Noi nu ne înțelegem: voi vreți a noastră limbă

S-o înnoiți, surpându-i temeiurile vechi,

Și noua latinie, măcar de-ar fi cam strâmbă,

Vă pare totuși cântec, sunându-vă-n urechi.

Veșmântul firii noastre din pânză strămoșească

Cu tivituri de aur, de vechi argint și flori,

Războaie-mpodobite de-o mână meșterească

Vă par sărăcăcioase mantale de păstori.

Noi nu ne înțelegem: acolo unde bate

Izvorul veșniciei, frumoasei nemuriri, —

Vă pare că-i pustie, bordeie lepădate —

Și căutați s-aduceți de-ai voștri trandafiri.

Dar trandafirii voștri făcuți-s din hârtie

Și miroase a leacuri luate din dugheni,

În limbă doftorească a voastră latinie

Preface graiul slobod din codrii moldoveni.

Noi nu ne înțelegem: din sine limba crește,

Nevoie nu mai are de ajutor străin,

Din sine-și prinde floare, din sine se-nnoiește,

Când nu-i atingi temeiul puternic și bătrân.

Destulă înflorire păstrat-a limba noastră

Din sânul maicii sale cel vechi și sănătos,

Și nu-i mai trebui leacuri și nici boia albastră

Să zugrăvească cerul cel sfânt și luminos.

Noi nu ne înțelegem: povestea nu-i de-aseară

Și parc-ar fi să tragem și noi învățături,

Să nu ne-aducem graiul la stare de ocară,

Să tăvălim pe uliți cântarea din păduri.

Priviți: acei cu limba bolnavă, chinuită

Cu drag și cu mirare ne-ascultă când vorbim;

Iar cântăreți și meșteri cu pana iscusită

Fug de latina nouă, ca de un țintirim...

Noi nu ne înțelegem: dar de-ați simți ca mine

Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi,

Atuncea n-ați urni-o din temelii bătrâne,

Atuncea, mi se pare, ne-am înțelege noi.