6. Teoria compensării şi muncitorii înlăturaţi de maşini

O serie întreagă de economişti burghezi, ca James Mill i) , Mac-Culloch, Torrens, Senior, J. St. Mill etc., susţin că orice maşină care-i înlătură pe muncitori eliberează întotdeauna, concomitent şi în mod necesar, un capital adecvat pentru folosirea aceloraşi muncitori 213) .

Să presupunem că un capitalist foloseşte 100 de muncitori într-o manufactură de tapete, plătind, să zicem, fiecăruia cîte 30 l. st. anual. Capitalul variabil pe care el îl avansează anual reprezintă deci 3.000 l. st. Să presupunem că ar concedia 50 de muncitori şi i-ar folosi pe ceilalţi 50 la maşini care îl costă 1.500 l. st. Pentru simplificare, facem abstracţie de clădiri, cărbuni etc. Să mai presupunem că materiile prime consumate anual costă, ca şi înainte, 3.000 l. st. 214) . S-a „eliberat“ oare prin această metamorfoză vreun capital? În cadrul vechiului mod de a produce, suma totală avansată de 6.000 l. st. consta jumătate din capital constant şi jumătate din capital variabil. În prezent ea constă din 4.500 l. st. capital constant (3.000 l. st. pentru materii prime şi 1.500 pentru maşini) şi 1.500 l.st. capital variabil. Partea variabilă a capitalului, adică partea transformată în forţă de muncă vie, nu mai formează jumătate din capitalul total, ci numai un sfert. În loc să fie eliberat, capitalul a fost legat aici într-o formă în care încetează a mai fi schimbat pe forţă de muncă, cu alte cuvinte din capital variabil a fost transformat în capital constant. Celelalte condiţii rămînînd neschimbate, capitalul de 6.000 l. st. nu va mai putea niciodată să folosească mai mult de 50 de muncitori. Cu fiecare perfecţionare a maşinilor el foloseşte tot mai puţini muncitori. Dacă maşina nou introdusă ar costa mai puţin decît costă împreună forţa de muncă şi uneltele de muncă înlocuite de ea, de pildă în loc de 1.500 numai 1.000 l. st., un capital variabil de 1.000 l. st. ar fi transformat în capital constant sau capital legat, în timp ce un capital de 500 l. st. ar fi eliberat. Acest din urmă capital alcătuieşte, presupunînd acelaşi salariu anual, un fond pentru salarizarea a aproximativ 16 muncitori, în timp ce numărul celor concediaţi este de 50, ba chiar pentru salarizarea a mult mai puţin de 16 muncitori, întrucît, pentru a fi transformate în capital, cele 500 l. st. trebuie şi ele, la rîndul lor, să fie transformate parţial în capital constant, astfel încît ele pot fi transformate în forţă de muncă tot numai parţial.

Să presupunem însă că fabricarea unor noi maşini dă de lucru unui număr mai mare de muncitori mecanici, constituie oare aceasta o compensaţie pentru tapetarii aruncaţi pe drumuri? În cel mai bun caz, fabricarea maşinilor dă de lucru unui număr mai mic de muncitori decît numărul muncitorilor înlocuiţi de ele. Suma de 1.500 l. st., care nu reprezenta decît salariul tapetarilor concediaţi, reprezintă acum, sub formă de maşină, următoarele: 1) valoarea mijloacelor de producţie necesare pentru construirea maşinilor; 2) salariul muncitorilor mecanici care le construiesc; 3) plusvaloarea pe care o încasează „patronul“ lor. Apoi, odată terminată, pînă la moartea ei maşina nu mai trebuie reînnoită. Pentru a da deci continuu de lucru numărului adiţional de muncitori mecanici, fabricanţii de tapete trebuie unul după altul să înlocuiască o parte din muncitori prin maşini.

De fapt, apologeţii amintiţi nici nu au în vedere acest mod de eliberare a capitalului. Ei se gîndesc la mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor eliberaţi. E incontestabil în cazul de mai sus, de pildă, că maşina nu eliberează numai 50 de muncitori, făcîndu-i astfel „disponibili“, dar totodată desfiinţează legătura dintre aceşti muncitori şi o cantitate de mijloace de subzistenţă în valoare de 1.500 l. st., „eliberînd“ astfel aceste mijloace de subzistenţă. Fenomenul simplu şi nicidecum nou al eliberării muncitorului de mijloacele de subzistenţă cu ajutorul maşinii înseamnă deci în limbajul economiştilor că maşina eliberează mijloace de subzistenţă pentru muncitori sau le transformă în capital care să-l folosească pe muncitor. Evident, totul depinde de modul în care ne exprimăm. Nominibus mollire licet mala 142 .

Potrivit acestei teorii, mijloacele de subzistenţă în valoare de 1.500 l. st. reprezentau un capital valorificat prin munca celor 50 de tapetari concediaţi. Acest capital îşi pierde, aşadar, utilizarea în momentul în care cincizeci de muncitori devin şomeri şi nu are nici răgaz nici linişte pînă nu găseşte un nou „plasament“, în care aceşti cincizeci de muncitori pot să-l consume din nou în mod productiv. Mai devreme sau mai tîrziu, capitalul şi muncitorii trebuie să se întîlnească deci din nou şi atunci se produce compensarea. Suferinţele muncitorilor înlăturaţi de maşini sînt, aşadar, la fel de trecătoare ca bogăţiile acestei lumi.

Mijloacele de subzistenţă în valoare de 1.500 l. st. nu s-au raportat niciodată în calitate de capital la muncitorii concediaţi. Ceea ce s-a raportat la ei în calitate de capital au fost cele 1.500 l. st., transformate acum în maşini. Privite mai îndeaproape, cele 1.500 l. st. nu reprezentau altceva decît o parte din tapetele produse anual de cei 50 de muncitori concediaţi, pe care ei o primeau drept salariu de la patronul lor sub formă de bani, în loc s-o primească în natură. Cu tapetele transformate în 1.500 l. st., ei cumpărau mijloace de subzistenţă pînă la concurenţa aceleiaşi sume. Pentru ei, aceste mijloace de subzistenţă nu existau deci în calitate de capital, ci în calitate de mărfuri, iar ei, la rîndul lor, nu existau pentru aceste mărfuri în calitate de muncitori salariaţi, ci în calitate de cumpărători. Faptul că maşina i-a „eliberat“ de mijloacele de cumpărare îi transformă pe muncitori din cumpărători în noncumpărători. De aici o scădere a cererii pentru mărfurile respective. Voilà tout *29 . Dacă această scădere a cererii nu este compensată printr-o sporire a cererii în altă parte, preţul de piaţă al mărfurilor scade. Dacă fenomenul durează timp mai îndelungat şi ia proporţii, are loc o deplasare a muncitorilor folosiţi în producţia acestor mărfuri. O parte din capitalul care înainte producea mijloace de subzistenţă necesare este reprodusă sub altă formă. În timpul scăderii preţurilor de piaţă şi al deplasării unor capitaluri, muncitorii folosiţi în producţia mijloacelor de subzistenţă necesare sînt şi ei „eliberaţi“ de o parte din salariul lor. Prin urmare, în loc să dovedească că prin eliberarea muncitorilor de mijloacele de subzistenţă maşina transformă concomitent aceste mijloace în capital care să-i folosească pe muncitorii respectivi, domnul apologet dovedeşte cu ajutorul verificatei legi a cererii şi ofertei că, dimpotrivă, maşina aruncă pe drumuri muncitorii nu numai în ramura de producţie în care a fost introdusă, dar şi în ramurile de producţie în care n-a fost introdusă.

Iată faptele reale, mistificate de optimismul economic: muncitorii înlocuiţi de maşină sînt aruncaţi din atelier pe piaţa muncii şi acolo măresc numărul forţelor de muncă disponibile pentru exploatarea capitalistă. În secţiunea a 7-a se va vedea că acest efect al maşinii, prezentat aici drept o compensaţie în favoarea clasei muncitoare, în realitate îl loveşte pe muncitor ca un flagel cumplit. Deocamdată vom remarca doar atît: muncitorii înlăturaţi dintr-o ramură industrială îşi pot căuta de lucru, ce-i drept, în altă ramură. Dacă găsesc de lucru şi dacă legătura dintre ei şi mijloacele de subzistenţă eliberate o dată cu ei este astfel restabilită, aceasta se întîmplă prin intermediul unui capital nou, suplimentar, care caută plasament, nicidecum însă prin intermediul unui capital care a funcţionat şi mai înainte şi acum e transformat în maşini. Dar, chiar şi în acest caz, cît de reduse sînt perspectivele muncitorilor! Schilodiţi de diviziunea muncii, nenorociţii aceştia valorează atît de puţin în afara vechii lor sfere de muncă, încît nu au acces decît la cîteva ramuri de muncă inferioare, întotdeauna suprasolicitate şi prost plătite 215) . În plus, fiecare ramură industrială atrage în fiecare an un nou torent de oameni care îi furnizează contingentul necesar pentru înlocuirea şi sporirea regulată a efectivului. De îndată ce maşina eliberează o parte din muncitorii folosiţi pînă atunci într-o anumită ramură industrială, noul contingent se redistribuie de asemenea fiind absorbit de alte ramuri de muncă, în timp ce în faza de tranziţie victimele iniţiale în mare parte, decad şi pier.

Nu încape nici o îndoială că maşina în sine nu poartă nici o răspundere pentru „eliberarea“ muncitorilor de mijloacele de subzistenţă. Ea ieftineşte şi sporeşte produsul în ramura pe care pune stăpînire şi pentru moment lasă neschimbată cantitatea de mijloace de subzistenţă produsă în alte ramuri industriale. După introducerea maşinilor, societatea posedă deci pentru muncitorii înlăturaţi tot atîtea mijloace de subzistenţă sau mai multe ca înainte, abstracţie făcînd cu totul de partea enormă din produsul anual irosită de cei care nu muncesc. Şi aceasta este pointe *30 apologeticii economiştilor! Contradicţiile şi antagonismele inseparabile de folosirea capitalistă a maşinilor nu există, deoarece nu decurg din maşinile înseşi, ci din folosirea lor capitalistă! Aşadar, întrucît maşina, privită în sine, reduce timpul de muncă, în timp ce folosirea ei capitalistă prelungeşte ziua de muncă, întrucît în sine uşurează munca, iar folosirea ei capitalistă sporeşte intensitatea muncii, întrucît, în sine, ea constituie o victorie a omului asupra forţelor naturii, iar folosirea ei capitalistă subjugă pe om forţelor naturii, întrucît, în sine sporeşte avuţia producătorului, în timp ce folosirea ei capitalistă îl pauperizează etc., economistul burghez declară pur şi simplu că, privind maşina în sine, toate aceste contradicţii evidente se dovedesc a fi doar o simplă aparenţă a realităţii de toate zilele, iar în sine, deci şi în teorie, ele nici nu există. Astfel el scapă de orice bătaie de cap şi pe deasupra îi atribuie adversarului său prostia de a combate nu folosirea capitalistă a maşinii, ci maşina însăşi.

Economistul burghez nu tăgăduieşte cîtuşi de puţin apariţia unor inconveniente vremelnice; dar fiecare medalie are reversul ei! Pentru el, altă folosire a maşinii decît cea capitalistă e cu neputinţă. În concepţia lui, exploatarea muncitorului prin intermediul maşinii este identică cu exploatarea maşinii de către muncitor. Cel care dezvăluie deci cum stau în realitate lucrurile cu folosirea capitalistă a maşinilor, acela nu vrea în general să fie folosite, acela este un adversar al progresului social! 216) ) Exact raţionamentul celebrului ucigaş Bill Sikes i) :

 „Domnilor juraţi, este adevărat că acestui voiajor comercial i-a fost tăiată beregata. Nu este însă vina mea, ci a cuţitului. Vom renunţa oare din cauza acestor inconveniente vremelnice la folosirea cuţitului? Gîndiţi-vă! Ce s-ar întîmpla cu agricultura şi cu meşteşugurile dacă n-ar exista cuţitul? Oare nu este el izbăvitor în chirurgie, nu este el un instrument al ştiinţei în mîna anatomistului? Şi nu este el un slujitor docil la orice ospăţ? Suprimaţi cuţitul şi ne veţi arunca în cea mai cumplită barbarie“ 216a) .

Deşi maşina îi înlătură în mod inevitabil pe muncitori în ramurile de muncă unde a fost introdusă, ea poate provoca totuşi o sporire a numărului celor ocupaţi în alte ramuri de muncă. Acest efect nu are însă nimic comun cu aşa-zisa teorie a compensării. Întrucît produsul maşinii, de pildă un cot de ţesătură de maşină, este mai ieftin decît produsul manual corespunzător pe care l-a înlocuit, rezultă următoarea lege absolută: atunci cînd cantitatea totală de articole produse cu ajutorul maşinilor rămîne egală cu cantitatea totală de articole înlocuite de mărfuri produse pe cale meşteşugărească sau manufacturieră, suma totală a muncii folosite scade. Sporul de muncă necesar pentru producerea mijloacelor de muncă înseşi, a maşinilor, a cărbunilor etc. trebuie să fie mai mic decît economia de muncă pe care o realizează folosirea maşinii. Altfel produsul maşinii ar fi tot atît de scump sau mai scump decît produsul manual. De fapt însă, cantitatea totală de articole produse cu ajutorul maşinii de un număr mai mic de muncitori, în loc de a rămîne neschimbată, creşte cu mult peste cantitatea totală de articole meşteşugăreşti înlocuite. Să presupunem că 400.000 de coţi de ţesătură de maşină ar fi produşi de un număr mai mic de muncitori decît 100.000 de coţi de ţesătură de mînă. În produsul împătrit se află de patru ori mai multă materie primă. Producţia materiei prime trebuie deci împătrită. Cît priveşte însă mijloacele de muncă consumate, cum sînt clădirile, cărbunele, maşinile etc., limitele în care poate spori munca adiţională necesară pentru producerea lor se modifică corespunzător diferenţei dintre masa produsului de maşină şi masa produsului de mînă confecţionate de acelaşi număr de muncitori.

De aceea, o dată cu extinderea producţiei mecanizate într-o ramură industrială, sporeşte în primul rînd producţia în celelalte ramuri care îi furnizează mijloacele de producţie. Proporţia în care creşte, datorită acestui fapt, numărul muncitorilor folosiţi depinde, la o lungime a zilei de muncă şi la o intensitate a muncii date, de compoziţia capitalurilor întrebuinţate, adică de raportul dintre părţile lor constante şi cele variabile. La rîndul său, acest raport variază foarte mult, în funcţie de proporţia în care maşina a pus sau pune stăpînire pe ramurile de producţie respective. Numărul oamenilor condamnaţi să muncească în minele de cărbune şi în cele metalifere a crescut enorm o dată cu folosirea pe scară mai largă a maşinilor în Anglia, deşi în ultimele decenii această creştere este încetinită de introducerea noilor maşini în industria minieră 217) . O dată cu maşina apare un nou tip de muncitor, producătorul ei. Ştim deja că producţia mecanizată pune stăpînire şi pe această ramură de producţie într-o măsură tot mai mare 218) . Iar în ceea ce priveşte materia primă 219) , nu există nici o îndoială că, de pildă, dezvoltarea vertiginoasă a filaturilor de bumbac a forţat dezvoltarea culturii bumbacului în Statele Unite nu numai promovînd comerţul african cu sclavi, ci făcînd totodată din creşterea negrilor ocupaţia principală a aşa-numitelor state sclavagiste limitrofe. În 1790, cînd s-a făcut primul recensămînt al sclavilor din Statele Unite, numărul lor era de 697.000, iar în 1861 numărul lor atingea aproximativ 4.000.000. Pe de altă parte, este tot atît de cert că înflorirea fabricilor de lînă mecanizate a provocat, prin transformarea progresivă a terenurilor arabile în păşuni pentru oi, alungarea în masă a muncitorilor agricoli şi transformarea lor în „populaţie excedentară“. În Irlanda, acest proces se desfăşoară şi astăzi; populaţia ei, diminuată din 1845 aproape la jumătate, este redusă exact la proporţiile corespunzătoare nevoilor latifundiarilor ei şi ale domnilor fabricanţi de lînă din Anglia.

Dacă maşina pune stăpînire pe anumite faze prealabile sau intermediare ale producţiei, pe care obiectul muncii trebuie să le parcurgă pînă la forma finită, o dată cu materialul de muncă sporeşte şi cererea de braţe de muncă în ramurile de producţie încă meşteşugăreşti sau manufacturiere în care intră produsul maşinii. Astfel, filaturile în care au fost introduse maşini furnizau fire atît de ieftine şi în cantităţi atît de mari, încît la început ţesătorii manuali puteau fără o cheltuială mai mare să lucreze săptămînă completă de lucru. În felul acesta venitul lor a sporit 220) . De aici un aflux de oameni la ţesătoriile de bumbac, pînă ce, în cele din urmă, cei 800.000 de ţesători de bumbac din Anglia creaţi de maşinile de filat jenny, throstle şi mule au fost la rîndul lor distruşi de războiul de ţesut mecanic. Tot aşa, o dată cu abundenţa de stofe de haine fabricate cu ajutorul maşinilor, sporeşte numărul croitorilor, croitoreselor şi cusătoreselor etc., pînă la apariţia maşinii de cusut.

Corespunzător cu masa crescîndă de materii prime, de produse semifabricate, de instrumente de muncă etc. pe care producţia mecanizată le livrează folosind un număr relativ mic de muncitori, prelucrarea acestor materii prime şi produse semifabricate se diferenţiază în nenumărate subspecii, astfel încît varietatea ramurilor producţiei sociale creşte. Producţia mecanizată face să avanseze diviziunea socială a muncii într-o măsură mult mai mare decît manufactura, deoarece măreşte incomparabil mai mult forţa productivă a ramurilor industriale pe care pune stăpînire.

Rezultatul imediat al introducerii maşinilor este sporirea plusvalorii şi totodată a masei produselor în care se întruchipează plusvaloarea, deci creşterea, o dată cu substanţa din care se hrănesc capitaliştii şi acoliţii lor, a acestor pături sociale înseşi. Bogăţia lor crescîndă şi numărul relativ tot mai redus al muncitorilor necesari pentru producerea mijloacelor de subzistenţă de primă necesitate creează, concomitent cu noua necesitate de lux, şi mijloacele noi pentru satisfacerea acesteia. O parte mai mare din produsul social se transformă în plusprodus şi o parte mai mare a plusprodusului este reprodusă şi consumată în forme mai rafinate şi mai variate. Cu alte cuvinte, creşte producţia articolelor de lux 221) .

Rafinarea şi diversificarea produselor îşi au de asemenea originea în noile relaţii de pe piaţa mondială pe care le creează marea industrie. Nu numai că sînt schimbate pe produse autohtone mai multe mijloace de întrebuinţare străine, dar în industria autohtonă intră ca mijloace de producţie şi o cantitate mai mare de materii prime, ingrediente, semifabricate etc. străine. O dată cu aceste relaţii de pe piaţa mondială sporeşte şi cererea de braţe de muncă în industria transporturilor, iar aceasta se scindează în numeroase subspecii noi 222) .

Sporirea mijloacelor de producţie şi de subzistenţă în condiţiile scăderii relative a numărului muncitorilor provoacă o extindere a activităţii în ramurile industriale ale căror produse, cum sînt canalele, docurile pentru mărfuri, tunelurile, podurile etc., aduc roade numai într-un viitor mai îndepărtat. Apar acum, fie direct pe baza producţiei mecanizate, fie în orice caz pe baza revoluţiei industriale generale care îi corespunde, ramuri de producţie cu totul noi şi deci noi cîmpuri de muncă. Dar locul pe care aceste ramuri îl ocupă în producţia totală nu este nicidecum însemnat, nici măcar în ţările cele mai dezvoltate. Numărul muncitorilor folosiţi în aceste ramuri industriale creşte direct proporţional cu reproducerea necesităţii celei mai brute munci manuale. Ca principale industrii de acest fel pot fi considerate în prezent uzinele de gaz, telegraful, fotografia, navigaţia şi căile ferate. Potrivit recensămîntului din 1861 (pentru Anglia şi Wales), în industria de gaz (uzine de gaz, producţie de aparate mecanice, agenţi ai companiilor de gaz etc.) au lucrat 15.211 persoane, în telegrafie 2.399, în fotografie 2.366, în navigaţie 3.570 şi la căile ferate 70.599, printre care circa 28.000 săpători „ne calificaţi“, ocupaţi mai mult sau mai puţin permanent, împreună cu întregul personal administrativ şi comercial. Numărul total al persoanelor ocupate în aceste cinci industrii noi era deci de 94.145.

În sfîrşit, forţa productivă extraordinar de crescută în ramurile marii industrii, însoţită în toate celelalte ramuri de producţie de o creştere intensivă şi extensivă a exploatării forţei de muncă, permite folosirea neproductivă a unei părţi tot mai mari a clasei muncitoare, şi astfel reproducerea mereu crescîndă a vechilor sclavi domestici sub numele de „personal casnic“, cum sînt: feciorii, servitoarele, lacheii etc. Potrivit recensămîntului din 1861, populaţia totală a Angliei şi Wales-ului număra 20.066.244 de persoane, din care 9.776.259 bărbaţi şi 10.289.965 femei. Dacă se scad toţi cei care sînt prea bătrîni sau prea tineri pentru muncă, toată categoria „neproductivă“ de femei, adolescenţi şi copii, apoi păturile „ideologice“, cum sînt guvernul, clerul, juriştii, militarii etc., apoi toţi cei a căror ocupaţie exclusivă este cosumarea muncii altora sub forma rentei funciare, dobînzii etc., în sfîrşit pauperii, vagabonzii, infractorii etc., rămîn, în cifre rotunde, circa 8.000.000 de persoane de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste, inclusiv toţi capitaliştii care funcţionează într-un fel sau altul în producţie, comerţ, finanţe etc. Aceste 8.000.000 se repartizează astfel:

Muncitori agricoli (inclusiv ciobanii, argaţii şi slujnicele care locuiesc la fermieri) ...................................................................	1.098.261	persoane
Toţi cei ocupaţi în fabricile de bumbac, lînă, worsted, in, cînepă, mătase şi iută, precum şi în producţia mecanizată de ciorapi şi dantele ........................................................................................	642.607 223)	„
Toţi cei ocupaţi în minele de cărbune şi în cele metalifere	565.835	„
Cei ocupaţi în toate uzinele metalurgice (furnale, laminoare etc.) şi în manufacturile de metal de orice fel .....................................	396.998 224)	„
Personal casnic ..........................................................................	1.208.648 225)	„

Dacă adunăm numărul celor ocupaţi în toate fabricile textile cu cel al personalului din minele de cărbune şi în cele metalifere, obţinem cifra de 1.208.442; dacă adunăm această cifră cu cea a personalului din toate uzinele metalurgice şi din manufacturile de metal, obţinem cifra de 1.039.605; în ambele cazuri, un număr mai mic decît numărul sclavilor domestici moderni. Ce înălţător rezultat al exploatării capitaliste a maşinilor!