Dar el zadarnic se roagă ș-așteaptă a scârbelor sale astâmpăr:

Vântul pustiei nu poate să-i vânture negrele-i gânduri...

Ani se pertec după ani, și-alinarea-i departe de dânsul,

Căci tot mai greu îl apasă tăcerea mult chinuitoare...

Astfel odată ședea el la-ntrarea chiliei, cu mâna

Pusă pe ochii în lacrimi, zadarnic luptând cu cântarea,

Când deodată el vede venind un călugăre-frate,

Care a stat în genunchi și i-a zis: „Am venit să-mi ajuți, Ioane!

Știi: mi s-a dus din viață un frate. El frate mi-a fost sufletește;

Și mă mănâncă acuma amarul. Ș-aș plânge cu jale,

Dar s-au oprit ale ochilor lacrimi și-n inimă scârba s-adună...

Tu ai putea să-mi ajuți, dac-ai vrea, cu un cântec de jale,

Cântec de groapă-adormitului frate, ca eu auzindu-l,

Plânsul să-mi vărs și durerea în piept să-mi slăbească”...

Blând l-a privit Ioan și încet i-a răspuns:

„Nu știi tu oare cu ce legământ sunt legat eu?

Starețul aspru pe veci mi-a oprit ale mele cântări”...

„Știu”, îi răspunde mâhnitul călugăr, urmând: „Despre asta

Starețul tău nici nu află, fiind dus pe trei zile,

Iar răposatului mâine-i cântăm îngroparea. Te rog deci fierbinte

Liniște dă-mi în amar, în jelința mea cea fără nume”...

Și nedorința văzându-i, din nou el urma amărât: „Ioane!

Ce-ai face tu, fiind doctor pe trupuri, văzând că mă sting?

Oare atunci n-ai căta să m-ajuți? Și acum oare nu vei răspunde

Domnului sfânt pentru mine și moartea mea plină de scârbă?”

Vorbele astea rostite topitu-i-au inima moale,

Jalea aproapelui său într-o clipă umplutu-i-a duhul;

Sufletul lui s-a trezit, deșteptându-și visările sale.

Rânduri de chipuri i-au stat înainte, și sunete-n aer,

Limpezi, frumoase-au cântat, închegând o plânsoare de groapă.

Mult a șezut Ioan, ascultându-și cântarea amară,

Și în chilie intrând își făcu rugăciune în taină,

Iar mai apoi o hârtie luând a-nchegat al său cântec de jale

Ș-astfel, nevrând, cântărețul ieși din robia tăcerii...

Voiosul cântec al însuflețirii

Preasfântul nu-l oprește;

Născut din zborul slobod al gândirii,

El veșnic înflorește.

Și unde-i cel ce-n sufletul său dornic

Cântarea va lega-o?

Sau unde-i omul cel voinic, statornic,

Ce-n veci ar întropa-o?

De sus din munți, ce în albastrul cer

Își vântură omătul, —

Furtunile, pornind din înălțări,

Umbla-vor cu încetul?

Și apele pârăului de munte,

Ce curg, cântând vioi,

Sau soarele, ce calea își pătrunde, —

Veni-vor înapoi?