Se ivea de după dealuri

Noaptea-n umbre mohorâte,

Scuturând întunecimea

Din aripile urâte.

Nu-i lumină nicăierea,

Numa-ntr-un bordei pustiu

Luminează-o luminiță,

Ca un suflet de-abia viu.

Și într-acel bordei, pe paie,

Numa-n petice-nvelită,

Zăcea mama celor patru

Prunci, cu fața necăjită.

Ea se zbate, se frământă,

Mila Domnului o cere

Și, privindu-și copilașii,

Se sfârșește de durere.

Și cucernica-i gândire,

Din credință izvorâtă,

Și-o îndreaptă către ceruri,

Către Maica Preacinstită.

Și se roagă cu căldură

Pân' ce graiul i se curmă.

Copilașii plâng de foame,

Căci felia cea din urmă

Au mâncat-o de-acu ziua,

Le-a rămas numai o coaje;

Biata mamă le-o-mpărțește

Și-i îndeamnă să se roage;

Iar ea cade-n pat zdrobită

Și de milă, și durere.

Și privirea i se stinge

Și puterea toată-i piere...

Copilașii plini de groază

Plâng, se vaietă și zbiară;

De-a lor țipete de groază

Chiar și moartea se-nfioară.

Toți o strigă și-o sărută

Și-o dezmiardă fiecare:

„Mamă, mamă, scumpă mamă,

Vom fi buni, o, milă-ți fie,

Nu muri! deschide ochii!

Lasă-ne-o, o, Doamne, vie!

N-auzi, mamă?” Ș-a lor lacrimi

Și durerea lor nespusă

N-ar putea un grai de oameni,

Nimeni ca s-o facă spusă...

Moartea galbenă ca ceara

Stă la căpătâi c-o coasă,

Dar și ea simțește lacrimi

Că îi pică jos pe oase.

„Nu, nu pot, ea se gândește;

O mai las pe biata mamă

Să-ngrijească copilașii

Amărâți și plini de teamă,

Voi răbda chiar și osânda,

Dar o las această seară...”

Și ca umbră nevăzută

A ieșit pe ușă-afară.

Se deșteaptă biata mamă

Ca trezită fără veste,

Plânsul pruncilor, durerea

I se par numai poveste.

Se ridică de pe paie,

Copilașii-n brațe-i strânge

Și-i sărută și-i dezmiardă,

Că nici unul nu mai plânge,

Culcă unul câte unul

Sărutându-i cu dulceață;

Iar pe cel mai mic, sărmanul,

Îl adoarme-n a ei brațe,

Și îi pace și îi bine,

Tot visează fericire.

Ce nu poate-o mamă face

Cu a ei sfântă iubire?

Către cer pleacă mâhnită

Moartea și se tot frământă,

Ce va fi oare cu dânsa,

Ne-mplinind voința sfântă?

Dumnezeu i-au dat poruncă

Și i-au zis: „Iată, spun ție,

Mama pruncilor de astăzi

Între vii să nu mai fie!”

Ș-a nesocotit cuvântul;

I-a fost milă, i-a fost jale...

Ce va zice Domnul oare?

Cum să-i vie ea în cale?

Și muncindu-se cu gândul

A ajuns la sfânta treaptă;

Și plecat, lângă Stăpânul,

Osândirea și-o așteaptă...

Dumnezeu pricepe gândul,

Știe toate și rostește:

„Moarte, ai ceva la cuget?

Spune ce gând te muncește?”

Cu privirea-n jos stă moartea:

„Înțeleptule Stăpâne!

Tu știi tot ce este astăzi

Și ce va veni pe mâine,

Știi că totdeauna fost-am

Fără milă și cruțare:

Țipetelor dureroase

Nu le-am dat eu ascultare.

Am smuls soțul fără milă

L-am trimis la vecinicie,

Fără grijă că îi tată,

Fără milă de soție.

Câte suflete iubite

Despărțit-am fără veste,

Câte mame, frați, surori

Și mirese și neveste

Le-am lăsat fără nădejde,

Doamne, toate le știi bine,

Că-mplinit-am totdeauna

Lucrul meu, cum se cuvine,

Dar acuma nu, Stăpâne,

Mama pruncilor trăiește;

Te îndură și mă iartă,

Ori, de vrei, mă osândește,

Căci atât amar și jale,

Țipetele și durerea

Bieților copii, săracii,

Mi-au luat de tot puterea

Ș-am lăsat pe biata mamă

De copiii ei să cate,

Cui să-i fi rămas în grije?”

Și aude ea răspunsul:

„O, voi, minți întunecate,

Văd că nu-nțelegeți firea,

Nici pricepeți voi cuvântul

Care stăpânește lumea

Și tot cerul și pământul.

Moarte, vina ți se iartă,

Du-te fără-ntârziere

Și pătrunde cu grăbire

În adâncul de la mare,

Și de jos din adâncime

Să-mi aduci aceea piatră,

Care vei afla-o-ndată,

Când vei întinde mâna dreaptă.

Înțelegi?”

„Prea bine, Doamne”.

Și ca fulgerul de iute

Moartea valurile taie

Și-n vreo câteva minute

Află piatra poruncită

Și cu ea la ceruri pleacă,

Tot gândindu-se că oare

Cu ea Domnul ce să facă?

Dumnezeu ședea în slavă

Luminoasă, lucitoare,

Primprejur luciri de aur

Mai frumos decât în soare!

El privește mersul vremii,

Taina de puțini pătrunsă

Și zidește viitorul

Cu-ntocmeala lui ascunsă

Și ia-n seamă isprăvirea,

Veacurilor trecătoare,

Ce se pierd în vecinicia

Care-i este la picioare.

Câte taine ne-nțelese

Are firea cea cerească

Și minuni nepricepute

De gândirea omenească!

Și ce n-au putut pricepe

Învățații-o viață-ntreagă

Dumnezeu, dacă voiește,

Într-o clipă tot dezleagă,

Tot așa au fost din veacuri,

Tot așa au fost să fie,

Dar puterea nevăzută

Taină va fi pe vecie...

Moartea lângă tron așteaptă

Pân' ce Domnul către dânsa

Cu privirea se îndreaptă:

— „Ai venit?” — „Da, Împărate:

Am adus piatra cu mine”.

— „Ai adus-o din adâncuri?”

— „Din adâncuri, Doamne!”

— „Bine! Acum frânge-o drept în două!

Ce-ai aflat?” — „Doamne, minune!

Vierme viu a fost într-însa”.

— „Ei, ș-acum? Ce-i asta? Spune?”

Umilită moartea cade

La pământ, cerând iertare:

— „Vei pricepe-acuma oare

Soarta cu-a ei taină mare?

Știi acum cine-ngrijește

De toată făptura vie?

Mergi acum după femeie!”

— „Doamne, voia Ta să fie”.