9. Legislaţia cu privire la reglementarea muncii in fabrici. (Clauze privitoare la ocrotirea sănătăţii şi la educaţie.) Generalizarea ei în Anglia

Legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici, această primă reacţie conştientă şi sistematică a societăţii faţă de forma spontană a procesului ei de producţie, este, după cum s-a văzut, un produs tot atît de necesar al marii industrii ca şi firul de bumbac, maşinile de filat automate şi telegraful electric. Înainte de a ne ocupa de generalizarea acestei legislaţii în Anglia, trebuie să mai menţionăm pe scurt cîteva clauze ale legii engleze cu privire la reglementarea muncii în fabrici care nu se referă la numărul orelor zilei de muncă.

Abstracţie făcînd de redactarea acestor legi, care îi uşurează capitalistului eludarea lor, clauzele privind ocrotirea sănătăţii sînt extrem de anemice, mărginindu-se de fapt la unele prescripţii cu privire la văruitul pereţilor şi la alte cîteva măsuri de curăţenie, la ventilaţie şi la protecţia împotriva maşinilor periculoase. În cartea a treia ne vom ocupa de lupta fanatică a fabricanţilor împotriva clauzei care le impune o cheltuială neînsemnată pentru protecţia picioarelor şi mîinilor ale „braţelor“ lor de muncă Dogma liberului schimb, după care într-o societate cu interese antagonice cel care urmăreşte folosul său propriu contribuie la binele tuturor, îşi găseşte şi aici o confirmare strălucită. Un exemplu va fi de ajuns. Se ştie că în cursul ultimilor douăzeci de ani industria inului şi împreună cu ea aşa-zisele scutching mills (fabrici de meliţat inul) au căpătat o mare răspîndire în Irlanda. În 1864 existau acolo aproximativ 1.800 de asemenea fabrici. Periodic, toamna şi iarna, sînt luaţi de la munca agricolă mai ales adolescenţi şi femei, fiii, fiicele şi soţiile micilor arendaşi din împrejurimi, oameni care nu au avut niciodată de-a face cu maşinile, pentru a alimenta cu in meliţele acestor fabrici. Numărul şi gravitatea accidentelor care au loc cu această ocazie sînt fără precedent în istoria maşinilor. O singură scutching mill din Kildinan (lîngă Cork) a provocat din 1852 pînă în 1856 şase accidente mortale şi 60 de mutilări grave; ele ar fi putut fi toate evitate prin dispozitive de protecţie din cele mai simple, care ar fi costat doar cîţiva şilingi. Doctorul W. White, certifying surgeon al fabricilor din Downpatrick, declară într-un raport oficial din 16 decembrie 1865:

„Accidentele din fabricile de meliţat sînt înspăimîntătoare. În multe cazuri este smuls un sfert din trupul victimei. Urmările obişnuite ale accidentelor sînt moartea sau un viitor mizer de invaliditate şi de suferinţă. Sporirea numărului fabricilor în ţara noastră va înmulţi, desigur, aceste rezultate înfiorătoare. Sînt convins că printr-o supraveghere corespunzătoare a acestor fabrici de către stat pot fi evitate numeroase pierderi de vieţi şi mutilări“ 294) .

Ce putea caracteriza mai bine modul de producţie capitalist decit necesitatea de a i se impune de către stat printr-o lege coercitivă cele mai elementare instalaţii igienice şi sanitare?

„Graţie legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1864 s-au văruit şi curăţat în industria olăriei peste 200 de ateliere, după ce douăzeci de ani sau chiar dintotdeauna patronii se abţinuseră de la asemenea operaţii“ (iată „abstinenţa“ capitalului!), „în aceste ateliere unde lucrează 27.878 de muncitori, care pînă atunci, în timpul muncii lor excesive de zi şi de multe ori şi de noapte, au respirat un aer pestilenţial, de natură să transforme o muncă altminteri relativ inofensivă într-o muncă aducătoare de boli şi de moarte. Legea a determinat înmulţirea considerabilă a mijloacelor de ventilaţie“ 295) .

În acelaşi timp, acest domeniu de aplicare a legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici a dovedit elocvent că, dincolo de un anumit punct, modul de producţie capitalist exclude prin însăşi esenţa sa orice ameliorare raţională. După cum am arătat în repetate rînduri, medicii englezi estimează în mod unanim că 500 de picioare3 abia dacă reprezintă un volum minim de aer îndestulător pentru o persoană care munceşte fără întrerupere. Ei bine! Dacă, prin toate măsurile coercitive pe care le cuprinde, legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici accelerează indirect transformarea atelierelor mai mici în fabrici, ştirbind deci indirect dreptul, de proprietate al capitaliştilor mai mici şi asigurîndu-le celor mari monopolul, impunerea pe cale legală a cubajului de aer necesar fiecărui muncitor din atelier ar expropria direct, dintr-o singură lovitură, mii de mici capitalişti. Ea ar ataca de la rădăcină modul de producţie capitalist, şi anume autovalorificarea capitalului, fie el mare sau mic, realizată prin achiziţionarea şi consumarea „liberă“ a forţei de muncă. În faţa acestor 500 de picioare3 de aer, legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici îşi pierde suflul. Organele sanitare, comisiile de anchetă industriale, inspectorii de fabrici revin într-una asupra necesităţii celor 500 de picioare3 şi asupra imposibilităţii de a le impune capitalului. În felul acesta, ei declară de fapt ftizia şi alte boli pulmonare ale muncitorilor drept condiţii de existenţă a capitalului 296) .

Oricît de anemice par în general dispoziţiile privitoare la educaţie ale legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, ele au proclamat învăţămîntul elementar drept condiţie obligatorie a muncii 297) . Succesul lor a dovedit pentru prima oară posibilitatea îmbinării învăţămîntului şi a gimnasticii 298) cu munca manuală, deci şi a muncii manuale cu învăţămîntul şi gimnastica. În scurtă vreme, inspectorii de fabrici au constatat din depoziţiile învăţătorilor că, deşi au de două ori mai puţine ore de clasă decît copiii din şcoala de zi normală, copiii din fabrici îşi însuşesc tot atîtea cunoştinţe şi adesea chiar mai multe în comparaţie cu ceilalţi.

„Chestiunea e simplă. Cei care stau la şcoală doar o jumătate de zi sînt întotdeauna vioi şi aproape întotdeauna capabili şi dornici să înveţe. Sistemul de alternare a muncii cu şcoala face ca fiecare dintre aceste ocupaţii să constituie un repaus şi o recreare după cealaltă şi se potriveşte deci unui copil mult mai mult decît continuarea neîntreruptă a uneia dintre ele. Un băiat care stă la şcoală începînd de dimineaţă, şi încă pe căldură, nu poate în nici un caz să-l concureze pe altul care vine de la muncă sprinten şi vioi“ 299) .

Alte materiale pot fi găsite în discursul lui Senior la congresul de sociologie ţinut la Edinburgh în 1863. Între altele, el mai arată aici cum ziua de şcoală unilaterală, neproductivă şi prelungită a copiilor din clasele superioare şi mijlocii îngreuiază fără nici un rost munca învăţătorilor, „irosind totodată timpul, sănătatea şi energia copiilor nu numai inutil, dar absolut dăunător“ 300) . Cum arată amănunţit Robert Owen, sistemul de fabrică a dat naştere germenului unei educaţii a viitorului, care va îmbina pentru toţi copiii trecuţi de o anumită vîrsta munca productivă cu învăţămîntul şi cu gimnastica, nu numai ca o metodă pentru sporirea producţiei sociale, ci şi ca singura metodă pentru formarea unor oameni multilateral dezvoltaţi.

După cum am văzut, marea industrie desfiinţează din punct de vedere tehnic diviziunea manufacturieră a muncii, care anexează pe viaţă omul la o operaţie parţială, dar totodată forma capitalistă a marii industrii reproduce această diviziune a muncii în chip şi mai monstruos, în fabrica propriu-zisă prin transformarea muncitorului într-o anexă conştientă a unei maşini parţiale, în celelalte locuri de muncă în parte prin folosirea sporadică a maşinilor şi a muncii la maşini 301) , în parte prin introducerea muncii femeilor şi a copiilor, precum şi a muncii necalificate ca bază nouă pentru diviziunea muncii. Contradicţia dintre diviziunea manufacturieră a muncii şi natura marii industrii se manifestă cu violenţă. Între altele, ea apare în faptul îngrozitor că mare parte din copiii folosiţi în fabricile şi în atelierele manufacturiere moderne, ferecaţi din cea mai fragedă vîrstă de cele mai simple manipulaţii, sînt exploataţi ani de zile fără a învăţa vreo muncă care să-i facă mai tîrziu utilizabili fie chiar în aceeaşi manufactură sau fabrică. În tipografiile engleze, de pildă, se practica pe vremuri trecerea ucenicilor de la munci mai uşoare la altele mai complexe, trecere care corespundea sistemului vechii manufacturi şi meseriilor. Ei parcurgeau întreaga ucenicie pînă ce deveneau tipografi. Ştiinţa de carte era pentru toţi o condiţie pentru exercitarea meseriei. Toate acestea s-au schimbat o dată cu introducerea maşinii de imprimat. Ea este deservită de două categorii de muncitori: un muncitor adult, supraveghetor al maşinii, şi un număr de băieţi, de obicei între 11 ş 17 ani, a căror ocupaţie exclusivă constă în introducerea colii de hîrtie în maşină sau în extragerea colii imprimate. Ei fac această corvoadă, în special la Londra, 14, 15, 16 ore fără întrerupere cîteva zile pe săptămînă şi adesea cîte 36 de ore la rînd, cu numai două ore de repaus pentru masă şi somn! 302) Mare parte dintre ei nu ştiu să citească şi, de regulă, sînt făpturi cu totul sălbăticite, anormale.

„Pentru a fi apţi pentru munca lor ei nu au nevoie de nici un fel de pregătire intelectuală; au puţine prilejuri pentru a-şi dezvolta dexteritatea şi încă mai puţine pentru a raţiona; salariul lor, deşi întrucîtva ridicat pentru nişte băieţi, nu creşte proporţional cu creşterea lor, iar marea lor majoritate nu are nici o perspectivă să ajungă la postul mai bine plătit şi de mai mare răspundere al supraveghetorului de maşină, pentru că la fiecare maşină revin patru băieţi şi doar un singur supraveghetor“ 303) .

De îndată ce au devenit prea mari pentru această muncă copilărească, adică la cel mult 17 ani, sînt concediaţi din tipografie. Ei devin recruţi ai crimei. Cîteva încercări de a li se da de lucru altundeva au eşuat din pricina ignoranţei, abrutizării si decăderii lor fizice şi intelectuale.

Ceea ce e valabil pentru diviziunea manufacturieră a muncii în cadrul atelierului rămîne valabil pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii. Atîta timp cît meseriile şi manufactura formează baza generală a producţiei sociale, subsumarea producătorului faţă de o singură ramură de producţie, desfiinţarea multilateralităţii iniţiale a ocupaţiilor sale 304) , constituie un moment necesar al dezvoltării. Pe această bază, orice ramură specială de producţie găseşte pe cale empirică forma tehnică corespunzătoare, o perfecţionează cu încetul şi o cristalizează rapid de îndată ce a fost atins un anumit grad de maturitate. Din cînd în cînd, anumite schimbări sînt provocate, în afară de noul material de muncă furnizat de către comerţ, de transformarea treptată a instrumentului de muncă. Odată găsită pe cale empirică forma lui adecvată, acest instrument se osifică şi el, lucru dovedit de trecerea lui din mîna unei generaţii în mîna alteia, adesea milenii de-a rîndul. Este un fapt caracteristic că pînă în secolul al XVIII-lea diferitele meserii se numeau mysteries (mystères) 305) , în ale căror taine nu putea pătrunde decît cel iniţiat empiric şi profesional. Marea industrie a rupt vălul care ascundea oamenilor propriul lor proces social de producţie şi care făcea ca diversele ramuri ale producţiei diferenţiate spontan să constituie adevărate enigme una pentru alta şi chiar pentru cei iniţiaţi din cadrul aceleiaşi ramuri. Principiul marii industrii de a descompune orice proces de producţie luat în sine, fără a ţine seama de mîna omenească, în elementele sale componente a dat naştere ştiinţei cu totul moderne a tehnologiei. Formele pestriţe, aparent disparate şi osificate, ale procesului social de producţie s-au transformat în aplicaţii conştiente şi metodice ale ştiinţelor naturii, aplicaţii clasificate sistematic corespunzător scopului util urmărit. Tot aşa tehnologia a descoperit cele cîteva forme mari fundamentale ale mişcării în cadrul cărora are loc în mod necesar, în pofida diversităţii instrumentelor folosite, orice activitate productivă a corpului omenesc, aşa cum în mecanică chiar şi în cele mai complicate mecanisme descifrăm continua repetare a forţelor mecanice elementare. Industria modernă nu consideră şi nu tratează niciodată forma existentă a unui proces de producţie ca ceva definitiv. De aceea baza ei tehnică este revoluţionară, pe cînd cea a tuturor modurilor de producţie anterioare era în esenţă conservatoare 306) . Cu ajutorul maşinilor, al proceselor chimice şi a altor metode ea transformă neîncetat, o dată cu baza tehnică a producţiei, funcţiile muncitorilor şi combinaţiile sociale ale procesului de muncă. Prin aceasta ea revoluţionează de asemenea neîncetat diviziunea muncii din cadrul societăţii şi aruncă în permanenţă mase de capital şi mase de muncitori dintr-o ramură de producţie într-alta. De aceea natura marii industrii presupune schimbarea felului de muncă, fluiditatea funcţiei, mobilitatea multilaterală a muncitorului. Pe de altă parte, în forma ei capitalistă, ea reproduce vechea diviziune a muncii cu particularităţile ei osificate. S-a văzut cum această contradicţie absolută desfiinţează toată liniştea, stabilitatea şi siguranţa din viaţa muncitorului, ameninţînd permanent să-i smulgă din mînă, o dată cu mijlocul de muncă, şi mijlocul de trai 307) şi să-l facă inutil împreună cu funcţia sa parţială. S-a văzut cum această contradicţie îşi găseşte o expresie feroce în jertfirea neîncetată a clasei muncitoare, în irosirea nesăbuită a forţei de muncă şi în pustiirile provocate de anarhia socială. Aceasta este latura negativă. Dar dacă schimbarea felului de muncă îşi croieşte drum acum doar ca o inexorabilă lege naturală şi cu efectele distrugătoare ale unei legi naturale care acţionează orbeşte şi care întîlneşte pretutindeni obstacole 308) , marea industrie, prin înseşi catastrofele ei, impune ca o problemă de viaţă şi de moarte necesitatea de a recunoaşte alternarea felului de muncă şi, prin urmare, pregătirea cît mai multilaterală a muncitorului ca o lege socială generală a producţiei şi de a adapta relaţiile realizării normale a acestei legi. Ea impune ca o problemă de viaţă şi de moarte necesitatea de a înlocui monstruozitatea unei populaţii muncitoreşti disponibile, nenorocite şi ţinute în rezervă pentru nevoile schimbătoare de exploatare ale capitalului cu pregătirea absolută a omului pentru nevoile schimbătoare ale muncii; de a înlocui individul parţial, simplu purtător al unei funcţii sociale parţiale, cu individul dezvoltat în toate privinţele, pentru care diferitele funcţii sociale sînt feluri de activitate care alternează. Un fenomen al acestui proces de transformare, fenomen care s-a dezvoltat spontan pe baza marii industrii, îl constituie şcolile politehnice şi agronomice, alt fenomen îl constituie „les écoles d'enseignement professionnel“ *47 , unde copiii de muncitori capătă unele cunoştinţe de tehnologie şi de mînuire practică a diferitelor unelte de producţie. Dacă legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici, prima concesie smulsă cu mare greutate capitalului, îmbină cu munca de fabrică doar învăţămîntul elementar, inevitabila cucerire a puterii politice de către clasa muncitoare va cuceri fără nici o îndoială şi pentru învăţămîntul tehnologic, teoretic şi practic locul cuvenit în şcolile muncitoreşti. De asemenea nu încape îndoială că forma capitalistă a producţiei şi relaţiile economice ale muncitorilor corespunzătoare acestei forme se află în cea mai flagrantă contradicţie cu aceşti fermenţi de transformare şi cu ţinta lor, desfiinţarea vechii diviziuni a muncii. Dezvoltarea contradicţiilor unei forme istorice de producţie constituie totuşi singura cale istorică pentru desfiinţarea ei şi crearea uneia noi. „Ne sutor ultra crepidam!“ 153 , acest nec plus ultra *48 al înţelepciunii meşteşugăreşti a devenit o formidabilă inepţie din clipa în care ceasornicarul Watt a inventat maşina cu abur, bărbierul Arkwright maşina de tricotat cu urzeală, iar bijutierul Fulton i) vaporul 309) .

În măsura în care legislaţia menţionată mai sus reglementează munca în fabrici, manufacturi etc., această reglementare apare la început doar ca o imixtiune în drepturile de exploatare ale capitalului. În schimb, orice reglementare a aşa-numitei munci la domiciliu 310) constituie de la bun început o intervenţie directă în patria potestas, adică, în termeni moderni, în autoritatea părintească, o măsură în faţa căreia delicatul parlament englez a afişat multă vreme o atitudine de ezitare. Evidenţa faptelor a impus însă ca în cele din urmă să se recunoască că, o dată cu baza economică a vechii familii şi cu corespunzătoarea muncă în familie, marea industrie desfiinţează şi vechile relaţii familiale. Trebuia proclamat dreptul copiilor.

„Din nefericire — se spune in raportul final al lui „Child. Empl. Comm.“ din 1866 —, din totalitatea depoziţiilor, reiese că copiii de ambele sexe trebuie ocrotiţi în primul rînd împotriva părinţilor lor“. Sistemul exploatării nelimitate a muncii copiilor în general şi a muncii la domiciliu în special este „menţinut prin aceea că părinţii exercită asupra tinerelor şi firavelor vlăstare o autoritate arbitrară şi funestă, fără frîu şi fără control... Părinţii nu trebuie să aibă puterea absolută de a-şi transforma copiii în simple maşini pentru a obţine cutare sau cutare salariu săptămînal... Copiii şi adolescenţii au drept la ocrotirea legii împotriva abuzului puterii părinteşti, care le macină pretimpuriu forţa fizică şi îi degradează din punct de vedere moral şi intelectual“ 311) .

Dar nu abuzul de putere părintească a dat naştere exploatării directe sau indirecte de către capital a braţelor de muncă nevîrstnice, ci, invers, modul de exploatare capitalist a transformat în abuz puterea părintească, desfiinţînd baza economică care îi corespundea. Dar, oricît de îngrozitoare şi de respingătoare ar apărea desfiinţarea vechii familii în cadrul sistemului capitalist, totuşi marea industrie, atribuind un rol hotărîtor, în afara gospodăriei, femeilor, adolescenţilor şi copiilor de ambele sexe în procesul social de producţie organizat, creează totodată noua bază economică pentru o formă superioară a familiei şi a relaţiilor dintre sexe. Bineînţeles ar fi absurd să considerăm drept absolută forma german-creştină a familiei, sau forma antică romană, sau cea antică, elenă, sau cea orientală, care de altfel formează împreună o linie unică de dezvoltare istorică. E limpede de asemenea că, în împrejurări corespunzătoare, componenţa personalului muncitoresc combinat din indivizi de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste — deşi, în forma sa capitalistă, spontană şi brutală, în care muncitorul există pentru procesul de producţie şi nu procesul de producţie pentru muncitor, ea constituie un izvor infect de vicii şi de sclavie — trebuie să se transforme, dimpotrivă, într-un izvor de dezvoltare umană 312) .

Necesitatea de a generaliza legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici prin transformarea ei dintr-o lege excepţională pentru filaturi şi ţesătorii, aceste prime creaţii ale producţiei mecanizate, într-o lege a întregii producţii sociale a luat naştere, precum am văzut, din evoluţia istorică a marii industrii, pe fondul căreia forma tradiţională a manufacturii, a meseriilor şi a muncii la domiciliu este cu desăvîrşire revoluţionată. Manufactura se transformă întotdeauna în fabrică, iar meseriile în manufactură; pe de altă parte, sfera meseriilor şi aceea a muncii la domiciliu devin într-un timp uimitor de scurt adevărate lăcaşuri ale mizeriei, în care se dezlănţuie cele mai aberante monstruozităţi ale exploatării capitaliste. În cele din urmă, decisive sînt două împrejurări: în primul rînd, experienţa repetată arată că, fiind supus controlului de către stat numai în cîteva puncte ale periferiei sociale, capitalul îşi compensează pierderile cu atît mai nesăţios în celelalte puncte 313) şi, în al doilea rînd, ţipetele capitaliştilor înşişi, care cer egalitatea condiţiilor de concurenţă, adică restricţii egale în ceea ce priveşte exploatarea muncii 314) . Să ascultăm două asemenea lamentări. D-nii W. Cooksley (fabricanţi de cuie, lanţuri etc. la Bristol) introduseseră de bunăvoie în întreprinderea lor reglementarea zilei de muncă.

„Întrucît vechiul sistem, nereglementat, dăinuie în întreprinderile învecinate,  ei riscă să fie puşi în situaţia neplăcută de a-şi vedea muncitorii adolescenţi ademeniţi (enticed) să muncească în altă parte după ora 6 seara. «Faptul acesta — spun ei bineînţeles — ne nedreptăţeşte şi constituie o pierdere pentru noi, deoarece băieţii îşi epuizează astfel o parte din energia al cărei uz deplin trebuie să ne revină nou㻓 315) .

D-l J. Simpson (Paper-Box Bag maker *50 , London) declară în faţa membrilor lui “Children Empl. Comm.“:

„El este gata să semneze orice petiţie pentru introducerea legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici. După închiderea atelierului său, noaptea, niciodată nu-i dă pace gîndul (he always felt restless at night) că alţii îi pun pe muncitori să lucreze mai mult şi îi iau comenzile de sub nas“ 316) . „Li s-ar face o nedreptate patronilor mai mari — spune „Child. Empl. Comm.“ în concluzie — supunînd reglementării fabricile lor, în timp ce în aceeaşi ramură întreprinderile mici nu cunosc vreo îngrădire legală a timpului de muncă. Pe lîngă nedreptatea unor condiţii de concurenţă inegale rezultată din faptul că atelierele mici sînt exceptate de la reglementarea orelor de muncă, fabricanţii mai mari ar avea şi celălalt dezavantaj, şi anume canalizarea ofertei de braţe de muncă ale adolescentelor şi femeilor spre atelierele care nu intră în prevederile legii. În sfîrşit acest fapt ar constitui un imbold pentru înmulţirea atelierelor mai mici, care sînt, aproape fără excepţie, cele mai puţin favorabile pentru sănătatea, confortul, educaţia şi îmbunătăţirea generală a stării poporului“ 317) .

În raportul său final, „Children's Exployment Commission“ face propunerea de a se extinde prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici asupra unui număr de peste 1.400.000 de copii, adolescenţi şi femei, din care aproximativ jumătate lucrează în întreprinderile mici şi la domiciliu 318) .

„Dacă parlamentul ar accepta integral propunerea noastră — spune comisia —, o asemenea legislaţie ar exercita fără îndoială cea mai binefăcătoare influenţă nu numai asupra minorilor şi a celor debili, de care se ocupă în primul rînd, dar şi asupra numărului mult mai mare de muncitori adulţi care ar intra in prevederile ei direct“ (femei) „şi indirect“ (bărbaţi). „O asemenea legislaţie le-ar impune ore de muncă regulate şi reduse; ar cheltui raţional şi ar spori fondul de forţă fizică de care depinde atît de mult bunăstarea lor proprie şi bunăstarea ţării; ar feri generaţia tînără de eforturi excesive la o vîrsta fragedă, eforturi care îi subminează organismul şi duc la distrugerea prematură a acestuia; în sfîrşit, ea ar oferi copiilor, cel puţin pînă la vîrsta de 13 ani, posibilitatea de a frecventa şcoala elementară, curmînd astfel ignoranţa inimaginabilă atît de fidel descrisă în rapoartele comisiei, ignoranţă care nu poate fi privită decît cu cea mai mare durere şi cu sentimentul profund al înjosirii naţionale“ 319) .

În mesajul tronului rostit la 5 februarie 1867, guvernul conservator a anunţat că a formulat în „bill“-uri propunerile 319a) comisiei pentru cercetarea muncii în fabrici. În acest scop avusese nevoie de un nou experimentum in corpore vili de douăzeci de ani. Încă în 1840 fusese instituită o comisie parlamentară pentru anchetarea muncii copiilor. Raportul din 1842 al comisiei a dezvăluit, potrivit cuvintelor lui N. W. Senior,

„cel mai cumplit tablou al lăcomiei, egoismului şi cruzimii capitaliştilor şi părinţilor, cel mai cumplit tablou al mizeriei, degradării şi distrugerii copiilor şi adolescenţilor care s-a înfăţişat vreodată ochiului omenesc... S-ar putea crede că raportul descrie grozăviile unei epoci trecute. Din păcate, există rapoarte din care rezultă că aceste grozăvii dăinuie, cu nimic atenuate, şi acum. Într-o broşură publicată de Hardwicke acum doi ani se declară că abuzurile incriminate în 1842 sînt şi astăzi“ (1863) „în floare... Acest raport“ (din 1842) „a stat nebăgat în seamă timp de douăzeci de ani, timp în care li s-a îngăduit copiilor crescuţi fără cea mai mică idee despre ceea ce numim morală, ca şi despre instrucţie şcolară, religie sau dragoste firească de familie, să devină părinţii actualei generaţii“ 320) .

Între timp însă condiţiile sociale s-au schimbat. Parlamentul n-a îndrăznit să respingă recomandările comisiei din 1863, aşa cum le respinsese odinioară pe cele din 1842. Încă în 1864, cînd comisia nu publicase decît o parte din rapoartele ei, legile în vigoare în industria textilă au fost extinse asupra următoarelor industrii: industria produselor din argilă (inclusiv olăria), fabricarea tapetelor, a chibriturilor, a cartuşelor şi a amorselor, precum şi tunsul catifelei. În mesajul tronului din 5 februarie 1867, guvernul tory de atunci anunţa alte proiecte de lege, elaborate pe baza propunerilor conclusive ale comisei, care între timp, în 1866, îşi încheiase lucrările.

La 15 august 1867 a fost sancţionat de rege Factory Acts Extension Act, iar la 21 august Workshops' Regulation Act; prima dintre aceste două legi reglementează munca în ramurile mari ale industriei, iar cealaltă în cele mici.

Factory Acts Extension Act reglementează munca la furnale, în uzinele siderurgice, în turnătorii, în uzinele constructoare de maşini, în atelierele metalurgice, în fabricile de gutapercă, hîrtie, sticlă, tutun, apoi în tipografii şi legătorii şi în genere în toate atelierele industriale de acest gen unde lucrează simultan 50 sau mai multe persoane cel puţin 100 de zile pe an.

Pentru a da cititorului o idee despre sfera de acţiune a acestei legi, redăm aici cîteva din definiţiile pe care le cuprinde:

„Meserie înseamnă“ (în această lege): „orice muncă manuală practicată ca profesiune sau ca îndeletnicire în vederea confecţionării, transformării, ornamentării, reparării sau finisării unui articol sau a unei părţi dintr-un articol destinat vînzării“.

„Atelier înseamnă: orice încăpere sau loc, acoperit sau sub cerul liber, unde se exercită o «meserie» de către un copil, un adolescent sau o femeie şi în care persoana care dă de lucru acestor copii, adolescenţi sau femei are acces şi drept de control“.

„Ocupat înseamnă: practicarea unei «meserii», cu sau fără salariu, sub conducerea unui meşter sau a unuia dintre părinţi, după cum se specifică mai jos“.

„Părinţi înseamnă: tatăl, mama, tutorele sau orice altă persoană care exercită tutela sau controlul asupra unui... copil sau adolescent“.

Articolul 7, care prevede sancţiuni în cazul folosirii copiilor, adolescenţilor şi femeilor contrar dispoziţiilor acestei legi, amendează nu numai pe proprietarul atelierului, fie el sau nu unul dintre părinţi, dar şi pe

„părinţi sau alte persoane care au sub ocrotire copilul, adolescentul sau femeia ori trag un folos direct din munca acestora“.

Factory Acts Extension Act, în prevederile căruia intră marile întreprinderi, este mai puţin avansat în comparaţie cu legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici, datorită unei serii de excepţii meschine şi de compromisuri laşe cu capitaliştii.

Workshops' Regulation Act, lamentabil în toate detaliile sale, a rămas literă moartă în mîna autorităţilor orăşeneşti şi locale însărcinate cu punerea lui în aplicare. Atunci cînd, în 1871, parlamentul le-a retras această împuternicire, trecînd-o asupra inspectorilor de fabrici, al căror domeniu de activitate a fost astfel mărit dintr-o dată cu mai bine de 100.000 de ateliere şi 300 de cărămidarii, personalul inspectoratului, şi înainte mult prea redus, a fost mărit cu generozitate în total cu opt asistenţi 321) .

Ceea ce caracterizează deci această legislaţie engleză din 1867 este, pe de o parte, faptul că parlamentul claselor dominante s-a văzut nevoit să adopte în principiu măsuri atît de drastice şi de cuprinzătoare împotriva abuzurilor exploatării capitaliste, iar pe de altă parte inconsecvenţa, aversiunea şi mala fides cu care le-a aplicat.

Comisia din 1862 a propus şi o nouă reglementare a muncii în industria minieră, care se deosebeşte de toate celelalte industrii prin aceea că aici interesele proprietarilor funciari şi cele ale capitaliştilor industriali merg mînă în mînă. Antagonismul dintre aceste două interese favorizase legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici; absenţa acestui antagonism este suficientă pentru a explica tărăgănarea şi şicanele pe care le-a întîmpinat legislaţia cu privire la reglementarea muncii în mine.

Comisia din 1840 făcuse dezvăluiri atît de groaznice şi de revoltătoare şi provocase un scandal atît de mare sub ochii întregii Europe, încît parlamentul a fost nevoit să-şi salveze conştiinţa prin Mining Act-ul din 1842, prin care s-a mărginit să interzică munca în subteran pentru femei şi copiii sub 10 ani.

Apoi, în 1860, a venit Mines' Inspection Act *55 , care prevedea inspectarea minelor de către funcţionari publici numiţi special în acest scop şi interdicţia de a angaja băieţi între 10 şi 12 ani dacă nu posedă un certificat de şcolaritate sau dacă nu frecventează şcoala un număr anumit de ore. Această lege a rămas în întregime literă moartă, din cauza numărului ridicol de mic al inspectorilor numiţi, din cauza împuternicirilor lor reduse şi din alte cauze care vor reieşi mai clar în cursul expunerii.

Una dintre cele mai recente Cărţi Albastre 154 cu privire la mine este „Report from the Select Committee on Mines, together with... Evidence, 23 July 1866“. Este opera unei comisii formate din membri ai Camerei comunelor, împuternicită să citeze şi să audieze martori, un volum gros in-folio, în care „Report“-ul propriu-zis nu cuprinde decît cinci rînduri cu următorul conţinut: comisia nu poate spune nimic; trebuie să fie audiat un număr şi mai mare de martori!

Felul în care au fost audiaţi martorii aminteşte de cross examinations *56 în faţa instanţelor judecătoreşti engleze, unde avocatul încearcă să descumpănească martorul şi să-i răstălmăcească cuvintele prin întrebări meşteşugite, insolente şi derutante. Avocaţii sînt aici înşişi anchetatorii parlamentari, printre care proprietari şi exploatatori de mine; martorii sînt muncitori mineri, majoritatea din minele de cărbuni. Întreaga farsă e prea caracteristică mentalităţii capitaliste pentru a nu reda aici cîteva extrase. Pentru a înlesni o privire de ansamblu, am trecut rezultatele anchetei etc. pe rubrici. Reamintesc că în Cărţile Albastre engleze întrebările şi răspunsurile obligatorii sînt numerotate şi că martorii ale căror depoziţii le citez aici sînt muncitori din minele de cărbune.

1. Folosirea în mine a băieţilor de la 10 ani în sus. Munca împreună cu drumul spre mină şi de la mină acasă durează de regulă 14 pînă la 15 ore, în unele cazuri excepţionale mai mult, anume de la 3, 4, 5 dimineaţa pînă la 4 şi 5 seara (nr. 6, 452, 83). Muncitorii adulţi lucrează în două schimburi cîte 8 ore; din motive de economie, pentru băieţi nu există asemenea schimburi (nr. 80, 203, 204). Copiii mai mici sînt folosiţi în special pentru deschiderea şi închiderea uşilor de la instalaţiile de aerisire din diferitele secţii ale minei, iar cei mai mari fac o muncă mai grea, transportă cărbune etc. (nr. 122, 739, 740). În subteran, ziua de muncă prelungită se menţine pînă la vîrsta de 18 sau 22 de ani, cînd are loc trecere la munca de mină propriu-zisă (nr. 161). Copiii şi adolescenţii muncesc astăzi mai greu decît în orice altă perioadă anterioară (nr. 1 663—1 667). Minerii cer aproape unanim o lege parlamentară care să interzică munca în mine pînă la vîrsta de 14 ani. Şi acum Hussey Vivian (el însuşi exploatator de mine) întreabă:

„Nu depinde oare această revendicare de sărăcia mai mare sau mai mică a părinţilor?“ — Iar Mr. Bruce: „Nu este inuman ca acolo unde tatăl a murit sau este mutilat etc. familia să fie lipsită de această sursă de venit? Şi trebuie doar să existe o regulă generală. Vreţi interzicerea muncii în subteran a copiilor sub 14 ani în toate cazurile?“ Răspuns: „În toate cazurile“ (nr. 107—110). Vivian: „Dacă s-ar interzice copiilor sub 14 ani să muncească în mine, oare părinţii nu şi-ar trimite copiii în fabrici etc.? — De regulă, nu“ (nr. 174). Un muncitor: „Deschisul şi închisul uşilor pare a fi ceva uşor. De fapt este o muncă foarte anevoioasă. Abstracţie făcînd de curentul în care stă în permanenţă, băiatul este închis aidoma ca într-o celulă întunecoasă de închisoare“. Burghezul Vivian: „Băiatul n-ar putea oare citi în timp ce îşi face serviciul la uşă dacă are lumină? — Ar trebui mai întîi să-şi cumpere lumînări. Şi apoi nici nu i s-ar permite. El e pus acolo pentru a-şi vedea de treabă, pentru a-şi face datoria. N-am văzut niciodată un băiat citind în mină“ (nr. 139, 141—160).

2. Educaţia. Minerii cer o lege care să prevadă învăţămîntul obligatoriu pentru copii, ca în fabrici. Ei declară cu totul iluzorie dispoziţia legii din 1860 potrivit căreia se cere un certificat de şcolaritate pentru folosirea băieţilor între 10 şi 12 ani. Aici interogatoriul „meticulos“ luat de judecătorii de instrucţie capitalişti devine de-a dreptul caraghios.

(nr. 115.) „Legea este mai necesară împotriva patronilor sau împotriva părinţilor? — Împotriva amîndurora“ (nr. 116). „Mai mult împotriva unora decît împotriva celorlalţi? — Cum să răspund la această întrebare?“ (nr. 137). „Se observă oare la patroni vreo dorinţă de a adapta orele de muncă învăţămîntului? — Niciodată“ (nr. 211). „Dar mai tîrziu îşi completează minerii educaţia? — De obicei ei se depravează; capătă deprinderi urîte; se dedau băuturii, jocurilor de noroc ş.a. şi decad cu totul“ (nr. 454). „De ce n-ar fi trimişi copiii la şcolile serale? — În majoritatea districtelor carbonifere nu există asemenea şcoli. Dar, mai ales, din cauza muncii îndelungate şi excesive copiii sînt atît de extenuaţi, încît li se închid ochii de oboseală“. „Prin urmare — conchide burghezul — sînteţi împotriva învăţămîntului? — Nicidecum, dar etc.“ (nr. 443). „Nu sînt oare proprietarii de mine etc. obligaţi prin legea din 1860 să ceară certificate de şcolaritate atunci cînd folosesc copii între 10 şi 12 ani? — Legea îi obligă, dar patronii nu se conformează“ (nr. 444). „După părerea voastră, această dispoziţie a legii nu este aplicată întotdeauna? — Ea nu este aplicată de loc“ (nr. 717). „Vădesc muncitorii mineri mult interes pentru problema educaţiei? — Marea lor majoritate“ (nr. 718). „Le stă la inimă aplicarea legii? — Marii lor majorităţi“ (nr. 720). „Atunci de ce nu impun aplicarea ei? — Mulţi muncitori ar dori să refuze primirea băieţilor fără certificate, dar cel care ar face-o ar fi un om înfierat (a marked man)“ (nr. 721). „Înfierat de cine? — De patronul său“ (nr. 722). „Nu cumva credeţi că patronii ar persecuta pe cineva pentru respectarea legii? — Ba cred că ar face-o“ (nr. 723). „De ce nu se opun muncitorii să primească asemenea băieţi? — Nu depinde de ei“ (nr. 1634). „Cereţi intervenţia parlamentului? — Dacă e să se facă ceva pentru educaţia copiilor de mineri, acest lucru trebuie impus prin lege“ (nr. 1 636). „Se referă aceasta la toţi copiii de muncitori din Marea Britanie sau numai la copiii de mineri? — Mă aflu aici pentru a vorbi în numele minerilor“ (nr. 1 638). „De ce faceţi distincţie între copiii de mineri şi ceilalţi copii? — Fiindcă constituie o excepţie de la regulă“ (nr. 1 639). „Din ce punct de vedere? — Fizic“ (nr. 1 640). „De ce pentru ei învăţămîntul ar fi mai preţios decît pentru copiii altor categorii? — Nu spun că ar fi mai preţios, dar din cauza muncii excesive în mine ei au şanse mai puţine de a primi educaţie în şcolile de zi şi în şcolile duminicale“ (nr. 1 644), „Nu-i aşa că asemenea probleme nu pot fi tratate în mod absolut?“ (nr. 1 646). „Există destule şcoli în districte? — Nu“ (nr. 1 647). „Dacă statul ar cere ca fiecare copil să fie trimis la şcoală, unde am găsi atîtea şcoli pentru toţi copiii? — Cred că, în momentul în care împrejurările ar cere acest lucru, şcolile ar apărea de la sine“. „Marea majoritate nu numai a copiilor, dar şi a minerilor adulţi nu ştiu nici să scrie, nici să citească“ (nr. 705, 726).

3. Munca femeilor. Ce-i drept, începînd din 1842, muncitoarele nu mai sînt folosite în subteran; în schimb, la suprafaţă ele lucrează la încărcatul cărbunelui etc., la trasul cărucioarelor pînă la canale sau la vagoanele de cale ferată, la sortarea cărbunelui etc. Folosirea femeilor a sporit mult în ultimii 3—4 ani (nr. 1 727). Este vorba în special de soţii, fiice şi văduve de mineri între 12 şi 50 sau 60 de ani (nr. 645, 1 779, 1 781).

(nr. 648.) „Ce părere au minerii despre folosirea femeilor la munca în mine? — Toţi o condamnă“ (nr. 649). „Din ce cauză? — O consideră înjositoare pentru sexul feminin... Femeile poartă un fel de îmbrăcăminte bărbătească. În multe cazuri dispare orice pudoare. Unele femei fumează. Munca e tot atît de murdară ca şi cea din mine. Între muncitoare sînt multe femei măritate, care nu-şi pot îndeplini îndatoririle casnice“ (nr. 651 şi urm., 701) (nr. 709). „Pot văduvele să găsească în altă parte o ocupaţie atît de avantajoasă (8—10 şilingi pe săptămînă)? — Nu pot să spun nimic în această privinţă“ (nr. 710). „Şi totuşi“ (inimă de piatră!) „sînteţi hotărîţi să le lipsiţi de această posibilitate de a-şi asigura existenţa? — Desigur“ (nr. 1 715). „Cum se explică această atitudine? — Noi, minerii, respectăm prea mult femeile pentru a le vedea condamnate la munca în mine... Munca aceasta este în cea mai mare parte foarte grea. Multe dintre fete ridică pînă la 10 tone pe zi“ (nr. 1 732). „Credeţi că muncitoarele care lucrează în mine sînt mai imorale decît cele care lucrează în fabrici? — În mine proporţia celor depravate e mai mare decît în fabrici“ (nr. 1 733). „Dar nu sînteţi mulţumiţi nici cu moralitatea care domneşte în fabrici? — Nu“ (nr. 1 734). „Vreţi, poate, să interziceţi munca femeilor şi în fabrici? — Nu, nu vreau acest lucru“ (nr. 1 735). „De ce nu? — Munca în fabrici e mai onorabilă şi mai potrivită pentru femei“ (nr. 1 736). „Totuşi, ea dăunează moralităţii lor, nu? — Nu, nici pe departe atît cît munca în mină. De altfel vorbesc din motive nu numai de ordin moral, ci şi de ordin fizic şi social. Degradarea socială a fetelor este îngrozitoare, extremă. Atunci cînd aceste fete devin soţii de mineri, bărbaţii suferă foarte mult din pricina acestei degradări; ea îi alungă de acasă şi îi împinge la beţie“ (nr. 1 737). „N-ar fi acest lucru valabil şi pentru femeile care lucrează în întreprinderile siderurgice? — Nu pot vorbi despre alte ramuri industriale“ (nr. 1 740). „Dar ce deosebire există între femeile care lucrează în întreprinderile siderurgice şi cele care lucrează in mine? — Nu m-am ocupat de această problemă“ (nr. 1 741). „Puteţi descoperi vreo deosebire între aceste două categorii? — Nu ştiu nimic despre o asemenea deosebire, dar prin vizite făcute din casă în casă am ajuns să cunosc situaţia deplorabilă din districtul nostru“ (nr. 1 750). „Nu v-ar plăcea oare foarte mult să desfiinţaţi munca femeilor oriunde această muncă are efecte degradante? — Da... cele mai bune sentimente ale copiilor trebuie să provină din educaţia mamelor“ (nr. 1 751). „Dar acest lucru este valabil şi pentru femeile care muncesc în agricultură, nu? — Munca agricolă nu durează decît două anotimpuri, în timp ce la noi femeile lucrează în toate cele patru anotimpuri, uneori ziua şi noaptea, ude pînă la piele, cu organismul slăbit şi cu sănătatea zdruncinată“ (nr. 1 753). „Nu aţi studiat problema“ (muncii femeilor) „sub aspectul ei general? — Am privit în jurul meu şi pot să spun că n-am găsit nicăieri ceva asemănător cu munca femeilor din minele de cărbuni [nr. 1 793, 1 794, 1 808]. E o muncă pentru bărbaţi, şi încă pentru bărbaţi puternici. Cei mai buni dintre muncitorii mineri care caută să se ridice şi să se umanizeze, în loc să găsească un sprijin în femei, mai degrabă sînt traşi la fund de către ele“.

După ce burghezii au mai pus o serie întreagă de întrebări de tot felul, în cele din urmă se dezvăluie misterul care stă la baza „compasiunii“ lor pentru văduve, familii sărace etc.:

„Proprietarul minei însărcinează pe anumiţi gentlemeni cu supravegherea şi aceştia caută, pentru a-i intra în graţii, să facă economii cît mai mari; astfel tinerele muncitoare primesc 1 şiling pînă la 1 şiling şi 6 pence pe zi acolo ande un bărbat ar primi 2 şilingi şi 6 pence“ (nr. 1 816).

4. Comisiile de juraţi pentru anchetarea accidentelor mortale.

(nr. 360.) „În legătură cu anchetele în cazuri de coroner's inquests *57 în districtele voastre, sînt oare mulţumiţi muncitorii cu procedura judiciară? — Nu, nu sînt mulţumiţi“ (nr. 361—375). „De ce? — Mai ales fiindcă din comisiile de juraţi fac parte oameni care habar n-au de mină. Muncitorii nu sînt admişi decît ca martori. În general din comisii fac parte băcani din împrejurimi, aflaţi sub influenţa clienţilor lor, proprietarii de mine, şi incapabili să înţeleagă măcar termenii tehnici folosiţi de martori. Cerem ca o parte din comisie să fie alcătuită din mineri. În general, verdictele comisiilor sînt în contradicţie cu depoziţiile martorilor“ (nr. 378). „Aceste comisii nu trebuie oare să fie imparţiale? — Ba da“ (nr. 379). „Muncitorii ar fi imparţiali? — Nu văd nici un motiv pentru care n-ar fi. Ei sînt în cunoştinţă de cauză“ (nr. 380). „Dar n-ar avea ei tendinţa să pronunţe în interesul muncitorilor verdicte nejustificat de aspre? — Nu, nu cred“.

5. Măsuri şi greutăţi false etc. Muncitorii cer plată săptămînală în locul celei chenzinale, măsurarea cărbunelui după greutate şi nu după volumul găleţilor, măsuri împotriva folosirii greutăţilor false etc.

(nr. 1 071.) „Atunci cînd găleţile sînt mărite în mod fraudulos, omul poate să părăsească mina cu un preaviz de 14 zile, nu? — Dar dacă merge în altă parte găseşte aceeaşi situaţie“ (nr. 1 072). „Dar el poate să părăsească locul unde se comite această incorectitudine, nu-i aşa? — Această incorectitudine domneşte peste tot“ (nr. 1 073). „Dar muncitorul poate să părăsească oricînd locul său de muncă după un preaviz de 14 zile? — Da“.

Atîta tot!

6. Inspecţia minelor. Muncitorii suferă nu numai de pe urma accidentelor provocate de explozia gazelor.

(nr. 234 şi urm.) „Avem a ne plînge în aceeaşi măsură şi de ventilaţia proastă din minele de cărbune, unde oamenii abia mai pot respira; ei devin astfel incapabili pentru orice fel de muncă. În sectorul unde lucrez eu, aerul infect a îmbolnăvit chiar în momentul de faţă o serie întreagă de oameni pentru săptămîni de zile. Galeriile principale sînt în general destul de bine aerisite, dar tocmai locurile unde muncim nu. Dacă un muncitor se plînge inspectorului din cauza ventilaţiei, el e concediat şi rămîne un om «stigmatizat», care nu mai găseşte de lucru nici în altă parte. «Mining inspecting Act» din 1860 nu-i altceva decît un petic de hîrtie. Inspectorul — numărul inspectorilor se dovedeşte a fi cu mult prea mic — face o vizită formală, poate la şapte ani o dată. Inspectorul nostru este un om de şaptezeci de ani, cu totul incapabil, care inspectează mai mult de 130 de mine de cărbune. Pe lîngă un număr mai mare de inspectori avem nevoie de subinspectori“ (nr. 280). „Guvernul ar trebui atunci să ţină o armată de inspectori care să poată face singuri tot ce cereţi voi fără să mai ia informaţii de la muncitori? — Lucrul acesta e imposibil, dar inspectorii trebuie să vină chiar în mine pentru a-şi culege informaţiile“ (nr. 285). „Nu credeţi că în acest fel răspunderea (!) pentru ventilaţie etc. ar fi luată proprietarului de mine şi trecută asupra funcţionarilor însărcinaţi de guvern? —Nicidecum; menirea lor trebuie să fie de a veghea la respectarea legilor existente“ (nr. 294). „Cînd vorbiţi de subinspectori, vă referiţi la oameni cu un salariu mai mic decît inspectorii actuali şi de o categorie inferioară? — Nu-i doresc în nici un caz inferiori dacă îi puteţi avea mai buni“ (nr. 295). „Vreţi inspectori mi mulţi sau vreţi oameni cu funcţii inferioare celei de inspectori? — Avem nevoi de oameni care să umble prin mine, oameni care nu se tem pentru pielea lor“ (nr. 297). „Dacă dorinţa voastră de a se numi inspectori mai puţin competenţi ar fi satisfăcută, lipsa lor de iscusinţă nu ar prezenta anumite pericole etc.? — Nu; este treaba guvernului să angajeze oameni potriviţi“.

Acest mod de interogare i s-a părut în cele din urmă absurd pînă şi preşedintelui comisiei de anchetă.

„Cereţi, prin urmare — a intervenit el —, oameni cu experienţă care să cerceteze ei înşişi minele şi să raporteze inspectorului, care n-are decît să facă apoi uz de cunoştinţele sale superioare“ (nr. 531). „Introducerea ventilaţiei în toate aceste mine vechi nu ar cere oare cheltuieli mari? — Da, cheltuielile poate vor creşte, dar în schimb va fi ocrotită viaţă oamenilor“.

(nr. 581.) Un miner dintr-o mină de cărbune protestează împotriva art. 17 al legii din 1860:

„În prezent, dacă inspectorul minelor găseşte o parte oarecare a minei improprie pentru muncă, el trebuie să raporteze proprietarului minei şi ministrului de interne, proprietarului minei acordîndu-i-se un răgaz de 20 de zile; după trecerea acestor 20 de zile, proprietarul minei poate să refuze orice modificare. Dacă face acest lucru, el trebuie să se adreseze ministrului de interne şi să-i propună cinci ingineri de mine, dintre care ministrul va alege arbitrii. Considerăm că în acest caz proprietarul minei îşi numeşte de fapt pe propriii săi judecători“.

(nr. 586.) Burghezul anchetator, el însuşi proprietar de mine:

„Aceasta este o obiecţie pur speculativă“ (nr. 588). „Aveţi, aşadar, o părere nu prea bună despre probitatea inginerilor de mine? — Spun că a proceda în acest fel este cu totul greşit şi nedrept“ (nr. 589). „Nu au oare inginerii de mine un fel de calitate oficială care ridică hotărîrile lor deasupra părtinirii de care vă temeţi? — Refuz să răspund la întrebări asupra caracterului personal al acestor oameni. Sînt convins că în numeroase cazuri ei procedează foarte părtinitor Şi că ar trebui să li se ia această putere acolo unde este în joc viaţa oamenilor“.

Acelaşi burghez are neruşinarea să întrebe:

„Nu credeţi că şi proprietarii de mine au pierderi cu ocazia exploziilor?“

Şi în sfîrşit (nr. 1 042):

„Nu puteţi voi, muncitorii, să vă apăraţi singuri interesele, fără a apela la ajutorul guvernului? — Nu“.

În 1865 existau în Marea Britanie 3.217 mine de cărbuni şi... 12 inspectori. Un proprietar de mine din Yorkshire. („Times“ din 26 ianuarie 1867) a calculat el însuşi că, abstracţie făcînd de îndeletnicirile pur birocratice care absorb inspectorilor tot timpul, fiecare mină ar putea fi inspectată doar o dată la 10 ani. Nu e deci de mirare că în ultimii ani (mai ales în 1866 şi 1867) numărul şi proporţiile catastrofelor au sporit progresiv (uneori numărul victimelor se ridică la 200—300). Iată splendorile producţiei capitaliste „libere“!

În orice caz, legea din 1872, oricît de defectuoasă ar fi, este prima lege care reglementează orele de muncă ale copiilor folosiţi în mine şi care îi face răspunzători într-o oarecare măsură de aşa-zisele accidente pe exploatatorii şi pe proprietarii minelor.

Comisia regală din 1867 pentru anchetarea muncii copiilor, a adolescenţilor şi a femeilor în agricultură a publicat cîteva rapoarte foarte importante. S-au făcut diferite încercări de a aplica principiile legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici, într-o formă modificată, şi la agricultură, dar pînă în prezent toate au dat greş. Fenomenul asupra căruia trebuie să atragem însă atenţia aici este existenţa unei tendinţe irezistibile de a generaliza aplicarea acestor principii.

Dacă generalizarea legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici ca mijloc de proiecţie fizică şi morală a clasei muncitoare a devenit inevitabilă, pe de altă parte ea generalizează şi accelerează, cum am mai arătat, transformarea unor procese de muncă disparate, pe scară redusă, în procese de muncă combinate; pe scară mare, socială, generalizează şi accelerează deci concentrarea capitalului şi dominaţia exclusivă a regimului de fabrică. Ea distruge toate formele învechite şi tranzitorii îndărătul cărora, în parte, dominaţia capitalului se mai ascunde încă, şi le înlocuieşte prin dominaţia directă şi făţişă a acestuia. Ea generalizează astfel şi lupta directă împotriva acestei dominaţii. În timp ce în atelierele individuale ea impune uniformitatea, regularitatea, ordinea şi spiritul de economie, ea sporeşte, prin imboldul extraordinar pe care limitarea şi reglementarea zilei de muncă îl dau tehnicii, anarhia şi catastrofele producţiei capitaliste în ansamblu, intensitatea muncii, precum şi concurenţa pe care maşina o face muncitorului. Distrugînd sfera micii producţii şi a muncii la domiciliu, ea distruge ultimele refugii ale „excedentarilor“ şi o dată cu ele supapa de siguranţă de pînă acum a întregului mecanism social. O dată cu maturizarea condiţiilor materiale şi a combinării sociale a procesului de producţie, ea maturizează contradicţiile şi antagonismele formei lui capitaliste, determinînd, aşadar, şi maturizarea elementelor de formare a unei noi societăţi şi a momentelor de revoluţionare a vechii societăţi 322) .