4. Fabrica

Am cercetat la începutul acestui capitol corpul fabricii, structura sistemului maşinist. Am văzut apoi cum maşina determină o creştere a materialului uman exploatat de capital prin aproprierea muncii femeilor şi a copiilor, cum îşi însuşeşte toată viaţa muncitorului prin prelungirea excesivă a zilei de muncă şi, în sfîrşit, cum dezvoltarea ei, care permite producerea unei cantităţi de produse din ce în ce mai mare într-un timp din ce în ce mai scurt, serveşte drept mijloc sistematic pentru a pune în funcţiune de fiecare dată tot mai multă muncă, adică pentru a exploata forţa de muncă tot mai intensiv. Ne vom ocupa acum de fabrică în ansamblu, şi anume în forma ei cea mai dezvoltată.

Doctorul Ure, Pindarul i) fabricii automate, o descrie, pe de o parte, ca o

„cooperare a unor categorii diferite de muncitori, adulţi şi neadulţi, care supraveghează cu îndemînare şi sîrguinţă un sistem de maşini productive acţionat încontinuu de o forţă centrală (motorul prim)“.

iar pe de altă parte ca

„un automat gigantic, alcătuit din nenumărate organe, mecanice sau dotate cu conştiinţă, care acţionează neîntrerupt şi de conivenţă în vederea producerii unuia şi aceluiaşi obiect, astfel încît toate aceste organe sînt subordonate unei forţe automotoare“.

Aceste două definiţii nu sînt nicidecum identice. În cea dintîi, muncitorul colectiv combinat, adică organismul de muncă social, apare ca subiect dominant, iar automatul mecanic ca obiect; în definiţia a doua automatul însuşi este subiectul, iar muncitorii sînt doar anexaţi, ca organe conştiente, organelor inconştiente ale automatului şi subordonaţi împreună cu acestea forţei motrice centrale. Prima definiţie este valabilă pentru orice aplicare posibilă pe scară mare a maşinilor, cea de-a doua caracterizează aplicarea lor capitalistă, prin urmare sistemul de fabrică modern. De aceea îi şi place lui Ure să prezinte maşina centrală de la care porneşte mişcarea nu numai drept un automat, ci şi drept un autocrat.

„În aceste ateliere mari, puterea binefăcătoare a aburului îşi strînge în jur miriadele de supuşi“ 179) .

O dată cu unealta de muncă, asupra maşinii trece şi virtuozitatea muncitorului în conducerea acestei unelte. Eficienţa uneltei este eliberată de limitele personale ale forţei de muncă omeneşti. În felul acesta este suprimată baza tehnică pe care se întemeiază diviziunea muncii în manufactură. Locul ierarhiei muncitorilor specializaţi, caracteristică manufacturii, îl ia deci în fabrica automată tendinţa unei egalizări sau nivelări a muncilor pe care trebuie să le execute ajutoarele maşinilor 180) , locul deosebirilor create artificial între muncitorii parţiali îl iau mai ales deosebirile naturale de sex şi vîrstă.

În măsura în care diviziunea muncii reapare în fabrica automată, ea constă mai întîi în repartizarea unor muncitori la diferite maşini specializate şi a unor mase de muncitori, care nu formează însă grupuri diferenţiate, în diferitele secţii ale fabricii, unde lucrează la maşini-unelte similare, înşiruite una lîngă alta, între aceste grupuri de muncitori existînd, aşadar, doar cooperare simplă. Grupul diferenţiat, specific manufacturii, este înlocuit prin legătura dintre muncitorul principal şi cîteva ajutoare. Deosebirea esenţială este cea existentă între muncitorii care lucrează efectiv la maşinile-unelte (aici se mai adaugă cîţiva muncitori pentru supravegherea, respectiv alimentarea motorului) şi simplele ajutoare (aproape exclusiv copii) ale acestor muncitori care lucrează la maşini. Printre ajutoare se numără, mai mult sau mai puţin, toţi „feeder“-ii (care nu fac altceva decît să alimenteze maşinile cu materialul de prelucrat). Alături de aceste categorii principale există un personal neînsemnat ca număr care se ocupă de controlul întregului utilaj şi de întreţinerea lui continuă, cum sînt inginerii, mecanicii, tîmplarii etc. E o categorie superioară de muncitori, parte cu pregătire ştiinţifică şi parte cu pregătire de meseriaş, situată în afara sferei muncitorilor de fabrică, cărora îi este doar anexată 181) . Această diviziune a muncii este pur tehnică.

Orice muncă la maşină face necesară pregătirea de timpuriu a muncitorului pentru a-l învăţa să-şi adapteze mişcările proprii la mişcarea continuă şi uniformă a unui automat. În măsura în care totalitatea maşinilor formează ea însăşi un sistem de maşini diferite, combinate şi cu acţiune simultană, cooperarea întemeiată pe această totalitate de maşini face de asemenea necesară repartizarea la maşinile eterogene a unor grupuri eterogene de muncitori. Producţia mecanizată înlătură însă necesitatea de a statornici această repartizare, ca în manufactură, prin legarea continuă a aceloraşi muncitori de aceeaşi funcţie 182) . Întrucît mişcarea de ansamblu a fabricii nu emană de la muncitor, ci de la maşină, persoanele pot fi mereu schimbate fără întreruperea procesului de muncă. Dovada cea mai evidentă în această privinţă o constituie sistemul de releuri *21 pus în practică în timpul revoltei fabricanţilor englezi din 1848—1850 136 . În sfîrşit, rapiditatea cu care poate fi învăţată în tinereţe munca la maşină înlătură şi necesitatea pregătirii unei categorii speciale de muncitori care să şi lucreze la maşină 183) , iar serviciile ajutoarelor în fabrică pot fi înlocuite parte prin maşini 184) , parte permit, datorită naturii lor absolut simple, o schimbare rapidă şi continuă a persoanelor cărora le revine această corvoadă.

Cu toate că sub raport tehnic maşina înlătură vechiul sistem al diviziunii muncii, acesta mai dăinuie totuşi o vreme în fabrică, în virtutea obişnuinţei ca tradiţie a manufacturii, pentru a fi apoi reprodus şi consolidat sistematic de către capital într-o formă şi mai abjectă, ca mijloc de exploatare a forţei de muncă. Specialitatea de a mîmui toată viaţa o unealtă parţială devine specialitatea de a deservi toată viaţa o maşină parţială. Se abuzează de maşină pentru a-l transforma pe muncitorul însuşi încă din copilărie într-o parte a unei maşini parţiale 185) . În felul acesta nu numai că se micşorează simţitor cheltuielile necesare pentru propria sa reproducere, dar în acelaşi, timp se desăvîrşeşte şi dependenţa sa totală de ansamblul fabricii, deci de capitalist. Aici, ca pretutindeni, trebuie să facem o distincţie între mărirea productivităţii datorită dezvoltării procesului social de producţie şi mărirea productivităţii datorită exploatării capitaliste a acestui proces.

În manufactură şi în meserii, muncitorul se serveşte de unealtă; în fabrică el serveşte maşina. Acolo mişcarea mijlocului de muncă porneşte de la el; aici el trebuie să urmeze mişcarea mijlocului de muncă. În manufactură, muncitorii formează membrele unui mecanism viu. În fabrică există, independent de ei, un mecanism mort, căruia îi sînt încorporaţi ca anexe vii.

„Rutina deprimantă a unei munci chinuitoare fără sfîrşit, în care eşti silit să repeţi fără încetare acelaşi proces mecanic, se aseamănă cu munca lui Sisif i) ; povara muncii se prăvăleşte mereu, ca stînca din legendă, asupra muncitorului istovit“ 186) .

Prejudiciind grav sistemul nervos, munca la maşină suprimă totodată jocul multilateral al muşchilor şi zădărniceşte orice activitate fizică sau intelectuală liberă 187) . Chiar şi înlesnirile aduse muncii devin un mijloc de tortură, deoarece maşina nu-l eliberează pe muncitor de muncă, ci goleşte munca de conţinut. Orice producţie capitalistă, în măsura în care nu este numai proces de muncă, ci totodată proces de valorificare a capitalului, are drept trăsătură caracteristică faptul că nu muncitorul foloseşte condiţiile de muncă, ci, invers, condiţiile de muncă îl folosesc pe muncitor; această inversare devine însă o realitate palpabilă din punct de vedere tehnic abia o dată cu dezvoltarea maşinilor. Prin transformarea sa într-un automat, mijlocul de muncă i se opune în însuşi procesul de muncă în calitate de capital, în calitate de muncă moartă, care domină şi stoarce forţa de muncă vie. Separarea potenţialului intelectual al procesului de producţie de munca fizică şi transformarea lui în putere a capitalului asupra muncii se desăvîrşeşte, cum am arătat mai înainte, în marea industrie organizată pe baza maşinilor. Iscusinţa parţială a muncitorului individual depersonalizat care lucrează la maşină dispare ca ceva derizoriu în faţa ştiinţei, a imenselor forţe ale naturii şi a muncii sociale de masă, care sînt întruchipate în sistemul maşinist şi care alcătuiesc împreună cu acesta puterea „stăpînului“ (master). Acest stăpîn, în al cărui creier maşina şi monopolul lui asupra ei se contopesc indisolubil, le strigă cu dispreţ „braţelor“ în momentele de conflict:

„Muncitorii de fabrică nu trebuie să uite că munca lor reprezintă, de fapt, o categorie cu totul inferioară de muncă calificată; că nici o altă muncă nu poate fi mai uşor deprinsă şi, ţinînd seama de calitatea ei, mai bine plătită, că nici una nu poate fi însuşită într-un timp atît de scurt şi într-un asemenea grad printr-o instruire minimă chiar de către omul cel mai puţin pregătit. Într-adevăr, maşinile patronului joacă în domeniul producţiei un rol mult mai important decît munca şi iscusinţa muncitorului, care nu reclamă decît o instruire de 6 luni, accesibilă oricărui argat de la ţară“ 188) .

Subordonarea tehnică a muncitorului mersului uniform al mijlocului de muncă şi compoziţia specifică a organismului de muncă, format din indivizi de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste, creează o disciplină de cazarmă, care culminează cu regimul de fabrică desăvîrşit şi care duce la dezvoltarea deplină a muncii de supraveghere anterior menţionată şi deci, totodată, a împărţirii muncitorilor în muncitori manuali şi supraveghetori ai muncii, în simpli soldaţi industriali şi subofiţeri industriali.

„Principala dificultate în fabrica automată constă în instituirea disciplinei necesare pentru a-i face pe oameni să renunţe la deprinderile lor anarhice în muncă şi să se identifice cu ritmul implacabil al marelui automat. Dar întocmirea unui cod de disciplină corespunzător nevoilor şi vitezei sistemului automat şi aplicarea lui cu succes constituie o muncă demnă de Hercule i) ; aceasta este nobila operă a lui Arkwright! Chiar şi astăzi, cînd organizarea sistemului a atins perfecţiunea, este aproape cu neputinţă... să găseşti printre muncitorii trecuţi de vîrsta pubertăţii ajutoare utile pentru sistemul automat“ 189) .

Codul muncii în fabrică, prin care capitalul îşi stipulează samavolnic, pe baza dreptului privat, autocraţia asupra muncitorilor săi, fără a ţine seama de separaţia puterii, atît de dragă burgheziei, şi nici de sistemul reprezentativ, şi mai drag încă, nu constituie decît caricatura capitalistă a reglementării sociale a procesului de muncă, reglementare care devine necesară o dată cu apariţia cooperării pe scară largă şi cu folosirea mijloacelor colective de muncă, în special a maşinii. Locul biciului din mîna vătafului de sclavi îl ia condica de pedepse a supraveghetorului. Toate pedepsele se reduc, bineînţeles, la amenzi şi la reţineri din salariu, şi perspicacitatea legislativă a Licurgilor i) industriali face din încălcarea legilor o operaţie poate mai rentabilă pentru ei decît respectarea lor 190) .

Nu menţionăm aici decît condiţiile materiale în care se îndeplineşte munca în fabrică. Toate organele de simţ sînt vătămate în aceeaşi măsură de temperatura artificial ridicată, de atmosfera plină de impurităţile materiilor prime, de zgomotul asurzitor etc., abstracţie făcînd de pericolul mortal care pîndeşte pe oameni printre maşinile înghesuite, maşini care cu regularitatea anotimpurilor prilejuiesc comunicate cu numărul victimelor căzute pe cîmpul de luptă industrial 190a) . Economisirea mijloacelor de producţie sociale, care atinge maximum abia în climatul favorabil al sistemului de fabrică, devine în acelaşi timp în mîna capitalului jefuire sistematică a condiţiilor de viaţă ale muncitorului în timpul muncii, jefuire a spaţiului, aerului, luminii şi a mijloacelor de protecţie împotriva condiţiilor procesului de producţie primejdioase pentru viaţă sau sănătate, fără a mai vorbi de măsurile necesare pentru comoditatea muncitorului 191) . Oare nu are dreptate Fourier cînd numeşte fabricile „ocne cu regim ceva mai blînd“ 192) . 138