Când glasul zilei pentru noi toți se trece

Și amuțește orașul vorbitor,

În umbre albastre-n pace rece

Adoarme ostenitul muncitor,

Atunci încep în pașnica tăcere

A mea chinuitoare priveghere,

Căci noaptea arde-n mine vie

Mustrarea cugetului meu;

Îmi fierbe mintea mea cea slabă și învie

Un roi de gânduri negru, greu...

Aducerea aminte-mi desfășoară

Tot zapisul urâtei vieții mele,

Citindu-l cu necaz și pocăințe grele,

Eu tremur blestemând viața mea amară

Și plâng amar ș-amar mă jeluiesc,

Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc.