e) Trecerea manufacturii moderne şi a muncii la domiciliu la marea industrie. Accelerarea acestei revoluţii prin aplicarea legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici la cele două forme de producţie menţionate

Ieftinirea forţei de muncă prin simplul abuz care se face cu forţa de muncă a femeilor şi a minorilor, prin simpla frustrare a muncitorilor de condiţiile normale de muncă şi de viaţă şi prin brutalitatea muncii excesive şi a muncii de noapte se loveşte în cele din urmă de anumite limite naturale care nu mai pot fi depăşite şi de care se izbeşte totodată şi ieftinirea mărfurilor, precum şi exploatarea capitalistă în genere, amîndouă întemeiate pe elementele de mai sus. De îndată ce s-a ajuns, în sfîrşit, la acest punct — şi pentru asta e nevoie de mult timp — a sunat ceasul pentru introducerea maşinilor şi pentru transformarea, din acest moment rapidă, a muncii la domiciliu (sau şi a manufacturii) dispersate în producţie de fabrică.

Exemplul cel mai pregnant pentru această evoluţie îl oferă producţia de „wearing apparel“ (articole de îmbrăcăminte). După clasificarea făcută de „Child. Empl. Comm.“, această ramură a industriei cuprinde pălărierii care fac pălării de paie, modistele, şepcarii, croitorii, milliners şi dressmakers 264) , lenjerii şi cusătoresele, corsetierele, mănuşăresele şi cizmarii, pe lîngă multe alte ramuri mai mici, cum ar fi confecţionarea cravatelor, a gulerelor etc. În 1861 personalul de sex feminin ocupat în aceste ramuri ale industriei în Anglia şi Wales se ridica la 586.298, dintre care cel puţin 115.242 sub 20 de ani şi 16.560 sub 15 ani. Numărul acestor muncitoare în întreg Regatul Unit era (în 1861) de 750.334. Numărul muncitorilor de sex masculin ocupaţi tot atunci în producţia de pălării, de încălţăminte, de mănuşi, precum şi în croitorie în Anglia şi Wales era de 437.969, din care 14.964 sub 15 ani, 89.285 între 15 şi 20 de ani şi 333.117 peste 20 de ani. Din aceste date lipsesc multe ramuri mai puţin importante care şi-ar avea locul aici. Dacă luăm însă cifrele aşa cum sînt, rezultă numai pentru Anglia şi Wales, potrivit recensămîntului din 1861, un total de 1.024.267 de persoane, adică aproximativ tot atîta cît absorb agricultura şi creşterea vitelor. Începem să înţelegem de ce produc maşinile ca prin farmec mase atît de enorme de produse, contribuind astfel la „eliberarea“ unor mase atît de enorme de muncitori.

Producţia de „wearing apparel“ se efectuează în ateliere manufacturiere care au reprodus în interiorul lor numai diviziunea muncii, ale cărei membra disjecta 149 le găsise gata pregătite; ea se efectuează de către meşteri mai mici, care însă nu mai lucrează ca înainte pentru consumatori individuali, ci pentru manufacturi şi magazine, astfel încît adesea oraşe şi regiuni întregi se specializează în anumite îndeletniciri, de pildă cizmăria etc.; în sfîrşit, ea se efectuează în cea mai mare parte de către aşa-numiţii muncitori la domiciliu, care constituie secţii externe ale manufacturilor, ale magazinelor şi chiar ale meşterilor mai mici 265) . Masele de material de muncă, de materii prime, de semifabricate etc. le furnizează marea industrie, iar masa de material uman ieftin (taillable à merci et miséricorde *40 ) constă din cei „eliberaţi“ de marea industrie şi de agricultură. Manufacturile din această sferă de activitate îşi datorează existenţa în special necesităţii pentru capitalişti de a avea la dispoziţie o armată gata de acţiune, capabilă să răspundă la orice schimbare a cererii 266) . Aceste manufacturi au lăsat însă să persiste alături de ele, ca bază largă, producţia meşteşugărească şi casnică dispersată. Producţia de plusvaloare pe scară mare din aceste ramuri de muncă s-a datorat şi se datoreşte, pe lîngă ieftinirea progresivă a produselor lor, mai ales salariului redus la un minim necesar pentru o mizeră vegetare şi timpului de muncă prelungit pînă la acel maxim în genere posibil pentru om. Preţul scăzut al sudorii şi al sîngelui omenesc transformate în marfă a fost acela care a lărgit într-una şi continuă să lărgească în fiecare zi piaţa de desfacere, în cazul Angliei în special piaţa ei colonială, unde pe deasupra predomină obiceiurile şi gusturile engleze. În cele din urmă s-a ajuns la un punct critic. Baza vechii metode, adică simpla exploatare brutală a materialului muncitoresc, însoţită mai mult sau mai puţin de o diviziune a muncii sistematic dezvoltată, devenise neîndestulătoare pentru piaţa în continuă creştere şi pentru concurenţa dintre capitalişti, care creştea şi mai rapid. Sosise timpul maşinii. Şi maşina care a jucat rolul revoluţionar hotărîtor, maşina care a pus stăpînire în egală măsură pe toate nenumăratele ramuri ale acestei sfere de producţie, cum sînt modele, croitoria, cizmăria, cusătoria, producţia de pălării etc., a fost maşina de cusut.

Efectul ei nemijlocit asupra muncitorilor este aproximativ acela al oricărei maşini care, în perioada marii industrii, cucereşte noi ramuri de activitate. Copiii cei mai mici sînt înlăturaţi. Salariul muncitorilor care lucrează la maşină creşte în comparaţie cu cel al muncitorilor la domiciliu, dintre care mulţi fac parte din categoria „celor mai săraci dintre săraci“ („the poorest of the poor“). Cîştigul meseriaşilor mai bine situaţi, pe care maşina îi concurează, scade. Noii muncitori care lucrează la maşină sînt exclusiv fete şi femei tinere. Cu ajutorul forţei mecanice, ele desfiinţează monopolul muncii bărbaţilor asupra operaţiilor mai grele, iar din cele uşoare înlătură mase de femei bătrîne şi de copii mici. Concurenţa covîrşitoare îi distruge pe muncitorii manuali mai slabi. Creşterea înspăimîntătoare a numărului celor care au murit de inaniţie (death from starvation) la Londra în cursul ultimului deceniu merge paralel cu extinderea folosirii maşinii de cusut 267) . Noile muncitoare care lucrează la maşina de cusut, acţionată cu mîna şi cu piciorul sau numai cu mîna, şezînd sau stînd în picioare, după greutatea, mărimea şi specialitatea maşinii, cheltuiesc multă forţă de muncă. Ocupaţia lor devine dăunătoare pentru sănătate prin durata procesului de muncă, deşi în genere el e mai scurt decît în condiţiile vechiului sistem. Pretutindeni unde maşina de cusut apare în atelierele şi aşa strîmte şi supraaglomerate, de pildă în atelierele de încălţăminte, corsete, pălării etc., ea sporeşte efectele dăunătoare sănătăţii.

„Impresia pe care ţi-o produc aceste încăperi joase unde 30 pînă la 40 de muncitori lucrează la maşină — spune Lord, membru al comisiei — este îngrozitoare... Căldura degajată în parte de sobele cu gaz pe care se încălzesc maşinile de călcat este îngrozitoare... Chiar dacă în asemenea încăperi se lucrează după un aşa-zis program moderat, adică de la 8 dimineaţa pînă la 6 seara, totuşi în fiecare zi leşină regulat 3 sau 4 persoane“ 268) .

Revoluţionarea modului social de a produce, acest produs necesar al transformării mijlocului de producţie, are loc într-un haos pestriţ de forme de tranziţie. Aceste forme variază o dată cu proporţia în care maşina de cusut a fost introdusă într-una sau alta din ramurile de producţie şi cu durata acestui fenomen; ele variază după situaţia în care ea îi găseşte pe muncitori, după cum precumpăneşte producţia manufacturieră, producţia meşteşugărească sau munca la domiciliu, după chiria pentru localurile de muncă 269) etc. În atelierele de mode, de pildă, unde în cea mai mare parte munca era deja organizată, îndeosebi sub forma de cooperare simplă, la început maşina de cusut constituie doar un factor nou al producţiei manufacturiere. În atelierele de croitorie, de lenjerie, de cizmărie etc. se întîlnesc toate formele. Aici avem producţie de fabrică propriu-zisă, dincolo intermediarii primesc materia primă de la capitalistul en chef *41 şi grupează în „camere“ sau „mansarde“ în jurul maşinilor de cusut cîte 10 pînă la 50 şi mai mulţi muncitori salariaţi. În sfîrşit, aşa cum se întîmplă cu toate maşinile care nu alcătuiesc un sistem diferenţiat şi sînt utilizabile şi la dimensiuni mici, meseriaşii sau muncitorii la domiciliu, ajutaţi de familiile lor sau de cîţiva muncitori străini, se servesc de maşini de cusut proprii 270) . În Anglia predomină în momentul de faţă, de fapt, sistemul prin care capitalistul concentrează în clădirile sale un număr mai mare de maşini, împărţind apoi produsul maşinii unei armate întregi de muncitori la domiciliu pentru prelucrare ulterioară 271) . Varietatea formelor de tranziţie nu ascunde însă tendinţa de transformare în producţie de fabrică propriu-zisă. Această tendinţă este generată de natura însăşi a maşinii de cusut, care, prin aplicabilitatea ei la domenii atît de variate, promovează reunirea în aceeaşi clădire şi sub comanda aceluiaşi capital a unor ramuri de activitate înainte separate. Ea mai este generată de faptul că cusutul preliminar şi alte cîteva operaţii se execută cel mai bine acolo unde se află maşina şi, în sfîrşit, de inevitabila expropriere a meseriaşilor şi a muncitorilor la domiciliu care lucrează cu maşini proprii. În parte, cam aceasta le-a şi fost soarta. Masa mereu crescîndă a capitalului investit în maşini de cusut 272) stimulează producţia şi provoacă stagnări în desfacere, care înseamnă un semnal pentru muncitorii la domiciliu că trebuie să-şi vîndă maşinile de cusut. Pe de altă parte, însăşi supraproducţia acestor maşini îi sileşte pe producătorii acum lipsiţi de posibilitatea de desfacere să le închirieze contra unei plăţi săptămînale şi creează astfel o concurenţă distrugătoare pentru micii proprietari de maşini 273) . Neîntreruptele modificări de construcţie şi ieftinirea maşinilor depreciază tot atît de constant vechile exemplare, care devin rentabile numai dacă sînt folosite în masă de către marii capitalişti, care le achiziţionează la preţuri derizorii. În sfîrşit, ca în orice proces de transformare asemănător, înlocuirea omului prin maşina cu abur este şi aici un factor hotărîtor. La început, folosirea forţei aburului se loveşte de obstacole pur tehnice, ca trepidaţia maşinilor, dificultăţi în reglarea vitezei lor, deteriorarea rapidă a maşinilor mai uşoare etc, obstacole care în scurt timp, datorită experienţei acumulate, sînt înlăturate 274) . Dacă, pe de o parte, concentrarea unui număr mare de maşini de lucru în manufacturi mai mari stimulează folosirea forţei aburului, pe de altă parte concurenţa pe care aburul o face muşchilor omului grăbeşte concentrarea în fabrici mari a muncitorilor şi a maşinilor de lucru. Astfel, în momentul de faţă, Anglia cunoaşte în uriaşa sferă de producţie a „wearing apparel“-ului, ca şi în majoritatea celorlalte ramuri, transformarea manufacturii, a producţiei meşteşugăreşti şi a muncii la domiciliu în producţie de fabrică, după ce, încă înainte de această transformare, toate aceste forme, complet modificate, destrămate şi deformate sub influenţa marii industrii, reproduseseră de mult şi chiar întrecuseră toate grozăviile sistemului de fabrică, fără a prelua însă elementele lui pozitive de dezvoltare 275) .

Această revoluţie industrială spontană e artificial accelerată prin extinderea legilor cu privire la reglementarea muncii în fabrici asupra tuturor ramurilor industriale în care lucrează femei, adolescenţi şi copii. Pe de o parte, reglementarea obligatorie a zilei de muncă în ceea ce priveşte durata, pauzele, începutul şi sfîrşitul ei, sistemul de muncă în schimburi pentru copii, excluderea de la muncă a tuturor copiilor sub o anumită vîrstă etc. determină intensificarea folosirii maşinilor 276) şi înlocuirea forţei motrice a muşchilor prin abur 277) . Pe de altă parte, pentru a cîştiga în spaţiu ceea ce se pierde în timp, are loc o lărgire cantitativă a mijloacelor de producţie folosite în comun, cum sînt cuptoarele, clădirile etc., cu alte cuvinte are loc o concentrare mai mare a mijloacelor de producţie şi, în mod corespunzător, o concentrare mai mare de muncitori. Argumentul principal pe care orice manufactură ameninţată cu introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici îl repetă cu înfrigurare îl constituie, de fapt, necesitatea unor investiţii mai mari de capital pentru a asigura întreprinderii continuarea activităţii în aceleaşi proporţii. Cît priveşte însă formele intermediare dintre manufactură şi munca la domiciliu, precum şi munca la domiciliu însăşi, ele pierd terenul de sub picioare o dată cu limitarea zilei de muncă şi a muncii copiilor. Exploatarea nelimitată a forţei de muncă ieftine constituie singura bază a capacităţii lor de concurenţă.

O condiţie esenţială a producţiei ele fabrică, mai ales din momentul în care ea este supusă reglementării zilei de muncă, o reprezintă certitudinea unui rezultat normal, adică certitudinea producerii unei anumite cantităţi de marfă sau obţinerii unui efect util scontat într-un interval de timp dat. Pauzele din cursul zilei de muncă reglementate legal mai presupun apoi întreruperea bruscă şi periodică a muncii fără prejudicierea produsului aflat în curs de fabricaţie. Bineînţeles, această certitudine a rezultatului şi posibilitatea de a întrerupe munca pot fi mai uşor realizate în ramurile de producţie pur mecanice decît acolo unde intervin procese chimice şi fizice, de pildă în olărie, albitorie, boiangerie, brutărie şi în majoritatea manufacturilor de prelucrare a metalului. Dezmăţul zilei de muncă nelimitate, al muncii de noapte şi irosirea neîngrădită a forţelor omeneşti fac în scurt timp ca orice obstacol natural să fie considerat o „barieră naturală“ eternă a producţiei. Nici o otravă nu distruge atît de infailibil paraziţii cum distruge legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici asemenea „bariere naturale“. Nimeni nu a făcut mai mult caz de această „imposibilitate“ decît domnii din industria olăriei. În 1864 le-a fost impusă legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici; n-au trecut decît 16 luni şi orice imposibilitate a dispărut.

„Metoda perfecţionată de a prepara lutul de olărie (slip) prin presiune şi nu prin evaporare, procedeul nou de construire a cuptoarelor pentru uscarea mărfii nearse etc.“, toate apărute ca urmare a legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, „sînt evenimente de cea mai mare importanţă în arta olăriei şi constituie un progres cum încă n-a fost înregistrat în ultimii o sută de ani... Temperatura cuptoarelor a fost simţitor redusă, obţinîndu-se totodată o scădere însemnată a consumului de cărbuni şi o acţiune mai rapidă asupra mărfii“ 278) .

În pofida tuturor profeţiilor, preţul de cost al mărfurilor de olărie n-a crescut; în schimb a crescut masa produselor, astfel încît exportul din cele 12 luni, din decembrie 1864 pînă în decembrie 1865, a prezentat un excedent de 138.628 l. st. peste media celor trei ani precedenţi. În industria chibriturilor trecea drept o lege naturală ca băieţii, chiar şi în timpul cît îşi înghiţeau masa de prînz, să moaie beţişoarele de lemn într-un amestec cald de fosfor ai cărui vapori otrăvitori îi loveau în faţă. O dată cu necesitatea de a economisi timp, legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici (1864) a impus o maşină de muiat („dipping machine“), ai cărei vapori nu pot ajunge pînă la muncitori 279) . Tot astfel se susţine astăzi că în ramurile manufacturii de dantele care nu intră încă în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici orele de masă regulate sînt imposibile din cauza inegalităţii intervalelor de timp necesare uscării diferitelor materiale pentru dantele, care variază între 3 minute şi o oră sau chiar şi mai mult. La aceasta, membrii „Children's Employment Comm.“ răspund:

„Condiţiile sînt identice cu cele din imprimeriile de tapete. Cîţiva dintre principalii fabricanţi din această ramură susţineau cu aprindere că natura materialelor folosite şi diversitatea proceselor prin care ele trec n-ar permite fără mari pierderi o întrerupere bruscă a muncii pentru luarea meselor... Prin clauza a 6-a a secţiunii a 6-a din Factory Acts Extension Act *44 “ (1864) „li s-a acordat un termen de optsprezece luni de la apariţia menţionatului Act după trecerea căruia erau obligaţi să respecte pauzele pentru odihnă prevăzute în legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici“ 280) .

De îndată ce legea a trecut prin parlament, domnii fabricanţi au şi făcut descoperirea că

„neajunsurile la care ne aşteptam prin introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici nu s-au ivit. Nu constatăm nici un fel de paralizare a producţiei. În realitate producem mai mult în acelaşi interval de timp“ 281) .

După cum se vede, parlamentul englez, pe care nimeni nu l-ar putea învinui de genialitate, a ajuns prin experienţă la convingerea că toate aşa-zisele obstacole naturale pe care producţia le pune în calea limitării şi reglementării zilei de muncă pot fi pur şi simplu înlăturate printr-o lege coercitivă. De aceea la introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici într-o ramură anumită se fixează un termen de 6 pînă la 18 luni în decursul căruia fabricantul trebuie să înlăture obstacolele de ordin tehnic. Mai ales pentru tehnologia modernă sînt valabile cuvintele lui Mirabeau i) : „Impossible? Ne me dites jamais ce bête de mot!“ *45 . Dar dacă legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici face ca elementele materiale necesare pentru transformarea producţiei manufacturiere în producţie de fabrică să se maturizeze mai rapid ca în seră, ea grăbeşte totodată, prin necesitatea unor cheltuiri de capital mai mari, ruinarea meşterilor mai mici şi concentrarea capitalului 282) .

Abstracţie făcînd de obstacolele de ordin pur tehnic care pot fi înlăturate prin mijloace tehnice, reglementarea zilei de muncă se loveşte de deprinderile dezordonate ale muncitorilor înşişi, în special acolo unde predomină plata în acord şi unde muncitorul poate compensa pierderea de vreme din cursul unei zile sau săptămîni prin muncă excesivă ulterioară sau prin muncă de noapte, metodă care pe muncitorii adulţi îi abrutizează, iar pe femei şi pe tineri îi distruge 283) . Deşi această lipsă de regularitate în cheltuirea forţei de muncă reprezintă o reacţie spontană brutală împotriva plictiselii şi monotoniei corvezii muncii, ea rezultă totuşi într-o măsură mult mai mare din anarhia producţiei însăşi, care presupune, la rîndul ei, exploatarea neîngrădită a forţei de muncă de către capital. Pe lîngă variaţiile periodice generale ale ciclului industrial şi oscilaţiile speciale ale pieţei, în fiecare ramură de producţie mai intervin doi factori: aşa-numitul sezon, indiferent dacă acesta se bazează pe periodicitatea anotimpurilor favorabile navigaţiei sau pe modă, şi primirea unor comenzi urgente mari care trebuie executate într-un interval de timp foarte scurt. Asemenea comenzi devin cu atît mai obişnuite, cu cît se dezvoltă mai mult căile ferate şi telegraful.

„Extinderea sistemului de căi ferate asupra ţării întregi — spune, de pildă, un fabricant din Londra — a stimulat foarte mult practica comenzilor pe termen scurt; în prezent, la fiecare 14 zile, în marile magazine din City cărora noi le livrăm marfa vin cumpărători din Glasgow, Manchester şi Edinburgh pentru cumpărături cu ridicata. În loc să cumpere din depozit, cum se obişnuia înainte, ei dau comenzi care trebuie executate imediat. În anii trecuţi puteam să lucrăm totdeauna în sezonul mort pentru cererea din sezonul următor, dar acum nimeni nu poate să prevadă ce anume se va cere mai tîrziu“ 284) .

În fabricile şi manufacturile care nu intră încă în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici se cere periodic în timpul aşa-numitului sezon şi intermitent, ca urmare a comenzilor urgente, o muncă excesivă înspăimîntătoare. În sectorul extern al fabricii, al manufacturii şi al magazinului, adică în sfera muncii la domiciliu, şi aşa foarte neregulată şi cu totul dependentă în ceea ce priveşte materiile prime şi comenzile de capriciile capitalistului, care nu trebuie să ţină seama aici de nici un fel de considerente privind folosirea clădirilor, a maşinilor etc. şi care nu riscă decît pielea muncitorilor înşişi, în acest sector este sistematic pregătită o armată industrială de rezervă totdeauna disponibilă, decimată o parte din an de cea mai inumană muncă silnică şi condamnată la mizerie pentru restul anului din cauza lipsei de lucru.

„Patronii — spune „Child. Empl. Comm.“ — exploatează lipsa de regularitate devenită obicei a muncii la domiciliu pentru a prelungi munca, atunci cînd trebuie executate lucrări urgente, pînă la orele 11, 12 şi 2 noaptea şi de fapt, cum se spune curent, pînă la orice oră“, şi asta în localuri „unde duhoarea e suficientă pentru a vă doborî (the stench is enough to knock you down). Pînă la uşă veţi merge, poate, şi o veţi deschide, dar mai departe nu veţi cuteza să înaintaţi“ 285) . „Sînt cam suciţi patronii noştri — declară unul dintre martori audiaţi, un cizmar —; „ei îşi închipuie că un băiat n-are nimic de suferit dacă jumătate din an munceşte pînă la istovire, iar în cealaltă jumătate este aproape silit să hoinărească“ 286) .

Asemenea obstacolelor de ordin tehnic, şi aceste aşa-numite „uzanţe în afaceri“ („usages which have grown with the growth of trade“) au fost şi sînt declarate de către capitaliştii interesaţi  „bariere naturale“ ale producţiei, acest refren favorit al lorzilor bumbacului pe vremea cînd s-au văzut pentru prima oară ameninţaţi de legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici. Cu toate că industria lor depinde mai mult decît oricare alta de piaţa mondială şi deci de navigaţie, experienţa i-a dezminţit. De atunci orice pretins „obstacol rezultat din natura afacerilor“ trece în ochii inspectorilor de fabrici englezi drept simplă palavră 287) . Cercetările temeinice şi conştiincioase ale „Child. Empl. Comm.“ dovedesc într-adevăr că în unele ramuri industriale reglementarea zilei de muncă ar duce doar la o repartizare mai uniformă asupra întregului an a masei de muncă deja folosite 288) , că această reglementare ar constitui prima frînă raţională pusă capriciilor frivole ale modei 289) , capricii asasine, găunoase şi în sine neconforme cu sistemul marii industrii, că dezvoltarea navigaţiei oceanice şi a mijloacelor de comunicaţie în general a desfiinţat baza tehnică propriu-zisă a muncii sezoniere 290) , că toate celelalte condiţii pretins necontrolabile sînt înlăturate prin noi construcţii, prin maşini suplimentare, prin sporirea numărului muncitorilor care lucrează concomitent 291) şi prin repercusiunea automată a tuturor acestor condiţii asupra sistemului comerţului cu ridicata 292) . Dar capitalul consimte la o asemenea transformare, lucru pe care l-a şi declarat în repetate rînduri prin gura reprezentanţilor săi, „numai sub presiunea unei legi parlamentare generale“ 293) care să reglementeze prin mijloace coercitive ziua de muncă.