— „Eu gura mea tremurătoare

N-oi mai deschide-o-n viitor:

Iertați creștina, căci ea moare

Pentru al său Mântuitor;

Și într-acesta ceas de moarte,

Iertând chinuitorii mei

Eu rugăciunea mea, ce arde,

O duc în ceruri pentru ei...

Să-i ierte dar Mântuitorul

Pentru sfârșitul sângeros,

Primească-i Răscumpărătorul

În marea turmă-a lui Hristos!

Lumina-nvățăturii sfinte

Ce focul dragostei aprinde

Și-a păcii lasă urmi neșterse,

În inimi reci să se reverse!”

Tăcut-a sfânta... În uimire

Tăcea și adunarea toată;

Scânteia de milostivire

Parcă-a atins cumplita gloată.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar iată, pe neașteptate,

A coborât în circ Albin,

Și a strigat: „Și eu vreau moarte...

Și eu, o, Romă, sunt creștin”...

Și în furtuna tulburării

Norodul tot a tresărit

Și cu fioru-nspăimântării

Tigroaica-n lături a sărit.

Dar iat-o cum din nou pândește,

Ca șarpele, încet mergând...

O clipă... Sângele țâșnește,

Pământul galben înroșind...

Dar Roma râde, face glume,

A morții taină nici că-i pasă,

Și la a sfintei rugăciune

Din palme bate zgomotoasă.

Această mândră povestire

Trăiește din adânc trecut,

Vorbind făr' nici o părtinire

De cele ce s-au petrecut.

Din ea popoarele creștine

Cu mult folos azi pot citi

Cum oamenii, cândva,-n vechime,

Știau a crede și-a iubi.