Un biet creștin, ce ziua toată,

Ba uneori și noaptea încă,

Muncea ca să-și câștige pâine,

Tăind la piatră dintr-o stâncă,

Odată, ostenit de muncă,

A lepădat ciocanul jos

Ș-a îndreptat spre cer privirea

Ș-un lung oftat din piept a scos:

„O, Dumnezeule Preasfinte,
De ce Tu oare m-ai lăsat
Să duc atâta greu pe lume?
De ce nu sunt și eu bogat,
Să am slugi multe, casă largă,
De toate câte-mi trebuiesc,
Și-n loc de-a mă trudi cu munca,
Să stau și să mă hodinesc?”...
De sus din cer atunci un înger
S-a coborât la dânsul: „Fie,
Precum dorești...” Și muncitorul
Din cea mai neagră sărăcie
S-a pomenit ca-n vis deodată
Bogat, având tot ce dorea,
Și-n loc de-a se trudi cu munca,
El tot ședea, se hodinea...

Dar într-o zi a mers pe acolo

Stăpânul țării, -ncununat,

Cum umblă craii: în trăsură

De patru cai frumoși purtat,

C-un rând de călăreți 'nainte

Și călăreți având în urmă.

Bogatul de departe-l vede

Și fericirea i se curmă:

— „Ce strălucire! Câtă fală!

Așa viață-aș înțelege!

Eu nici pe-un sfert nu sunt ca dânsul.

Pe mine crai de m-ar alege!”

— „Să fie iar pe-a ta dorință”,

Îi zice iar cel înger blând

Cu aripi albe, lucitoare,

Spre el din ceruri coborând.

Și iată-l crai de-acu bogatul,

El umblă prin supușii săi

Într-o trăsură de-aur, trasă

De patru cai ca niște zmei,

C-un rând de călăreți 'nainte,

Și-avea și-n urmă călăreți...
Dar iată soarele răsare

'Nălțându-se pe cer măreț.

Ș-a lui lumină — foc ce arde,

Îi pentru tot ce-i pământesc,

De sete iarba se usucă

Și florile se veștezesc.

Sărmanul crai! El nu mai poate

De nădușală arzătoare.

— „Oh, Doamne! se gândește-n sine,

Ce mult aș vrea să fiu eu soare!”

— „Prea bine”, îngerul grăiește,
Spre el din nou venind în zbor...
Și craiul într-o clipă iată-l
Schimbat în soare lucitor.
Și de pe cer cu câtă fală
Își arunca a sa privire
În jos spre lumea fermecată
De-a lui frumoasă strălucire!

Un nour iată dar se 'nalță

Pe cer și tot se mai lățește;

Să scalde-n raze-acum pământul

Degeaba soarele voiește:

L-a învelit în umbră norul...

— „Vai! se plânge soarele cu foc:

Un nouraș mă biruiește,

În ceruri prinde al meu loc!

De ce, Stăpânule al lumii,

Așa un nor nu sunt și eu?”

Cel înger se coboară iarăși:

— „Să se-mplinească dorul tău!” —

În nor pe soare și-l preface.

Și norul varsă mări de apă

Potop îngrozitor, de care

Întreg nimica nu mai scapă.

Flori, grâuri, case, oameni, turme

Se pleacă-n apă, pier de-a rândul:

O stâncă nu mai stă tăreață

În față nourul privindu-l.

— „Poftim!... Of, Doamne!... Stânca asta

Mai tare este decât mine.

De ce, de ce nu sunt eu stâncă?”

Și bunul înger iarăși vine

Și noru-n stâncă și-l preschimbă...

Iar stânca arsă îi de soare,

De ploi, de vânturi îi bătută;

Dar stă pe loc nepăsătoare.

Deodată dar un om sosește

Având pe umăr o cazma,

Izbește cu cazmaua-n stâncă

Și stânca-ncepe-a se sfărma.

*

— „Vai mie! Muncitoru-acesta
Mă prăpădește! Mă doboară!...
De ce nu-s muncitor ca dânsul?”
Și iar cel înger se coboară...
— „Prea bine, cu blândețe-i zice,
Va fi precum ai cuvântat...”
Și bietul om din stâncă iată-l
În muncitor din nou schimbat.

Fusese-avut și crai puternic,

Iar astăzi? Taie ostenit

La piatră, cum tăia 'nainte

Și traiul nu i-a mai ticnit.

De soartă dar nu se mai plânge,

Căci a-ncercat pe lume toate:

Și trai făr' de necaz el știe

Că-n lumea asta nu se poate.