În valea umbroasă, ca cuiburi lipite

De pietrele stâncii, chilii înnegresc;

Tăcerea și scârba domnesc mohorâte

Și rar se aude vreun glas omenesc.

E pace și numai atunci când s-adună

La sfintele slujbe părinții smeriți,

Cântarea cucernică surd le răsună

Și iarăși călugării tac osteniți.

Iar sus, pe deasupra stâncoaselor râpe

Pustia cea moartă-și întinde domnia.

Nu vezi nici o tufă. Și moartele clipe,

Trecând, își alungă din piept bucuria.

Un leu câteodată bătrân și flămând

Cu urletul său mai doboară tăcerea,

Și iarăși aripele ei se întind,

Din zorile zilei în cețele serii;

Și numai șoptirea uscatelor ierbe

Abia se aude — ușoară, mâhnită,

Când de sub pietre s-arată un șerpe,

Spinarea-ncălzindu-și în colb tăvălită,

Ori când o lăcustă zburdalnică sare

Prin ierbile arse, sunând din aripă...

Și numai arare pustia cea mare

Tresare de-un strigăt sălbatic în clipă;

Din malul prăpastiei jos, în strâmtori,

Cad pietre atunci, și un cal se ivește;

Călare pe dânsul un hoț pierzător,

Ce drum printre stânci își croiește,

Și calul își măsură fiece pas,

Deprins cu cărări neumblate și rele...

Și iarăși lăcașul pustiu a rămas

Cu pacea lui sfântă. Doar mici păsărele

În focul amiezii plutesc în văzduh,

Iar seara în ceruri lumini se aprind...

Și zilele pline de tângă se duc,

Simțirea și gândul greoi apăsând...