b) Păturile prost plătite ale clasei muncitorilor industriali din Anglia
Să ne ocupăm acum de păturile prost plătite ale clasei muncitorilor industriali. În timpul crizei de bumbac din 1862, doctorul Smith i) a fost însărcinat de către Privy Council 184 cu cercetarea condiţiilor de alimentare ale muncitorilor din industria bumbacului din Lancashire şi Cheshire, care trăiau în mare mizerie. Observaţii anterioare făcute ani de-a rîndul îl duseseră la concluzia că „pentru a se evita bolile de subnutriţie (starvation diseases)“, hrana zilnică a unei femei trebuie să conţină în medie cel puţin 3.900 de grani de carbon şi 180 de grani de azot, iar hrana zilnică a unui bărbat trebuie să conţină în medie cel puţin 4.300 de grani de carbon şi 200 de grani de azot, adică pentru femei aproximativ atîtea substanţe nutritive cît conţin doi pfunzi de pîine bună de grîu, iar pentru bărbaţi cu 1/9 mai mult; aceasta înseamnă că în medie bărbaţii adulţi şi femeile adulte au nevoie săptămînal de 28.600 de grani de carbon şi de 1.330 de grani de azot. Calculele sale au fost uimitor confirmate de practică, în sensul că ele au coincis cu cantitatea mizeră de alimente la care mizeria a redus consumul muncitorilor din industria bumbacului. În decembrie 1862 ei primeau săptămînal 29.211 grani de carbon şi 1.295 de grani de azot.
În 1863 Privy Council a întreprins o anchetă asupra situaţiei părţii celei mai prost nutrite a clasei muncitoare din Anglia. Doctorul Simon i) , inspector sanitar al lui Privy Council, a ales pentru această muncă pe sus-menţionatul doctor Smith. Ancheta cuprinde pe de o parte pe muncitorii agricoli, pe de altă parte pe ţesătorii de mătase, cusătoresele, muncitorii care confecţionează mănuşi de piele, pe tricoterii de ciorapi, pe ţesătorii de mănuşi şi pe cizmari. Aceste din urmă categorii, cu excepţia tricoterilor de ciorapi, există exclusiv la oraş. S-a stabilit ca ancheta să aleagă, de regulă, pentru fiecare categorie familiile cele mai sănătoase şi cu condiţii de viaţă relativ mai bune.
Concluzia generală a fost că
„numai la o singură categorie de muncitori de la oraşe, dintre cele anchetate, consumul de azot depăşea întrucîtva minimul absolut sub care apar bolile de subnutriţie, că la două categorii se observă o lipsă — la una dintre ele foarte accentuată — atît de alimente azotoase, cît şi de alimente bogate în carbon, că dintre familiile de muncitori agricoli anchetate mai mult de o cincime primea mai puţin decît minimul necesar de alimente bogate în carbon, mai mult de o treime primea mai puţin decît minimul necesar de alimente azotoase şi că în trei comitate (Berkshire, Oxfordshire şi Somersetshire) insuficienţa alimentelor azotoase era un fenomen obişnuit“ 109) .
Dintre muncitorii agricoli, cei din Anglia, partea cea mai bogată a Regatului Unit, erau cei mai prost hrăniţi 110) . În general, la muncitorii agricoli, subnutriţia lovea mai ales pe femei şi pe copii, deoarece „bărbatul trebuie să mănînce ca să poată munci“. La categoriile de muncitori de la oraşe anchetate s-a constatat că subnutriţia face ravagii şi mai mari. „Ei sînt atît de prost hrăniţi, încît în mod inevitabil cazurile de privaţiuni crunte şi distrugătoare pentru sănătate sînt numeroase“ 111) . (Iată „abstinenţa“ capitalistului! Adică abstinenţa de la a plăti mijloacele de subzistență necesare pur şi simplu pentru ca muncitorii lui să vegeteze!)
Tabelul de mai jos compară hrana categoriilor pur urbane de muncitori amintite cu minimul stabilit de dr. Smith şi cu hrana muncitorilor din industria bumbacului în perioadele de mizerie extremă:
Ambele sexe
Cantitatea medie săptămînală de carbon (în grani)
Cantitatea medie săptămînală de azot (în grani)
Cinci ramuri de producţie de la oraşe.................
28.876
1.192
Muncitori de fabrică şomeri din Lancashire........
29.211
1.295
Cantitatea minimă propusă pentru muncitorii din Lancashire, considerînd un număr egal de bărbaţi şi de femei .............................................
28.600
1.330
Jumătate, adică 60/125, din categoriile de muncitori industriali anchetate nu consumau de loc bere, 28% nu consumau lapte. Cantitatea medie săptămînală de alimente lichide consumate de o familie oscila între 7 uncii la cusătorese şi 243/4 uncii la tricoterii de ciorapi. Majoritatea acelora care nu consumau lapte o constituiau cusătoresele din Londra. Cantitatea de pîine consumată săptămînal varia între 73/4 pfunzi la cusătorese şi 111/4 pfunzi la cizmari şi reprezenta, în medie, 9,9 pfunzi săptămînal pentru o persoană adultă. Cantitatea de zahăr (sirop etc.) varia de la 4 uncii pe săptămînă pentru muncitorii care confecţionează mănuşi de piele la 11 uncii pentru tricoterii de ciorapi; media săptămînală pentru toate categoriile era de 8 uncii de fiecare persoană adultă. Media săptămînală totală la consumul de unt (grăsimi etc.) era de 5 uncii de persoană adultă. Media săptămînală la carne (slănină etc.) varia de fiecare persoană adultă de la 71/4 uncii pentru ţesătorii de mătase la 181/4 uncii pentru muncitorii care confecţionează mănuşi de piele; în medie pentru toate categoriile: 13,6 uncii. Cheltuielile săptămînale pentru hrana unei persoane adulte reprezentau următoarele cifre medii: ţesători de mătase 2 şilingi şi 21/2 pence, cusătoresele 2 şilingi şi 7 pence, muncitorii care confecţionează mănuşi de piele 2 şilingi şi 91/2 pence, cizmarii 2 şilingi şi 73/4 pence, tricoterii de ciorapi 2 şilingi şi 61/4 pence. Pentru ţesătorii de mătase din Macclesfield, media săptămînală era doar de 1 şiling şi 81/2 pence. Din categoriile cel mai prost hrănite făceau parte cusătoresele, ţesătorii de mătase şi muncitorii care confecţionează mănuşi de piele 113) .
Despre aceste condiţii de alimentaţie, doctorul Simon spune următoarele în raportul său general asupra situaţiei sanitare:
„Oricine practică medicina printre săraci sau cunoaşte pe pacienţii spitalelor, pe cei internaţi, sau pe cei care fac tratament ambulatoriu va confirma că în nenumărate cazuri subnutriţia generează sau agravează bolile... Dar din punct de vedere sanitar se mai adaugă aici o altă împrejurare, foarte importantă... Trebuie să ne amintim că privaţiunile în alimentaţie sînt suportate extrem de greu și că de obicei ele nu vin decît în urma altor privaţiuni, anterioare. Cu mult înainte ca subnutriţia să fi subminat sănătatea, cu mult înainte ca fiziologul să se fi gîndit să numere granii de azot şi de carbon între care oscilează viaţa și moartea prin inaniţie, din condiţiile de trai dispare în întregime orice confort material. Îmbrăcămintea şi încălzitul ajung şi mai puţin îndestulătoare decît mîncarea. Lipseşte un adăpost suficient împotriva intemperiilor; spaţiul locativ se reduce la dimensiuni care provoacă şi agravează bolile; obiectele de menaj şi mobila sînt aproape inexistente; pînă şi întreţinerea curăţeniei devine costisitoare sau dificilă. Dacă din respect pentru propria persoană se mai fac încercări de a se menţine curăţenia, orice asemenea încercare sporeşte chinurile pricinuite de foame. Locuinţa se caută acolo unde ea poate fi procurată la preţul cel mai mic: în cartiere în care activitatea poliţiei sanitare dă cele mai mici rezultate, în care sînt cele mai infecte canale de scurgere, cele mai proaste mijloace de comunicaţie, cele mai multe gunoaie în plină stradă, în care alimentarea cu apă este cea mai redusă sau cea mai proastă şi în care, cînd este vorba de oraşe, este cea mai mare lipsă de lumină şi de aer. Iată condiţiile care ameninţă inevitabil sănătatea săracilor atunci cînd sărăcia se asociază cu subnutriţia. Dacă toate aceste rele la un loc sînt insuportabile, subnutriţia este, prin ea însăşi, îngrozitoare... Acestea sînt reflecţii chinuitoare, îndeosebi dacă ne amintim că sărăcia despre care este vorba nu e rezultatul binemeritat al trîndăviei. Este sărăcia unor oameni care muncesc. Munca cu preţul căreia muncitorii de la oraşe îşi cumpără hrana mizeră depăşeşte de cele mai multe ori orice limite. Şi totuşi se poate spune numai într-un sens foarte relativ că această muncă dă muncitorului posibilitatea să se întreţină... În marea majoritate a cazurilor, această întreţinere nominală nu este decît o cale ocolită, mai scurtă sau mai lungă spre pauperisrn“ 114) .
Pentru a înţelege legătura lăuntrică dintre chinurile foamei pe care le îndură păturile cele mai harnice ale muncitorilor şi risipa, rafinată sau ostentativă, bazată pe acumularea capitalistă a celor bogaţi, este necesar să se cunoască legile economice. Altfel stau lucrurile cu condiţiile de locuit. Orice observator imparţial vede că cu cît centralizarea mijloacelor de producţie este mai masivă, cu atît îngrămădirea muncitorilor pe un spaţiu redus este mai mare, că deci cu cît acumularea capitalistă este mai rapidă, cu atît mai mizere sînt condiţiile de locuit ale muncitorilor. „Modernizarea“ (improvements) oraşelor prin demolarea unor cartiere prost construite, prin construirea de palate pentru bănci, magazine etc., prin deschiderea străzilor pentru traficul comercial şi pentru echipajele luxoase, prin introducerea tramvaielor cu cai etc., modernizare care însoţeşte creşterea avuţiei, îi alungă, evident, pe cei săraci în cocioabe tot mai supraaglomerate. Pe de altă parte, este îndeobşte cunoscut faptul că scumpetea locuinţelor este invers proporţională cu calitatea lor şi că aceste mine ale mizeriei sînt exploatate de antreprenorii constructori cu mai mult profit şi cu mai puţină cheltuială decît au fost exploatate vreodată minele de argint de la Potosi. Caracterul antagonist al acumulării capitaliste şi deci al relaţiilor capitaliste de proprietate în general 115) devine aici atît de evident, încît înseşi rapoartele oficiale engleze asupra acestui subiect sînt pline de atacuri eretice la adresa „proprietăţii şi a drepturilor ei“. Răul acesta ia o amploare atît de mare o dată cu dezvoltarea industriei, cu acumularea capitalului, cu creşterea şi cu „înfrumuseţarea“ oraşelor, încît nimic altceva decît teama de bolile infecţioase, care nu cruţă nici „notabilităţile“, a făcut ca între 1847 şi 1864 să fie promulgate nu mai puţin decît zece legi cu privire la poliţia sanitară şi ca în cîteva oraşe, ca Liverpool, Glasgow etc., burghezia speriată să acţioneze prin intermediul municipalităţilor ei. Totuşi, dr. Simon spune în raportul său din 1865: „În general, în Anglia acest rău este necontrolat“. În 1864 Privy Council a iniţiat o anchetă asupra condiţiilor de locuit ale muncitorilor agricoli, iar în 1865 asupra condiţiilor de locuit ale păturilor sărace de la oraşe. Munca grandioasă depusă de doctorul Julian Hunter i) se reflectă în raportul al şaptelea şi al optulea cu privire la „Public Health“. La muncitorii agricoli voi reveni mai tîrziu. În ceea ce priveşte condiţiile de locuit de la oraşe, reproduc în prealabil o observaţie cu caracter general a doctorului Simon:
„Cu toate că — spune el — punctul meu de vedere oficial este exclusiv medical, un elementar sentiment uman nu-mi permite să ignorez cealaltă latură a acestui rău. Atingînd un anumit grad, el presupune în mod aproape necesar o negare a oricărei decențe, o promiscuitate revoltătoare, o etalare mai curînd animalică decît umană a goliciunii şi a funcţiunilor fiziologice. A fi supus unor asemenea influenţe înseamnă o înjosire, care este cu atît mai profundă cu cît se prelungeşte mai mult. Pentru copiii care se nasc în această atmosferă blestemată, ea este un botez în infamie (baptism into infamy). Este cu totul irealizabilă dorinţa ca oamenii care trăiesc în asemenea condiţii să aspire în alte privinţe la acea civilizaţie înaltă a cărei esenţă constă în puritatea fizică şi morală“ 116) .
Pe primul loc în ceea ce priveşte locuinţele supraaglomerate sau absolut improprii pentru a-i adăposti pe oameni se situează Londra.
„Două lucruri — spune doctorul Hunter — sînt absolut certe: în primul rînd, la Londra există circa 20 de cartiere mari, cu circa 10.000 de oameni fiecare, a căror situaţie mizeră depăşeşte orice s-a văzut vreodată în Anglia, şi această situaţie este rezultatul aproape exclusiv al condiţiilor proaste în care locuiescș în al doilea rînd, casele din aceste cartiere sînt cu mult mai aglomerate şi mai degradate decît acum 20 de ani“ 117) . „Nu exagerăm dacă spunem că în multe părţi din Londra şi Newcastle viaţa este un iad“ 118) .
Partea clasei muncitoare din Londra care are o situaţie relativ mai bună, precum şi micii negustori sau alte elemente ale micii burghezii sînt de asemenea tot mai mult lovite de acest blestem şi silite să trăiască în locuinţe mizere pe măsură ce progresează „modernizarea“ şi o dată cu ea lărgirea străzilor şi demolarea caselor vechi, pe măsură ce creşte numărul fabricilor şi afluxul oamenilor spre capitală, în sfîrşit pe măsură ce creşte renta funciară urbană şi o dată cu ea chiriile.
„Chiriile sînt atît de mari, încît puţini muncitori pot să plătească mai mult decît o cameră“ 119) .
La Londra nu există aproape nici un imobil în jurul căruia să nu roiască un număr enorm de „middlemen“ *23 . Într-adevăr, la Londra, preţul pămîntului este întotdeauna foarte ridicat în comparaţie cu veniturile pe care le aduce anual, întrucît fiecare cumpărător scontează pe faptul că mai curînd sau mai tîrziu îl va specula vînzîndu-l la un aşa-zis jury price sau va cîştiga de pe urma creșterii extraordinare a valorii lui datorită vecinătăţii cu o mare întreprindere. Urmarea este un comerţ regulat cu contracte de închiriere pe punctul de a expira.
„De la gentlemenii care se ocupă cu asemenea afaceri este de aşteptat să procedeze aşa cum procedează, să stoarcă de la locatari cît mai mult posibil și apoi să lase casa într-o stare deplorabilă succesorilor lor“ 120) .
Chiriile sînt săptămînale şi aceşti domni nu riscă nimic. Graţie construcţiilor de căi ferate în interiorul oraşului,
„s-au putut vedea nu de mult într-o sîmbătă seara în partea de est a Londrei numeroase familii alungate din vechile lor locuinţe, rătăcind pe străzi, cu bruma de avut în spinare; singurul lor refugiu erau casele de muncă“ 121) .
Casele de muncă sînt deja supraaglomerate, iar „modernizarea“ aprobată de parlament este abia la început. Dacă muncitorii sînt alungaţi din cauza demolării caselor lor vechi, ei nu-şi părăsesc parohia sau, cel mult, se mută în imediata ei apropiere.
„Ei caută, fireşte, să locuiască cît mai aproape de locurile lor de muncă. Rezultatul este că în loc de două camere familia este nevoită să locuiască într-una singură. Chiar la o chirie mai mare, noua locuinţă este mai proastă decît locuinţa proastă din care au fost alungaţi. De pe acum jumătate din muncitorii din Strand trebuie să străbată două mile pînă la locul de muncă“.
Acest Strand, a cărui stradă principală face ca un străin să rămînă surprins de bogăţia Londrei, poate servi ca exemplu de supraaglomerare a Londrei. Într-o parohie din Strand, inspectorul sanitar a numărat 581 de persoane pe acru, dar acest acru se întindea pînă în mijlocul Tamisei. Se înţelege de la sine că orice măsură luată de poliţia sanitară prin care, aşa cum s-a întîmplat pînă acum la Londra, muncitorii sînt alungaţi dintr-un cartier prin demolarea caselor insalubre nu face decît să-i înghesuie şi mai mult în alt cartier.
„Sau — spune doctorul Hunter — acest procedeu trebuie în mod necesar să înceteze ca fiind cu totul absurd sau trebuie trezită simpatia publică (!) pentru ceea ce se poate numi în momentul de faţă, fără exagerare, o datorie naţională: este vorba de a procura un adăpost oamenilor care din lipsă de capital nu pot să şi-l procure, dar care, prin plăţi periodice, ar putea să-i despăgubească pe proprietari“ 122) .
Admiraţi justiţia capitalistă! Dacă proprietarul unui teren, al unui imobil sau comerciantul este expropriat pentru „improvements“, cum ar fi construirea de căi ferate, deschiderea de noi străzi etc., el nu este numai pe deplin despăgubit: pentru „renunţarea“ lui forţată el mai trebuie consolat, după legi lăsate de dumnezeu şi de oameni, printr-un profit apreciabil. Muncitorii sînt aruncaţi în stradă cu femeile, cu copiii şi cu tot avutul şi, dacă se îngrămădesc în număr prea mare în cartierele orăşeneşti în care municipalitatea ţine să păstreze un aspect decent, sînt urmăriţi de poliţia sanitară!
La începutul secolului al XIX-lea, nici un oraş din Anglia, în afară de Londra, nu avea 100.000 de locuitori. Numai cinci oraşe aveau peste 50.000. În prezent există 28 de oraşe cu peste 50.000 de locuitori.
„Rezultatul acestei schimbări nu a fost numai o creştere uriaşă a populaţiei orăşeneşti, ci şi faptul că vechile oraşe mici suprapopulate au devenit acum centre înconjurate din toate părţile de clădiri noi, care nu permit pătrunderea aerului curat. Întrucît nu le mai place să locuiască aici, cei bogaţi se mută în cartierele mai agreabile. Cei care vin în locul lor în aceste case mari locuiesc cîte o familie în fiecare cameră, de multe ori avînd şi chiriaşi. În felul acesta, populaţia se înghesuie în case care nu-i erau destinate ei şi pentru care ea nu este de loc potrivită, în condiţii de-a dreptul înjositoare pentru adulţi şi distrugătoare pentru copii“ 123) .
Cu cît capitalul se acumulează mai rapid într-un oraş industrial sau comercial, cu atît mai rapid este afluxul de material uman care poate fi exploatat, cu atît mai mizere sînt locuinţele improvizate ale muncitorilor. De aceea Newcastle-upon-Tyne, centru al unui district carbonifer şi minier în care extracţia se dezvoltă continuu, ocupă, după Londra, locul al doilea în acest infern al locuinţelor. Aici nu mai puţin de 34.000 de oameni locuiesc în cîte o singură cameră. La Newcastle şi la Gateshead nu de mult au fost demolate din ordinul poliţiei un mare număr de case pentru că prezentau un pericol absolut pentru sănătatea publică. Construcţia de locuinţe noi înaintează foarte încet, în timp ce afacerile se dezvoltă rapid. În 1865 oraşul era deci mai aglomerat decît înainte. Abia se găsea de închiriat cîte o singură cameră. Doctorul Embleton i) de la spitalul din Newcastle spune:
„Nu încape nici o îndoială că tifosul persistă şi se răspîndeşte din cauza înghesuirii oamenilor în locuinţe murdare. Casele în care trăiesc de obicei muncitorii sînt situate în fundături şi în curţi. În ceea ce priveşte lumina, aerul, spaţiul şi curăţenia, ele sînt adevărate mostre de lipsă de confort şi de insalubritate, o ruşine pentru orice ţară civilizată. Noaptea, bărbaţi, femei şi copii dorm claie peste grămadă. La bărbaţi, schimbul de noapte urmează schimbului de zi într-o succesiune neîntreruptă, astfel că paturile abia au timp să se răcească. Casele nu au apă, aproape că nu au nici latrine, sînt murdare, neaerisite şi exală un miros pestilenţial“ 124) .
Chiria săptămînală pentru aceste cocioabe este între 8 pence şi 3 şilingi.
„Newcastle-upon-Tyne — spune doctorul Hunter — constituie un exemplu de felul cum cele mai reuşite rase din rîndurile compatrioţilor noştri ajung sub influenţa unor condiţii exterioare, locuinţa şi strada, într-o stare de degradare vecină cu sălbăticia“ 125) .
Din cauza fluxului şi refluxului capitalului şi muncii, condiţiile de locuit dintr-un oraş industrial pot să fie astăzi acceptabile şi mîine să devină îngrozitoare. Sau dacă astăzi edilitatea oraşului a făcut, în sfîrşit, un efort pentru înlăturarea abuzurilor celor mai flagrante, mîine pot sosi, asemenea unui stol de lăcuste, irlandezi în zdrenţe sau muncitori agricoli englezi decăzuţi. Ei sînt îngrămădiţi în subsoluri şi în magazii sau casa muncitorilor care mai înainte avea un aspect decent este transformată într-un cantonament, în care locatarii se schimbă în ritmul în care se schimbau încartiruirile în timpul războiului de 30 de ani. Un exemplu: Bradford. Acolo filistinii din municipalitatea oraşului erau tocmai ocupaţi cu reforme edilitare. În afară de aceasta, în 1861 mai existau aici 1.751 de case nelocuite. Dar iată că lucrurile încep să ia o întorsătură favorabilă, ceea ce domnul Forster i) , acest liberal onctuos, prieten al negrilor, a anunţat nu de mult cu atîta graţie. O dată cu înviorarea afacerilor are loc, bineînţeles, o revărsare a „armatei de rezervă“, adică a „suprapopulaţiei relative“, aflată în continuă mişcare. Subsolurile şi camerele respingătoare, trecute pe lista (notă 126) ) primită de doctorul Hunter de la agentul unei societăţi de asigurare, erau locuite în majoritatea cazurilor de muncitori bine plătiţi. Ei au declarat că ar fi gata să plătească locuinţe mai bune dacă ar găsi. Cu timpul, ei şi familiile lor cad pradă mizeriei şi bolilor, în timp ce liberalul onctuos Forster, membru al parlamentului, se înduioşează pînă la lacrimi de binefacerile liberului-schimb şi de profiturile obţinute de notabilităţile din Bradford de pe urma fabricării camgarnului. În raportul din 5 septembrie 1865, doctorul Bell i) , unul dintre medicii care acordă asistenţă medicală săracilor la Bradford, explică mortalitatea îngrozitoare provocată de friguri în circumscripţia sa prin condiţiile de locuit:
„într-un subsol de 1.500 de picioare3 locuiesc 10 persoane... Vincentstreet Green Air Place şi the Leys cuprind 223 de case cu 1.450 de locatari, 435 de paturi şi 36 de closete... Paturile — şi prin pat înţeleg orice grămadă de zdrenţe murdare şi orice pumn de talaş — sînt, în medie, unul la cîte 3,3 persoane, iar uneori chiar la cîte 4 şi 6 persoane. Mulţi dorm îmbrăcaţi pe podeaua goală, bărbaţi tineri şi femei tinere, căsătoriţi şi necăsătoriţi, toţi de-a valma. Mai trebuie oare să adăugăm că aceste locuinţe sînt de cele mai multe ori infecte, întunecoase, umede, murdare şi cu totul improprii pentru a servi drept locuinţe pentru oameni? Sînt focare de boli şi de moarte, care fac victime şi printre cei bine situaţi (of good circumstances), care au permis acestor ulceraţii să supureze în mijlocul nostru“ 127) .
Bristol ocupă locul al treilea după Londra în ceea ce priveşte condiţiile mizerabile de locuit.
„Aici, într-unul din cele mai bogate oraşe din Europa, domneşte o sărăcie lucie (blank poverty) şi o nevoie stringentă de locuinţe“ 128) .
