Strălucitoarea revărsare

Din zori în ceruri s-a aprins

Și a luminii înfocare

Împrejurimea a cuprins.

Și în cununa strălucirii

Mărețul soare se ivește,

Și-n Tibru focul oglindirii

Luciri de aur risipește.

Se scoală Roma zgomotoasă...

Ca moartea tinerei să vadă,

Mulțimea ei gălăgioasă

Ticsește circul tulburată.

În haina sa împărătească

Cu aur numai și argint,

În gloata lui prietenească,

Neron s-a așezat. Privind

În negura îngândurării,

Albin s-așează printre ei.

Și noaptea neagră-a întristării

Se oglindește-n ochii săi.

Vuiește zgomotoasa gloată,

Cu nerăbdare așteptând.

Dar iată semnul! Și de-odată

Se cască ușa, scârțâind,

Și-n țarc tigroaica-naintează

Cu pași ușori, voioasă.

În urma ei, cu crucea-n mână,

Cu haine albe, fără teamă,

Ieșit-a tânăra creștină,

Împăciuită fără seamă.

De-odată via tulburare

Se schimbă în adâncă pace.

Albin uimit, fără mișcare,

Stă ca o umbră, groaznic, tace...

. . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Și glasul sfintei în tăcere

De-odată-n circ a răsunat: