Cu-ncetul asfințea frumoasa zi de vară,

Când au intrat Hristos în satul cunoscut.

Răcoarea se lăsa, și umbrele de seară

Albastre, în ograda Marthei au căzut.

Și prin văzduh cântarea, ciripitul

Au încetat, când a grăi au prins,

De parcă asculta și însuși asfințitul

Învățături cerești, în focul lui aprins...

Nespus de-nsuflețit era Învățătorul

Și plin de adevăr era al Lui cuvânt;

Maria nu putea de la Mântuitorul

Să-și ieie ochii ei, pe Dânsul ascultând,

Și inima-i ardea de dragostea cea sfântă,

Și alte lumi mărețe-i deschidea,

Privirea Lui cea iertătoare, blândă,

Ce dragostea în inimi aprindea.

Iar Martha, ce gândea la lucruri pământești,

A zis, apropiindu-se de Învățător:

„Trimite-mi soră-mea, să-mi fie de-ajutor”.

Dar a răspuns Hristos: „Tu, Marthă, te grijești

De multe, dar Maria de asta e departe,

Ea una și-a ales, dar cea mai bună parte

Îi este partea ei cea mai de trebuință,

Cu dânsa nu va ști necaz și suferință”.