5. Lupta dintre muncitor şi maşină

Lupta dintre capitalist şi muncitorul salariat începe o dată cu relaţia capital însăşi. Ea nu se potoleşte în decursul întregii perioade manufacturiere 193) . Dar abia de la introducerea maşinii muncitorul luptă împotriva mijlocului de muncă însuşi, împotriva modului material de existenţă a capitalului. El se revoltă împotriva acestei forme determinate a mijlocului de producţie, în care vede baza materială a modului de producţie capitalist.

Aproape întreaga Europă a trăit în cursul secolului al XVII-lea revoltele muncitorilor împotriva aşa-zisei Bandmühle (numită şi Schnurmühle sau Mühlenstuhl), o maşină pentru ţesutul panglicilor şi a ceaprazurilor 194) . La sfîrşitul primei treimi a secolului al XVII-lea, un ferăstrău mecanic acţionat de vînt, construit în apropiere de Londra de către un olandez, a fost distrus de mulţimea înfuriată. Încă la începutul secolului al XVIII-lea, ferăstraiele mecanice acţionate de apă au învins cu greu în Anglia rezistenţa poporului, sprijinit de parlament. În 1758, cînd Everet i) a construit prima maşină hidraulică de tuns lîna, ea a fost arsă de o sută de mii de oameni rămaşi fără lucru. Împotriva scribbling mills *24 şi maşinilor de cardat ale lui Arkwright s-au plîns parlamentulu 50.000 de muncitori, care pînă atunci trăiseră din dărăcitul lînii. Distrugerea masivă de maşini, denumită mişcarea luddiţilor, în districtele manufacturiere ale Angliei din primii 15 ani ai secolului al XIX-lea, în special în urma introducerii războiului de ţesut mecanic, a oferit guvernului antiiacobin al lui Sidmouth i) , Castlereagh i) etc. pretextul pentru cele mai reacţionare măsuri represive. E nevoie de timp şi de experienţă pînă ce muncitorul învaţă să distingă maşina de folosirea ei capitalistă şi să atace nu mijlocul material de producţie, ci forma socială de exploatare a lui 195) .

Luptele pentru salariu duse în cadrul manufacturii presupun manufactura şi nu sînt nicidecum îndreptate împotriva existenţei ei. Dacă crearea de manufacturi întîmpină rezistenţă, aceasta vine din partea meşterilor breslaşi şi a oraşelor privilegiate, nu din partea muncitorilor salariaţi. De aceea autorii din perioada manufacturieră concep diviziunea muncii mai ales ca mijloc de înlocuire virtuală a muncitorilor, nu şi de îndepărtare reală a lor. Deosebirea aceasta este evidentă. Dacă se spune, de pildă, că în Anglia ar fi nevoie de 100.000.000 de oameni pentru a toarce cu vechea roată de tors bumbacul pe care în prezent îl torc cu maşina 500.000 de oameni, asta nu înseamnă, bineînţeles, că maşina a luat locul acestor milioane care nu au existat niciodată. Asta înseamnă doar că ar fi nevoie de multe milioane de muncitori pentru a înlocui maşinile de filat. Dacă, dimpotrivă, se spune că războiul de ţesut mecanic a lăsat pe drumuri în Anglia 800.000 de ţesători, nu este vorba de maşini existente care ar urma să fie înlocuite de un anumit număr de muncitori, ci de un număr real de muncitori care au fost efectiv înlocuiţi sau înlăturaţi de maşină. În decursul perioadei manufacturiere, baza continua să fie producţia meşteşugărească, deşi fracţionată în operaţii izolate. Cererea noilor pieţe coloniale nu putea să fie satisfăcută cu numărul relativ redus de muncitori de la oraşe moşteniţi de la evul mediu, iar manufacturile propriu-zise deschideau noi domenii de producţie pentru populaţia rurală alungată de pe pămînturile ei o dată cu destrămarea feudalităţii. În acea epocă s-a vădit mai mult latura pozitivă a diviziunii muncii şi a cooperării în ateliere, anume sporirea productivităţii muncitorilor ocupaţi 196) . Aplicate la agricultură, cooperarea şi combinarea mijloacelor de muncă în mîinile cîtorva determină, ce-i drept, în numeroase ţări, încă cu mult înaintea perioadei marii industrii, revoluţionari mari, bruşte şi violente, în modul de a produce şi deci în condiţiile de viaţă şi în mijloacele de muncă ale populaţiei rurale. Dar această luptă se dă la început mai mult între marii şi micii proprietari funciari decît între capital şi munca salariată; pe de altă parte, în măsura în care muncitorii sînt înlocuiţi prin mijloace de muncă, prin oi, cai etc., premisa revoluţiei industriale o formează aici în primul rînd actele directe de violenţă. Mai întîi muncitorii sînt alungaţi de pe pămînturile lor şi apoi vin oile. Furtul de pămînt pe scară mare, cum s-a întîmplat în Anglia, este acela care pregăteşte terenul pentru marea agricultură 196a) . La începuturile ei, această revoluţionare a agriculturii are deci mai mult aparenţa unei revoluţii politice.

Sub forma maşinii, mijlocul de muncă devine imediat un concurent al muncitorului însuşi 197) . Autovalorificarea capitalului cu ajutorul maşinii este direct proporţională cu numărul muncitorilor ale căror condiţii de existenţă sînt distruse de maşină. Întregul sistem al producţiei capitaliste se întemeiază pe faptul că muncitorul îşi vinde, ca marfă, forţa sa de muncă. Diviziunea muncii unilateralizează această forţă de muncă, reducînd-o la specializarea de a mînui o unealtă parţială. De îndată ce mînuirea uneltei este încredinţată maşinii, o dată cu valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă dispare şi valoarea ei de schimb. Muncitorul nu-şi mai găseşte cumpărător, asemenea banilor de hîrtie scoşi din circulaţie. Acea parte a clasei muncitoare pe care maşina o transformă astfel în populaţie excedentară, adică în populaţie care nu mai este direct necesară pentru autovalorificarea capitalului, piere, pe de o parte, în lupta inegală dintre vechea producţie meşteşugărească şi manufacturieră şi cea mecanizată şi se revarsă, pe de altă parte, în toate ramurile uşor accesibile ale industriei, inundă piaţa muncii şi reduce astfel preţul forţei de muncă sub valoarea ei. O mare consolare pentru muncitorii pauperizaţi ar trebui să fie, în parte caracterul „trecător“ al suferinţelor lor („a temporary inconve nience“), în parte faptul că maşina pune doar treptat stăpînire pe producţie în totalitatea ei, astfel încît volumul şi intensitatea acţiunii ei distructive se atenuează. O consolare se bate cap în cap cu alta. Acolo unde maşina pune treptat stăpînire pe o ramură de producţie, ea provoacă o mizerie cronică în rîndurile muncitorilor care concurează cu ea. Acolo unde trecerea se face rapid, efectul este acut şi are un caracter de masă. Istoria universală nu cunoaşte spectacol mai îngrozitor decît procesul de pieire lentă a ţesătorilor manuali de bumbac din Anglia, care a durat decenii şi s-a încheiat, în sfîrşit, în 1838. Mulţi dintre ei au murit de foame, alţii au vegetat timp îndelungat împreună cu familiile lor, trăind din 21/2 pence pe zi 198) . Introducerea în Anglia a maşinilor de prelucrat bumbacul a avut, în schimb, un efect puternic în Indiile Orientale, al căror guvernator general a făcut prin 1834—1835 următoarea constatare:

„În istoria comerţului nu există alt exemplu de asemenea mizerie. Oasele ţesătorilor de bumbac albesc cîmpiile Indiei“.

Desigur, întrucît ţesătorii părăseau această lume trecătoare, maşina nu le aducea decît „incoveniente trecătoare“. De altfel, efectul „trecător“ al maşinii este permanent, deoarece ea cuprinde încontinuu noi ramuri ale producţiei. Forma autonomizată şi înstrăinată pe care modul de producţie capitalist o conferă în genere condiţiilor de muncă şi produsului muncii în raport cu muncitorul se dezvoltă deci, o dată cu introducerea maşinii, într-un antagonism complet 199) . De aici şi prima revoltă brutală a muncitorului împotriva mijlocului de muncă.

Mijlocul de muncă îl doboară pe muncitor. Ce-i drept, acest antagonism direct se manifestă cel mai palpabil ori de cîte ori o maşină recent introdusă concurează tradiţionala producţie meşteşugărească sau manufacturieră. Dar în cadrul marii industrii înseşi perfecţionarea continuă a maşinilor şi dezvoltarea sistemului automat au un efect analog.

„Scopul permanent al perfecţionării maşinilor este de a reduce munca manuală sau de a desăvîrşi procesul de producţie în fabrică înlocuind într-o verigă sau alta a lanţului de producţie aparatul uman cu unul metalic“ 200) . „Folosirea forţei aburului sau a forţei hidraulice la maşinile pînă în prezent acţionate manual constituie un fenomen cotidian... Perfecţionările mai mici aduse maşinilor pentru a economisi forţa motrice, a îmbunătăţi produsul, a spori producţia în acelaşi interval de timp sau de a înlocui un copil, o femeie sau un bărbat survin continuu, şi, deşi în aparenţă nu prezintă prea mare importanţă, ele dau totuşi rezultate însemnate“ 201) . „Pretutindeni unde o operaţie cere multă iscusinţă şi o mînă sigură, ea este luată cît se poate de repede din mîinile muncitorului prea iscusit, de multe ori înclinat să lucreze oarecum dezorganizat, şi încredinţată unui mecanism special, atît de bine pus la punct, încît poate fi supravegheat şi de un copil“ 202) . „În sistemul automat, talentul muncitorului este încetul cu încetul înlăturat“ 203) . „Perfecţionarea maşinilor determină nu numai o reducere a numărului muncitorilor adulţi folosiţi pentru a se obţine un anumit rezultat, ci înlocuieşte şi o anumită categorie de indivizi prin altă categorie, o categorie mai iscusită prin alta mai puţin iscusită, adulţii prin copii, bărbaţii prin femei. Toate aceste schimbări provoacă fluctuaţii continue ale nivelului salariului“ 204) . „În permanenţă maşinile elimină din fabrică adulţi“ 205) .

Elasticitatea extraordinară a sistemului maşinist ca urmare a experienţei practice acumulate, a cantităţii deja existente a mijloacelor mecanice şi a progresului continuu al tehnicii ne-a fost ilustrată de ofensiva lui vertiginoasă sub presiunea zilei de muncă reduse. Cine ar fi bănuit însă în 1860, an de apogeu pentru industria engleză a bumbacului, ritmul vertiginos al perfecţionării maşinilor şi înlăturarea corespunzătoare a muncii manuale pe care aveau să le aducă următorii trei ani sub imboldul războiului civil din America? Din relatările oficiale ale inspectorilor de fabrici englezi privitoare la această problemă vom menţiona doar cîteva. Un fabricant din Manchester declară:

„În loc de 75 de maşini de cardat folosim acum doar 12, care dau aceeaşi cantitate de produs, de calitate tot atît de bună, dacă nu chiar mai bună... Economia de salariu este de 10 l. st. pe săptămînă, iar cea de bumbac de 10%“.

Într-o filatură de fire din Manchester

„a fost înlăturat, prin mărirea vitezei şi introducerea unui şir de procese automate (self-acting), un sfert din numărul muncitorilor dintr-o secţie şi mai mult de jumătate din altă secţie, în timp ce maşina de pieptănat, luînd locul celei de-a doua maşini de cardat, a redus apreciabil numărul braţelor de muncă folosite înainte în atelierul de cardat“.

Altă filatură apreciază că a realizat în total economii de 10% la „braţele de muncă“. D-nii Gilmore, filatori din Manchester, declară:

„Economiile realizate la braţele de muncă şi la salarii în blowing departement *26 prin introducerea unor maşini noi reprezintă, după aprecierea noastră, exact o treime... În jack frame şi în drawing frame room *27 , economiile la cheltuieli şi la braţe de muncă sînt de aproximativ o treime; în secţia de filat, cheltuielile sînt cu aproximativ o treime mai mici. Dar nu numai atît; firele noastre care merg acum la ţesător sînt de calitate atît de bună ca urmare a folosirii noilor maşini, încît dau o cantitate mai mare de ţesătură şi de mai bună calitate decît cea obţinută din firele produse de vechile maşini“ 206) .

Inspectorul de fabrici A. Redgrave remarcă în această privinţă:

„Reducerea numărului muncitorilor în condiţiile sporirii producţiei face progrese rapide; în fabricile de prelucrat lînă a început nu de mult o nouă reducere a braţelor de muncă şi ea continuă; de curînd, un învăţător de lingă Rochdalle mi-a declarat că nu numai presiunea crizei a făcut să scadă enorm numărul fetelor din şcoli, ci şi modificările aduse maşinilor din industria lînii, în urma cărora s-a făcut, în medie, o reducere de 70 de muncitori, care lucrează numai jumătate din săptămîna de lucru“ 207) .

Rezultatul total al perfecţionărilor mecanice din industria engleză a bumbacului care se datorează războiului civil din America îl arată următorul tabel 140 :

Numărul fabricilor

 

1856

1861

1868

Anglia şi Wales ...

2.046

2.715

2.405

Scoţia ..................

152

163

131

Irlanda ..................

12

9

13

 

Regatul Unit ........

2.210

2.887

2.549

 

 

 

 

Numărul războaielor de ţesut mecanice

Anglia şi Wales ...

275.590

368.125

344.719

Scoţia ..................

21.624

30.110

31.864

Irlanda ..................

1.633

1.757

2.746

 

Regatul Unit ........

298.847

399.992

379.329

 

 

 

 

Numărul fusurilor

Anglia şi Wales ...

25.818.576

28.352.152

30.478.228

Scoţia ..................

2.041.129

1.915.398

1.397.546

Irlanda ..................

150.512

119.944

124.240

 

Regatul Unit ........

28.010.217

30.387.494

32.000.014

 

 

 

 

Numărul persoanelor folosite

Anglia şi Wales ...

341.170

407.598

357.052

Scoţia ..................

34.698

41.237

39.809

Irlanda ..................

3.345

2.734

4.203

 

Regatul Unit ........

379.213

451.569

401.064

Din 1861 pînă în 1868 au dispărut deci 338 fabrici de bumbac; cu alte cuvinte, maşini mai productive şi de proporţii mai mari au fost concentrate în mîinile unui număr mai mic de capitalişti. Numărul războaielor de ţesut mecanice a scăzut cu 20.663; dar în acelaşi timp produsul a sporit, astfel încît un război de ţesut perfecţionat producea acum mai mult decît unul vechi. În sfîrşit, numărul fusurilor a crescut cu 1.612.547, în timp ce numărul muncitorilor folosiţi a scăzut cu 50.505. Mizeria „trecătoare“ cu care criza bumbacului îi strivea pe muncitori a fost deci adîncită şi consolidată prin perfecţionarea rapidă şi continuă a maşinilor.

Dar maşina acţionează nu numai ca un concurent puternic, gata în orice moment să-l facă „de prisos“ pe muncitorul salariat. Capitalul proclamă deschis şi tendenţios maşina drept o forţă ostilă muncitorului şi o foloseşte ca atare. Ea devine cel mai puternic mijloc de luptă pentru înăbuşirea revoltelor periodice ale muncitorilor, a grevelor etc. împotriva autocraţiei capitalului 208) . După părerea lui Gaskell i) , maşina cu abur a fost de la început un antagonist al „forţei omeneşti“ cu ajutorul căruia capitalistul poate să anihileze pretenţiile crescînde ale muncitorilor, pretenţii care ameninţau cu o criză sistemul de fabrică aflat la începuturile sale 209) . S-ar putea scrie o întreagă istorie a invenţiilor apărute din 1830 încoace care nu s-au născut decît ca arme ale capitalului împotriva revoltelor muncitoreşti. Amintim înainte de toate de selfacting mule, deoarece ea inaugurează o eră nouă a sistemului automat 210) .

În declaraţia sa făcută în faţa lui Trades Unions Commission, Nasmyth, inventatorul ciocanului cu abur, relatează următoarele în legătură cu perfecţionările aduse de el maşinilor în urma grevei îndelungate şi de mari proporţii a muncitorilor constructori de maşini din 1851:

„Trăsătura caracteristică a perfecţionărilor noastre mecanice moderne este introducerea unor maşini-unelte automate. Ceea ce are de făcut în prezent un muncitor care lucrează la maşină — şi ceea ce poate să facă orice băiat — nu e să muncească el însuşi, ci să supravegheze munca minunată a maşinii. Întreaga categorie de muncitori care depindeau exclusiv de dexteritatea lor este acum înlăturată. Înainte foloseam patru băieţi de fiecare muncitor care lucrează la maşină. Datorită acestor noi combinaţii mecanice, am redus numărul bărbaţilor adulţi de la 1.500 la 750. Urmarea a fost o creştere importantă a profitului meu“ 141 .

Ure spune despre o maşină de imprimat în culori folosită în imprimeriile de stambă:

„În sfîrşit, capitaliştii au căutat să se elibereze de această sclavie insuportabilă“ (adică de clauzele stînjenitoare din contractele cu muncitorii), „făcînd apel la resursele ştiinţei, şi în scurt timp ei au fost reintegraţi în drepturile lor legitime, adică acelea ale capului asupra celorlalte părţi ale corpului“.

Despre o invenţie pentru apretatul urzelii, invenţie a cărei cauză nemijlocită fusese o grevă, el spune următoarele:

„Gloata nemulţumiţilor, care la adăpostul vechilor fortificaţii ale diviziunii muncii se credea invincibilă, s-a văzut astfel luată din flanc şi cu mijloacele de apărare distruse prin tactica mecanică modernă. Ea a fost nevoită să capituleze necondiţionat“.

Despre inventarea maşinii selfacting mule, el spune:

„Ea avea menirea să restabilească ordinea între clasele industriale... Această invenţie confirmă doctrina, dezvoltată mai de mult de noi, potrivit căreia capitalul, silind ştiinţa să intre în serviciul său, sileşte întotdeauna la supunere mîna rebelă a muncii“ 211) .

Deşi scrierea lui Ure a apărut în 1835, deci atunci cînd sistemul de fabrică era încă relativ slab dezvoltat, ea rămîne totuşi expresia clasică a spiritului de fabrică nu numai prin cinismul ei nedeghizat, ci şi prin naivitatea cu care divulgă contradicţiile absurde din creierul capitalistului. După ce dezvoltă, de pildă, „doctrina“ potrivit căreia capitalul, ajutat de ştiinţa luată în solda sa,

„sileşte întotdeauna la supunere mîna rebelă a muncii“, el se indignează împotriva faptului „că se găsesc unii care aduc ştiinţei fizico-mecanice învinuirea de a se fi pus la dispoziţia despotismului unor capitalişti bogaţi, pretîndu-se să slujească drept mijloc de asuprire a claselor sărace“.

După ce a propovăduit în dreapta şi în stînga cît de avantajoasă este introducerea rapidă a maşinilor pentru muncitori, el îi avertizează că prin spiritul lor refractar, prin greve etc. ei accelerează introducerea maşinilor.

„Asemenea revolte violente — spune el — scot la iveală miopia omenească sub aspectul ei cel mai detestabil, miopie care-l transformă pe om în propriul său călău“.

Cîteva pagini mai înainte, dimpotrivă, se spune:

„Fără ciocnirile violente şi întreruperile cauzate de concepţiile eronate ale muncitorilor, sistemul de fabrică s-ar fi dezvoltat şi mai rapid, şi mai profitabil pentru toate părţile interesate“.

Apoi exclamă din nou:

„Din fericire pentru populaţia regiunilor industriale ale Marii Britanii, în mecanică perfecţionările nu se fac decît treptat“. „Pe nedrept — spune el — li se aduce maşinilor învinuirea că reduc salariul adulţilor, înlocuind o parte dintre ei, astfel încît numărul lor întrece cererea de braţe de muncă. Ele fac însă ca cererea muncii copiilor să crească, sporind astfel salariul acestora“.

Pe de altă parte, acelaşi autor, atît de darnic în consolări, apără nivelul scăzut al salariilor primite de copii, argumentînd că acest nivel scăzut „îi opreşte pe părinţi să-şi trimită copiii prea devreme la fabrică“. În toată cartea se face apologia zilei de muncă nelimitate, iar cînd legea interzice istovirea copiilor sub 13 ani mai mult de 12 ore pe zi, sufletul său liberal îşi aminteşte de vremurile cele mai întunecate ale evului mediu. Lucrul acesta nu-l împiedică să-i invite pe muncitorii de fabrică să mulţumească providenţei, care, prin maşină, „le-a oferit răgazul să mediteze la interesele lor nemuritoare“ 212) .