„Din valea lui Chedron, părinți cucernici,

Egumenul pe toți la sfat vă cheamă,

Toți adunați-vă, cei slabi și cei puternici,

Un frate nou ne vine fără teamă

Din depărtări. Și mare-i e chemarea,

Dar trebui să-mplinească ascultarea,

Din toți eu unuia-l încredințez, —

El e bărbatul cel ce se vestește

De-nvățător și mare cărturar,

Ce adevărul legii îl păzește, —

E Ioan, acela zis statornic,

Ce-n tulburările ereticeștei goane

Rămas-a straja sfintelor icoane...

A-i da povețe, cine este dornic?”...

Și-ndată ce-a sunat acestul nume,

S-au tulburat călugării mirați;

La cântăreț se uită minunați

Și șoapte trec prin adunata lume.

Și capetele închinând în jos,

Răspund egumenului lor sfios:

„Blagoslovit să fie el, ostașul

Lui Dumnezeu, ce vine-n mănăstire!

Dar cine oare din întreg lăcașul

E vrednic de a da povățuire

Acestui cântăreț vestit și sfânt,

Când nouă ni-i povață-al său cuvânt?”

Dar iată din călugărime-un frate,

Un stareț iese, aspru la vedere,

Și aspre-i sunt cuvintele-ndreptate

Lui Ioan, ce ascultare cere:

— „Noi posturi în chilii ținem,

De alta nici nu știm, nici n-ascultăm,

De vrei să fii tu sub a mea povață,

Aibi în vedere ce acum ți-oi spune:

De cântecele tale te dezvață,

Lumeasca leapădă deșertăciune;

Căci duhul mântuirii ș-al ei rost

Se află numai în smeritul post.

Și de-ai venit ca pustnic în pustie,

Tu trebui dorul lumii să-l omori,

Smerindu-te, uitând de fudulie

Sub al tăcerii jug mântuitor...

De vei tăcea, având răbdare lungă,

Vei împlini atunci a mea poruncă!”...

Sfârșit-a. Glasul lui neașteptat

Pricinuit-a mare tulburare:

Un trăsnet parcă i-ar fi detunat,

Așa stăteau cu toți-în adunare...

Și ochii cântărețului aprinși

S-au stins pe fața-i împietrită...

Și nemișcat, cu ochii tulburi, stinși,

C-un glas adânc, din piept vorbit-a:

— „Să fie-așa!... Puterea vieții toată,

Tot cugetul ș-a inimii dorință

Am închinat cerescului meu Tată,

Slăvind în cânturi sfânta Lui credință.

Dar tu îmi poruncești, scârbind, să tac,

Și eu, părinte, te ascult pe tine, —

Porunca dată o primesc cu drag:

De-acum n-aude nimeni de la mine

Nici un cuvânt din cântecele-nalte;

Pecetea scârbei gura să-mi încuie,

Și inima nu-mi îndrăznească să mai salte,

Iar buzele cântarea să și-o spuie!...

Aici a fost să fie-a mea slujire,

Lui Dumnezeu de mult făgăduită!

Slăvirea Ta, a mea înveselire,

Drept jertfă, Doamne, ai binevoit-o:

Înceapă-se deci zilele tăcerii,

Cântarea inimii nu-mi mai răsune,

Ușorul zbor să-mi fie dat uitării,

Ce viu mișca a sufletului strune...

Să vie neagra noapte-ntunecoasă

Și inima să-nghită a mea jale,

Iar psalmurile mele luminoase

Să-și strângă raza strălucirii sale!

Și stingă-se dorințele vieții —

Înviforarea gândurilor mele;

Aprindă-se în noaptea greutății,

Doar dragostea, ca focul unei stele.

Cântarea mea aceasta de pe urmă,

Îndurătorule! — acum mi-o iartă;

O clipă numai, cântarea mea se curmă

Și inima de doruri se deșartă.

Sfârșitu-s-a! Privirea mi se stinge

Și noapte-n firea mea mi se coboară

Și sufletu-mi de pocăință plânge

Și mă cuprinde scârba mea amară”.