6. Lupta pentru ziua normală de muncă. Limitarea timpului de muncă prin legi coercitive. Legislaţia engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici între 1833 şi 1864
După ce capitalul a reuşit, prin eforturi de secole, să prelungească ziua de muncă pînă la limitele sale normale maxime şi apoi dincolo de ele, pînă la limitele zilei naturale de 12 ore 131) , începînd cu ultima treime a secolului al XVIII-lea, o dată cu apariţia marii industrii, a intervenit, asemenea unei avalanşe, o perturbare violentă şi de nezăgăzuit. A fost sfărîmată orice barieră impusă de obiceiuri şi de natură, de vîrstă şi de sex, de zi şi de noapte. Chiar noţiunile zi şi noapte, folosite cu o rustică simplitate în vechile statute, au devenit atît de confuze, încît un judecător englez a fost nevoit încă în 1860 să dea dovadă de o înţelepciune cu adevărat talmudică pentru a lămuri „peremptoriu“ ce este ziua şi ce este noaptea 132) . Capitalul se dezlănţuia în orgii.
De îndată ce clasa muncitoare, buimăcită de vacarmul producţiei, şi-a revenit oarecum în fire, ea a început să cpună rezistenţă, şi anume mai întîi în Anglia, ţara de baştină a marii industrii. Dar timp de trei decenii concesiile pe care a reuşit să le smulgă au rămas pur nominale. Între 1802 şi 1833 parlamentul a promulgat 5 legi cu privire la reglementarea muncii, dar a fost destul de şiret pentru a nu vota nici o para pentru aplioarea lor obligatorie, pentru aparatul necesar etc. 133) Ele au rămas literă moartă.
„Fapt este că înainte de legea din 1833 copiii şi adolescenţii erau puşi să muncească (were worked) toată noaptea, toată ziua, sau atît ziua cît şi noaptea ad libitum *48 “ 134) .
Abia începînd cu legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1833 — care priveşte fabricile de bumbac, lînă, in şi mătase — există pentru industria modernă o zi normală de muncă. Nimic nu caracterizează mai bine spiritul capitalului decît istoria legislaţiei engleze cu privire la reglementarea muncii în fabrici între 1833 şi 1864!
Legea din 1833 stipulează că ziua obişnuită de muncă în fabrică începe la 5 şi jumătate dimineaţa şi se termină la 8 şi jumătate seara, iar înăuntrul acestor limite, deci pentru un răstimp de 15 ore, legea permite să se folosească adolescenţi (adică tineri între 13 şi 18 ani) la orice oră din zi, cu condiţia ca unul şi acelaşi adolescent să nu lucreze mai mult de 12 ore în cursul unei zile, cu excepţia anumitor cazuri prevăzute în mod special. Secţiunea a 6-a a legii statorniceşte „că în decursul fiecărei zile trebuie să i se acorde fiecăreia din aceste persoane cu timp de muncă redus cel puţin 11/2 ore pentru masă“. Folosirea copiilor sub 9 ani, cu excepţia pe care o vom arăta mai jos, a fost interzisă, iar munca copiilor între 9 şi 13 ani a fost redusă la 8 ore pe zi. Munca de noapte, adică în conformitate cu această lege, munca între 8 şi jumătate seara şi 5 şi jumătate dimineaţa, a fost interzisă pentru toate persoanele între 9 şi 18 ani.
Legiuitorilor le era atît de străină intenţia de a prejudicia libertatea capitalului în a stoarce forţa de muncă a adulţilor, sau, cum o numeau ei, „libertatea muncii“, încît au născocit un sistem special pentru a evita o asemenea înfricoşătoare consecinţă a legii pentru reglementarea muncii în fabrici.
„Marele inconvenient al sistemului de fabrică în actuala lui organizare — se spune în primul raport din 25 iunie 1833 al consiliului central al comisiei — constă în necesitatea pe care o implică de a prelungi munca copiilor pînă la durata maximă a zilei de muracă a adulţilor. Singurul remediu pentru acest inconvenient, fără a proceda la o limitare a muncii adulţilor, limitare care ar putea da loc la un inconvenient şi mai mare decît cel care trebuie înlăturat, pare a fi planul de a introduce două schimburi de copii“ 93 .
Sub denumirea de sistem de releuri („system of relays“; relay înseamnă în englezeşte, ca şi în franţuzeşte, schimbarea cailor de poştă la diferite staţii), acest „plan“ a fost deci pus în aplicare, aşa încît, de pildă, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 1 şi jumătate d.a. este înhămată o serie de copii între 9 şi 13 ani, iar de la 1 şi jumătate d.a. pînă la 8 şi jumătate seara, altă serie etc.
Drept recompensă pentru faptul că toţi domnii fabricanţi au ignorat cu extremă impertinenţă toate legile privitoare la munca copiilor promulgate în ultimii 22 de ani, li s-a aurit acum hapul. Parlamentul a hotărît ca după 1 martie 1834 nici un copil sub 11 ani, după 1 martie 1835 mici un copil sub 12 ani şi după 1 martie 1836 nici un copil sub 13 ani să nu lucreze în fabrică mai mult de 8 ore! Acest „liberalism“, atît de plin de menajamente pentru „capital“, era cu atît mai lăudabil cu cît doctorul Farre i) , sir A. Carlisle i) , sir B. Brodie i) , sir C. Bell i) , d-l Guthrie i) etc., într-un cuvînt cei mai de seamă physicians şi surgeons *49 din Londra, declaraseră în mărturiile lor depuse în faţa Camerei comunelor că periculum in mora! 94 Doctorul Farre se exprimase chiar ceva mai drastic:
„Legiferarea este de asemenea necesară pentru a preveni moartea sub toate formele în care poate fi ea pricinuită înainte de vreme, şi, fără îndoială, forma respectivă“ (metoda folosită în fabrică) „trebuie considerată drept una din cele mai crude metode de a o pricinui“ 135) .
Acelaşi parlament „reformat“, care, din delicateţe pentru domnii fabricanţi, a mai menţinut încă ani de-a rîndul copii sub 13 ani în infernul unei munci de 72 de ore pe săptămînă în fabrică, pe de altă parte a interzis plantatorilor, din capul locului, prin legea cu privire la eliberare, care administrează şi ea libertatea cu linguriţa, să silească vreun sclav negru să muncească mai mult de 45 de ore pe săptămînă!
Dar capitalul, de loc îmbunat, a pornit de îndată o agitaţie zgomotoasă, care avea să dureze mulţi ani. Ea avea în special în vedere vîrsta acelor categorii care, sub denumirea de copii, nu aveau voie să muncească decît 8 ore şi erau întrucîtva obligaţi să urmeze cursuri şcolare. După antropologia capitalistă, vîrstă copilăriei înceta la 10 ani, sau, la rigoare, la 11 ani. Cu cît se apropia mai mult termenul de executare integrală a legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, adică anul fatal 1836, cu atît turba mai rău gloata fabricanţilor. Şi au reuşit, într-adevăr, să intimideze guvernul într-atîta, încît acesta a propus, în 1835, reducerea limitei de vîrstă pentru copii de la 13 la 12 ani. Între timp însă pressure from without *50 creştea în mod ameninţător. Camera comunelor îşi pierduse curajul. Ea a refuzat să arunce pe copiii de 13 ani mai mult de 8 ore din zi sub roţile acestui car al lui Juggernaut 96 , care este capitalul, şi astfel legea din 1833 a intrat pe deplin în vigoare. Ea a rămas neschimbată pînă în iunie 1844.
În decursul deceniului în care această lege a reglementat, la început parţial, apoi integral, munca în fabrici, rapoartele oficiale ale inspectorilor de fabrici clamează pe întrecute asupra imposibilităţii de a o aplica. Întrucît legea din 1833 dădea stăpînilor capitalului latitudinea de a fixa începutul, întreruperile şi sfîrşitul muncii de 8, respectiv de 12 ore pentru fiecare „adolescent“ şi pentru fiecare „copil“ în parte, la orice oră le-ar fi convenit în cadrul celor 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara, precum şi de a fixa diferitelor persoane ore diferite de masă, domnii au născocit curînd un nou „sistem de releuri“, după care caii de povară nu sînt schimbaţi la anumite staţii, ci sînt mereu reînhămaţi la staţii alternative. Nu vom mai insista asupra frumuseţilor acestui sistem, deoarece va trebui să ne ocupăm de el mai tîrziu. Dar chiar de la prima privire este limpede că acest sistem a anulat întreaga lege pentru reglementarea muncii în fabrici şi nu numai spiritul, ci şi litera ei. Cum ar fi putut inspectorii de fabrici să impună timpul de muncă fixat prin lege şi acordarea orelor de masă legale în condiţiile unei contabilităţi atît de complicate pentru fiecare copil şi pentru fiecare adolescent în parte? Curînd, într-un mare număr de fabrici, abuzul brutal de mai înainte a înflorit din nou nestingherit. Cu prilejul unei întrevederi cu ministrul de interne (1844), inspectorii de fabrici au demonstrat imposibilitatea oricărui control în condiţiile sistemului de releuri de curînd născocit 136) . Între timp însă împrejurările evoluaseră foarte mult. Muncitorii de fabrică făcuseră, mai ales după 1838, din bill-ul cu privire la ziua de muncă de zece ore lozinca lor electorală în domeniul economic, aşa cum Carta 97 devenise lozinca lor în domeniul politic. Dar chiar o parte a fabricanţilor înşişi, anume aceia care îşi organizaseră activitatea în întreprinderi în conformitate cu legea din 1833, au copleşit parlamentul cu memorii peste memorii în care se protesta limpotriva „concurenţei“ imorale a „fraţilor ipocriţi“, cărora obrăznicia mai mare sau condiţiile locale mai favorabile le îngăduiau o încălcare a legii. Şi-apoi oricît ar fi căutat fabricantul ca individ să dea frîu liber vechii rapacităţi, purtătorii de cuvînt şi conducătorii politici ai clasei fabricanţilor îi impuneau o altă atitudine şi un alt limbaj faţă de muncitori. Ei porniseră campania pentru abrogarea legilor cerealelor şi, pentru a învinge, aveau nevoie de ajutorul muncitorilor! Ei au făgăduit deci nu numai o pîine de două ori mai mare 98 , ci şi adoptarea bill-ului cu privire la ziua de muncă de zece ore în împărăţia de o mie de ani a free trade-ului 137) . Cu atît mai puţin puteau ei combate o măsură care nu urmărea decît să transforme legea din 1833 în realitate. În sfîrşit, toryi, văzîndu-şi periclitate cele mai scumpe interese ale lor, renta funciară, tunau şi fulgerau cu filantropică indignare împotriva „practicilor infame“ 138) ale adversarilor lor.
Aşa s-a născut legea adiţională cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 7 iunie 1844, intrată în vigoare la 10 septembrie 1844. Ea pune sub protecţia legii o nouă categorie de muncitori, şi anume femeile peste 18 ani. Ele erau în toate privinţele asimilate cu adolescenţii, reducîndu-li-se timpul de muncă la 12 ore, interzicîndu-li-se munca de noapte etc. Pentru prima oară legea s-a văzut constrînsă să controleze în mod direct şi oficial şi munca unor adulţi. În raportul cu privire la situaţia din fabrici în 1844— 1845 se spune cu ironie:
„Nu ni s-a adus la cunoştinţă nici un singur caz în care femei adulte să fi protestat împotriva acestei imixtiuni in drepturile lor“ 139) .
Munca copiilor sub 13 ani a fost redusă la 61/2 ore, şi în anumite condiţii la 7 ore pe zi 140) .
Pentru a înlătura abuzurile falsului „sistem de releuri“, legea cuprindea, între altele, următoarele importante dispoziţii de amănunt:
„Pentru copii şi adolescenţi, ziua de muncă va fi considerată ca începută din momentul în care vreun copil sau vreun adolescent începe să lucreze dimineaţa in fabrică“.
Astfel încît dacă A începe, de pildă, munca la 8 dimineaţa, iar B la 10, ziua de muncă se va termina şi pentru B la aceeaşi oră ca şi pentru A. Începutul zilei de muncă va fi indicat de un ceas public, de pildă ceasul de la cea mai apropiată staţie de cale ferată, după care se va orienta clopotul fabricii. Fabricantul este obligat să afişeze în fabrică un anunţ cu litere mari care să indice începutul, sfîrşitul şi pauzele zilei de muncă. Copiii care-şi încep munca dimineaţa înainte de ora 12 nu mai pot fi folosiţi după ora 1 d.a. Echipa de după-masă trebuie deci să fie alcătuită din alţi copii decît cei din echipa de dimineaţă. Pauza de 11/2 ore pentru masă va fi acordată tuturor muncitorilor care cad sub prevederile legii la aceeaşi oră din zi, cel puţin cu o oră înainte de 3 d.a. Copiii şi adolescenţii nu pot fi folosiţi mai mult de 5 ore înainte de ora 1 d.a. dacă nu li se acordă o pauză de cel puţin o jumătate de oră pentru masă. Copiii, adolescenţii şi femeile nu au voie să rămînă în timpul meselor în nici una din încăperile fabricii în care se desfăşoară vreun proces de muncă etc.
S-a văzut că aceste dispoziţii minuţioase, care reglementează perioadele, limitele şi pauzele muncii atît de uniform, după sunetul clopotului, ca la armată, n-au fost nicidecum rodul vreunei fantezii parlamentare. Ele au luat naştere treptat din relaţiile existente, ca legi naturale ale modului de producţie modern. Ele au fost formulate, recunoscute oficial şi proclamate de către stat ca rezultat al unor îndelungate lupte de clasă. Una din primele lor consecinţe a fost aceea că practica a supus aceloraşi limitări şi ziua de muncă a muncitorilor adulţi de sex bărbătesc, întrucît în majoritatea proceselor de producţie cooperarea copiilor, a adolescenţilor şi a femeilor este indispensabilă. În linii mari deci, în perioada 1844—1847 peste tot şi în mod uniform era în vigoare ziua de muncă de 12 ore în toate ramurile industriale supuse legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici.
Fabricanţii m-au admis însă acest „progres“ fără ca el să fie compensat printr-un „regres“. La insistenţele lor, Camera comunelor a redus vîrstă minimă a copiilor care muncesc în fabrici de la 9 la 8 ani, pentru a asigura capitalului „aprovizionarea adiţională cu copii de fabrică“, la care avea dreptul în numele lui dumnezeu şi al legii 141) .
Anii 1846—1847 fac epocă în istoria economică a Angliei. Abrogarea legilor cerealelor, desfiinţarea taxelor de import la bumbac şi la alte materii prime, liberul schimb declarat stea călăuzitoare a legislaţiei! Într-un cuvînt, se iveau zorile împărăţiei de o mie de ani. Pe de altă parte, în acei ani mişcarea cartiştilor şi agitaţia pentru ziua de muncă de 10 ore ajunseseră la apogeu. Ele au găsit aliaţi în toryi setoşi de răzbunare. Cu toată opoziţia fanatică făcută, sub conducerea lui Bright şi Cobden, de armata liberului schimb, care îşi călcase cuvîntul, mult disputatul bill cu privire la ziua de muncă de 10 ore a trecut prin parlament.
Noua lege cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 8 iunie 1847 a stabilit că la 1 iulie 1847 avea să intre în vigoare o reducere provizorie a zilei de muncă la 11 ore pentru „adolescenţi“ (de la 13 pînă la 18 ani) şi pentru toate muncitoarele, la 1 mai 1848 urmînd să se introducă limitarea definitivă la 10 ore. De altfel, legea nu constituia decît o completare cu caracter de amendament a legilor din 1833 şi 1844.
Capitalul a întreprins o campanie preliminară pentru a împiedica aplicarea integrală a legii la 1 mai 1848. Şi anume muncitorii înşişi, cică învăţaţi minte de experienţă, urmau să fie aceia care să dea o mînă de ajutor la distrugerea propriei lor opere. Momentul era ales cu abilitate.
„Trebuie să ne amintim că în urma crizei îngrozitoare din 1846—1847, printre muncitorii de fabrică a bîntuit o mizerie extraordinară, deoarece multe fabrici nu lucrau decît un timp redus, iar altele de loc. Din această pricină, un număr considerabil de muncitori se găseau într-o situaţie dintre cele mai precare, mulţi aveau datorii. Se putea deci presupune cu destulă certitudine că vor prefera timpul mai îndelungat de muncă pentru a compensa pierderile suferite fie plătindu-şi datoriile, fie scoţîndu-şi mobila de la casa de amanet, fie înlocuind obiectele vîndute cu altele noi sau cumpărînd îmbrăcăminte nouă pentru ei şi familiile lor“ 142) .
Domnii fabricanţi au încercat să sporească efectul firesc al acestei situaţii printr-o scădere generală a salariilor cu 10%. Aceasta a fost, ca să zicem aşa, inaugurarea noii ere a liberului schimb. A urmat apoi, o dată cu reducerea zilei de muncă la 11 ore, o altă scădere, cu 81/3%, şi cu dublul acestui procent atunci cînd ziua a fost definitiv redusă la 10 ore. Prin urmare, oriunde împrejurările o permiteau, salariile au fost scăzute cu cel puţin 25% 143) . Sub auspicii atît de favorabile a început agitaţia printre muncitori pentru abrogarea legii din 1847. Nici un mijloc din arsenalul înşelăciunii, ademenirii sau ameninţării n-a rămas neîncercat; zadarnic. Cît priveşte cele cîteva petiţii în care muncitorii erau puşi să se plîngă „de oprimarea adusă de această lege“, înşişi petiţionarii, interogaţi personal, au declarat că semnăturile le-au fost luate prin presiuni. „Sîntem oprimaţi însă de alţii, nu de legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici“ 144) . Dacă fabricanţii nu au izbutit să-i facă pe muncitori să vorbească în sensul dorit de ei, în schimb cu atît mai tare au vociferat ei înşişi în presă şi în parlament, în numele muncitorilor. Ei i-au denunţat pe inspectorii de fabrici ca pe un soi de comisari ai Convenţiei 99 , care sacrifică fără milă pe nefericiţii muncitori marotei lor de îndreptare a lumii. Şi această manevră a dat greş. Inspectorul de fabrici Leonard Horner a audiat atît personal, cît şi prin sub inspectorii săi un mare număr de martori în fabricile din Lancashire. Aproximativ 70% din muncitorii interogaţi s-au pronunţat pentru ziua de muncă de 10 ore, un procent cu mult mai mic pentru 11 ore şi o minoritate cu totul neînsemnată pentru vechile 12 ore 145) .
O altă manevră „amiabilă“ a fost aceea de a pune pe muncitorii adulţi de sex bărbătesc la o muncă de 12 pînă la 15 ore şi de a înfăţişa apoi acest fapt drept expresia cea mai fidelă a dorinţelor izvorîte din inima proletariatului. Dar Leonard Horner, „necruţătorul“ inspector de fabrici, a fost din nou prezent. Majoritatea celor ce lucrau „peste timpul legal“ au declarat că
„ar prefera, fără îndoială, să muncească 10 ore în schimbul unui salariu mai mic, dar că acest lucru nu depinde de ei; atîţia dintre ei sînt şomeri şi atîţi filatori sînt nevoiţi să lucreze ca simpli piecers *51 , încît dacă ar refuza să lucreze un timp de muncă mai lung, alţii le-ar lua imediat locul, aşa că pentru ei dilema e următoarea: sau să lucreze peste timpul legal, sau să rămînă pe drumuri“ 146) .
Campania preliminară a capitalului eşuase, şi legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore a intrat în vigoare la 1 mai 1848. Între timp însă, eşecul partidului cartiştilor, ai cărui conducători fuseseră întemniţaţi şi a cărui organizaţie fusese dizolvată, zdruncinase în rîndurile clasei muncitoare din Anglia încrederea în propriile ei forţe. Scurt timp după aceea, insurecţia din iunie de la Paris şi înăbuşirea ei sîngeroasă au unit, în Anglia ca şi în Europa continentală, toate fracţiunile claselor stăpînitoare, proprietari funciari şi capitalişti, rechini de bursă şi dughengii, protecţionişti şi adepţi ai liberului schimb, guvern şi opoziţie, popi şi liber-cugetători, tinere prostituate şi călugăriţe bătrîne într-o singură chemare pentru salvarea proprietăţii, a religiei, a familiei, a societăţii! Pretutindeni clasa muncitoare a fost proscrisă, anatemizată, supusă lui „loi des suspecte“ 100 . Domnii fabricanţi nu aveau deci de ce să se jeneze. Ei au pornit o rebeliune făţişă nu numai împotriva legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore, ci şi împotriva întregii legislaţii, care, începînd din 1833, încerca să frîneze întrucîtva stoarcerea „liberă“ a forţei de muncă. Era o Proslavery Rebelllion 101 în miniatură, dusă, timp de mai bine de doi ani, cu cinică lipsă de scrupule şi cu energie teroristă, ambele cu atît mai la îndemînă cu cît capitalistul rebel nu risca nimic în afară de pielea muncitorilor săi.
Pentru a înţelege cele ce urmează, trebuie să reamintim că legile pentru reglementarea muncii în fabrici din 1833, 1844 şi 1847 erau toate trei în vigoare în măsura în care una nu o amenda pe cealaltă; că nici una dintre ele nu limita ziua de muncă a muncitorului de sex bărbătesc în vîrstă de peste 18 ani şi că, din 1833, durata de 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara, a rămas „ziua“ legală, în limitele căreia abia urma să fie prestată în condiţiile prescrise munca, la început de 12 ore, iar mai tîrziu de 10 ore, a adolescenţilor şi a femeilor.
Pe alocuri, fabricanţii au început să concedieze o parte, uneori jumătate, din adolescenţii şi din muncitoarele folosite de ei şi au restabilit în schimb pentru muncitorii adulţi de sex bărbătesc munca de noapte aproape dispărută. Legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore, strigau ei, nu le lasă altă alternativă! 147)
A doua măsură se referea la pauzele legale pentru masă. Să-i ascultăm pe inspectorii de fabrici.
„De cînd numărul orelor de muncă a fost redus la 10, fabricanţii susţin, cu toate că în practică ei nu aplică încă întru totul punctul lor de vedere, că atunci cînd se lucrează, de pildă, de la 9 dimineaţa pînă 1a 7 seara, prevederile legii sînt respectate dacă se acordă o oră pentru masă înainte de ora 9 dimineaţa şi o jumătate de oră după ora 7 seara, adică 11/2 ore pentru masă. În prezent ei acordă în unele cazuri o jumătate de oră sau o oră întreagă pentru masa de prînz, dar în acelaşi timp subliniază că nu sînt nicidecum obligaţi să acorde vreo parte oarecare din cele 11/2 ore în răstimpul celor 10 ore ale zilei de muncă“ 148) .
Domnii fabricanţi susţineau deci că dispoziţiile extrem de minuţioase ale legii din 1844 cu privire la timpul pentru masă nu le-ar acorda muncitorilor decît permisiunea de a mînca şi de a bea înainte de intrarea lor în fabrică şi după ieşirea lor din fabrică, adică la ei acasă! Şi de ce oare nu şi-ar lua muncitorii masa de prînz înainte de ora 9 dimineaţa? Juriştii coroanei au hotărît însă că orele de masă prescrise
„trebuie respectate acordîndu-se pauze în timpul zilei reale de muncă şi că este ilegal să se pretindă o muncă de 10 ore în şir, de la 9 dimineaţa pînă la 7 seara fără nici o întrerupere“ 149) .
După aceste demonstraţii paşnice, capitalul, ca preludiu la rebeliune, a pornit o acţiune care se încadra în litera legii din 1844, şi care era deci legală.
Legea din 1844, ce-i drept, interzicea folosirea, după ora 1 d.a., a copiilor între 8 şi 13 ani care fuseseră folosiţi şi înainte de ora 12. Dar ea nu reglementa în nici un fel munca de 61/2 ore a copiilor al căror timp de muncă începea la ora 12 sau mai tîrziu! Dacă munca lor începea la ora 12 din zi, copiii de 8 ani puteau deci să fie folosiţi de la 12 pînă la 1, o oră, de la 2 pînă la 4 d.a., 2 ore, şi de la 5 pînă la 8 şi jumătate seara, 31/2 ore, în total deci cele 61/2 ore legale! Sau şi mai bine. Pentru a combina folosirea muncii lor cu munca muncitorilor adulţi de sex bărbătesc, care lucrau pînă la 8 şi jumătate seara, fabricanţii nu aveau decît să nu le dea de lucru înainte de ora 2 d.a., şi puteau să-i ţină apoi în fabrică fără întrerupere pînă la 8 şi jumătate seara!
„Se recunoaşte astăzi deschis că din cauza lăcomiei fabricanţilor, care vor ca maşinile lor să funcţioneze mai mult de 10 ore, în Anglia s-a încetăţenit recent practica de a pune să muncească, după plecarea din fabrică a tuturor adolescenţilor şi a femeilor, copii de 8 pînă la 13 ani, de ambele sexe, alături de bărbaţii adulţi, pînă la 8 şi jumătate seara“ 150) .
Muncitorii şi inspectorii de fabrici au protestat din motive de igienă şi de morală. Dar capitalul a răspuns:
„Asupra mea să cadă fapta mea!
Cer drept şi cer ispaşă, după zapis!“ 102
Într-adevăr, potrivit datelor statistice prezentate la 26 iulie 1850 Camerei comunelor, la 15 iulie 1850, în pofida tuturor protestelor, 3.742 de copii erau supuşi acestei „practici“ în 257 de fabrici 151) . Dar nici aceasta nu era destul! Ochiul ager al capitalului a descoperit că dacă legea din 1844 prevede pentru munca de dimineaţă de 5 ore o pauză obligatorie de cel puţin 30 de minute, pentru înviorare, ea nu prevede nimic similar pentru munca de după-amiază. De aceea capitalul a cerut şi a obţinut satisfacţia nu numai de a pune copii de 8 ani să robească de la 2 pînă la 8 şi jumătate seara, fără întrerupere, dar şi de a-i ţine nemîncaţi!
„Pieptul! Da!
Această cramponare shylockiană i) de litera legii din 1844, ca act de reglementare a muncii copiilor, era menită doar să pregătească rebeliunea făţişă împotriva acestei legi ca act de reglementare a muncii „adolescenţilor şi a femeilor“. Ne amintim că scopul şi conţinutul principal al acestei legi fusese desfiinţarea „falsului sistem de releuri“. Fabricanţii au pornit rebeliunea cu simpla declaraţie că acele articole ale legii din 1844 care interzic libera folosire a adolescenţilor şi a femeilor în decursul unor intervale de timp mai scurte, alese de fabricant, din ziua de muncă de cincisprezece ore ar fi
„rămas relativ inofensive (comparatively harmless) atîta vreme cît timpul de muncă era limitat la 12 ore. Sub imperiul legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore, ele ar reprezenta însă o insuportabilă nedreptate (hardship)“ 153) .
Şi ca urmare i-au avizat imperturbabili pe inspectori că vor trece peste litera legii şi vor reintroduce cu de la sine putere vechiul sistem 154) . Acest lucru ar fi în însuşi interesul muncitorilor rău sfătuiţi, pentru că
„ar permite să li se plătească salarii mai mari“. „Totodată ar reprezenta singurul mijloc care ar permite menţinerea supremaţiei industriale a Marii Britanii în condiţiile legii cu privire la ziua de muncă de 10 ore“ 155) . „S-ar putea ca descoperirea infracţiunilor să fie oarecum dificilă în sistemul de releuri; dar ce înseamnă aceasta? (what of that?) Să fie oare tratate marile interese industriale ale ţării ca un lucru secundar numai pentru a-i scuti pe inspectorii şi subinspectorii de fabrici de un pic de osteneală (some little trouble) în plus?“ 156)
Toate aceste baliverne n-au folosit, bineînţeles, la nimic. Inspectorii de fabrici au acţionat pe calea justiţiei. Dar în curînd asupra ministrului de interne, sir George Grey i) , s-a abătut o asemenea avalanşă de petiţii ale fabricanţilor, încît acesta, prin circulara din 5 august 1848, a dat indicaţii inspectorilor
„în general să nu intenteze acţiune pentru violarea literei legii decît atunci cînd se dovedeşte că s-a făcut abuz de sistemul de releuri pentru a pune la muncă mai mult de 10 ore adolescenţi şi femei“.
În consecinţă, inspectorul de fabrici J. Stuart i) a permis aşa-zisul sistem de schimburi în cursul celor 15 ore a zilei de muncă în fabrică în întreaga Scoţie, unde curînd sistemul a reînviat. Inspectorii de fabrici din Anglia, în schimb, au declarat că ministrul nu are putere dictatorială pentru a suspenda legile şi au continuat să intervină pe cale judiciară împotriva Proslavery Rebells.
La ce foloseau însă acţiunile în justiţie dacă tribunalele, dacă aşa-numiţii county magistrates 157) pronunţau verdicte de achitare? În aceste tribunale domnii fabricanţi erau propriii lor judecători. Iată un exemplu. Un oarecare Eskrigge, filator de bumbac de la firma „Kershaw, Leese et Co.“, înaintase inspectorului de fabrici al districtului respectiv schema unui sistem de releuri proiectat pentru fabrica sa. Propunerea lui fiind respinsă, el a rămas pentru un timp pasiv. Cîteva luni mai tîrziu, un individ cu numele de Robinson, filator de bumbac şi el, care, dacă nu era un „Vineri i) “ al lui Eskrigge, era în orice caz rudă a lui, a fost trimis în faţa judecătorilor de pace (Borough Justices) ai oraşului Stockport pentru delictul de a fi introdus un plan de releuri identic cu cel născocit de Eskrigge. Completul de judecată era format din 4 judecători, dintre care 3 erau filatori de bumbac, şi prezidat de inevitabilul Eskrigge. Eskrigge l-a achitat pe Robinson şi a declarat de îndată că ce-i drept pentru Robinson e drept şi pentru Eskrigge. Bazat pe propria lui hotărîre, învestită cu putere de lege, el a introdus imediat sistemul în propria sa fabrică 158) . De fapt, chiar şi componenţa acestor instanţe judecătoreşti constituia o violare flagrantă a legii 159) .
„Acest gen de farse judiciare — exclamă inspectorul Howell — reclamă imperios un remediu...“ Sau puneţi de acord legea cu aceste verdicte, sau încredinţaţi-o unui tribunal mai integru, care să-şi pună de acord sentinţele cu legea... în toate cazurile de acest fel. Cît de mult ar fi de dorit un judecător plătit!“ 160)
Juriştii coroanei au declarat că interpretarea dată de fabricanţi legii din 1848 este absurdă, dar salvatorii societăţii nu s-au lăsat intimidaţi.
„După ce am încercat — raportează Leonard Horner — să obţin aplicarea legii intentînd 10 urmăriri în 7 districte judecătoreşti diferite, găsind sprijin din partea magistraţilor numai într-un singur caz..., socotesc inutilă orice altă urmărire pentru eludarea acestei legi. Acea parte a legii care a avut drept scop uniformizarea orelor de muncă... nu mai există în Lancashire. Nici eu, nici agenţii din subordinea mea nu dispunem de nici un mijloc pentru a ne încredinţa că, în fabricile unde funcţionează aşa-zisul sistem de releuri, adolescenţii şi femeile nu lucrează mai mult de 10 ore... La sfîrşitul lunii aprilie 1849, 114 fabrici din districtul meu lucrau deja după această metodă, şi în ultimul timp numărul lor creşte rapid. În genere, ele lucrează actualmente 131/2 ore, de la 6 dimineaţa pînă la 7 şi jumătate seara; în unele cazuri 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara“ 161) .
Încă în decembrie 1848, Leonard Horner se afla în posesia unei liste de 65 de fabricanţi şi 29 de supraveghetori de fabrici care declarau unanim că nici un sistem de supraveghere n-ar putea împiedica în condiţiile acestui sistem de releuri o muncă excesivă 162) . Aceiaşi copii şi aceiaşi adolescenţi erau mutaţi (shifted) cînd din atelierul de filatură în cel de ţesătorie etc., cînd, în decursul aceloraşi 15 ore, dintr-o fabrică într-alta 163) . Cum să controlezi un sistem
„care abuzează de cuvîntul schimburi pentru a amesteca braţele de muncă, asemenea cărţilor de joc, într-o serie nesfîrşită de combinaţii şi pentru a modifica zilnic orele de muncă şi de odihnă ale diferiţilor indivizi în aşa fel încît aceeaşi echipă completă să nu lucreze niciodată în acelaşi loc şi în acelaşi timp!“ 164)
Dar făcînd cu totul abstracţie de surmenarea reală, acest aşa-zis sistem de releuri constituia o elucubraţie a fanteziei capitalului, pe care nici Fourier i) în schiţele sale umoristice despre „courtes séances“ 107 nu a întrecut-o; atîta doar că aici atracţia muncii a fost transformată în atracţia capitalului. Nu avem decît să aruncăm o privire asupra acelor scheme născocite de fabricanţi pe care presa respectabilă le elogia ca model de „ceea ce poate realiza un grad rezonabil de solicitudine şi de metodă“ („what a reasonable degree of care and method can accomplish“). Muncitorii erau împărţiţi uneori în 12 pînă la 15 categorii, care la rîndul lor îşi schimbau mereu elementele componente. În decursul celor 15 ore ale zilei de muncă din fabrică, capitalul îl atrăgea pe muncitor ba pentru o jumătate de oră, ba pentru o oră, apoi îl respingea, pentru ca după aceea să-l atragă din nou în fabrică şi să-l respingă din nou din ea, hărţuindu-l încoace şi încolo în frînturi răzleţe de timp, fără a-l pierde din mînă, pînă ce munca de 10 ore era îndeplinită. Ca pe o scenă de teatru, aceleaşi persoane trebuiau să-şi facă apariţia pe rînd în scene diferite din acte diferite. Dar aşa cum actorul aparţine scenei pentru toate durata piesei, tot aşa şi muncitorii aparţineau acum fabricii timp de 15 ore, fără a mai pune la socoteală timpul pentru deplasarea spre fabrică şi spre casă. Orele de repaus se transformau astfel în ore de trîndăvie forţată care-l mînau pe tînărul muncitor la circiumă şi pe tînăra muncitoare la bordel. La fiecare născocire — şi capitalistul era zilnic inspirat — menită să îngăduie funcţionarea neîntreruptă a maşinilor 12 sau 15 ore fără a spori numeric personalul, muncitorul trebuia să-şi înghită mîncarea ba în cutare frîntură de timp, ba în alta. Pe vremea agitaţiei pentri ziua de muncă de 10 ore, fabricanţii ţipaseră că bandiţii de muncitori petiţionează în speranţa de a obţine salariul a 12 ore pentru o muncă de 10 ore. Acum ei întorceau medalia. Plăteau salariu pentru 10 ore de muncă, dispunînd de forţele de muncă timp de 12 şi 15 ore! 165) Iată care era problema, iată care era legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore în ediţia fabricanţilor! Erau aceiaşi adepţi ai liberului schimb, onctuoşi şi filantropi, care timp de 10 ani, cît durase agitaţia împotriva legilor cerealelor, le demonstraseră muncitorilor, calculînd pînă la centimă, că dacă importul de cereale va fi liber, avînd în vedere resursele industriei engleze, o muncă de 10 ore va fi cu totul suficientă pentru a-i îmbogăţi pe capitalişti 166) .
Rebeliunea capitalului, care a durat doi ani, a fost în cele din urmă încununată prin decizia uneia din cele patru curţi supreme ale Angliei, Court of Exchequer, care în unul din cazurile aduse în faţa ei a hotărît, la 8 februarie 1850, că fabricanţii au procedat într-adevăr împotriva sensului legii din 1844, dar că această lege însăşi conţine anumite cuvinte care o fac lipsită de sens. „Prin această hotărîre legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore a fost abrogată“ 167) . Un mare număr de fabricanţi care pînă atunci nu se încumetaseră să aplice sistemul de releuri adolescenţilor şi muncitoarelor s-au năpustit asupra lui 168) .
Dar imediat după această victorie a capitalului, aparent definitivă, a intervenit un reviriment. Pînă atunci muncitorii opuseseră o rezistenţă pasivă, ce-i drept dîrză şi reluată zi de zi. De astă dată au protestat, lîn Lancashire şi Yorkshire, în cadrul unor mitinguri tot mai ameninţătoare. Pretinsa lege cu privire la ziua de muncă de 10 ore nu reprezintă deci, spuneau ei, decît o simplă farsă, o înşelătorie parlamentară şi n-a existat niciodată! Inspectorii de fabrici avertizau insistent guvernul, arătînd că antagonismul de clasă a ajuns la o tensiune de neînchipuit. Chiar şi o parte din fabricanţi murmurau:
„Din pricina hotărîrilor contradictorii ale magistraţilor domneşte o situaţie cu totul anormală şi anarhică. Una e legea în Yorkshire, alta în Lancashire, alta într-o parohie din Lancashire şi iarăşi alta în cea imediat vecină. Fabricantul din oraşele mari poate să ocolească legea, cel de la ţară însă nu găseşte personalul necesar pentru sistemul de releuri, şi cu atît mai puţin pentru deplasarea muncitorilor dintr-o fabrică în alta etc.“
Şi doar exploatarea egală a forţei de muncă constituie pentru capital primul dintre drepturile omului.
În aceste împrejurări s-a ajuns la un compromis între fabricanţi şi muncitori, consfinţit de parlament prin noua lege adiţională cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 5 august 1850. Pentru „adolescenţi şi pentru femei“ ziua de muncă a fost mărită, în primele 5 zile ale săptămînii, de la 10 ore la 101/2 ore, iar pentru ziua de sîmbăta a fost redusă la 71/2 ore. Munca urma să fie prestată în răstimpul de la 6 dimineaţa la 6 seara 169) , cu întreruperi de 11/2 oră pentru mese, acordate concomitent tuturor muncitorilor şi în conformitate cu dispoziţiile din 1844 etc. Prin aceasta s-a pus o dată pentru totdeauna capăt sistemului de releuri 170) . În ceea ce priveşte munca copiilor rămînea în vigoare legea din 1844.
O categorie de fabricanţi şi-a asigurat şi de astă dată ca şi înainte, drepturi senioriale speciale asupra copiilor de proletari. Aceştia au fost fabricanţii de mătase. În 1833 ei urlaseră ameninţător că, „răpindu-li-se libertatea de a pune să robotească copii de orice vîrstă timp de zece ore pe zi, li se opresc fabricile“ („if the liberty of working children of any age for 10 hours a day was taken away, it would stop their works“). Le-ar fi imposibil, spuneau ei, să cumpere un număr suficient de copii peste 13 ani. Şi astfel au dobîndit privilegiul dorit. O cercetare ulterioară a dovedit că pretextul invocat nu fusese decît minciună sfruntată 171) , ceea ce nu i-a împiedicat însă de a-şi ţese mătasea vreme de un deceniu, cîte 10 ore pe zi, din sîngele copiilor nevîrstnici, care, pentru a-şi putea îndeplini munca, trebuiau urcaţi pe scaune 172) . Legea din 1844 le „răpea“, ce-i drept, „libertatea“ de a folosi copii sub 11 ani mai mult de 61/2 ore pe zi, dar le asigura în schimb privilegiul de a folosi copii între 11 şi 13 ani timp de 10 ore pe zi şi suspenda obligativitatea de a urma un curs şcolar prevăzută pentru ceilalţi copii din fabrici. De astă dată ei au invocat drept pretext că:
„Fineţea ţesăturii reclamă degete delicate, ceea ce se poate obţine numai printr-o încadrare timpurie a copiilor în fabrică“ 173) .
De dragul degetelor delicate, copiii erau jertfiţi cu totul, aşa cum în sudul Rusiei sînt căsăpite vitele cornute exclusiv pentru pielea şi seul lor. În sfîrşit, în 1850 privilegiul acordat în 1844 a fost limitat la secţiile de răsucit şi de depănat firele de mătase, dar pentru a despăgubi capitalul pentru faptul că i se răpise „libertatea“, timpul de muncă al copiilor între 11 şi 13 ani a fost mărit de la 10 ore la 101/2 ore. Pretextul: „Munca în fabricile de mătase ar fi mai uşoară decît în celelalte fabrici şi nicidecum atît de vătămătoare sănătăţii“ 174) . O anchetă medicală oficială a dovedit ulterior că, dimpotrivă,
„indicele mediu de mortalitate este excepţional de mare în districtele industriei mătăsii, iar în rîndurile populaţiei feminine, mai ridicat chiar decît în districtele industriei bumbacului din Lancashire“ 175) .
În ciuda protestelor inspectorilor de fabrică, repetate din jumătate în jumătate de an, abuzul s-a perpetuat pînă în prezent 176) .
Legea din 1850 a transformat intervalul de 15 ore, de la 5 şi jumătate dimineaţa pînă la 8 şi jumătate seara, într-unul de 12 ore, de la 6 dimineaţa pînă la 6 seara, însă numai pentru „adolescenţi şi femei“. Aşadar, nu şi pentru copii, care tot mai puteau fi folosiţi o jumătate de oră înainte de începerea lucrului şi 21/2 ore după terminarea lui, chiar dacă durata totală a muncii lor nu putea să depăşească 61/2 ore. În timpul dezbaterilor în jurul legii, inspectorii de fabrici au înaintat parlamentului o statistică cu privire la abuzurile infame cărora le dădea loc această anomalie. Zadarnic însă. Exista intenţia nemărturisită de a mări din nou, în anii de prosperitate, folosind munca copiilor, ziua de muncă a muncitorilor adulţi la 15 ore. Experienţa următorilor 3 ani a arătat că o asemenea tentativă trebuia să eşueze din cauza rezistenţei muncitorilor adulţi de sex bărbătesc 177) . De aceea, legii din 1850 i s-a adus în cele din urmă în 1853 o completare prin care se interzicea „folosirea muncii copiilor dimineaţa înaintea adolescenţilor şi a femeilor, şi seara după aceştia“. Începînd de atunci, legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1850 a reglementat, cu puţine excepţii, ziua de muncă a tuturor muncitorilor din ramurile industriale care intrau în prevederile ei 178) . De la promulgarea primei legi pentru reglementarea muncii în fabrici trecuse jumătate de secol 179) .
Prin „Printworks' Act“ (legea cu privire la imprimeriile de stambă etc.) din 1845, legislaţia a trecut pentru prima oară dincolo de sfera sa iniţială. Din fiecare rînd al textului legii se vede cu cîtă neplăcere a consimţit capitalul la această nouă „extravaganţă“! Legea limitează ziua de muncă pentru copiii între 8 şi 13 ani şi pentru femei la 16 ore, între orele 6 dimineaţa şi 10 seara, fără nici o întrerupere legală pentru masă. Această lege permite astfel folosirea muncitorilor de sex bărbătesc trecuţi de 13 ani, după bunul plac, zi şi noapte 180) . Ea constituie un avorton parlamentar 181) .
Cu toate acestea, principiul triumfase prin victoria repurtată în ramurile importante ale industriei, care sînt creaţia cea mai caracteristică a modului de producţie modern. Miraculoasa lor dezvoltare din anii 1853-l860, care mergea mînă în mînă cu renaşterea fizică şi morală a muncitorilor din fabrici, izbea pînă şi privirea cea mai puţin ageră. Fabricanţii înşişi, cărora limitarea şi reglementarea prin lege a zilei de muncă le fusese smulsă pas cu pas printr-un război civil de o jumătate de veac, se făleau acum cu contrastul dintre aceste ramuri industriale şi ramurile de exploatare încă „libere“ 182) . Fariseii „economiei politice“ proclamau acum recunoaşterea necesităţii unei reglementări prin lege a zilei de muncă drept o nouă şi caracteristică cucerire a „ştiinţei“ lor 183) . E lesne de înţeles că, după ce magnaţii industriei admiseseră inevitabilul şi se împăcaseră cu el, puterea de rezistenţă a capitalului a scăzut treptat, în timp ce puterea de atac a clasei muncitoare a crescut o dată cu numărul aliaţilor ei din straturile sociale care nu erau direct interesate. De aici progresul relativ rapid înregistrat de la 1860 încoace.
În 1860 boiangeriile şi albitoriile 184) au intrat în prevederile legii pentru reglementarea muncii în fabrici din 1850, iar fabricile de dantele şi de ciorapi în 1861. În urma primului raport al „Comisiei pentru cercetarea muncii copiilor“ (1863), aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi atelierele manufacturiere pentru toate articolele de ceramică (nu numai olăriile), fabricile de chibrituri, focoase, cartuşe, tapete, catifea din bumbac (fustian cutting) şi numeroase procese cuprinse sub denumirea de „finishing“ (ultima apretură). În 1863 „albitoriilor în aer liber“ 185) şi brutăriilor li s-au aplicat legi speciale, dintre care prima interzice, între altele, munca de noapte (de la ora 8 seara la 6 dimineaţa) pentru copii, adolescenţi şi femei, iar a doua — folosirea calfelor de brutari sub 18 ani între orele 9 seara şi 5 dimineaţa. Asupra propunerilor ulterioare ale comisiei amintite, care ameninţă să desfiinţeze „libertatea“ în toate ramurile importante ale industriei engleze, cu excepţia agriculturii, minelor şi transporturilor, vom mai reveni 185a) .
