru studiul acumulării capitaliste ca perioada ultimilor douăzeci de ani. E ca şi cum s-ar fi găsit punga fermecată a lui Fortunatus i) . Dintre toate ţările, Anglia este însă aceea care oferă exemplul clasic, pentru că ea ocupă primul loc pe piaţa mondială, pentru că numai aici modul de producţie capitalist este pe deplin dezvoltat şi, în sfîrşit, pentru că instaurarea împărăţiei de o mie de ani a liberului-schimb în 1846 a lipsit economia vulgară de ultimul ei refugiu. Progresul uriaş al producţiei, datorită căruia a doua jumătate a acestei perioade de douăzeci de ani a întrecut considerabil pe prima, a fost tratat suficient în secţiunea a patra.
Deşi în ultimii cincizeci de ani creşterea absolută a populaţiei engleze a fost foarte importantă, creşterea relativă, sau indicele de creştere, a scăzut încontinuu, după cum arată următorul tabel, luat din recensămîntul oficial:
Creşterea procentuală anuală a populaţiei din
Anglia şi Wales, calculată pe decenii
1811—1821
1,533%
1821—1831
1,446%
1831—1841
1,326%
1841—1851
1,216%
1851—1861
1,141%
Să analizăm acum, pe de altă parte, creşterea avuţiei. Cea mai sigură bază o oferă în această privinţă mişcarea profitului, a rentei funciare etc., supuse impozitului pe venit. Creşterea profiturilor impozabile (exceptînd pe fermieri şi alte cîteva categorii) a reprezentat în Marea Britanie în 1853—1864 50,47% (sau, în medie, 4,58% anual) 94) , iar populaţia a sporit în aceeaşi perioadă cu aproximativ 12%. Renta funciară impozabilă (inclusiv imobile, căi ferate, mine, heleştee etc.) a sporit în 1853—1864 cu 38%, sau cu 35/12% anual, creşterile cele mai importante fiind înregistrate la următoarele rubrici:
Creşterea venitului anual
în perioada 1853—1864
Creşterea anuală
Provenit din
imobile
38,60
%
3,50
%
„
cariere de piatră
84,76
%
7,70
%
„
mine
68,85
%
6,26
%
„
siderurgie
39,92
%
3,63
%
„
heleştee
57,37
%
5,21
%
„
uzine de gaz
126,02
%
11,45
%
„
căi ferate
83,29
%
7,57
% 95)
Dacă vom compara perioade de cîte patru ani în limitele perioadei 1853—1864, vom vedea că gradul de creştere a veniturilor a sporit necontenit. Pentru anii 1853—1857 gradul de creştere a veniturilor provenite din profit reprezintă 1,73% anual, pentru anii 1857—1861 2,74% anual, iar pentru anii 1861—1864 9,30% anual. Totalul veniturilor supuse impozitului pe venit în Regatul Unit a fost în 1856 de 307.068.898 l. st., în 1859 de 328.127.416 l. st., în 1862 de 351.745.241 l. st., în 1863 de 359.142.897 l. st., în 1864 de 362.462.279 l. st., în 1865 de 385.530.020 l. st. 96)
Acumularea capitalului a fost însoţită în acelaşi timp de concentrarea şi de centralizarea sa. Cu toate că în Anglia nu există o statistică agricolă oficială (Irlanda are o asemenea statistică), zece comitate au întocmit din proprie iniţiativă o astfel de statistică. Aici s-a constatat că din 1851 pînă în 1861 numărul terenurilor arendate cu o suprafaţă de mai puţin de 100 de acri a scăzut de la 31.583 la 26.567, adică 5.016 terenuri arendate fuseseră comasate cu altele mai mari 97) . În perioada 1815—1825, printre averile mobiliare impuse la taxa de succesiune nu a fost nici una care să depăşească 1.000.000 l. st.; dimpotrivă, în perioada 1825—1855 au fost 8 asemenea averi, iar în 1855—1859, adică în 41/2 ani, 4 98) . Centralizarea iese însă şi mai mult în evidenţă dintr-o scurtă analiză a impozitului pe venit la rubrica D (profituri în afară de cele realizate de fermieri etc.) în anii 1864 şi 1865. Remarc în prealabil că numai veniturile mai mari de 60 l. st. provenite din această sursă sînt impuse la income tax *17 . Aceste venituri impozabile reprezentau în Anglia, Wales şi Scoţia 95.844.222 l. st. în 1864 şi 105.435.787 l.st. în 1865 99) ; numărul contribuabililor era de 308.416 la o populaţie totală de 23.891.009 în 1864 şi de 332.431 la o populaţie totală de 24.127.003 în 1865. Tabelul de mai jos ne arată felul cum au fost repartizate aceste venituri în cei doi ani:
Anul încheiat la 5 aprilie 1864
Anul încheiat la 5 aprilie 1865
Venituri provenite
din profit (l.st.)
Persoane
Venituri provenite
din profit (l.st.)
Persoane
Total:........
95.844.222
308.416
105.435.787
332.431
din care.....
57.028.290
23.334
64.554.297
24.075
din care....
36.415.225
3.619
42.535.576
4.021
din care.....
22.809.781
822
27.555.313
973
din care.....
8.744.762
91
11.077.238
107
În 1855 în Regatul Unit s-au obţinut 61.453.079 de tone de cărbune în valoare de 16.113.267 l.st., în 1864 92.787.873 de tone în valoare de 23.197.968 l. st., în 1855 3.218.154 de tone de fier în valoare de 8.045.385 l. st., în 1864 4.767.951 de tone în valoare de 11.919.877 l. st. În 1854 reţeaua de căi ferate aflate în exploatare în Regatul Unit era de 8.054 de mile, capitalul investit de 286.068.794 l. st., în 1864 respectiv de 12.789 de mile, iar capitalul investit de 425.719.613 l. st. În 1854 exportul şi importul total al Regatului Unit erau de 268.210.145 l. st., în 1865 de 489.923.285 l.st.. Tabelul de mai jos indică mişcarea exportului:
| 1847 | 58.842.377 | l.st. | |
| 1849 | 63.596.052 | „ „ | |
| 1856 | 115.826.948 | „ „ | |
| 1860 | 135.842.817 | „ „ | |
| 1865 | 165.862.402 | „ „ | |
| 1866 | 188.917.563 | „ „ | 100) |
După aceste cîteva date se va înţelege strigătul triumfător ai registratorului general 180 al poporului britanic:
„Oricît de repede a crescut populaţia, ea nu a ţinut pasul cu progresul industriei şi al avuţiei“ 101) .
Să revenim acum la agenţii nemijlociţi ai acestei industrii, adică la producătorii acestei avuţii, la clasa muncitoare.
„Una dintre particularităţile cele mai triste ale stării sociale a ţării spune Gladstone i) — o constituie faptul că o dată cu scăderea puterii de consum a poporului şi cu creşterea lipsurilor şi a mizeriei clasei muncitoare are loc o acumulare continuă de avuţie la clasele de sus şi o creştere continuă a capitalului“ 102) .
Aşa a vorbit ministrul acesta onctuos în Camera comunelor la 13 februarie 1843. Douăzeci de ani mai tîrziu, în discursul la buget rostit la 16 aprilie 1863, el spune:
„Din 1842 pînă în 1852 venitul impozabil al ţării a crescut cu 6%... În 8 ani, din 1853 pînă în 1861, el a crescut, dacă luăm ca bază anul 1853, cu 20%. Faptul este atît de uimitor, încît e aproape de necrezut. Această creştere ameţitoare a avuţiei şi a puterii... se limitează pe de-a-ntregul la clasele avute, dar... dar ea trebuie să constituie un avantaj indirect pentru populaţia muncitoare, pentru că ea ieftineşte articolele de consum general; în timp ce bogații au devenit mai bogaţi, săracii au devenit în orice caz mai puţin săraci. Nu îndrăznesc să afirm că limitele extreme ale sărăciei s-au îngustat“ 103) .
Ce subterfugiu jalnic! Dacă clasa muncitoare a rămas „săracă“ sau „mai puţin săracă“ în măsura în care ea a produs o „amețitoare sporire a avuţiei şi puterii“ pentru clasa avută, ea a rămas relativ la fel de săracă. Dacă limitele extreme ale sărăciei nu s-au îngustat, ele s-au lărgit, pentru că limitele extreme ale bogăţiei s-accentuat. În ceea ce priveşte ieftinirea mijloacelor de subzistență, din statisticile oficiale, de pildă din datele furnizate de London Orphan Asylum *18 , rezultă că în comparaţie cu perioada 1851—1853 a avut loc, în medie, o scumpire a lor cu 20% în decursul celor trei ani 1860—1862. În cei trei ani următori, 1863—1865, carnea, untul, laptele, zahărul, sarea, cărbunii şi o mulţime de alte mijloace de subzistenţă necesare s-au scumpit progresiv 104) . Următorul discurs la buget al lui Gladstone, din 7 aprilie 1864, este un ditiramb pindaric i) progresului făcut în arta de a stoarce plusvaloare şi fericirii poporului, moderată prin „sărăcie“. El vorbeşte despre mase care se află „în pragul pauperismului“, despre ramuri de producţie în care salariul nu a crescut şi rezumă în cele din urmă fericirea clasei muncitoare în cuvintele:
„În nouă cazuri din zece, viaţa omenească nu este decît o luptă pentru existență“ 105) .
Profesorul Fawcett i) , care nu este legat ca Gladstone de considerente oficiale, declară fără înconjur:
„Nu voi nega, bineînţeles, că“ (în ultimele decenii) „salariul în bani a crescut o dată cu această creştere a capitalului, dar avantajul acesta aparent se pierde din nou în mare măsură, pentru că multe din cele necesare traiului se scumpesc mereu“ (el atribuie acest fapt scăderii valorii metalelor nobile). „...Cei bogaţi devin repede şi mai bogaţi (the rich grow rapidly richer), în timp ce viaţa clasei muncitoare nu se îmbunătăţeşte... Muncitorii aproape că devin sclavii negustorilor, ai căror debitori sînt“ 106) .
În secţiunile consacrate zilei de muncă şi maşinilor ni s-au dezvăluit împrejurările în care clasa muncitoare din Anglia a creat pentru clasele posedante „o ameţitoare sporire a avuţiei şi a puterii“. Dar acolo ne-am ocupat în primul rînd de muncitor în cursul funcţiei sale sociale. Pentru a elucida complet legile acumulării trebuie să avem în vedere şi situaţia sa în afara atelierului, condiţiile sale de alimentaţie şi de locuit. Limitele acestei cărţi ne impun să ne ocupăm aici în primul rînd de partea cea mai prost plătită a proletariatului industrial şi a muncitorilor agricoli, adică de majoritatea clasei muncitoare.
Dar mai întîi vom spune cîteva cuvinte despre pauperismul oficial, adică despre acea parte a clasei muncitoare care şi-a pierdut condiţia de existenţă, anume posibilitatea de a-şi vinde forţa de muncă, şi trăieşte din caritatea publică. Potrivit datelor oficiale, în Anglia 107) existau în 1855 851.369 de pauperi, în 1856 877.767, în 1865 971.433. Ca urmare a crizei de bumbac, această cifră a crescut în 1863 şi 1864 la 1.079.382 şi 1.014.978. Criza din 1866, care a lovit cel mai greu Londra, a provocat în 1866 în acest centru al pieţei mondiale cu o populaţie mai mare decît cea a regatului Scoţiei o creştere de 19,5% a numărului pauperilor în comparaţie cu 1865 şi de 24,4% în comparaţie cu 1864, iar pentru primele luni ale anului 1867 o creştere şi mai mare în comparaţie cu 1866. Cînd se analizează statistica pauperilor, trebuie subliniate două momente. Pe de o parte, micşorarea şi creşterea numărului pauperilor reflectă alternările periodice ale fazelor ciclului industrial. Pe de altă parte, statistica oficială denaturează tot mai mult proporţiile reale ale pauperismului, pe măsură ce o dată cu acumularea capitalului se dezvoltă lupta de clasă şi deci conştiinţa de clasă a muncitorilor. De pildă tratamentul barbar la care erau supuşi pauperii, despre care presa engleză („Times“, „Pali Mall Gazette“ etc.) a făcut atîta zgomot în ultimii doi ani, este un fenomen vechi. F. Engels a constatat în 1844 exact aceleaşi orori şi exact aceleaşi lamentări ipocrite şi trecătoare, aparţinînd „literaturii de senzaţie“ 182 . Dar creşterea înspăimîntătoare în cursul ultimului deceniu a numărului celor care au murit de inaniţie („deaths by starvation“) la Londra este o dovadă incontestabilă a repulsiei crescînde a muncitorilor faţă de sclavia caselor de muncă 108) , aceste case de corecţie a mizeriei.
