3. Cele două forme de bază ale manufacturii — manufactura eterogenă şi manufactura organică

O clasificare a manufacturii scoate la iveală două forme de bază, care, în pofida îmbinării lor ocazionale, constituie totuşi două tipuri esenţialimente deosebite şi joacă roluri cu totul diferite, mai ales ulterior, cînd manufactura se transformă, devenind marea industrie mecanizată. Acest dubiu caracter al manufacturii izvorăşte din natura produsului însuşi. Acesta e format sau prin simpla combinare mecanică a unor produse parţiale independente, sau îşi datorează forma definitivă unui şir consecutiv de procese şi manipulaţii conexe.

Astfel, o locomotivă e alcătuită din mai bine de 5 000 de piese independente. Ea nu poate trece însă drept exemplu pentru primul tip de manufactură propriu-zisă, deoarece reprezintă o creaţie a marii industrii. Putem să luăm însă ceasornicul, cu ajutorul căruia şi William Petty i) a ilustrat diviziunea muncii în manufactură. Din operă individuală a unui meseriaş din Nürnberg, ceasornicul s-a transformat în produsul social al nenumăraţilor lucrători parţiali, cum ar fi: lucrători care fac mecanismul brut, arcuri de ceasornic, cadrane, arcuri spirale, găuri pentru pietre şi pîrghii de rubin, arătătoare, carcase, şuruburi, apoi poleitorii; aceşti lucrători se subîmpart iarăşi: de pildă, cei care fac rotiţe (la rîndul lor se divid în cei care fac rotiţe de alamă şi cel care fac rotiţe de oţel), cel care face pinioane de angrenaj, cel care face mecanismul arătătoarelor, acheveur de pignon (fixează rotiţele de pinioanele de angrenaj şi şlefuieşte faţetele etc.), cel care face fusurile, planteur de finissage (fixează diferite roţi şi pinioane de angrenaj în mecanism), finisseur de barillet (taie dinţii, lărgeşte orificiile pînă la dimensiunile necesare, căleşte piedicile), cel care face regulatorul, la regulatorul cu cilindri, cel care face cilindrii, cel care face balansierul, cel care face rotiţa balansierului, cel care face compasul (care reglează ceasornicul), planteur d'échappement (cel care face regulatorul propriu-zis); apoi repasseur de barillet (finisează lăcaşele arcurilor şi piedicile), şlefuitorul de arcuri, şlefuitorul de rotiţe, şlefuitorul de şuruburi, cel care desenează cifrele, cel care face cadranele (topeşte emailul pe cupru), fabricant de pendants (face doar belciugele pentru carcasă), finisseur de charnière (fixează ştiftul de alamă în mijlocul carcasei etc.), faiseur de secret (face resorturile care deschid capacul), graveur, ciseleur, polisseur de boîte *1 etc. etc.; în fine, repasseur-ul, care montează întreg ceasornicul şi îl predă în stare de funcţiune. Doar puţine piese ale ceasornicului trec prin mîini diferite, şi toate aceste membra disjecta 118 se strîng abia în mîna care le transformă în ultimă instanţă într-un tot mecanic. Acest raport exterior al produsului finit faţă de diferitele sale elemente face ca aici, ca la alte produse similare, combinarea muncitorilor parţiali în acelaşi atelier să fie incidentală. Muncile parţiale pot şi ele, la rîndul lor, să fie îndeplinite de meseriaşi independenţi unul de altul, cum se întîmplă în cantoanele Waadt şi Neuchâtel, în timp ce la Geneva, de pildă, există mari manufacturi de ceasornice, adică are loc cooperarea nemijlocită a muncitorilor parţiali sub comanda unui capital. Şi în acest din urmă caz, numai rareori cadranul, arcul şi carcasa se confecţionează în manufactură. În acest domeniu, producţia combinată manufacturieră este rentabilă doar în împrejurări excepţionale, deoarece între muncitorii care lucrează la domiciliu concurenţa este foarte mare, fărîmiţarea producţiei într-o mulţime de procese eterogene permite doar în mică măsură folosirea unor mijloace de muncă comune şi, la o asemenea producţie dispersată, capitalistul economiseşte cheltuielile pentru clădirile atelierelor etc. 32) Totuşi şi situaţia acestor muncitori parţiali care lucrează la domiciliu, dar pentru un capitalist (fabricant, établisseur), este cu totul diferită de aceea a meseriaşului independent, care lucrează pentru propriii săi clienţi 33) .

Al doilea tip de manufactură, forma perfecţionată a acesteia, confecţionează produse care trec prin faze de dezvoltare conexe, printr-o serie consecutivă de procese, aşa cum, de pildă, în manufactura de ace de cusut sîrma trece prin mîinile a 72, ba chiar a 92 de muncitori parţiali specializaţi.

În măsura în care această manufactură combină meserii iniţial dispersate, ea reduce distanţa în spaţiu dintre diferitele faze ale confecţionării produsului. Timpul de trecere a acestuia dintr-un stadiu în celălalt este scurtat, la fel şi munca prin care se realizează aceste treceri 34) . În comparaţie cu meseria, se cîştigă astfel forţă productivă, şi anume acest cîştig rezultă din caracterul general de cooperare al manufacturii. Pe de altă parte, principiul diviziunii muncii, specific manufacturii, reclamă o izolare a diferitelor faze ale producţiei, autonomizate ca tot atîtea operaţii parţiale ale meseriaşului. Stabilirea şi menţinerea legăturii dintre funcţiile izolate necesită trecerea continuă a produsului dintr-o mînă într-alta şi dintr-un proces într-altul. Din punctul de vedere al marii industrii, acest fapt apare ca o limitare caracteristică, imanentă principiului manufacturii şi care sporeşte cheltuielile de producţie 35) .

Dacă vom considera o anumită cantitate de materii prime, de pildă, de cîrpe în manufactura de hîrtie sau de sîrmă în manufactura de ace, vom vedea că, pînă ajung la forma lor finală, ele parcurg în timp în mîinile diferiţilor muncitori parţiali o serie de faze succesive ale producţiei. Dacă vom considera însă atelierul ca un singur mecanism total, vom constata că materiile prime se află simultan în toate fazele de producţie deodată. Cu o parte din numeroasele sale mîini înzestrate cu instrumente, muncitorul colectiv, format prin combinarea muncitorilor parţiali, aşază sîrma, în timp ce, concomitent, cu alte mîini şi instrumente, el o întinde, o taie, o ascute etc. Succesiunea temporală a diferitelor faze ale procesului s-a transformat într-o alăturare spaţială. De aici şi cantitatea mai mare de marfă finită livrată în acelaşi interval de timp 36) . Această simultaneitate rezultă, ce-i drept, din forma de cooperare generală a procesului total, cu toate acestea însă manufactura nu numai că găseşte condiţiile cooperării gata pregătite, ci, în parte, le şi creează prin divizarea activităţii meseriaşului. Pe de altă parte, ea realizează această organizare socială a procesului de muncă numai ferecîndu-l pe muncitor de aceeaşi operaţie de detaliu.

Întrucît produsul parţial al fiecărui muncitor parţial reprezintă, totodată, doar o fază deosebită de dezvoltare a aceluiaşi produs, un muncitor furnizează celuilalt, sau un grup de muncitori furnizează celuilalt grup, materia lor primă. Rezultatul muncii unuia constituie punctul de plecare pentru munca celuilalt. Prin urmare, aici un muncitor dă de lucru în mod direct celuilalt. Timpul de muncă necesar pentru realizarea în fiecare proces parţial a efectului util urmărit se stabileşte pe baza experienţei, iar mecanismul total al manufacturii porneşte de la premisa că într-un anumit timp de muncă se obţine un anumit rezultat. Numai cu această condiţie diferitele procese de muncă care se completează unul pe altul se pot desfăşura neîntrerupt, simultan şi alăturat în spaţiu. E clar că această interdependenţă nemijlocită a muncilor, şi deci a muncitorilor, îl sileşte pe fiecare în parte să nu folosească pentru funcţia sa decît timpul strict necesar, şi în felul acesta se realizează o continuitate, uniformitate, regularitate, organizare 37) şi mai ales o intensitate a muncii cu totul alta decît în meseriile independente sau chiar în cooperarea simplă. Faptul că pentru producerea unei mărfi trebuie să fie folosit numai timpul de muncă socialmente necesar apare, în producţia de mărfuri în general, ca o constrîngere exterioară datorită concurenţei, pentru că, superficial vorbind, fiecare producător în parte trebuie să vîndă marfa la preţul ei de piaţă. În manufactură, în schimb, confecţionarea unei anumite cantităţi de produse într-un anumit timp de muncă devine o lege tehnică a însuşi procesului de producţie 38) .

Dar diferitele operaţii necesită durate de timp inegale şi dau deci în intervale de timp egale cantităţi inegale de produse parţiale. Pentru ca aceiaşi muncitor să execute zilnic una şi aceeaşi operaţie, pentru diferitele operaţii trebuie deci folosit într-o anumită proporţie un număr diferit de muncitori, de pildă e nevoie de 4 turnători şi 2 defalcatori la 1 şlefuitor într-o manufactură de caractere tipografice, întrucît într-o oră un turnător toarnă 2 000 de litere, un defalcator desface 4 000 şi un şlefuitor şlefuieşfe 8 000. Aici revine principiul cooperării în forma sa cea mai simplă, adică folosirea simultană a unui mare număr de oameni care fac munci similare; de data aceasta însă, el exprimă un raport organic. Aşadar, diviziunea manufacturieră a muncii nu numai că simplifică şi diversifică organele calitativ deosebite ale muncitorului colectiv social, dar creează şi un raport matematic fix pentru determinarea volumului cantitativ al acestor organe, adică pentru numărul relativ de muncitori sau pentru mărimea relativă a grupurilor de muncitori afectate fiecărei funcţii speciale. Ea dezvoltă, o dată cu diferenţierea calitativă, normele şi proporţiile cantitative ale procesului de muncă social.

Dacă pe baza experienţei a fost stabilit raportul cel mai adecvat între diferitele grupuri de muncitori parţiali pentru anumite proporţii ale producţiei, aceste proporţii nu pot fi mărite decît folosind un multiplu al fiecărui grup de muncitori 39) Se mai adaugă faptul că acelaşi individ execută anumite munci pe scară mai mare tot atît de bine ca şi pe scară mai mică, de pildă munca de supraveghere, deplasarea produselor parţiale dintr-o fază a producţiei în alta etc. Autonomizarea acestor funcţii sau atribuirea lor unor muncitori speciali devine deci rentabilă abia o dată cu sporirea numărului de muncitori folosiţi; această sporire însă trebuie să afecteze simultan, în aceeaşi proporţie, toate grupurile.

Fiecare grup, adică un număr de muncitori cu aceeaşi funcţie parţială, se compune din elemente omogene şi formează un organ distinct al mecanismului total. În unele manufacturi însă, grupul însuşi constituie un organism de muncă diferenţiat, în timp ce mecanismul total este format prin repetarea sau multiplicarea acestor organisme productive elementare. Să luăm, de pildă, manufactura buteliilor de sticlă. Ea se scindează în trei faze esenţialmente distincte. În primul rînd faza pregătitoare, prepararea pastei de sticlă, adaosul de nisip, var etc., şi topirea acestei paste pînă ajunge masă fluidă de sticlă 40) . În această primă fază lucrează muncitori parţiali diferiţi, la fel ca şi în faza finală, în care buteliile sînt scoase din cuptoarele de uscat, sortate, ambalate etc. Între aceste două faze se situează sticlăritul propriu-zis, adică prelucrarea masei fluide de sticlă. La aceeaşi gură a unui cuptor de sticlă lucrează un grup, numit în Anglia „hole“ (gaură) şi alcătuit dintr-un bottle maker (lucrător care face butelii) sau finisher (finisor), un blower (suflător), un gatherer (strîngător), un putter up (stivuitor) sau whetter off (tăietor) şi un taker in (hamal). Aceşti cinci muncitori parţiali constituie tot atîtea organe speciale ale unui singur organism de muncă, care poate acţiona numai ca unitate, deci numai prin cooperarea directă a celor cinci. Dacă organismului îi lipseşte unul din cele cinci membre, el rămîne paralizat. Acelaşi cuptor de sticlă are însă mai multe deschizături, în Anglia, de pildă, 4—6, fiecare din ele conţinînd un creuzet de argilă cu sticlă fluidă, la care lucrează cîte un grup aparte de muncitori, cu aceeaşi componenţă cvintuplă. Alcătuirea fiecărei grupe în parte se întemeiază aici nemijlocit pe diviziunea muncii, în timp ce legătura dintre diferitele grupe de acelaşi fel constituie o cooperare simplă, care, folosind în comun unul din mijloacele de producţie, în speţă cuptorul de sticlă, îl exploatează mai economic. Un asemenea cuptor de sticlă, cu cele 4—6 grupuri ale sale, formează o sticlărie, iar o manufactură de sticlă cuprinde un multiplu de asemenea sticlării, împreună eu instalaţiile şi cu muncitorii destinaţi fazelor pregătitoare şi finale ale producţiei.

În sfîrşit, manufactura, aşa cum parţial rezultă din combinarea unor meserii diferite, poate evolua, transformîndu-se într-o combinaţie a unor manufacturi diferite. Astfel, sticlăriile mai mari din Anglia îşi fabrică singure creuzetele de argilă, pentru că de calitatea lor depinde esenţialmente reuşita sau nereuşita produsului. Aici manufactura unui mijloc de producţie este combinată cu manufactura produsului. Invers, manufactura produsului poate fi combinată cu alte manufacturi, în care produsul însuşi serveşte la rîndul său ca materie primă, sau cu ale căror produse se combină ulterior. Astfel, de pildă, manufactura de flintglas se combină cu şlefuitul sticlei sau cu turnătoria de alamă, aceasta din urmă în vederea montării unor garnituri de metal pe diverse obiecte de sticlă. Diferitele manufacturi combinate formează, în acest caz, secţiuni mai mult sau mai puţin separate în spaţiu ale unei singure manufacturi de ansamblu, constituind în acelaşi timp procese de producţie independente, fiecare cu propria sa diviziune a muncii. În pofida anumitor avantaje pe care le prezintă, manufactura combinată nu dobîndeşte pe bază proprie o adevărată unitate tehnică. O asemenea unitate ia naştere abia o dată cu transformarea manufacturii în industrie mecanizată.

Perioada manufacturieră, care curînd proclamă reducerea timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor drept principiu conştient 41) , dezvoltă sporadic şi folosirea maşinilor, în special pentru anumite prime procese simple, care cer un mare număr de oameni şi o mare cheltuire de forţe. Astfel n-a durat mult şi în manufactura de hîrtie tocarea zdrenţelor a început să se facă în mori de hîrtie, iar în metalurgie zdrobirea minereurilor prin aşa-numitele pive de minereu 42) . Maşina în forma ei elementară fusese transmisă încă de Imperiul roman sub înfăţişarea morii de apă 43) . Perioada meseriilor a lăsat moştenire marile invenţii: busola, praful de puşcă, tiparul şi ceasornicul automat. În genere însă, maşinile joacă acel rol secundar pe care li le atribuie Adam Smith i) alături de diviziunea muncii 44) . Foarte importantă devine folosirea sporadică a maşinilor în secolul al XVII-lea, deoarece oferea marilor matematicieni ai timpului jaloane practice şi stimulente pentru crearea mecanicii moderne.

Mecanismul specific perioadei manufacturiere rămîne însuşi muncitorul colectiv, combinat dintr-un mare număr de muncitori parţiali. Diferitele operaţii pe care producătorul unei mărfi le efectuează alternativ şi care se împletesc în ansamblul procesului său de muncă îl solicită foarte mult. O operaţie reclamă mai multă forţă, o alta mai multă îndemînare, o a treia mai multă atenţie etc. Or, acelaşi individ nu posedă toate aceste calităţi în acelaşi grad. După separarea, autonomizarea şi izolarea diferitelor operaţii, muncitorii sînt împărţiţi, clasificaţi şi grupaţi potrivit calităţilor lor predominante. Dacă particularităţile lor naturale formează trunchiul pe care se altoieşte diviziunea muncii, manufactura, odată introdusă, dezvoltă forţe de muncă care prin însăşi natura lor sînt apte numai pentru funcţiuni speciale, unilaterale. Acum muncitorul colectiv posedă toate calităţile productive în acelaşi grad înalt de virtuozitate şi, totodată, le cheltuieşte în modul cel mai economic, deoarece foloseşte toate organele sale, individualizate în muncitori distincţi sau în grupuri distincte de muncitori, exclusiv pentru îndeplinirea funcţiilor lor specifice 45) . Unilateralitatea şi chiar imperfecţiunea muncitorului parţial, devenit unul din organele muncitorului colectiv, se transformă în perfecţiune a sa 46) . Deprinderea de a efectua o funcţie unilaterală îl transformă într-un organ care în mod firesc acţionează cu precizie, în timp ce conexiunea mecanismului total îl constrînge să acţioneze cu regularitatea unei piese de maşină 47) .

Întrucît diferitele funcţii ale muncitorului colectiv sînt mai simple sau mai complexe, inferioare sau superioare, organele sale, adică forţele individuale de muncă, necesită nivele de pregătire foarte diferite şi posedă deci valori foarte diferite. Manufactura dezvoltă, prin urmare, o ierarhie a forţelor de muncă, căreia îi corespunde o scară a salariilor. Dacă, pe de o parte, muncitorul individual se adaptează la o funcţie unilaterală, de care este legat pe viaţă, pe de altă parte şi diferitele operaţii ale muncii sînt nu mai puţin adaptate acelei ierarhii a aptitudinilor naturale şi dobîndite 48) . Dar fiecare proces de producţie implică anumite manipulaţii simple, de care e capabil orice om, fără nici o pregătire. Acum şi aceste manipulaţii sînt desprinse din legătura lor fluidă cu momentele mai importante ale muncii şi osificate în funcţii exclusive.

De aceea, manufactura creează în fiecare meserie pe care pune stăpînire o categorie de aşa-zişi muncitori neiscusiţi, pe care meseriile îi excludeau fără apel. Dacă manufactura dezvoltă pînă la virtuozitate specializarea absolut unilaterală în dauna capacităţii generale de muncă, ea începe să facă o specialitate din lipsa oricărei pregătiri. Alături de gradaţia ierarhică apare separaţia simplă a muncitorilor în iscusiţi şi neiscusiţi. Pentru aceştia din urmă cheltuielile de instruire sînt cu totul suprimate, iar pentru primii ele scad, comparativ cu cele ale meseriaşului, din cauza simplificării funcţiunii. În ambele cazuri valoarea forţei de muncă scade 49) . O excepţie are loc în măsura în care diferenţierea procesului de muncă creează noi funcţii de coordonare, care în munca meseriaşului nu existau de loc sau nu existau în aceleaşi proporţii. Relativa devalorizare a forţei de muncă, provocată de suprimarea sau reducerea cheltuielilor de instruire, implică în mod direct o mai mare valorificare a capitalului, căci tot ceea ce reduce timpul necesar pentru reproducerea forţei de muncă măreşte domeniul supramuncii.