Și zilele se scurg. A lor aripe

Cu repezime iute zbor,

Se schimbă grabnic a lor clipe

Și ostenitul călător

Priveliști felurite vede:

Omătul sus pe munți albind,

Mai jos al lor stâncos perete,

Ce stă încins de-nalții chedri,

Iar Iordanul strălucind

Se-oglindă-n vale printre pietre;

Și Marea Moartă-n depărtare

De-abia, de-abia doar se zărește

Și într-o largă revărsare,

Ca un oțel bătut, sclipește...

Ș-oprit pe loc, ca-n aiurire

Mai vede larga șerpuire

A râpii râului Chedron,

Ce a secat și nu mai fuge

Și iar pornește și ajunge

La târgul muntelui Sion.

Amurgul vine. E tăcere.

Plutesc prin cer albastre cețe,

Ard stelele la priveghere

Deasupra stâncilor mărețe.

S-arată luna. Valea-i strâmtă

Și râpa râului adâncă.

Într-a-nserării taină sfântă

Chilii se văd săpate-n stâncă,

Mai jos al legii sfinte semn —

Sărăcăcioase cruci de lemn.

Aici, veniți din multe țări,

Părinții sfinți sălășluiesc,

Fugiți de-a lumii tulburări

Într-un lăcaș dumnezeiesc...

De sus pân-într-al râpii fund

Au înălțat un mare zid:

Cu el de hoți s-au îngrădit,

Ce și-ntr-un sfânt lăcaș pătrund.

În zid o poartă. La intrat

Un turn înalt îi stă de strajă,

Tot de călugări ridicat...

Și iată într-a serii vrajă,

În blânda stelelor lucire

Coboară râpa Damaschin

Cu pașii grei de ostenire

Spre tainicul lăcaș creștin,

Și glasul lui răsună frânt:

— „Lăcaș al limpedei științe;

Al dorului lumesc mormânt,

Izvor al veșnicei credințe;

O, singuratică pustie,

La care ne-ncetat mă trag,

Venind, mă-nchin acuma ție;

De-ntreg trecutul mă dezbrac

Și desfătările lumești

Le lepăd la această poartă,

Rugându-te să mă păzești

De toată grija cea deșartă...

Și cu smerire îți aduc

Cântare-nsuflețirii mele,

Luând în schimb doritul jug

Al trudei ș-ascultării grele!”