„Precum deasupra mănăstirii

Albi nourași trec uneori

Și țese, arătând privirii

Un rând de chinuri mișcător,

Astfel și goana ne-ncetată

A gândurilor îmi aprinde

Închipuirea-mi apăsată,

Ș-un rând de chinuri mă cuprinde,

Urzite tot din amintiri,

Ce cu putere mă-mpresoară.

Învioaratele-oglindiri,

Ca stelele pe cer de seară,

La cântece vioi mă trag.

Dar chin mi-e darul de prisos,

Căci tace duhul meu sărac.

Fiind smerit și sfiicios,

Abia arzând ca o scânteie,

Ce-așteaptă baterea de vânt

Să se mărească și să deie

Un foc, de care lumi întregi s-aprind, —

Așa așteaptă al meu dar

A-nsuflețirilor pojar.

Și chipuri vii pe dinainte

Îmi trec în roiuri schimbăcioase

Și-i gata versul în cuvinte

Să-mbrace psalmele frumoase.

Degeaba! Versul nu le-mbracă

Și mi le lasă necântate,

Ca datoria să și-o facă

A rugăciunilor curate...

Dar ascultarea mea cu greu

O împlinește duhul meu,

Și rugăciunea poruncită

Adesea o rostesc zadarnic;

Căci inima-mi însuflețită

O soarbe dorul meu amarnic

Ș-atuncea inima mea arsă

A sale psalmuri și cântări

Abia-abia nu le revarsă

Preasfântul Împărat din cer!...

Lăcaș, unde-am înmormântat

Cuvântul viu de cântăreț,

Te rog smerit, îngenuncheat,

Al meu tu suflet să-l păstrezi

De-a lumii doruri! Iar voi, vânturi,

Împrăștiați a mele gânduri!”...