d) Munca la domiciliu în zilele noastre
Mă voi ocupa acum de aşa-numita muncă la domiciliu. Cine vrea să-şi facă o idee despre această sferă de exploatare pe care capitalul o practică pe fundalul marii industrii şi despre monstruozitatea acestei exploatări n-are decît să cerceteze, de pildă, confecţionarea cuielor, atît de idilică în aparenţă, cu care se îndeletnicesc cîteva sate îndepărtate din Anglia 257) . Vom da aici doar cîteva exemple din producţia de dantele şi a împletiturilor de paie, ramuri care nu folosesc încă nici un fel de maşini şi nici nu concurează cu producţia mecanizată sau cu cea manufacturieră.
Din cele 150.ducţia de dantele din Anglia, aproximativ 10.000 intră în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1861. Din restul de 140.000, cea mai mare parte sînt femei, adolescenţi şi copii de ambele sexe, deşi sexul bărbătesc nu e decît slab reprezentat. Starea sănătăţii acestui material de exploatare „ieftin“ rezultă din următorul tabel al doctorului Trueman, medic la General Dispensary *39 din Nottingham. La fiecare 686 de paciente, dantelărese, majoritatea în vîrstă de 17—24 de ani, sufereau de ftizie:
| 1852 1 din 45 | 1857 1 din 13 | |
| 1853 1 din 28 | 1858 1 din 15 | |
| 1854 1 din 17 | 1859 1 din 9 | |
| 1855 1 din 18 | 1860 1 din 8 | |
| 1856 1 din 15 | 1861 1 din 8 258) |
Această creştere a procentului de ftizie trebuie să edifice şi pe cel maie cel mai mincinos apologet german al liberului schimb.
Legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1861 reglementează confecţionarea propriu-zisă a dantelelor cînd ele se fac cu ajutorul maşinilor, ceea ce în Anglia constituie regula. Ramurile de care ne vom ocupa aici pe scurt, şi anume nu acelea în care muncitorii sînt concentraţi în manufacturi, magazine etc., ci doar acelea în care ei lucrează la domiciliu, se împart în 1) lace finishing (finisajul dantelelor fabricate cu maşina, o categorie care, la rîndul ei, cunoaşte numeroase subîmpărţiri) şi 2) împletitul dantelelor.
Lace finishing-ul se practică la domiciliu fie în aşa-numitele „mistresses houses“, fie în locuinţele particulare ale femeilor, care lucrează singure sau împreună cu copiii. Femeile care ţin aceste „mistresses houses“ sînt ele însele sărace. Atelierul face parte din locuinţa lor particulară. Ele capătă comenzi de la fabricanţi, de la proprietarii de magazine etc. şi folosesc femei, fete şi copii după mărimea camerei de care dispun şi după fluctuaţiile cererii în ramura respectivă. Numărul muncitoarelor ocupate variază între 20 şi 40 în unele din aceste localuri, între 10 şi 20 în altele. Vîrsta minimă medie la care copiii încep să lucreze este de 6 ani; unii însă încep încă înainte de a împlini 5 ani. De obicei se lucrează de la 8 dimineaţa pînă la 8 seara, cu o întrerupere de 11/2 ore pentru mese, care sînt neregulate şi adeseori se iau chiar în magherniţele îmbîcsite unde se lucrează. Dacă afacerile sînt prospere, de multe ori munca durează de la 8 (uneori de la 6) dimineaţa pînă la 10, 11 sau 12 noaptea. În cazărmile engleze, spaţiul reglementar pentru fiecare soldat este de 500—600 de picioare3 şi de 1.200 în infirmeriile militare. În magherniţele amintite revin 67—100 de picioare3 de persoană. În plus, luminatul cu gaz consumă oxigenul din aer. Pentru a păstra curate dantelele, copiii sînt adesea obligaţi să-şi scoată ghetele, chiar şi iarna, deşi pardoseala e de piatră sau de cărămidă.
„La Nottingham nu e ceva neobişnuit să găseşti 15 pînă la 20 de copii înghesuiţi într-o încăpere mică, poate de numai 12 picioare2, executînd 15 ore din 24 o muncă în sine extenuantă prin plictiseala şi monotonia ei şi pe deasupra efectuată în condiţii dintre cele mai dăunătoare sănătăţii... Chiar şi copiii cei mai mici lucrează cu atenţie încordată şi cu o uimitoare repeziciune; degetele lor nu cunosc nici răgaz, nici clipe de încetinire. Dacă li se pune vreo întrebare, ei nu ridică ochii de la lucru, de frică să nu piardă cumva vreo clipă.“
„Băţul cel lung“ le serveşte meşterelor drept mijloc de stimulare cu atît mai frecvent, cu cît e mai lung timpul de muncă.
„Copiii obosesc în cele din urmă şi devin neliniştiţi ca vrăbiile cînd munca lor îndelungată şi monotonă, dăunătoare vederii şi istovitoare prin rigiditatea poziţiei, se apropie de sfîrşit. E o adevărată muncă de sclavi“. („Their work is like slavery“.) 259)
Acolo unde femeile lucrează cu propriii lor copii acasă, adică după accepţia modernă a cuvîntului într-o cameră închiriată, adesea într-o mansardă, situaţia — dacă în general e posibil să concepi ceva mai rău — este şi mai rea. Acest fel de muncă se practică pe o rază de 80 de mile în jurul Nottinghamului. Cînd la ora 9 sau 10 seara copilul care lucrează în vreun magazin părăseşte lucrul, de multe ori mai are de cărat şi cîte o boccea cu lucru pentru acasă. Fariseul capitalist, reprezentat printr-una din slugile sale salariate, bineînţeles spune onctuos: „Asta e pentru mama“, dar ştie foarte bine că şi bietul copil va trebui să stea să ajute mamei 260) .
Industria dantelelor este răspîndită în special în două districte agricole din Anglia, anume în Honiton, districtul dantelelor, care se întinde pe o porţiune de 20 pînă la 30 de mile de-a lungul coastei sudice a Devonshireului, precum şi cîteva localităţi din Devonul de nord, şi în alt district care cuprinde mare parte din comitatele Buckingham, Bedford, Northampton şi părţile învecinate din Oxfordshire şi Huntingdonshire. Îndeobşte drept ateliere servesc casele muncitorilor agricoli zileri. Unii proprietari de manufacturi folosesc peste 3.000 din aceşti muncitori la domiciliu, majoritatea copii şi adolescenţi, exclusiv de sex feminin. Întîlnim şi aici situaţia descrisă atunci cînd am vorbit de lace finishing. Numai că aici nu mai avem de-a face cu „mistresses houses“, ci cu aşa-numitele „lace schools“ (şcoli de dantelărie), ţinute de femei sărace în cocioabele lor. Copiii lucrează în aceste şcoli începînd de la vîrsta de 5 ani, uneori chiar mai devreme, şi pînă la vîrsta de 12 sau 15 ani; în cursul primului an, cei mai mici lucrează între 4 şi 8 ore, iar mai tîrziu de la 6 dimineaţa pînă la 8 şi 10 seara.
„Încăperile sînt în genere simple camere de locuit ale unor mici cottages, căminul se astupă pentru a evita curentul, iar cei care le ocupă se încălzesc uneori şi iarna doar cu propria lor căldură animală. În alte cazuri, aşa-zisele clase sînt nişte mici magazii, fără încălzire... Supraaglomerarea acestor magherniţe şi vicierea aerului pe care o provoacă devin uneori insuportabile. La aceasta se mai adaugă apoi efectul vătămător al rigolelor, al closetelor, al materiilor intrate în putrefacţie şi al altor murdării, depozitate de obicei în preajma acestor cottages mai mici“.
În privinţa spaţiului:
„Într-o şcoală de dantelărie cuprinzînd 18 fete şi o meşteră — 33 de picioare3 de persoană; în altă şcoală, unde duhoarea era de nesuportat, 18 persoane — 241/2 picioare3 de fiecare. Printre copiii folosiţi în această industrie se găsesc unii de doi ani şi de doi ani şi jumătate“ 261) .
În comitatele agricole Buckingham şi Bedford, acolo unde nu se împletesc dantelele, se practică împletitul paielor. Această îndeletnicire se extinde asupra unei mari părţi din Hertfordshire şi asupra părţilor de apus şi de nord ale Essexului. În 1861 se ocupau cu împletitul paielor şi al pălăriilor de paie 48.043 de persoane, dintre care 3.815 de sex masculin de toate vîrstele, restul de sex feminin, şi anume 14.913 sub 20 de ani, dintre care aproximativ 7.000 de copii. Locul şcolilor de dantelărie îl iau aici aşa-numitele „straw plait schools“ (şcoli pentru împletitul paielor). În aceste şcoli, copiii încep să înveţe împletitul paielor de obicei la vîrsta de 4 ani, uneori între 3 şi 4 ani. Educaţie, bineînţeles, nu primesc de nici un fel. Copiii înşişi au denumit şcolile elementare „natural schools“ (şcoli adevărate), spre a le deosebi de aceste instituţii pentru stoarcerea sîngelui unde sînt pur şi simplu puşi la muncă pentru a confecţiona cantitatea de produse, de obicei 30 de iarzi pe zi, cerută de mamele lor lihnite de foame. Mamele acestea îi mai pun de multe ori să lucreze şi acasă pînă la orele 10, 11 şi 12 noaptea. Paiele le taie degetele şi gura, cu care ei le umezesc încontinuu. După opinia generală a medicilor oficiali din Londra, rezumată de doctorul Ballard i) , spaţiul minim necesar pentru o persoană într-o cameră de dormit sau de lucru este de 300 de picioare3. În şcolile pentru împletitul paielor, spaţiul este însă şi mai neîndestulător decît în şcolile de dantelărie, anume 122/3, 17, 181/2 şi mai puţin de 22 de picioare3 de persoană.
„Primele cifre — spune White, membru al comisiei — reprezintă un spaţiu mai mic decît jumătatea spaţiului pe care l-ar ocupa un copil dacă ar sta împachetat într-o cutie ale cărei laturi ar fi de 3 picioare“.
Iată cum se bucură de viaţă copiii pînă la vîrsta de 12 sau de 14 ani. În starea de mizerie şi de decădere în care se află, părinţii nu se gîndesc decît să profite cît mai mult de pe urma copiilor. Se înţelege că, crescînd, copiii nu se mai sinchisesc de loc de părinţii lor şi-i părăsesc.
„Nu e de mirare că ignoranţa şi viciul bîntuie în rîndurile unei populaţii crescute în asemenea condiţii... Moralitatea ei se află pe treapta cea mai de jos... Un mare număr de femei au copii nelegitimi, unele la o vîrsta atît de fragedă, încît pînă şi cunoscătorii statisticilor criminale rămîn înmărmuriţi“ 262) .
Şi patria acestor familii model este ţara creştină model a Europei, cum spune contele Montalembert i) , desigur foarte competent în ale creştinismului!
Salariul, în genere mizerabil în aceste ramuri industriale (salariul maxim, care constituie o excepţie, al copiilor din şcolile de împletit paie este de 3 şilingi), scade mult sub mărimea nominală datorită trucksystem-ului, practicat pretutindeni în districtele producătoare de dantele 263) .
