c) Intensificarea muncii

Prelungirea peste măsură a zilei de muncă pe care o provoacă maşina în mîna capitalului duce mai tîrziu, precum am văzut, la o reacţie din partea societăţii, care îşi vedea periclitate înseşi rădăcinile sale vitale, şi la o stabilire a zilei de muncă normale limitate prin lege. Ca urmare a stabilirii zilei de muncă normale, o importanţă decisivă capătă un fenomen pe care l-am mai întîlnit: intensificarea muncii. La analizarea plusvalorii absolute era vorba în primul rînd de mărimea extensivă a muncii, în timp ce gradul ei de intensitate era considerat o mărime dată. Acum ne vom ocupa de transformarea mărimii extensive în mărime intensivă sau grad de intensitate.

Este de la sine înţeles că, o dată cu progresul maşinilor şi al experienţei acumulate de o categorie specială de muncitori care lucrează la maşină, viteza şi deci şi intensitatea muncii sporesc spontan. Astfel, în Anglia, în cursul unei jumătăţi de secol, prelungirea zilei de muncă merge mînă în mînă cu creşterea intensităţii muncii în fabrică. Se înţelege însă lesne că într-o muncă unde nu este vorba de paroxisme trecătoare, ci de o uniformitate cotidian repetată, regulată, trebuie să apară un punct crucial în care prelungirea zilei de muncă şi intensitatea muncii se exclud, astfel încît prelungirea zilei de muncă este compatibilă numai cu un grad mai scăzut de intensitate a muncii şi, invers, un grad mai înalt de intensitate este compatibil numai cu o reducere a zilei de muncă. Din momentul în care revolta mereu crescîndă a clasei muncitoare a silit statul să reducă cu forţa timpul de muncă şi să impună o zi de muncă normală în primul rînd fabricii propriu-zise, din momentul deci în care s-a pus capăt o dată pentru totdeauna producerii sporite de plusvaloare prin prelungirea zilei de muncă, capitalul a tins cu toată energia şi luciditatea spre producţia de plusvaloare relativă prin dezvoltarea accelerată a sistemului maşinist. Totodată apare o modificare în caracterul plusvalorii relative. În general, metoda de a produce plusvaloare relativă constă în aceea că, datorită creşterii forţei productive a muncii, muncitorul are posibilitatea, cu aceeaşi cheltuială de muncă şi în acelaşi interval de timp, să producă mai mult. Acelaşi timp de muncă continuă să adauge produsului total aceeaşi valoare, cu toate că această valoare de schimb neschimbată se concretizează acum în mai multe valori de întrebuinţare, astfel încît valoarea fiecărei mărfi în parte scade. Altfel stau însă lucrurile de îndată ce reducerea forţată a zilei de muncă, o dată cu impulsul uriaş pe care îl dă dezvoltării forţei productive şi economisirii condiţiilor de producţie, îi impune totodată muncitorului o cheltuire mai mare de muncă în acelaşi interval de timp, o încordare sporită a forţei de muncă, o umplere mai completă a porilor timpului de muncă, adică o condensare a muncii într-un grad care nu poate fi atins decît în cadrul unei zile mai scurte de muncă. Această comprimare a unei mase mai mari de muncă într-o perioadă de timp dată contează acum drept ceea ce este: o cantitate mai mare de muncă. Alături de măsura timpului de muncă luată ca „mărime extensivă“ apare acum măsura gradului ei de condensare 157) . Ora mai intensivă a zilei de muncă de zece ore conţine acum tot atîta sau chiar mai multă muncă, adică forţă de muncă cheltuită, decît ora mai poroasă a zilei de muncă de douăsprezece ore. Produsul ei are deci tot atîta valoare sau mai multă valoare decît produsul a 11/5 ore mai poroase. Abstracţie făcînd de sporirea plusvalorii relative datorită creşterii forţei productive a muncii, capitalistul obţine acum, de pildă, din 31/3 ore de supramuncă la 62/3 ore de muncă necesară aceeaşi masă de valoare pe care o obţinea înainte din 4 ore de supramuncă la 8 ore de muncă necesară.

Se naşte acum întrebarea: cum este intensificată munca?

Primul efect al reducerii zilei de muncă se întemeiază pe legea evidentă potrivit căreia eficienţa forţei de muncă este invers proporţională cu timpul în care acţionează. Înăuntrul anumitor limite se căştigă deci în gradul eficienţei muncii ceea ce se pierde în durata ei. Ca muncitorul să cheltuiască însă efectiv mai multă forţă de muncă, de asta are grijă capitalul prin sistemele sale de plată 158) . În manufacturi, ca olăria de pildă, unde maşina nu joacă nici un rol sau are doar unul fără importanţă, introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici a demonstrat peremptoriu că simpla reducere a zilei de muncă sporeşte uimitor regularitatea, uniformitatea, organizarea, energia şi conltinuitatea muncii 159) . Părea însă îndoielnic ca acest rezultat să fie obţinut şi în fabrica propriu-zisă, fiindcă acolo dependenţa muncitorului de mersul continuu şi uniform al maşinii crease de mult o disciplină dintre cele mai severe. Cînd a fost deci luată în discuţie în 1844 reducerea zilei de muncă la mai puţin de 12 ore, fabricanţii au declarat aproape în mod unanim că

„supraveghetorii lor veghează în diferitele ateliere ca braţele de muncă să nu-şi piardă timpul“, că „gradul de vigilenţă şi de atenţie din partea muncitorilor (the extent of vigilance and attention on the part of the workmen) cu greu ar mai putea fi sporit“ şi că, presupunînd neschimbate toate celelalte împrejurări, de pildă mersul maşinilor etc., „ar fi absurd ca în fabricile bine conduse să se mai sconteze vreun rezultat notabil de la creşterea atenţiei muncitorilor etc.“ 160)

 Diferite experienţe au infirmat însă această aserţiune. D-l R. Gardner a introdus cu începere de la 20 aprilie 1844, în cele două mari fabrici ale sale din Preston, munca de 11 ore în locul celei de 12 ore. După aproximativ un an s-a constatat că

„s-a obţinut aceeaşi cantitate de produs cu aceeaşi cheltuială şi toţi muncitorii au cîştigat în 11 ore acelaşi salariu pe care înainte îl cîştigau în 12 ore“ 161) .

Voi trece peste experienţele din atelierele de tors şi de cardat, pentru că ele erau legate de o sporire a vitezei maşinilor (cu 2%). În schimb, în secţia ţesătorie, unde pe deasupra se ţeseau calităţi foarte variate de articole fine, cu desene şi figuri, nu a intervenit absolut nici o modificare în condiţiile obiective ale producţiei. Rezultatul a fost:

„De la 6 ianuarie pînă la 20 aprilie 1844, în condiţiile zilei de muncă de 12 ore, fiecare muncitor a primit un salariu mediu săptămînal de 10 şilingi şi 11/2 pence; de la 20 aprilie pînă la 29 iunie 1844, în condiţiile zilei de muncă de unsprezece ore, s-a primit un salariu mediu săptămînal de 10 şilingi şi 31/2 pence“ 162) .

În 11 ore s-a produs aici mai mult decît se producea înainte în 12 ore, şi aceasta exclusiv datorită efortului în muncă mai mare şi mai uniform al muncitorilor, precum şi economisirii timpului lor. Pe cînd muncitorii primeau acelaşi salariu şi cîşitigau o oră de timp liber, capitalistul obţinea aceeaşi masă de produse şi economisea o oră de consum de cărbuni, gaz etc. Experienţe asemănătoare au avut loc cu acelaşi succes în fabricile domnilor Horrocks şi Jacson 163) .

De îndată ce reducerea zilei de muncă, care creează la început condiţia subiectivă pentru condensarea muncii, anume capacitatea muncitorului de a cheltui mai multă forţă într-un timp determinat, devine obligatorie prin lege, maşina devine în mîna capitalului un mijloc obiectiv, folosit sistematic pentru a stoarce mai multă muncă în acelaşi interval de timp. Acest lucru se petrece în două feluri: prin sporirea vitezei maşinilor şi prin mărirea volumului maşinilor supravegheate de un singur muncitor, adică prin mărirea cîmpului său de muncă. Perfecţionarea construcţiei maşinilor este necesară în parte pentru exercitarea unei presiuni mai mari asupra muncitorului, în parte ea însoţeşte de la sine intensificarea muncii, deoarece limita zilei de muncă îi impune capitalistului cea mai strictă economie în cheltuielile de producţie. Perfecţionarea maşinii cu abur sporeşte numărul mişcărilor pistonului pe minut şi permite totodată, printr-o mai mare economie de forţă, acţionarea unui mecanism mai voluminos cu ajutorul aceluiaşi motor la un consum de cărbuni neschimbat sau chiar inferior. Perfecţionarea mecanismului de transmisie diminuează frecarea şi — lucru care deosebeşte izbitor maşinile moderne de cele vechi — reduce diametrul şi greutatea arborilor motori mari şi mici la un minim, aflat în continuă scădere. În sfîrşit, perfecţionările aduse maşinii de lucru îi reduc volumul, mărindu-i în acelaşi timp viteza şi eficienţa, aşa cum s-a întîmplat cu războiul de ţesut mecanic modem, sau măresc volumul şi numărul uneltelor acţionate de ea, mărindu-i totodată corpul, aşa cum s-a întîmplat cu maşina de filat, sau sporesc mobilitatea acestor unelte prin mici modificări ale detaliilor, aşa cum la jumătatea deceniului al şaselea, la maşina de filat automată mule a fost mărită viteza fusurilor cu 1/5.

În Anglia, reducerea zilei de muncă la 12 ore datează din 1832. Încă în 1836, un fabricant englez declara:

„În comparaţie cu situaţia de altădată, volumul muncii a crescut foarte mult în fabrici ca urmare a atenţiei mai mari şi a activităţii mai susţinute pe care o impune muncitorului viteza considerabil sporită a maşinilor“ 164) .

În 1844, lordul Ashley, actualul conte de Shaftesbury, a prezentat în Camera comunelor următoarele date autentice:

„Munca celor ocupaţi în procesele de fabricare este în prezent de trei ori mai mare decît la introducerea acestor operaţii. Fără îndoială, maşina efectuează o muncă care înlocuieşte muşchii şi tendoanele a milioane de oameni, dar ea a şi sporit extraordinar (prodigiously) munca oamenilor, pe care mersul ei vertiginos îi stăpîneşte... Munca necesară pentru a urmări dus şi întors o pereche de mule timp de 12 ore pentru filatul firului nr. 40 cerea în 1815 parcurgerea unei distanţe de 8 mile. În 1832 distanţa ce trebuia parcursă pentru a urmări o pereche de mule timp de 12 ore pentru filatul firului de acelaşi număr era de 20 mile şi chiar mai mult. În 1825 filatorul trebuia să facă în decurs de 12 ore 820 de mişcări cu mîna pentru fiecare mule, ceea ce dădea un total de 1.640 de mişcări în 12 ore. În 1832 filatorul trebuia să facă în cursul zilei sale de muncă de 12 ore 2.200 de mişcări cu mîna, în total 4.400, în 1844 la fiecare mule cîte 2.400, în total 4.800, şi în unele cazuri cantitatea de muncă (amount of labour) cerută e şi mai mare... Am în faţă alt document, din 1842, din care rezultă că munca sporeşte progresiv nu numai pentru că trebuie parcursă o distanţă mai mare, ci şi pentru că sporeşte cantitatea mărfurilor produse, în timp ce numărul braţelor de muncă scade proporţional; apoi acum se filează de multe ori bumbac mai prost, care necesită mai multă muncă... Şi în atelierul de cardat se munceşte mai mult. O persoană face acum munca pe care înainte o făceau două... În ţesătorii, unde lucrează un mare număr de persoane, îndeosebi de sex feminin, munca a sporit în ultimii ani cu 10% în urma sporirii vitezei maşinilor. În 1833 se filau săptămînal 18.000 de scule de fir (hanks), iar în 1843 21.000. În 1819 numărul bătăilor (picks) la războiul de ţesut mecanic era de 60 pe minut, în 1842 el ajungea la 140, ceea ce denotă un surplus important de muncă“ 165) .

Avînd în vedere intensitatea impresionantă pe care o atinsese munca încă în 1844 sub imperiul legii cu privire la ziua de muncă de douăsprezece ore, declaraţia fabricanţilor englezi după care orice alt progres în această direcţie ar fi imposibil, o nouă reducere a timpului de muncă fiind identică ou o scădere a producţiei, părea pe atunci întemeiată. Că justeţea raţionamentului lor era doar aparentă o dovedeşte cel mai bine următoarea declaraţie, făcută tot atunci de neobositul cenzor al fabricanţilor, inspectorului de fabrici Leonard Horner:

„Întrucît cantitatea produselor este reglată mai cu seamă de viteza maşinilor, interesul fabricantului cere ca acestea să funcţioneze cu o viteză maximă, compatibilă cu următoarele condiţii: protejarea maşinilor de o defectare prematură, asigurarea calităţii articolului fabricat şi posibilitatea urmăririi de către muncitor a mersului maşinii fără ca aceasta să-i ceară un efort mai mare decît cel de care este capabil în mod constant. Adeseori, în graba sa, fabricantul măreşte prea mult viteza. Atunci avariile şi calitatea proastă a produsului anulează avantajele sporirii vitezei şi fabricantul se vede silit să modereze ritmul maşinilor. Întrucît un fabricant activ şi chibzuit ştie să stabilească plafonul maxim care poate fi atins, am conchis că în 11 ore nu se poate produce tot atît cît în 12. Am mai presupus că muncitorul plătit cu bucata depune un efort maxim în măsura în care poate să suporte continuu acelaşi grad de intensitate a muncii“ 166) .

De aceea, în pofida experienţelor lui Gardner etc., Horner a tras concluzia că o nouă reducere a zilei de muncă sub 12 ore trebuie cu necesitate să reducă cantitatea de produse 167) ). El însuşi aminteşte, 10 ani mai tîrziu, de temerile sale exprimate în 1845, pentru a dovedi cît de puţin înţelegea pe atunci elasticitatea maşinii şi a forţei de muncă omeneşti, ambele în egală măsură încordate la maximum prin reducerea forţată a zilei de muncă.

Ajungem acum la perioada de după 1847, cînd a fost introdusă legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în fabricile engleze de prelucrare a bumbacului, lînii, mătăsii şi inului.

„La maşinile throstle, viteza fusurilor a crescut cu 500 de rotaţii pe minut, iar la maşinile mule cu 1.000 de rotaţii; cu alte cuvinte, viteza fusurilor throstle, care în 1839 era de 4.500 de rotaţii pe minut, atinge acum“ (1862) „5.000, iar aceea a fusurilor mule, care era de 5.000, este acum de 6.000 de rotaţii pe minut, ceea ce înseamnă în primul caz un spor de viteză de 1/10, iar în al doilea caz de 1/6 *15 “ 168) ).

Jas. Nasmyth, faimosul inginer civil din Patricroft, lîngă Manchester, a expus în 1852, într-o scrisoare adresată lui Leonard Horner, perfecţionările aduse maşinii cu abur între anii 1848 şi 1852. După ce observă că un cal-putere, evaluat şi azi de statistica oficială a fabricilor după randamentul din 1828 169) , este doar nominal şi poate servi numai drept indice al puterii reale, el spune între altele:

„Nu încape îndoială că maşini cu abur de aceeaşi greutate, ba adesea chiar aceleaşi maşini cărora li s-au adus perfecţionări moderne, execută în medie cu 50% mai multă muncă decît înainte şi că în multe cazuri aceleaşi maşini cu abur care în zilele vitezei maxime de 220 de picioare pe minut furnizau 50 de cai-putere furnizează azi, cu un consum mai mic de cărbuni, peste 100 de cai-putere... Maşina cu abur modernă, avînd acelaşi număr de cai-putere nominali, acţionează cu o forţă mai mare decît înainte, datorită perfecţionărilor aduse, a reducerii dimensiunilor şi a construcţiei schimbate a cazanelor etc... Prin urmare, deşi în raport cu numărul de cai-putere nominali lucrează acelaşi număr de braţe ca şi înainte, în raport cu maşinile de lucru propriu-zise numărul braţelor s-a micşorat“ 170) ).

În 1850 fabricile din Regatul Unit foloseau 134.217 cai-putere nominali pentru acţionarea a 25.638.716 fusuri şi 301.445 de războaie de ţesut. În 1856 numărul fusurilor şi al războaielor de ţesut era, respectiv, de 33.503.580 şi 369.205. Dacă numărul necesar de cai-putere ar fi rămas acelaşi ca în 1850, în 1856 ar fi fost nevoie de 175.000 de cai-putere. După rapoartele oficiale, numărul lor era însă de numai 161.435, deci cu peste 10.000 de cai-putere mai puţin decît ar fi necesar pe baza calculelor din 1850 171) ).

„Ultimul «return» din 1856“ (statistica oficială) „a stabilit următoarele fapte: că sistemul de fabrică se extinde vertiginos, că, în raport cu maşinile, numărul braţelor de muncă a scăzut, că, datorită economiei de forţă şi altor metode, maşina cu abur acţionează maşini mai grele şi că, datorită perfecţionării maşinilor de lucru perfecţionate, a modificării metodelor de fabricaţie, a vitezei mărite a maşinilor şi multor altor cauze, se obţine o cantitate mai mare de produse“ 172) . „Marile perfecţionări aduse maşinilor de tot felul au mărit foarte mult forţa productivă a acestora. Fără îndoială impulsul pentru aceste perfecţionări l-a dat... reducerea zilei de muncă. Aceste perfecţionări, împreună cu eforturile mai intense ale muncitorului, au făcut ca în ziua de muncă redusă“ (cu două ore, deci cu 1/6) „să se producă cel puţin tot atîtea produse ca înainte într-o zi de muncă mai lungă“ 173) .

Felul în care s-au îmbogăţit tot mai mult fabricanţii o dată cu exploatarea mai intensivă a forţei de muncă rezultă din însuşi faptul că din 1838 pînă în 1850 numărul fabricilor engleze de prelucrare a bumbacului etc. a crescut anual în medie cu 32%, în timp ce între 1850 şi 1856 ele au crescut cu 86%.

Oricît de însemnat a fost progresul industriei engleze sub regimul zilei de muncă de zece ore în cei 8 ani, 1848—1856, el a fost cu mult întrecut în perioada celor şase ani următori, adică între 1856 şi 1862. Astfel, în industria mătăsii: fusuri 1.093.799 în 1856 şi 1.388.544 în 1862; războaie de ţesut 9.260 în 1856 şi 10.709 în 1862. În schimb, numărul muncitorilor: 56.137 în 1856 şi 52.429 în 1862. Astfel, numărul fusurilor a crescut cu 26,9% şi al războaielor de ţesut cu 15,6% la o concomitentă scădere a numărului de muncitori cu 7%. În 1850, în fabricile de worsted [camgarn], erau folosite 875.830 de fusuri, în 1856 1.324.549 (o creştere de 51,2%), iar în 1862 1.289.172 (o scădere de 2,7%). Dacă se scad însă fusurile de dublat, care figurează în cifra anului 1856, dar nu în cea a anului 1862, înseamnă că din 1856 numărul fusurilor a rămas mai mult sau mai puţin staţionar. În schimb însă, începînd din 1850, viteza fusurilor şi a războaielor de ţesut a fost în multe cazuri dublată. Numărul războaielor de ţesut mecanice în fabricile de worsted era în 1850 32.617, în 1856 38.956, iar în 1862 43.048. La aceste războaie au lucrat în 1850 79.737 de persoane, în 1856 87.794 de persoane, iar în 1862 86.063, din care însă copii sub 14 ani în 1850 9.956, în 1856 11.228, iar în 1862 13.178. Prin urmare, deşi în 1862 numărul războaielor de ţesut a crescut mult faţă de 1856, numărul total al muncitorilor folosiţi a scăzut, iar numărul copiilor exploataţi a sporit 174) .

La 27 aprilie 1863, Ferrand i) , membru al parlamentului, a declarat în Camera comunelor:

„Delegaţi ai muncitorilor din 16 districte din Lancashire şi Cheshire, în numele cărora vorbesc, mi-au comunicat că în urma perfecţionării maşinilor munca în fabrici creşte mereu. Pe cînd înainte o persoană secundată de ajutoare deservea două războaie de ţesut, în prezent o singură persoană, fără nici un ajutor, deserveşte trei războaie de ţesut şi nu e ceva neobişnuit ca o persoană să deservească patru etc. După cum rezultă din faptele care mi-au fost comunicate, o muncă de douăsprezece ore este comprimată azi în mai puţin de zece ore de muncă. Devine deci evident cît de mult au sporit în ultimii ani eforturile muncitorilor din fabrici“ 175) .

Aşadar, cu toate că inspectorii de fabrici laudă fără încetare şi pe bună dreptate rezultatele favorabile ale legilor din 1844 şi 1850 cu privire la reglementarea muncii în fabrici, ei recunosc totuşi că reducerea zilei de muncă a determinat şi o intensificare a muncii, care distruge sănătatea muncitorilor, deci însăşi forţa de muncă.

„Se pare că, în cele mai multe fabrici de bumbac, worsted şi mătase, încordarea extenuantă cerută de munca la maşini, a căror viteză a fost colosal accelerată în ultimii ani, constituie una dintre cauzele creşterii mortalităţii de pe urma bolilor de plămîni, constatată de doctorul Greenhow i) în recentul şi admirabilul său raport“ 176) .

Nu încape îndoială că tendinţa capitalului de a se despăgubi printr-o mărire sistematică a gradului de intensitate a muncii, atunci cînd i-a fost o dată pentru totdeauna interzisă prin lege prelungirea zilei de muncă, şi de a transforma orice perfecţionare a maşinilor într-un mijloc pentru a stoarce şi mai mult forţa de muncă în curînd va ajunge din nou la un punct în care o nouă reducere a orelor de muncă va deveni inevitabilă 177) . Pe de altă parte, progresul impetuos al industriei engleze din 1848 pînă în prezent, adică din perioada zilei de muncă de zece ore, întrece pe cel din perioada 1833—1847, adică perioada zilei de muncă de douăsprezece ore, cu mult mai mult decît a întrecut dezvoltarea industriei din această din urmă perioadă dezvoltarea industriei din prima jumătate de secol, cînd a fost introdus sistemul de fabrică, adică perioada zilei de muncă nelimitate 178) .