5. Lupta pentru ziua normală de muncă. Legi coercitive pentru prelungirea zilei de muncă, de la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea

„Ce este o zi de muncă?“ Cît de mare este timpul în cursul căruia capitalul are voie să consume forţa de muncă a cărei valoare pe o zi o plăteşte? Cît de mult poate fi prelungită ziua de muncă peste timpul de muncă necesar pentru reproducerea forţei de muncă însăşi? La aceste întrebări, după cum s-a văzut, capitalul răspunde: ziua de muncă numără în fiecare zi 24 de ore pline minus cele cîteva ore de repaus, fără de care forţei de muncă îi este absolut imposibil să-şi reînceapă activitatea. În primul rînd, se înţelege de la sine că toată viaţa sa muncitorul nu este nimic altceva decît forţă de muncă, că, prin urmare, tot timpul său disponibil reprezintă în mod natural şi de drept timp de muncă, aparţine, aşadar, autovalorificării capitalului. Timpul necesar omului pentru cultură, dezvoltare spirituală, îndeplinirea unor funcţii sociale, pentru relaţii sociale, jocul liber al forţelor vitale fizice şi intelectuale, repausul de duminică — chiar dacă e vorba de ţara celor care ţin cu sfinţenie duminica 104) — nu-i decît aiureală curată! Dar în goana sa oarbă şi nesăţioasă după supramuncă, capitalul depăşeşte nu numai limitele maxime morale, dar şi pe cele pur fizice ale zilei de muncă. El uzurpă timpul necesar pentru creşterea, dezvoltarea şi conservarea sănătăţii corpului. El fură timpul destinat asimilării de aer curat şi de lumină solară. El ciupeşte din timpul pentru masă şi, dacă se poate, înglobează masa în însuşi procesul de producţie, încît muncitorul, simplu mijloc de producţie, este alimentat cu mîncare la fel cum cazanul este alimentat cu cărbune sau maşinile cu seu ori ulei. Somnul sănătos, necesar pentru acumularea, reînnoirea şi împrospătarea forţei vitale, capitalul îl reduce la atîtea ore de amorţire cîte sînt indispensabile pentru reanimarea unui organism complet epuizat. În loc ca menţinerea în stare normală a forţei de muncă să determine limita zilei de muncă, dimpotrivă, maxima cheltuire posibilă de forţă de muncă în decursul unei zile este aceea care determină limita timpului de repaus al muncitorului, oricît de nesănătoasă, de forţată şi de chinuitoare ar fi această cheltuire. Capitalul nu se sinchiseşte de durata vieţii forţei de muncă. Ceea ce îl interesează este numai şi numai maximul de forţă de muncă susceptibil de a fi pus în funcţiune într-o zi de muncă. Această ţintă el şi-o atinge prin reducerea duratei forţei de muncă, aşa cum un agricultor hrăpăreţ obţine o recoltă mai bogată sleind fertilitatea solului.

Producţia capitalistă, care, în esenţă, constituie producţie de plusvaloare, absorbire de supramuncă, produce deci, prin prelungirea zilei de muncă, nu numai degenerarea forţei de muncă omeneşti, căreia i se răpesc condiţiile normale de dezvoltare şi de activitate atît morale cît şi fizice. Ea produce epuizarea şi nimicirea timpurie a însăşi forţei de muncă 105) . Ea prelungeşte timpul de producţie al muncitorului înăuntrul unui termen dat, scurtîndu-i durata vieţii.

Dar valoarea forţei de muncă cuprinde valoarea mărfurilor necesare pentru reproducerea muncitorului, sau pentru perpetuarea clasei muncitoare. Prin urmare, dacă prelungirea nefirească a zilei de muncă, către care tinde în mod necesar capitalul în pofta sa nesăţioasă de autovalorificare, scurtează durata vieţii fiecărui muncitor în parte şi deci durata forţei lor de muncă, se impune necesitatea unei înlocuiri mai rapide a forţei de muncă uzate; în reproducerea forţei de muncă vor intra deci cheltuieli de uzură mai mari, aşa cum la maşină partea de valoare care urmează a fi reprodusă zilnic este cu atît mai mare cu cît maşina se uzează mai repede. Se pare, în consecinţă, că propriul interes al capitalului reclamă o zi de muncă normală.

Proprietarul de sclavi îşi cumpără muncitorul aşa cum şi-ar cumpăra un cal. Pierzîndu-şi sclavul, el pierde un capital, care trebuie înlocuit printr-o nouă cheltuială la tîrgul de sclavi. Dar

„oricît de distrugătoare şi de funeste ar fi lanurile de orez din Georgia şi mlaştinile Mississippi-ului pentru organismul omenesc, această distrugere de vieţi omeneşti nu este totuşi atît de mare încît să nu poată fi compensată de rezervaţiile suprapopulate din Virginia şi Kentucky. Considerentele economice care ar putea prezenta un fel de garanţie pentru un tratament omenesc al sclavilor, în măsura în care ele identifică interesul stăpînului cu conservarea sclavului, se transformă o dată cu introducerea comerţului cu sclavi, dimpotrivă, în pricini pentru o totală distrugere a sclavului, căci din moment ce locul său poate fi completat prin import din rezervaţiile de negri de prin alte locuri, durata vieţii sale devine mai puţin importantă decît productivitatea lui în timpul vieţii. Politica economică cea mai eficientă constă în a stoarce din aceşti oameni-vite de povară (human chattle) o cantitate de muncă cît mai mare cu putinţă într-un timp cît mai scurt, iată deviza economiei sclavagiste din ţările importatoare de sclavi. Şi tocmai în exploatările din regiunile tropicale, unde profiturile anuale adeseori egalează întregul capital al plantaţiilor, viaţa negrilor este sacrificată fără nici un fel de scrupule. Tocmai agricultura Indiilor occidentale, leagăn secular al unor bogăţii fabuloase, a înghiţit milioane de oameni de rasă africană. Astăzi în Cuba, ale cărei venituri se numără cu milioanele şi ai cărei plantatori sînt adevăraţi principi, găsim o clasă de sclavi nu numai hrănită mizerabil şi sleită de muncă, dar în mare parte pur şi simplu distrusă an de an prin chinurile lente ale muncii excesive şi prin lipsa de somn şi de odihnă“ 106) .

Mutato nomine de te fabula narratur! 88 Citeşte, în loc de comerţ cu sclavi, piaţa muncii, în loc de Kentucky şi Virginia, Irlanda şi districtele agricole din Anglia, Scoţia şi Wales, în loc de Africa, Germania! Am văzut ce ravagii face munca excesivă printre brutarii din Londra, şi totuşi piaţa muncii din Londra este în permanenţă supraaglomerată de candidaţi la moarte pentru brutării, veniţi din Germania şi din alte părţi. Olăritul reprezintă, după cum am văzut, una din ramurile industriale în care muncitorii au viaţa cea mai scurtă. E oare lipsă de olari din această cauză? Josiah Wedgwood i) , inventatorul olăriei moderne, la început el însuşi un simplu muncitor, a declarat în 1785, în faţa Camerei comunelor, că întreagă această producţie cuprinde 15.000 pînă la 20.000 de persoane 107) . În 1861, în Marea Britanie numai populaţia centrelor urbane ale acestei industrii era de 101.302 persoane.

„Industria bumbacului are o vechime de 90 de ani... În decursul a trei generaţii ale poporului englez ea a devorat nouă generaţii de muncitori din această ramură“ 108) .

Ce-i drept, în unele perioade de activitate febrilă, piaţa muncii a prezentat goluri îngrijorătoare, ca, de pildă, în 1834. Dar domnii fabricanţi au propus atunci aşa-numiţilor Poor Law Commissioners *36 să trimită „suprapopulaţia“ districtelor agricole în nordul ţării, arătînd că „fabricanţii o vor absorbi şi consuma“ 109) . Acestea au fost propriile lor cuvinte.

 „Au fost numiţi agenţi la Manchester cu încuviinţarea comisarilor pentru asistenţa săracilor. Au fost întocmite liste de muncitori agricoli şi predate acestor agenţi. Fabricanţii au dat buzna în birourile agenţilor şi, după ce au ales ceea ce le convenea, familiile respective au fost expediate din sudul Angliei. Aceste pachete de oameni erau livrate cu etichete, ca baloturile de marfă, pe calea apei şi în camioane, — alţii pribegeau pe jos, şi mulţi dintre ei rătăceau pierduţi şi înfometaţi prin districtele industriale. Această practică a căpătat proporţiile unei adevărate ramuri comerciale. Camerei comunelor nici nu-i va veni să creadă că acest comerţ regulat, acest trafic cu carne vie a continuat, că oamenii erau sistematic cumpăraţi şi vînduţi de agenţii din Manchester fabricanţilor din Manchester tot aşa cum negrii sînt vînduţi plantatorilor de bumbac din statele din sud... Anul 1860 marchează apogeul industriei bumbacului... Din nou era lipsă de braţe de muncă. Fabricanţii s-au adresat din nou agenţilor de carne vie... şi aceştia au pornit să cotrobăiască dunele de la Dorset, colinele din Devon şi cîmpiile din Wilts, dar suprapopulaţia fusese înghiţită“.

Ziarul „Buxy Guardian“ se lamenta că după încheierea tratatului comercial anglo-francez ar mai putea fi absorbite încă 10.000 de braţe de muncă şi că va fi nevoie în curînd de alte 30.000 sau 40.000. După ce, în 1860, agenţii şi subagenţii comerţului de carne vie scotociseră prin districtele agricole fără vreun rezultat apreciabil,

„o delegaţie de fabricanţi s-a adresat d-lui Villiers i) , preşedintele lui Poor Law Board *37 , cu cererea de a se permite din nou folosirea în fabrică a copiilor săraci şi a orfanilor din workhouses *38 “ 110) .

În general, experienţa îi arată capitalistului că există o suprapopulaţie constantă, adică o suprapopulaţie în raport cu nevoile imediate de valorificare a capitalului, cu toate că rîndurile acestei suprapopulaţii sînt formate din generaţii de oameni prăpădiţi, care se uzează repede şi se succed repede, generaţii culese, ca să zicem aşa, înainte de a se fi copt 111) . Dar, pe de altă parte, observatorul avizat ştie din experienţă cît de repede şi cît de adînc a subminat producţia capitalistă, care istoriceşte vorbind nu datează decît de ieri, însăşi rădăcina forţei vitale a poporului; ştie că degenerarea populaţiei industriale este încetinită numai prin absorbirea permanentă a unor elemente proaspete de la ţară şi că înşişi muncitorii de la ţară au şi început să se ofilească, în pofida aerului curat în care trăiesc şi în pofida acelui principle of natural selection *39 , a cărui acţiune este atît de puternică în rîndurile lor şi în virtutea căreia doar indivizii cei mai puternici rămîn în viaţă 112) . În activitatea sa practică, capitalul, care are atîtea „motive întemeiate“ să tăgăduiască suferinţele generaţiei de municitori de care este înconjurat, se sinchiseşte tot atît de puţin de perspectiva unei viitoare degenerări a omenirii şi, în cele din urmă, de o inevitabilă depopulare, pe cît se sinchiseşte de o eventuală prăbuşire a Pămîntului pe Soare. Ori de cîte ori este vorba de speculă cu acţiuni, fiecare ştie că furtuna se va dezlănţui cîndva, dar fiecare speră că trăsnetele vor cădea pe capul vecinului, după ce ploaia de aur se va fi revărsat asupra lui şi el şi-o va fi pus-o în siguranţă. Après moi le déluge! 89 este deviza fiecărui capitalist şi a fiecărei naţiuni de capitalişti. De aceea capitalul nu cunoaşte nici un fel de scrupule în ceea ce priveşte sănătatea şi durata vieţii muncitorului afară doar dacă societatea îl sileşte să ţină seama de ele 113) . La plîngerile privitoare la degenerarea fizică şi intelectuală, la moartea prematură, la tortura muncii excesive, el răspunde: chinul acesta în cleşti ne strînge, bucuria (profitul) s-o sporească. În genere însă, lucrul acesta nici nu depinde de buna sau reaua voinţă a capitalistului individual. Libera concurenţă impune capitalistului individual legile imanente ale producţiei capitaliste ca lege coercitivă exterioară 114) .

Stabilirea unei zile normale de muncă este rezultatul unei lupte seculare între capitalist şi muncitor. Dar istoria acestei lupte prezintă două curente opuse. Să comparăm, de pildă, legislaţia engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici din zilele noastre cu statutele muncii din Anglia din secolul al XIV-lea pînă tîrziu în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea 115) . În timp ce legea modernă cu privire la reglementarea muncii în fabrici reduce forţat ziua de muncă, acele statute tindeau să o prelungească forţat. Fireşte că pretenţiile pe care le avea capitalul atunci cînd se afla în stadiul embrionar, atunci cînd se afla abia în devenire, adică atunci cînd îşi asigura dreptul de a absorbi o cantitate suficientă de supramuncă nu numai prin simpla forţă a relaţiilor economice, ci şi cu ajutorul puterii de stat apar cu totul modeste dacă le comparăm cu concesiile pe care trebuie să le facă, mîrîind şi de nevoie, odată ajuns la maturitate. A trebuit să treacă secole pînă ce, ca urmare a modului de producţie capitalist dezvoltat, muncitorul „liber“ a consimţit de bunăvoie, adică a fost silit de condiţiile sociale, să vîndă în schimbul mijloacelor sale obişnuite de subzistenţă tot timpul activ al vieţii sale, ba chiar însăşi capacitatea sa de muncă, să-şi vîndă dreptul de întîi născut pentru un blid de fiertură 90 . E deci firesc ca prelungirea zilei de muncă, pe care, de la mijlocul secolului al XIV-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, capitalul a încercat să o impună prin puterea de stat muncitorilor adulţi, să coincidă în mod aproximativ cu timpul de muncă fixat pe alocuri de către stat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca limită a transformării sîngelui copiilor în capital. Ceea ce astăzi este proclamat ca limită oficială a muncii copiilor sub 12 ani, de pildă în statul Massachusetts — pînă de curînd statul cel mai liber al republicii nord-americane —, era în Anglia încă la mijlocul secolului al XVII-lea ziua normală de muncă a unor meseriaşi viguroşi, a unor argaţi robuşti şi a unor fierari atletici 116) .

Primul „Statute of Labourers“ *42 (promulgat în al 23-lea an de domnie al lui Eduard al III-lea, 1349) şi-a găsit un pretext direct (nu cauza, fiindcă legislaţia de acest fel va dura secole de-a rîndul şi fără acest pretext) în marea ciumă 91 , care a decimat populaţia astfel încît, după cum se exprimă un scriitor al toryilor, „dificultatea de a angaja muncitori la preţuri rezonabile“ (adică la preţuri care să lase celor care-i foloseau o cantitate rezonabilă de supramuncă) devenise într-adevăr insuportabilă“ 117) . De aceea au fost impuse prin lege salarii rezonabile, precum şi o limită a zilei de muncă. Acest din urmă punct, singurul care ne interesează aici, este reluat în statutul din 1496 (sub Henric al VII-lea). Ziua de muncă pentru toţi meseriaşii (artificers) şi muncitorii agricoli trebuia să dureze, din martie pînă în septembrie, de la ora 5 dimineaţa pînă la orele 7—8 seara, ceea ce nu s-a realizat însă niciodată, dar orele pentru masă erau: 1 oră pentru micul dejun, 11/2 ore pentru prînz şi 1/2 oră pentru gustarea de la ora 4, adică de două ori mai mult decît se prevede prin legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici actualmente în vigoare 118) . Iarna, munca trebuia să dureze de la 5 dimineaţa pînă la căderea întunericului, cu aceleaşi întreruperi. Un statut din 1562 al reginei Elisabeta lasă neatinsă durata zilei de muncă pentru toţi muncitorii „angajaţi cu leafă, cu ziua sau cu săptămînă“, dar încearcă să reducă pauzele la 21/2 ore vara şi 2 ore iarna. Prînzul trebuia să dureze numai o oră, iar „somnul de după-masă de 1/2 oră“ era îngăduit numai de la mijlocul lunii mai pînă la mijlocul lunii august. Pentru fiecare oră de absenţă urma să se reţină 1 penny (vreo 8 pfenigi) din leafă. În practică însă, condiţiile erau cu mult mai favorabile pentru muncitori decît în statute. William Petty i) , părintele economiei politice şi într-o oarecare măsură inventatorul statisticii, spune într-o scriere publicată în ultima treime a secolului al XVII-lea:

„Muncitorii“ (labouring men, de fapt pe atunci muncitori agricoli) „lucrează zilnic cîte 10 ore şi iau masa de 20 de ori pe săptămînă, anume în zilele de muncă cîte trei pe zi, iar duminica două; de unde rezultă clar că dacă ar vrea să postească în serile de vineri şi să prînzească doar o oră şi jumătate în loc de două, de la 11 la 1, cum fac acum, dacă ar lucra, aşadar, cu 1/20 mai mult şi ar consuma cu 1/20 mai puţin, ar acoperi 1/10 din impozitul sus-amintit“ 119) .

Nu avea oare dreptate doctorul Andrew Ure cînd denunţa bill-ul cu privire la ziua de muncă de 12 ore din 1833 drept o întoarcere la vremurile întunericului? Desigur, dispoziţiile din statute şi cele menţionate de Petty se refereau şi la „apprentices“ (ucenici). Cum stăteau lucrurile cu munca copiilor încă la sfîrşitul secolului al XVII-lea reiese din următoarea plîngere:

„Tinerii noştri, aici în Anglia, nu se ocupă cu absolut nimic pînă în momentul cînd devin ucenici, iar apoi au nevoie, bineînţeles, de mult timp — şapte ani — pentru a deveni meseriaşi buni“.

Germania, în schimb, are parte de laude pentru că acolo copiii sînt deprinşi din leagăn „să se ocupe cît de cît de ceva“ 120) .

În cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, pînă în epoca marii industrii, în Anglia capitalul încă nu reuşise ca, plătind valoarea pe o săptămînă a forţei de muncă, să pună stăpînire pe întreaga săptămînă a muncitorului; excepţie fac muncitorii agricoli. Faptul că puteau trăi o săptămînă întreagă cu leafa pe 4 zile nu li se părea muncitorilor un motiv suficient ca să muncească şi în celelalte două zile pentru capitalist. O parte din economiştii englezi, slujind interesele capitalului, au înfierat cu vehemenţă această îndărătnicie, altă parte au luat apărarea muncitorilor. Să auzim, de pildă, polemica dintre Postlethwayt i) , al cărui dicţionar comercial se bucura pe atunci de aceeaşi faimă pe care o au astăzi lucrările asemănătoare ale lui MacCulloch i) şi MacGregor i) , şi autorul, citat mai sus, al lucrării „Essay on Trade and Commerce“ 121) . Postlethwayt spune, printre altele:

„Nu pot încheia aceste cîteva observaţii fără a menţiona frazeologia răsuflată, atît de răspîndită, după care muncitorul (industrious poor) nu vrea să muncească 6 zile pline dacă poate primi în 5 zile atît cît îi trebuie pentru a trăi. De aici se conchide asupra necesităţii de a scumpi chiar mijloacele de subzistenţă necesare, prin impozite sau alte mijloace, pentru a-i sili pe meseriaşul şi pe muncitorul din manufactură să muncească fără întrerupere 6 zile pe săptămînă. Cu voia acestor mari politicieni, care luptă pentru sclavia permanentă a populaţiei muncitoare din acest regat (the perpetual slavery of the working people), eu sînt de altă părere; ei uită zicala: «all work and no play» (munca fără distracţie) prosteşte. Nu se fălesc oare englezii cu genialitatea şi îndemînarea meseriaşilor şi muncitorilor lor din manufacturi, însuşiri care pînă astăzi au adus peste tot faimă mărfurilor britanice şi le-au făcut să se bucure de credit? Cărei împrejurări i se datoreşte acest lucru? Probabil numai şi numai felului original in care populaţia noastră muncitorească ştie să se distreze. Dacă muncitorii ar fi siliţi să lucreze tot anul în toate cele 6 zile ale săptămînii repetînd mereu aceeaşi operaţie, nu le-ar toci oare asta genialitatea, făcîndu-i proşti şi placizi, în loc de veseli şi îndemînatici? Şi ca urmare a acestei sclavii veşnice, muncitorii noştri nu şi-ar pierde oare faima, în loc să şi-o păstreze?... La ce măiestrie ne-am putea aştepta de la nişte animale atît de chinuite (hard driven animals)?... Mulţi dintre ei fac în 4 zile munca pe care un francez o face în 5 sau 6. Dar dacă englezii ar fi condamnaţi să robotească la nesfîrşit, am avea motive să ne temem că ar degenera (degenerate) mai rău decît francezii. Dacă poporul nostru este vestit pentru vitejia sa în război, nu spunem oare că asta se datoreşte, pe de o parte, excelentului roastbeef şi puddingului cu care se hrăneşte, şi pe de altă parte, nu mai puţin, constituţionalului nostru spirit de libertate? Şi de ce oare nu s-ar datora genialitatea, energia şi iscusinţa mai mare a meseriaşilor şi muncitorilor noştri din manufacturi libertăţii cu care înţeleg să se distreze în maniera lor? Sper că nu-şi vor pierde niciodată aceste privilegii, nici viaţa bună din care izvorăsc, în egală măsură, destoinicia lor în muncă şi curajul lor!“ 122)

La acestea autorul lui „Essay on Trade and Commerce“ răspunde:

„Dacă se consideră drept rînduială divină sărbătorirea zilei a şaptea a săptămînii, aceasta înseamnă că celelalte zile ale săptămînii aparţin muncii“ (capitalului, vrea să spună autorul, după cum vom vedea imediat), „şi nu poate fi calificată drept cruzime încercarea de a impune cu forţa respectarea acestei porunci a lui dumnezeu... Că, în genere, omenirea înclină prin natura ei spre comoditate şi trîndăvie, asta o ştim, din păcate, din comportarea plebei noastre manufacturiere, care, în medie, nu lucrează mai mult de 4 zile pe săptămînă, afară de cazul unei scumpiri a mijloacelor de subzistenţă... Să presupunem că un bushel de grîu ar reprezenta toate mijloacele de subzistenţă ale unui muncitor, că acest bushel ar costa 5 şilingi şi că muncitorul ar cîştiga cu munca sa cîte un şiling pe zi. El va trebui atunci să lucreze numai 5 zile pe săptămînă sau numai 4 dacă bushelul ar costa 4 şilingi... Deoarece însă, în cuprinsul acestui regat, salariul este mult mai mare în comparaţie cu preţurile mijloacelor de subzistenţă, muncitorul din manufacturi care lucrează 4 zile mai dispune de un surplus de bani cu care trăieşte restul săptămînii în trîndăvie... Sper că cele spuse sînt destul de concludente pentru a demonstra că o muncă moderată timp de 6 zile pe săptămînă nu înseamnă sclavie. Aşa lucrează muncitorii noştri agricoli şi, după toate aparenţele, ei sînt cei mai fericiţi dintre muncitori (labouring poor) 123) , iar olandezii lucrează aşa în manufacturi şi par a fi un popor foarte fericit. Aşa lucrează francezii, în măsura în care nu intervin numeroasele sărbători 124) ... Dar plebea noastră şi-a vîrît în cap ideea fixă că englezul are prin naştere privilegiul de a fi mai liber şi mai independent decît“ (muncitorul) „din oricare altă ţară a Europei. Ei bine, în măsura în care are o influenţă asupra vitejiei soldaţilor noştri, această idee poate fi de oarecare folos; dar cu cît sînt mai puţin pătrunşi de ea muncitorii din manufacturi, cu atît e mai bine pentru ei înşişi şi pentru stat. Muncitorii n-ar trebui niciodată să se socotească independenţi de superiorii lor (independent of their superiors)... într-un stat comercial ca al nostru, în care probabil 7 părţi din cele 8 ale întregii populaţii se compun din oameni cu puţină avere sau fără avere, încurajarea plebei este extrem de primejdioasă 125) ... Îndreptarea nu va fi deplină pînă ce sărăcimea noastră industrială nu se va resemna să lucreze 6 zile in schimbul aceleiaşi sume pe care acum o cîştigă în 4 zile“ 126) .

În acest scop, precum şi pentru „stîrpirea leneviei, a desfrîului şi a aiurelilor romantice despre libertate“, şi de asemenea „pentru reducerea taxei pentru asistenţa săracilor, pentru emularea spiritului industrial şi pentru coborîrea preţului muncii în manufacturi“, acest înger păzitor al capitalului propune un mijloc sigur, anume de a-i închide pe muncitorii care cad în sarcina asistenţei publice, cu un cuvînt pe pauperi, într-o „casă ideală de muncă“ (an ideal Workhouse). „O asemenea casă trebuie transformată într-o «casă a groazei» (House of Terror)“ 127) . În această „casă a groazei“, în acest „ideal de Workhouse“, ar urma să se muncească „14 ore zilnic, incluzînd însă orele de masă potrivite, astfel ca să rămînă 12 ore întregi de muncă“ 128) .

Douăsprezece ore de muncă pe zi în „Workhouse-ul ideal“, în casa groazei de la 1770! Şaizeci şi trei de ani mai tîrziu, în 1833, cînd parlamentul englez reducea, în patru ramuri ale industriei, ziua de muncă pentru copiii între 13 şi 18 ani la 12 ore întregi de muncă, se părea că industriei engleze îi bate ceasul din urmă. În 1852, cînd L. Bonaparte i) , în strădania lui de a-şi asigura concursul burgheziei, a încercat să se atingă de ziua de muncă legală, muncitorimea franceză *45 a strigat într-un singur glas: „Legea care reduce ziua de muncă la 12 ore este singurul bun care ne-a rămas din legislaţia republicii!“ 129) La Zürich munca copiilor trecuţi de 10 ani este limitată la 12 ore; în Aargau munca copiilor între 13 şi 16 ani a fost redusă, în 1862, de la 121/2 la 12 ore; în Austria, în 1860, tot la 12 ore pentru copiii între 14 şi 16 ani 130) . Ce „progres faţă de 1770“, ar fi jubilat cu „exultation“ Macaulay!

„Casa groazei“ pentru pauperi, pe care, în 1770, sufletul capitalului o visa doar, se va înălţa peste cîţiva ani ca uriaşă „casă de muncă“ pentru înşişi muncitorii din manufacturi. Ea s-a numit fabrică. De astă dată idealul a pălit în faţa realităţii.