Așa cântarea lui îi sună

În pacea vechii mănăstire

Și adunații împreună

Țin hangul ei cu umilire.

Dar iată că neașteptat

Sosește starețul bătrân

Și de mânie înfocat

Se-ndreaptă către Damaschin:

— „Tu, cântărețule, așa

Păzești a mele rânduieli?

În loc de a îmbrățișa

Pe mort cu plâns și tânguieli,

Tu de cântare te apuci,

Uitând de post și de tăcere?

Monah nevrednic, să te duci

De-aici, din locul privegherii!”

Trăsnit de asprele cuvinte

Îngenunchează Ioan,

Și rugămintea își aprinde

Spre-nvățătorul său avan:

— „Părinte, iartă! Nici nu știu

Cum de-am căzut eu în ispită;

Din sufletul meu cel pustiu,

Din suferință negrăită

Nevrând luatu-și-a zburare

Însuflețita mea cântare!”...

Și-l roagă pe bătrân cu foc,

Picioarele-i îmbrățișează:

„Părinte, iartă-mă, te rog!”

Dar starețu-n răspuns: „Te depărtează,

Nevrednic ucenic, de-aici!

Cu fudulia ta lumească

Tu calci poruncile și strici

Smerenia călugărească...

Din mânăstire du-te dar

Și-a noastre leapădă chilii,

Ca să nu știm de al tău dar,

Și groaza relei fudulii”...