S-au dus dintâi acele două

Mironosiți cu mirul lor;

Era-ntuneric și prin rouă

Mergeau cu pasul grăbitor.

Vorbeau de cele petrecute,

De zile pline de dureri,

De pacea dimineții mute,

În ziua sfintei Învieri.

Și le era o groază mare

Rușinea crucii s-amintească,

A jidovilor blestemare,

Nemulțumirea omenească.

Batjocorirea relei goane

Și plânsul celor credincioși,

Ș-a crucii lui Hristos piroane,

Și ghimpii frunții sângeroși...

Își aduceau atunci aminte

Cum L-au luat de la ostași

Și în mormânt fără cuvinte

L-au pus — departe de oraș.

Trecut-a sâmbăta-n mâhnire,

Și noua zi în cer zorește;

Acum prin tainica scârbire

Un gând dorit ne mângâiește...

De prin desimile grădinii,

Din rouratica verdeață,

Le râd voios de-acuma crinii

Ascunși în scutece de ceață.

Dar ce-i aceasta? Ceața deasă

Ca printr-un poruncit se pierde

Ș-o strălucire luminoasă

Aprinde-mprejurimea verde...

Ce strălucire minunată!

Venit-au. Iată și mormântul...

Dar piatra lui îi răsturnată

Și iar li se trezește gândul...

O, unde-i El? Înuntru nime...

Ce oare s-au fi săvârșit?

Tăcere prin împrejurime...

Veșmântul numai l-au găsit.

O, unde-i El? Unde-s străjerii?

Măcar o veste să aducă!

Și presimțirea Învierii

Le face înapoi să fugă.

Credința inimii le spune

Că Cela Ce nu L-au aflat,

Prin cea mai mare-a Sa minune,

Acum din morți au înviat!